UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: DSEBC
MATERIE: METODOLOGIA CERCETĂRII

Societatea umană după chipul lui Dumnezeu

sau comunitatea trinitară și comunitatea socială

Coordonator, Susținător,
Pr. Lect. Dr. Arion Alexandru Brezeanu Maria-Adelina
Anul I

Târgoviște,
2020

1
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………….3
Capitolul I: Sfânta Treime – exemplul comuniunii și al iubirii dintre oameni………
5
Capitolul II: Teocrația – o societate după Chipul lui Dumnezeu……………………
9
Concluzii…………………………………………………………………………..11

2
 Introducere

La începutul celui de al treilea mileniu de creştinism problemele sociale,

politice, economice, culturale, etc. nu pot fi considerate ca a fi situate pe un plan
paralel cu viaţa eclesială.
Rolul şi sarcina misionară a Bisericii în noul context misionar – european şi
chiar mondial - este dificilă dar nu imposibil de realizat. Lumea întreagă, societatea
în care trăim astăzi nu poate dobândi aspectul hristic prin sine, ci numai în măsura
în care Hristos – Capul Bisericii – Se extinde prin mădularele sale pe plan lumesc.
Preocuparea Bisericii acordată comuniunii şi frăţiei sociale, arată că toate dogmele
şi crezurile trebuie să scoată în relief şi să ducă la întâlnirea dintre Dumnezeu şi
lume, la înţelegerea realităţii social-politice de către oameni din perspectiva
credinţei Bisericii, şi în urma prezenţei lui Dumnezeu în lume pe toate planurile
acesteia (social, cultural, economic, politic, etc.), într-un mod universal-uman şi
desăvârşit1.
Un aspect fundamental al activităţii pe care Biserica o desfășoară în lume îl
reprezintă susţinerea şi promovarea comuniunii între credincioşii membri ai
Trupului lui Hristos. Comuniunea sau spiritul comunitar constituie o
responsabilitate şi o datorie de îndeplinit din partea Bisericii. Ea nu a fost cerută
expres, printr-o poruncă, de către Mântuitorul, însă El S-a rugat pentru comuniunea
şi unitatea dintre ucenici, cu puţin timp înainte de jertfa Sa. Responsabilitatea
privind participarea la viaţa Bisericii, mulţumirea pentru realizările ei, insatisfacţia

1
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, BISERICA ÎN SOCIETATE - Aspecte misionare ale Bisericii în societatea
actuală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 7.

3
pentru eventuale lipsuri, datoria de a oferi sprijin proiectelor derulate de Biserică,
toate aceste aspecte reprezintă o vocaţie şi o datorie a fiecărui creştin, nu doar a
ierarhiei Bisericii. Fiecare creştin, în virtutea harului primit la Botez şi prin Sfintele
Taine, poate conlucra la menţinerea şi sporirea comuniunii şi conlucrării în sânul
Bisericii. Acest lucru se poate realiza fie la nivel individual, de către fiecare dintre
credincioşi, fie la nivel instituţional sau de grup2. Mărturisirea credinţei în Iisus
Hristos şi încercarea de a aduce şi pe alţii în această stare de mărturisitori şi trăitori
ai credinţei în Hristos ne arată că întreaga viaţă a Bisericii, ca şi a fiecărui mădular
al ei, este străbătută de această aşteptare a proslăvirii de la sfârşitul veacurilor.
In general, o spiritualitate adevărată e o spiritualitate vie, care angajează
toată fiinţa omului. Ca atare, ea este alimentată de o comuniune în rugăciune şi de
manifestare a identităţii de credinţă între mai mulţi. Numai această comuniune
încălzeşte viaţa spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită de unul singur se
răceşte, se usucă, devenind mai mult o cugetare teoretică ce angajează doar mintea,
şi aceasta din când în când. De spiritualitate ţine în mod necesar comuniunea.
Hristos realizează concentrarea şi unirea noastră în Sine prin Duhul Sfânt. Acesta
ne face pe noi una cu El, întrucât, coborât Duhul Sfânt asupra Lui ca om, ne devine
comun tuturor celor ce ne ataşăm Lui prin credinţă.
Viaţa fiecăruia sporeşte în legătură cu alţii, îi vine de la alţii. Spiritualitatea
aceasta vie, care cuprinde întreaga fiinţă umană, şi este alimentată de comunicarea
cu alţii, creând comuniunea, comuniune ce se întreţine în creştinism prin Sfânta
Liturghie. Spiritualitatea primeşte în Sfânta Liturghie ortodoxă o pecete proprie.
Comuniunea realizată între credincioşi în ambianţa Sfintei Treimi este una
cu Impărăţia Sfintei Treimi, în care nu sunt supuşi şi stăpâni, ci toţi sunt fraţi între

2
Ionuț Bursuc, Comuniunea, rodul credinţei, pe site-ul https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/comuniunea-
rodul-credintei-54298.html, accesat la data de 19. 12. 2020.

4
ei, pentru că sunt fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului Lui, făcut om pentru veci şi
unit cu ei, fiind Cel jerfit pentru ei3.

Capitolul I: Sfânta Treime – exemplul comuniunii și al iubirii

dintre oameni

Credinţa în Preasfânta Treime este învăţătura principală a Bisericii Ortodoxe

și fost descoperită în Sfânta Scriptură, mai ales a Noului Testament şi formulată
apoi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la primele două Sinoade Ecumenice, în Simbolul
de credinţă niceo-constantinopolitan (381), în care mărturisim că noi credem
„întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…, şi
întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a
născut, mai înainte de toţi vecii…, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul,
Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit…”4. Vedem astfel că Sfânta Treime este o comuniune de persoane, o unitate
pe care o mărturisim și la care suntem chemați și noi să ajungem unii cu alții și toți
împreună cu Biserica formând Trupul tainic, mistic al lui Hristos.
Modul prin care noi îl cunoaștem Dumnezeirea cea Întreit Strălucitoare, atât
cât ne este îngăduit, după puterile noastre, poartă denumirea de revelație (lb. latină
reveleo, revelare); revelație care nu este nimic altceva decât o chemare a lumii de a
crede în Cel care a creat totul și de a răspunde iubirii Sale nemărginite, iubire care
îi aduce omului mântuirea. Revelaţia condiţionează deci hotărârea oamenilor de a
crede şi astfel le dă posibilitatea de a fi în legătură cu Dumnezeu. Această legătură
are la bază iniţiativa îngăduitoare a lui Dumnezeu şi sinceritatea oamenilor în
3
Păștin Antoniu Cătălin, Comuniune și Comunitate, pe site-ul
https://www.academia.edu/34071747/COMUNIUNE_%C5%9EI_COMUNITATE, accesat la data de 19.12.2020.
4
Iulian Dumitrașcu, Sfânta Treime, pe site-ul https://basilica.ro/%E2%80%A0-sfanta-treime/, accesat la data de
20.12.2020.

5
primirea harului Său. În actul Revelaţiei divine Duhul Sfânt este activ, ajutând
persoana umană să recunoască iubirea lui Dumnezeu pentru lume; Dumnezeu se
adresează lumii întregi şi tuturor claselor sociale prin Duhul Său.
Această comuniune dintre Dumnezeu şi lume este indirectă şi exprimată
prin cuvinte şi fapte care arată felul în care oamenii au înţeles şi au răspuns
prezenţei lui
Dumnezeu în viaţa lor, în diferite momente istorice ale existentei lor, dar poate fi şi
o descoperire direct ca urmare a intervenţiei nemijlocite a Treimii în planul
personal sau social. Primatul acordat comuniunii şi frăţiei sociale, dincolo de
propunerile religioase, arată că toate dogmele şi crezurile trebuie să scoată în relief
şi să ducă la întâlnirea dintre Dumnezeu şi lume, de asemenea ele trebuie să fie
concomitent pline de înţeles, pentru înţelegerea realităţii social-politice de către
oameni din perspectiva credinţei Bisericii, în urma prezenţei lui Dumnezeu în lume
pe toate planurile acesteia (social, cultural, economic, politic, etc.). Această
apropiere personală a Sfintei Treimi de planul social are şi semnificaţie ecumenică:
ajută la sublinierea marelui adevăr fundamental al Revelaţiei pe care îl acceptă
creştinii – în special - şi stabilesc ultimele, şi cele mai purificate, dezvoltări ale
doctrinei trinitare la nivelul societăţii5.
Gândirea socială a Bisericii se bazează pe două izvoare, care îi dau
originalitate şi trebuie să alimenteze toată cercetarea eticii sociale creştine:
Revelaţia lui Dumnezeu ca Treime are loc pe planul iconomic şi scopul de-al ridica
pe om din planul social în acest plan al iubirii intra-trinitare, şi arată că persoana
umană ca chip al lui Dumnezeu este factor potenţializator de comuniune în iubire
cu celelalte persoane umane şi cu Dumnezeu.
Între oameni există o perihoreză, o interioritate reciprocă – după modelul treimic –
cel de-al treilea e prezent spiritual între doi, ca Duhul între Tatăl şi Fiul –
5
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, Ibidem, pp. 10-17.

6
deosebirea între felul cum e interior Duhul Fiului, faţă de felul cum e interior Tatăl
Fiului, prin Duhul, e că Tatăl o înfăptuieşte aducând Fiului mărturia Duhului, ca o
manifestare accentuată a iubirii paterne, în Fiul intensificându-se, chiar prin
această prezenţă a Duhului în Sine ca martor al iubirii paterne, simţirea sa filială.
De aceea numai iradiind în oameni Duhul din Fiul, se produce simţirea lor filială
accentuată faţă de Tatăl. Pe cât de mare este unicitatea Persoanelor divine, pe atât
de mare e unitatea între Ele. Acestea două se ţin în cumpănă. Şi prin ele se menţine
unicitatea şi comuniunea între persoanele umane în Dumnezeu.
Viaţa pământească a lui Hristos, în comuniune cu Tatăl Său şi revelaţia
asupra oamenilor, îşi găseşte punctul culminant în mâinile Sale întinse pe Cruce –
un exemplu şi un simbol, precum capacitatea noastră de a transforma creaţia lui
Dumnezeu în instrument al suferinţei şi al depăşirii acesteia. Îl întoarce pe om către
Sine prin acceptarea suferinţei şi-n acceptarea liberă prin dragoste, a ceea ce este
ultima agonie a morţii. Este supoziţia noastră firească că dragostea este un lucru de
mare valoare în experienţa umană, care presupune viaţă. Viaţa divină trinitară
constă în relaţia de iubire dintre Persoanele divine. Nici persoana umană, pe planul
social, nuşi poate însuşi starea de iubire jertfelnică, ca la rândul ei să o poată
împărtăşi şi altora, pentru că persoana umană izolată nu poate reprezenta vârful
deplinei existenţe ontologice a naturii umane.
Astfel, în această acţiune soteriologică a lui Dumnezeu-Treime, împlinită o
dată, dar mereu prezentă, ni s-a dat un model în termeni umani. Ce implică – pe
plan social – această comuniune intratrinitară veşnică? Relaţiile personale trinitare
sunt ale iubirii în libertate, nu în şi din necesitate deterministă. Sunt cu adevărat
relaţii de
iubire, deoarece nu răsar din necesitate şi sunt cu adevărat libere, căci nici o
constrângere înăuntrul Persoanelor divine nu Le împiedică de a Se descoperi Una
către Alta. Tatăl este Cel ce naşte şi purcede, nu într-un exerciţiu veşnic al puterii
7
dominatoare, ci ca dragoste revelatoare, calea atât a extazului cât şi a jertfei.
Relaţia Tatălui cu Fiul poate fi văzută ca model pentru fiecare relaţie care este
specific umană, în timp ce aceea dintre Tatăl şi Duhul Sfânt, devine model pentru
fiecare relaţie interpersonală. Ce este sigur, este că singura cunoaştere pe care o
putem avea despre Dumnezeu, este aceasta a comuniunii libere a Celor Trei
Persoane divine în dragoste, chiar dacă distincte, mişcându-Se Una spre Alta.
Persoanele trinitare au vrut ca dragostea Lor să devină deschisă celorlalte
persoane umane, fiinţelor raţionale ce-şi vor începe existenţa prin împărtăşirea cu
Ele. Sunt prezente toate Trei pentru că Ele reprezintă viaţa nemuritoare şi iubirea
desăvârşită. Când arăt dragostea mea cuiva, unită cu dragostea altuia, care îl
iubeşte şi el, nu ne confundăm, ci ne bucurăm de această iubire comună a noastră
faţă de acela, insuflându-i şi lui dragostea ca pornire spre comuniune6.

6
Idem, pp. 20-35.

8
 Capitolul II: Teocrația – o societate după Chipul lui Dumnezeu

Teocraţia este forma de guvernamânt în care puterea politică este

subordonată puterii religioase sau este exercitată în numele acesteia. Teocraţia s-a
manifestat istoric în două forme diferite: ca guvernare a unei caste de transmiţători
ai voinţei divine, formată din profeţi şi preoţi sau ca guvernare de către un suveran
căruia i se atribuia o investitură de origine divină. Cuvântul teocraţie vine de la
cuvântul grecesc Theokratia. Elemenetele componente ale cuvântului sunt theos
care înseamnă „Dumnezeu” şi kratein „regula lui Dumnezeu” sau „guvernat de
Dumnezeu”. Deci sensul cuvântului grec era „a domni prin Dumnezeu”.
În Europa, gândirea teocratică a fost exprimată prin teoria avansată de Parinţii
Bisericii asupra întâietăţii datoriei supuşilor către Dumnezeu faţă de datoria lor
către stat. Totuşi, încercarea cea mai semnificativă de impunere a teocraţiei a avut
loc între sec. XI şi XIV prin papii Grigore VII, Inocenţiu III şi, mai ales, Bonifaciu
VIII care au ilustrat teoria superiorităţii puterii pontificale asupra celei imperiale,
revendicând dreptul de a guverna atât spiritual cât şi temporal. Teocraţia trebuie să
fie deosebită de alte forme seculare de guvernământ care au o religie statală sau
sunt doar influenţate de concepte religioase sau morale, şi monarhiile ţinute „Prin
binevoinţa lui Dumnezeu”7. Ca un rezultat al auto-estompării lui Dumnezeu şi a
libertăţii umane de alegere, două procese istorice au înaintat în mod simultan, una
7
Asist. univ. dr. Cristina Şerbănescu, POLITOLOGIE ŞI DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE, pe site-ul
https://ro.scribd.com/doc/121173963/Teocratie, accesat la data de 20.12.2020.

9
aparentă lumii unde prezenţa lui Dumnezeu este tăinuită, cealaltă aparentă
Bisericii, dar ascunsă lumii. În Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, universul a primit o
structură atât statică cât şi dinamică. Duhul Sfânt furnizează plinătatea vieţii
tuturor lucrurilor. Dumnezeu a lucrat şi lucrează în istorie.
Fără ca un cuvânt politic să fie rostit, reuniunea Bisericii la împărtăşanie
reprezintă o atitudine socială fundamentală şi un punct de vedere social
fundamental. Individualismul – prioritatea fiecăruia pentru sine – societatea –
dependenţa fiecăruia de un întreg – par a fi substituite în adunarea Bisericii, în
iubirea fiecăruia pentru celălalt în care toate barierele cad rând pe rând, cele dintre
oameni şi cele dintre oameni şi Dumnezeu. Fiinţele umane sunt eliberate din
sclavie, fie faţă de sine, faţă de alţi oameni, grupuri sau idei. Elementele creaţiei lui
Dumnezeu, care au fost modulate de creativitatea omului, sunt oferite de
Dumnezeu spre a fi făcute legături cu Dumnezeu, devenim astfel subiecte ale unor
trăiri şi lucrări dumnezeieşti, fără să încetăm să fim subiecte ale firii noastre create.
Aceasta înseamnă că omul e făcut cu această capacitate de-a fi ridicat la trăirea
celor dumnezeieşti.
Unitatea tuturor în libertatea iubirii este obţinută prin acţiunea acestor Trei
Persoane ale Trinităţii împreună cu răspunsul recunoscător al oamenilor care cred
şi au încredere în Ele, întâi vestind Împărăţia lui Dumnezeu care va veni şi apoi
primind-o ca pe un dar prezent. La Sfânta Liturghie nu doar se reaminteşte, ci şi se
roagă întreaga comunitate pentru o lume agitată, care prin crucificarea lui Hristos
ca şi prin învierea Sa primeşte aici şi acum darul unităţii în împărăţia viitoare.
Euharistia aminteste Bisericii ca n-ar trebui sa se implice în politica sau
faceri, din moment ce împaratia ei nu este aici. N-ar trebui sa promoveze afacerile
împaratiilor lumesti care povestesc despre separatia oamenilor când ea este o
marturie pentru unitatea lor. Când face aceasta, risca sa-si tulbure natura ca un trup
al carui membru difera în fundal, înfatisare si realizari, dar în care fiecare
10
recunoaste ca el/ea împartaseste cu ceilalti ceva comun mai profund decât o
ideologie.
În cadrul acesteia, se face o afirmare profundă a existenţei umane excluzând
orice altceva: naţiune, stat, partid, clasă, ideologie. În schimb, oamenii sunt
chemaţi împreună pentru a învăţa să se exteriorizeze spre ceilalţi, făcându-i în
vorbirea lui Hristos aproapele, creând o relaţie de comuniune acolo unde nu a fost
nici una8.
Sfânta Liturghie poate fi socotita si ca un mijloc de transcendere a oamenilor
de la viata închisa în egoism si în lume la viata de comunicare în Dumnezeu, ca
Împaratie a Lui. Rugaciunile indica o astfel de transcendere sau o iesire a omului
închis în egoism, spre Dumnezeul cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în
rugaciuni bunuri necesare vietii pamântesti, drept conditii de pregatire pentru
Împaratia lui Dumnezeu. Caci constiinta ca ele ne sunt date de la Dumnezeu, spre a
întari comunitatea noastra în El, e ea însasi o transcendere sau o ridicare din
egoismul închis în lume la Dumnezeul Treimii, ambianta si izvorul comuniunii.
Deci aceasta o deprindem în cursul Sfintei Liturghii: transcenderea sau ridicarea
noastra peste interesele egoiste si trupesti ce ne leaga de lume si unirea noastra în
duh de jertfa cu Hristos si, prin El, cu Tatal în Sfântul Duh9.
Cu toate ca implicarea în politica nu este esentiala pentru un crestin, în timp
ce implicarea în Biserica este, chiar si acesti crestini a caror viata este devotata
exclusiv cladirii Bisericii vor fi rar în stare sa evite implicarea în societate, în timp
ce neimplicarea din partea unui crestin care poseda avantaje economice si sociale,
poate reprezenta un pacat10.

8
Idem, pp. 35-40.
9
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova 1986, p. 6.
10
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos-Biserică-Societate, Editura EIMBO, București, 1998, p. 43.

11
 Concluzii

Colaborarea dintre instituţiile sociale, de la Stat până la cele mai firave

organizaţii neguvernamentale, cu Biserica poate fi eficientă atât timp cât acesteia i
se recunoaşte statutul prin care ea însăşi, în acord cu Sfânta Scriptură, se
recomandă. Biserica este instituţia divino-umană întemeiată în scopul mântuirii
oamenilor, adică al restaurării comuniunii dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni
întru Dumnezeu, comuniune alterată prin păcat, dar restaurată prin întruparea,
jertfa şi Învierea Fiului lui Dumnezeu.
A percepe colaborarea cu Biserica ca pe un parteneriat cu o instituţie care, într-o
anumită perioadă istorică, deţine un anumit capital de încredere, aşa cum nu de
puţine ori se întâmplă, reprezintă în mod cert un eşec al noţiunii de comuniune, în
accepţiunea creştină a cuvântului. În acelaşi timp, perspectiva implicării Bisericii
în proiecte privind dezvoltarea spiritului comunitar poate avea efecte deosebit de
constructive, cu atât mai mult cu cât însăşi raţiunea de a exista a Bisericii este
legată de ideea de comuniune.
În primele pagini ale Sfintei Scripturi, la capitolul unsprezece din cartea
Facerii, ne este schiţat în câteva imagini un eveniment cu o puternică încărcătură
simbolică ce avea să marcheze ireversibil istoria umanităţii. Este vorba despre
temerara încercare a oamenilor de a zidi uriaşul Turn Babel, al cărui vârf fusese
proiectat să atingă baierele cerului, în dorinţa de a ajunge până la Creator.
Istorisirea biblică ne arată că, deşi proiectul s-a soldat cu un eşec, totuşi, el a fost
realizat până la un anumit punct. Putem deduce că, cel puţin în primele faze ale

12
construcţiei, a existat o comunicare şi o comuniune între cei care l-au realizat. Doar
că aceasta nu urmărea armonia cu Unicul Izvor al comuniunii, Dumnezeu, ba, mai
mult decât atât, a urmărit uzurparea Acestuia. Protagoniştii au fost pedepsiţi cu
retragerea sprijinului de a mai putea comunica şi conlucra. Iar proiectul s-a
destrămat.
În capitolul II din Faptele Apostolilor, este relatat momentul în care un alt grup de
oameni, Apostolii, se aflau adunaţi la un loc, la rugăciune, când Duhul Sfânt s-a
pogorât peste fiecare dintre ei „în chip de limbi ca de foc“. Unul dintre efecte a fost
că, imediat, Apostolii au simţit impulsul de a se adresa mulţimii de evrei veniţi la
sărbătoare din întreg spaţiul mediteranean, evrei care vorbeau limbi diferite, şi de a
le istorisi acestora despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu“. Prin urmare,
efectul imediat al prezenţei harului divin în Apostoli a fost că aceştia au reuşit să
vorbească în limbi noi, pe care nu le cunoscuseră sau pe care nici ei înşişi nu le
înţelegeau, dar prin care se făceau înţeleşi în chip minunat de către mulţimea
cosmopolită căreia i se adresau.
Cele două episoade reflectă două tipuri de atitudini: Pe de o parte, un spirit
comunitar, fondat pe ambiţie, autosuficienţă şi dorinţa semeaţă de afirmare în
detrimentul comuniunii, soldat cu eşecul şi cu dizolvarea grupului iniţial; pe de altă
parte, un model de spirit comunitar constructiv, întemeiat pe conştiinţa
imperfecţiunii şi a limitelor umane, străbătut de un duh al comuniunii, al rugăciunii
către Dumnezeu şi al toleranţei şi înţelegerii reciproce între membrii comunităţii.
Persistenţa în timp a acestui ultim model de spirit comunitar, miile de
comunităţi creştine bimilenare, sutele de mii de martiri care au renunţat mai uşor la
viaţă decât la credinţa lor constituie tot atâtea temeiuri pentru orientarea spre un
anumit tip de spirit comunitar, de care au nevoie comunităţile umane astăzi şi
oricând11.
11
Ionuț Bursuc, ibidem.

13
 Bibiliografie

1. Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, BISERICA ÎN SOCIETATE - Aspecte

misionare ale Bisericii în societatea actuală, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2004.
2. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos-Biserică-Societate, Editura EIMBO,
București, 1998.
3. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia
ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova 1986.

Webografie

1. Asist. univ. dr. Cristina Şerbănescu, POLITOLOGIE ŞI DOCTRINE

POLITICE CONTEMPORANE, pe site-ul
https://ro.scribd.com/doc/121173963/Teocratie, accesat la data de
20.12.2020.
2. Ionuț Bursuc, Comuniunea, rodul credinţei, pe site-ul
https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/comuniunea-rodul-credintei-
54298.html, accesat la data de 19. 12. 2020.
3. Păștin Antoniu Cătălin, Comuniune și Comunitate, pe site-ul
https://www.academia.edu/34071747/COMUNIUNE_
%C5%9EI_COMUNITATE, accesat la data de 19.12.2020.

14