LEGENDA ARICIULUI

Când a făcut Dumnezeu toate câte se

văd pe pământ, s-a apucat să răsucească
şi firul vremii. Acest fir era împletit din
două fire, unul negru şi unul alb. Firul alb
era ziua, iar cel negru era noaptea.
A căutat Dumnezeu un dobitoc care să-l
ajute, pentru că firul acesta era nesfârşit
de lung şi munca era prea obositoare. A
găsit ariciul să-i dea ajutor.
I-a dat două gheme: unul alb şi altul
negru.
– Învârte-le mereu! Deşiră-le!

22
 Dumnezeu răsucea firele şi făcea din
două deosebite unul pestriț şi-l depăna pe
ghemul vremii.
După ce va isprăvi din depănat,
Dumnezeu urma să facă oamenii şi apoi să
înceapă să desfacă firul vremii de pe ghem.
Ariciul a învârtit mereu, mereu... De
oboseală, a adormit. În vremea aceasta s-a
rupt firul cel alb, iar Dumnezeu depăna
înainte pe ghemul vremii un singur fir.
Deşteptându-se, ariciul s-a supărat. Atâta
timp cât se depănase firul cel negru, atâta
vreme trebuia să fie pe lume noapte.
Poate un an, poate doi, ori chiar o sută,
ori o mie de ani, urma să fie pe lume

23
noapte. Şi atunci s-a speriat ariciul de ceea
ce a făcut, încât toţi perii de pe dânsul
s-au ridicat, cum se ridică în vârful
capului părul omului de spaimă mare.
Dumnezeu, supărat de răul pe care-l
făcuse ariciul, zise:
– Zburlit să-ţi rămână părul pentru
totdeauna! Spaimă de moarte să duci câte
zile vei trăi!
Dar, amintindu-şi de binele pe care i-l
făcuse ariciul, a zis cu bunătate:
– Pentru că mi-ai ţinut ghemele, ghem
să te faci la vreme de primejdie! Nimeni,
nici om, nici fiară, să nu poată să se

24
apropie de tine, ca să-ţi facă rău, că mult
bine mi-ai făcut!
De atunci a rămas ariciul cu ţepii
zburliţi, iar când se face ghem nimeni nu-i
poate pricinui vreun rău.

25
 LEGENDA CRIVĂŢULUI
Crivăţul ieşi odată la plimbare. Era atât
de nebunatic. Pe unde trecea, făcea o
mulţime de neorânduieli. Intră mai întâi
într-o grădiniţă. Se apucă să scuture
trandafirii cei frumoşi, să ofilească florile,
să frângă crinii cu dulcele lor miros.
Rostogoli pe jos merele, prunele şi rupse în
dreapta şi în stânga crengile pomilor
încărcaţi cu frunze şi fructe.
La câmp făcu şi mai multe rele. Culcă
la pământ grâul şi-i zdrobi spicele, de-i
risipi toate boabele. Doborî clăile de fân şi
le luă vârtej pe sus. Dar ce e mai groznic,
dezrădăcină în pădure câţiva copaci bă-

26
trâni şi-i răsturnă cu rădăcinile în sus.
Apoi, dând peste o turmă de oi ce păştea în
tihnă, le împrăştie în toate părţile şi le
ameţi, învârtindu-le. În câteva ceasuri
stricase totul pe unde trecuse.
Oamenii se jeluiră la împăratul
vânturilor de toate relele pe care le-a făcut
Crivăţul pe pământ numai într-o zi.
– E un vânt pustiitor! strigară.
Dacă va sufla mereu, are să ne lase
săraci şi flămânzi! Ne-a stricat tot!
Împăratul chemă Crivăţul şi-l luă la
zor:
- E adevărat ce se aude în lume despre
năzdrăvăniile pe care le faci?

27
 Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea îl
da de gol. Dar el se apără zicând:
– Eu, vai de mine, n-am avut de gând
să fac rău nimănui. Am vrut să mă joc cu
florile, cu holdele şi cu oile. Vina e a lor că
nu ştiu de glumă.
– Aşa glumă întrece măsura, fătul meu!
îi răspunse împăratul. Să faci rău altuia,
nici în glumă nu este iertat! Nu-ţi mai
dau drumul vara.
Numai iarna vei ieşi să colinzi pla-
iurile. Atunci ai să te poţi juca cu gheaţa şi
cu zăpada, fiindcă lor n-ai ce stricăciuni să
le faci.

28
 FLUTURELE ŞI CRISALIDA
Era odată un om care iubea toate
creaturile vii de pe pământ: păsări, insecte,
animale. Într-o zi, mergând printr-o
pădure, găsi o crisalidă (gogoaşe) de
fluture. Hotărî să o ia acasă pentru a
observa transformarea acesteia în fluture.
Mai întâi apăru o deschizătură făcută
de fluture. Urmări câteva ore cum fluturele
se lupta să iasă afară. Apoi, deodată,
acesta se opri. Părea că nu mai are putere.
A decis să ajute fluturele. Luă o foarfecă şi
despică învelişul.
Fluturele ieşi imediat, dar avea corpul
nedezvoltat şi aripile fragile.

29
 Aştepta ca fluturele să-şi întindă aripile
şi să zboare. Dar nu zbură.
Cât a trăit s-a târât. N-a zburat
niciodată.
În bunătatea lui, omul a vrut să-i
uşureze lupta bietului fluture. Dar el nu a
înţeles că greşeşte, curmând această luptă
pe care fluturele trebuia să o poarte, în
mod natural, pentru a ieşi din crisalidă
prin deschizătura făcută tot de el. Aceasta
era calea firească pentru el: să transmită
aripilor forţa trupşorului său, astfel încât
să poată zbura imediat ce se elibera din
înveliş.

30
 Pentru a deveni mai puternici, este
nevoie să ne confruntăm cu obstacolele
din cale. Dacă reuşim să le învingem,
visele vor fi împlinite.

31
 OBSTACOLUL DIN DRUM
În vremuri străvechi, un rege dădu
ordin, într-o bună zi, ca pe drumul cel
mare al regatului să fie pus un bolovan
uriaş. Apoi, regele se ascunse şi urmări să
vadă dacă cineva va îndepărta din drum
piatra uriaşă. Câtiva supuşi de la curtea sa
şi câţiva negustori trecură pe acolo, dar
ocoliră bolovanul. Cei mai mulţi îl acuzară
pe rege că nu păstrează drumul liber, dar
nu făcură nimic.
Apoi, regele zări venind pe drum un
ţăran sărman, cărând în spinare o legătură
mare de spice de orez. Apropiindu-se de
bolovan, ţăranul puse legătura jos şi

32
încercă să mute piatra din drum. Reuşi cu
greu.
Pe locul unde fusese piatra, găsi un
săculeţ. În el se aflau mai multe monede
de aur şi un bilet care preciza că banii vor
aparţine celui care va îndepărta piatra.
Ţăranul păstră banii şi îşi urmă drumul.
Fiecare obstacol care ne apare în
cale reprezintă o provocare şi un prilej
de a ne îmbunătăţi viaţa.

33
 ŞOIMII
Un împărat a primit doi şoimi. Unul a
fost antrenat şi dresat, iar celălalt nu.
Acesta din urmă refuza să se dezlipească
de creanga pe care stătea. Unul dintre
slujitori trebuia să se caţere în fiecare zi în
copac să-i ducă de mâncare.
După ce a încercat în fel şi chip să facă
şoimul să zboare de pe creangă, împăratul
şi-a rugat supuşii să-l ajute. Un bătrân
înţelept s-a oferit să facă el asta şi a doua
zi când s-a trezit, împăratul a văzut şoimul
zburând de colo-colo.
– Cum ai făcut? şi-a întrebat el
supusul.

34
 – A fost foarte simplu. Nu a trebuit
decât să îi tai rămurica de sub picioare.
Uneori trebuie să ni se taie craca de
sub picioare ca să ne aducem aminte că
putem zbura.

35
 ADEVĂRATA BOGĂŢIE
O familie înstărită avea un băiat. Într-o
bună zi, tatăl hotărî să-şi ducă fiul într-o
călătorie pentru a-i arăta cât de bogaţi
sunt ei şi felul în care trăiesc oamenii
simpli. Tatăl şi fiul petrecură mai multe
zile şi nopţi la ferma unei familii sărace.
Întorşi acasă, tatăl îşi întrebă fiul:
– Ei bine, fiule, cum ţi s-a părut
călătoria?
– Ooo, a fost extraordinar, tată!
– Ai văzut cât de săraci sunt unii
oameni? întrebă tatăl.
Fiul îi răspunse:

36
 – Am văzut că noi avem un câine şi
ei au patru. Noi avem o piscina, iar ei au
un iaz. Noi avem o bucată de pământ, ei
au câmpuri. Noi avem servitori, iar ei îi
servesc pe alţii. Noi avem ziduri care ne
apără proprietatea, ei au prieteni care îi
ocrotesc.
Tatăl rămase uimit. Fiul adaugă:
– Tată, îţi mulţumesc că mi-ai arătat
cât de săraci suntem!
Prietenii, bunătatea şi libertatea
sunt adevăratele comori ale vieţii !

37
 CALUL ŞI MĂGARUL
poveste populară
Se spune că un ţăran avea în
gospodăria sa un măgar şi un cal. Ţăranul
era tare harnic, aşa că în fiecare zi mergea
ori la câmp, ori la pădure, ori la râu, pe
unde avea treburi de făcut. Ba mai lucra şi
pe la vecini. Calul şi măgarul îl însoţeau
pretutindeni. Împreună cărau lemnele,
piatra din râu sau arau câmpul.
De la un timp, măgarul se simţea tare
obosit. Aşa că, într-una din zile îi zise
tovarăşului său:

38
 – Calule, tu eşti mai voinic şi mai în
putere. Te rog, ia-mi ceva din spinare, ca
să-mi uşurez povara, că tare îmi este greu.
Dar calul i-a întors spatele şi nu a vrut
să-l ajute. Bietul măgar răsufla din ce în ce
mai greu şi slăbea văzând cu ochii.
Şi într-o zi căzu sub greutatea poverii
lui.
Tare s-a necăjit ţăranul. Dar acum era
prea târziu. Nu mai avea ce să facă. Aşa că
luă povara de pe spinarea măgarului şi o
puse pe spinarea calului. Calul ducea
acum povara lui şi pe cea a măgarului. Ba
mai mult, tăranul jupui pielea măgarului

39
după obiceiul locului şi o aruncă şi pe
aceasta pe spinarea calului.
Calul, apăsat de povară, îşi zise:
– Vai mie, aşa îmi trebuie!
Puteam să iau povara de pe spinarea
tovarăşului meu. El a murit din pricina
asta, iar eu trebuie să duc acum şi povara
lui. Mai mult, stăpânul mi-a pus în spate
şi pielea lui!
Se cuvine ca cei ce pot, să ajute pe
cei neputincioşi. Ajutându-i pe alţii, te
ajuţi pe tine însuţi.

40
41
 CASA CU O MIE DE OGLINZI
Cu mult timp în urmă, într-un orăşel
din Transilvania, exista o casă cunoscută
sub numele de "Casa cu o mie de oglinzi".
Într-o zi, un căţeluş vesel din fire,
aflând de această casă, s-a hotărât să o
viziteze. Bucuros că a ajuns la destinaţie,
sărind fericit pe scări, a intrat în casă. S-a
uitat pe hol dând din coadă, cu
urechiuşele ciulite de emoţie, când ce să
vezi! Surpriză! S-a trezit că era privit de alţi
o mie de căţeluşi fericiţi şi prietenoşi care
dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit şi a
primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de
calde şi prietenoase. Era normal, doar era

42
casa celor o mie de oglinzi. Când a plecat,
a gândit cu glas tare:
– Este un loc minunat!
În acelaşi orăşel, alt câine, care nu era
la fel de prietenos ca primul, a hotărât să
viziteze casa. A urcat cu teamă scările. Cu
coada între picioare şi cu capul plecat, a
intrat în casă. Când a văzut o mie de câini
neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat
de i s-a zbârlit părul pe spate. A început să
mârâie şi să-şi arate colţii. Când ceilalţi o
mie de câini din oglinzi şi-au arătat şi ei
colţii, a fugit speriat. Odată ieşit afară, a
rostit încet:

43
 – E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc
niciodată!
Lumea este ca o oglindă. Dacă vei
zâmbi, lumea îţi va zâmbi şi ea.

44
 LEGENDA NUFĂRULUI
Ştiai că floarea de nufăr era la început
o floare ca oricare alta?
Creştea alături de suratele sale printre
straturile din grădină.
Dar nu era deloc fericită pentru că
simţea că locul ei nu era acolo. În fiecare
noapte visa că pluteşte ba printre nori albi
şi pufoşi, ba printre valurile domoale ale
lacului. Şi se trezea în fiecare dimineaţă cu
petalele încărcate de rouă.
Cu siguranţă o zână bună i-a văzut
tristeţea. A luat-o dintre flori şi a aşezat-o
în mijlocul lacului. Sau poate zâna unui
lac a vrut să-şi împodobească casa cu

45
frumuseţea ei? Cine ştie? Important este
că azi ne bucurăm de frumuseţea ei pe
luciul apelor întunecate.

46
 RÂNDUNICA
A fost odată o babă şi un moş-neag
care nu aveau copii. Ei doreau din tot
sufletul să aibă unul măcar. Pentru
aceasta au umblat pe la toate babele din
sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în
zadar.
Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un
copil de la o femeie săracă din sat. Femeia
nu vru să îi dea copilul, şi baba a plecat
supărată acasă. Pe drum a găsit o nucă. A
pus-o pe laviţă.
Într-o duminică, cei doi au mers la
biserică şi din grabă au lăsat nedereticat în
casă. Când s-au întors, mare le-a fost

47
mirarea! Peste tot era ordine. Nu ştiau ce
să creadă. Au crezut că ei dereticaseră. Aşa
e la bătrâneţe, mai uită omul...
A doua duminică au păţit la fel.
A treia duminică, s-au întors repede.
Uitându-se pe fereastră, au văzut nuca
deschisă, iar o fată frumoasă deretica prin
casă.
Moşneagul a intrat tiptil în casă, a luat
nuca, apoi i-a spus fetei:
- Rămâi la noi! Ne dorim o fată!
- Dă-mi, te rog, nuca! E casa mea.
Vreau să plec!

48
 Cei doi au implorat-o să rămână. În
cele din urmă, fata se învoi să rămână ca
fiică a lor.
O păzeau ca pe ochii din cap, căci era
foarte frumoasă. I-au spus Rândunica.
Flăcăii din sat o priveau cu admiraţie.
Moşneagul a ridicat un gard foarte înalt în
jurul casei, ca nimeni să nu-i vadă fata.
Într-o seară, când bătrânii stăteau
afară şi se uitau la stele, fata le-a spus
povestea ei.
Era fiica Soarelui şi se căsătorise cu
Luceafărul. Pentru că nu-l plăcea, fugi
înapoi la Soare.

49
 Luceafărul o găsi. Atunci se refugie
tocmai pe Pământ, ascunzându-se într-o
nucă.
Pe când ea îşi povestea viaţa bă-
trânilor, Luceafărul o zări.
Luă chipul unui tânăr. Ajunse în satul
ei, dădu o petrecere la care veni şi fata.
Meşteri un leagăn şi îndemnă fetele să
se dea în el.
Rândunica, cu toate că nu voia să se
suie în leagăn, căci parcă presimţea ceva,
se urcă totuşi.
Luceafărul, atât aştepta. Porni leagănul
zburător şi se înălţă cu Rândunica. Ea îl
rugă să o lase să îşi arunce rochia pe

50
pământ, ca amintire pentru bătrâni. El se
învoi, dar ca să nu îşi dea şi ea drumul, o
legă la gât cu un brâu roşu.
Fata se smunci şi căzu.
Rochia ei se prefăcu în frumoasele flori
”rochiţa rândunicii”, iar ea în rândunică.
De atunci îşi face cuibul la streaşina
caselor, iar oamenii o aşteaptă cu dor în
fiecare primăvară.

51
52
 ADUNAREA ŞORICEILOR
(poveste franţuzească)

Timp de mulţi ani, şoriceii au fost sâcâiţi

de pisoiul casei. Într-o zi, ei hotărâră că
această situaţie nu mai putea continua.
Astfel, organizară o adunare pentru a
discuta. Mulţi îşi dădură cu părerea, dar
nicio propunere nu era pe plac. Atunci, un
tânăr şoricel ieşi din mulţime şi, sărind pe
un butoi, spuse:
– Vom agăţa un clopoţel de gâtul acestui
pisoi blestemat, astfel că de câte ori se va
apropia, îl vom auzi şi vom avea timp să
fugim. Iată ce vom face!

53
 Ropote de aplauze se auziră în încăpere
la auzul celor spuse de acel şoricel atât de
şiret. Când liniştea se aşternu, un şoricel
bătrân şi respectat de toţi se apropie.
Sprijinindu-se în baston, spuse cu un
glas tremurat:
– Propunerea tânărului nostru prieten
este foarte ispititoare, dar cine va pune
acest clopoţel la gâtul duşmanului nostru?
Un lucru este să propui o soluţie, dar cu
totul altul să o pui în aplicare, încheie
bătrânul şoricel.

54
 STEJARUL ŞI TRESTIA
(după La Fontaine)

Un stejar impunător îşi trăia viaţa semeţ

lângă un râu. Într-o zi, o furtună puternică
se abătu asupra falnicului copac şi fu cât
pe-aci să-l doboare. După ce furtuna se
potoli, stejarul, rănit, văzu că trestia de pe
malul apei era neatinsă.
– Cum e posibil? îi spuse el surprins.
– E simplu, răspunse una din tulpinile
trestiei, tu eşti prea mândru pentru a te
apleca, chiar şi un pic. Dar eu ştiu că nu
sunt decât o trestie umilă. Astfel, atunci

55
când vântul mă împinge, eu înclin capul.
Iată de ce sunt încă în picioare.
– Mai bine te înclini uşor decât să te
laşi doborât, încheie trestia.

56
 LEUL ŞI ŞORICELUL
(după La Fontaine)

Într-o zi, un şoricel se rătăci ajungând

chiar sub nasul unui leu ce se odihnea
liniştit. Trezindu-se înfuriat, leul furios
înşfăcă şoricelul şi fu pe punctul de a-l
omorî, când auzi o voce înăbuşită
spunând:
– Scuzaţi-mă, Majestate! Vă rog, nu mă
omorâţi! Dacă mă cruţaţi, îmi voi aminti şi
vă voi răsplătii.
Pe leu îl distrară atât de mult vorbele
şoricelului că hotărî să-i dea drumul.

57
 La scurt timp, leul fu prins într-o
capcană şi o plasă fu pusă deasupra gropii
in care căzuse. Răgetul lui ajunse până la
urechile şoricelului, care fugi îndată
pentru a-i veni în ajutor.
– Bună ziua, Majestatea Voastră! spuse
el înclinându-se. Aţi râs atunci când v-am
spus că vă voi ajuta la rândul meu, dar
iată că a venit timpul să vă întorc favoarea.
Fără să stea pe gânduri, şoricelul roase
plasa şi fiara putu să sară din groapă.
Orice gest bun, fie el cât de mic, nu e
în zadar.

58
59
 VULPEA ŞI PISICA
(după Grimm)

– Bună ziua, cumătră vulpe! Ce mai faci?

întrebă binevoitoare pisica.
– Sărman vânător de şoareci, răspunse
vulpea pe un ton dispreţuitor. Îndrăzneşti
să mă întrebi de vorbă? Ce cunoştinţe ai ca
să-ţi permiţi să-mi pui întrebări? La ce eşti
iscusită?
– Nu mă pricep decât la un singur lucru,
spuse pisica derutată. Şi anume, atunci
când sunt urmărită de câini, scap de ei
urcându-mă într-un copac.

60
 – Asta e tot ce poţi face? reluă vulpea. Eu
sunt specialistă în peste o sută de domenii.
Printre altele, am scris şi o carte plină cu
şiretlicuri. Urmează-mă, am să-ţi arăt cum
să scapi de câini!
Nici nu apucă să termine, că un vânător,
urmat de patru câini, apăru din celălalt
capăt al cărării. Pisica se grăbi să sară
într-un copac, ascunzându-se atât de bine
sub crengile cele mai stufoase, încât s-ar fi
zis că nici nu e acolo.
– Grăbiţi-vă să vă dezlegaţi desaga!
Grăbiţi-vă să vă desfaceţi desaga! strigă
vânătorul celorlalţi, în timp ce câinii
înhăţau vulpea.

61
 – Hei, cumătră vulpe! strigă pisica din
copac. Iată că toate învăţăturile nu-ţi
servesc la nimic! De-ai fi ştiut doar să te
caţeri, ca mine, te-ai fi simţit mai în largul
tău acum.

62
 TATĂ, AM CÂŞTIGAT!
(poveste franţuzească)

Mihai joacă fotbal. Pentru a fi sigur că va

câştiga, îl luă pe tatăl său în echipă,
deoarece era cel mai puternic, alerga cel
mai repede şi, oricum, nu se mai văzuse
niciodată un tată care să nu fi fost un
învingător. Drept dovadă, tatăl tocmai a
dat un gol.
– Ura! Ura! Tată, eu tocmai am câştigat!
Tatăl îl corectă.
– Vrei să spui: „Noi am câştigat!”

63
 – Ah! Nu, tăticule, eu sunt cel care te-a
luat în echipă, deci eu sunt cel care a
câştigat.
Tatăl, fiind un om binevoitor, ca toţi
tăticii, continuă jocul. La puţin timp, Iulia
şi Sofia, din echipa adversă, marcară un
gol.
– Of! Tată! strigă Mihai. Nu eşti deloc
atent! Am pierdut!
–

64
 MAIMUŢA ŞI DELFINUL
(povestire marinărească)

Acum ceva timp în urmă, câţiva

marinari care navigau au poposit într-un
port îndepărtat.
Aflat pe uscat, unul dintre ei a
cumpărat o maimuţă, care a devenit
animalul său de companie ce avea să îl
însoţească de atunci înainte în lunga
lor călătorie pe mări şi oceane.
Într-o zi, când vaporul lor se afla
departe de ţărm, o furtună teribilă a lovit
corabia.
Toţi cei aflaţi la bord au căzut în apă.
Maimuţa era convinsă că i-a venit sfârşitul

65
în apele învolburate ale oceanului. Când îşi
pierduse şi ultima speranţă un delfin a
apărut şi a scos maimuţa din apă.
Maimuţa s-a urcat fericită pe spatele
delfinului şi au pornit împreună spre cea
mai apropiată insulă. Când au ajuns,
delfinul a întrebat maimuţa:
– Ştii acest loc?
– Da, îl cunosc! a răspuns maimuța.
De fapt, regele insulei este cel mai bun
prieten al meu. Ştii că eu de fapt sunt
prinţul acestei insule?
Ştiind că pe insulă nu locuieşte nimeni,
delfinul îi spune:

66
 – Ei bine, tu eşti prinţul. Acum poţi să
fii regele!
Maimuţa întreabă uimită:
– Cum pot să fiu rege?”
Pe măsură ce se îndepărta de insulă,
delfinul îi răspunde:
– Simplu. Din moment ce eşti singura
creatură care trăieşte pe această insulă, e
normal să fii tu regele!

67
68
69
 BĂTRÂNUL ŞI PISICA

Într-o zi, un bătrân se plimba în

pădure când a văzut o pisicuţă care era
căzută într-o groapă.
Biata pisica se chinuia în zadar să iasă
de acolo, aşa că, bătrânul s-a apropiat de
groapă cu gândul de a salva pisica
neajutorată.
Când l-a văzut acolo, pisica a început
să îl zgârie pe mână pe cel ce venise să o
salveze. Bărbatul a tras mâna zbierând de
durere, dar nu s-a oprit şi a încercat să
ajute în continuare pisica.
Un alt bărbat care a urmărit întrega
scenă, i-a strigat bătrânului:

70
 – Omule, nu o mai ajuta. O să iasă de
acolo singură!
Bătrânului nu i-a păsat şi a continuat
până când a reuşit să salveze pisica. Apoi
s-a îndreptat spre cel care îl privise până
atunci:
– Fiule, pisicile au în instinct să muşte
şi să zgârie, dar datoria mea este să le
iubesc şi să am grijă de ele.
Morala: Poartă-te cu cei din jur după
propriile credinţe, nu după ale lor.
Tratează-i pe ceilalţi aşa cum îţi doreşti
şi tu, la rândul tău, să fii tratat.

71
72