Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Universitatea se Stat din Tiraspol

Facultatea Filologie

Anatol IONAȘ

Lingvistica Generală
(suport de curs)
(LG)

Chișinău 2020
 2

Cuprins
1. Limba fenomen social specific..........................................................3
1.1. Definirea limbii, funcțiile ei........................................................................3
1.2. Limba și alte mijloace de comunicare.........................................................6
1.3. Limba și gândirea.......................................................................................8
1.4. Limba și alte fenomene sociale................................................................. 10
1.5. Limba și așa-zisele limbaje ale animalelor.................................................12
2. Limba, societatea și istoria..............................................................16
2.1. Originea limbajului uman (OLU). Noţiuni generale.......................................16
2.2. Teoriile idealiste individualiste........................................................................18
2.3. Teoriile idealiste sociale..................................................................................20
2.4. Teoriile materialiste.........................................................................................22
2.5. Teoria monogenezei şi poligenezei limbilor....................................................23
2.6. Divergenţa şi convergenţa limbilor.................................................................25
2.7. Formele de existenţă a limbii..........................................................................27
2.8. Contactul dintre limbi, tipuri de contacte........................................................29
3. Limba – sistem semiotic.................................................................36
3.1. Privire generală asupra noţiunii de semn, situaţie semiotică, sistem
semiotic.............................................................................................................36
3.2. Clasificarea semnelor, sistemelor de semne.....................................................38
3.3. Definirea semnului în semiologia lui F. de Saussure, trăsăturile
semnului lingvistic........................................................................................41
3.4. Ttrăsăturile de bază ale semnului..................................................................46 
3.5. Teoria semnului lingvistic.............................................................................49
3.6. Valoarea semnului lingvistic.........................................................................54
3.7. Semnificația semnului lingvistic....................................................................59
3.8. Motivarea semnului lingvistic.......................................................................65
3.8.1.Pierderea motivări................................................................................70
3.9. Tipuri de semne în sistemul limbii................................................................72
4. Limba – sistem de planuri, nivele, unități și relații......................76
4.1. Limba ca sistem și structură.........................................................................76
4.2. Material şi ideal în limbă..................................................................................77
4.3. Planul expresiei şi planul conţinutului, asimetria lor....................................78
4.4. Trăsăturile de bază ale sistemului limbii.......................................................82
4.5. Nivelele limbii, unitățile lor..........................................................................84
4.6. Tipuri de relații între unitățile limbii.............................................................89
4.7. Perspective de dezvoltare a limbilor în contextul inovaţiilor
tehnologice şi a dezvoltării relaţiilor social-economice…………..................91
5. Istoria lingvisticii...............................................................................98
5.1. Preliminariii....................................................................................................98
5.2. Tradiția lingvistică în China Veche................................................................100
5.3. Tradiția lingvistică în India Veche.................................................................102
5.4. Tradiția lingvistică greco-romanâ..................................................................105
5.5. Tradiția lingvistică în Europa medievală.......................................................112
5.6. Tradiția lingvistică arabă în Euvul Mediu.....................................................113
5.7. Tradiția lingvistică în perioada Renessance-ului...........................................116
5.8. Lingvistica în epoca postrenascentistă (sec. XVII-XVIII).............................118
5.9. Lingvistică comparativă-istorică..................................................................124
5.10. Wilhelm von Humboldt. Elaborarea lingvisticii generale.............................128
5.11. Naturalismul lingvistic...............................................................................133
5.12. Psihologismul lingvistic............................................................................137
5.13. Școala neogramaticilor...............................................................................144
5.14. Lingvistica structurală................................................................................150
5.15. Cercul lingvistic de la Praga (școala funcțională pragheză).........................152
 3

I. Limba fenomen social specific

1.1. Definirea limbii, funcţiile ei
Ca ştiinţă de sine stătătoare, lingvistica se constituie în primul sfert al sec. al
XIX-lea, când se pun bazele metodei comparative-istorice. Dar observaţii asupra
limbii şi lucrări de gramatică apar încă din antichitate. Lingvistica are ca obiect de
studiu nu numai limbile concrete (română, franceză, engleză, rusă, spaniolă etc.), ci
şi limbajul uman în genere, adică facultatea oamenilor de a se înţelege cu ajutorul
semnalelor sonore/scrise şi al altor sisteme semiotice (codul Morse, indicatoarele
circulaţiei rutiere, alfabetul Braille orbi, alfabetul manual/lat. manus – rom. mână/
pentru surdomuţi etc.).
Acest fenomen (limbajul), complex prin structura sa, specific prin originea şi
funcţiile pe care le îndeplineşte, a suscitat interesul savanţilor din cele mai vechi
timpuri. În istoria lingvisticii şi a ştiinţelor conexe au fost făcute mai multe
încercări de a defini conceptul de limbă. Pentru lingvistica actuală a defini limba
înseamnă a interpreta natura şi esenţa acestui fenomen, legătura lui cu alte
fenomene sociale, a determina funcţiile lui în raport cu societatea, cu realitatea
obiectivă şi gândirea.
Problema esenţei, a naturii limbii este una dintre cele mai importante probleme
ale lingvisticii. Numai o justă concepţie asupra limbii ne îngăduie să înţelegem
legătura ei cu alte fenomene, evoluţia ei şi rolul pe care-l joacă în viaţa oamenilor.
Răspunsurile date la această problemă au fost numeroase şi au oglindit concepţia
despre lume a cercetătorilor. Într-o perioadă mai veche se accepta explicaţia
biblică după care limba a fost dată oamenilor de divinitate.

În prima jumătate a sec. al XIX-lea, sub influenţa puternicului avânt al ştiinţelor

naturii, limba a fost prezentată ca un fenomen biologic, un organism cu viaţă
independentă, care se naşte, se dezvoltă, decade şi piere. Se susţinea, bunăoară, că
oamenii deprind limba (vorbirea) la fel cum învaţă a merge, a respira, a mânca etc.
şi că limbajul ar fi o capacitate înnăscută a omului, care se transmite prin ereditate,
precum se transmit semnele biologice rasiale: forma feţei, a craniului, culoarea
pielii, a părului etc. Dacă lucrurile s-ar prezenta într-adevăr astfel, copiii ce
nimeresc într-un alt mediu decât cel al limbii materne (într-o comunitate ce
vorbeşte o altă limbă) sau în mediul animalelor (exemplul clasic e personajul lui
Kipling, Maugli) ar trebui să-şi dezvolte vorbirea părinţilor, ceea ce în realitate nu
se întâmplă. Mai mult, sunt cunoscute circa 30 cazuri când copii, nimerind în
mediul animalelor, şi-au dezvoltat diverse funcţii fiziologice, dar nici unul dintre ei
n-a ştiut să vorbească. Şi mai numeroase sunt cazurile când copiii de o
 4

naţionalitate, crescând într-o altă colectivitate lingvistică, învaţă mai întâi limba
acestei colectivităţi, şi nu limba mamei. Uitarea limbii materne de către unele
persoane care au fost lipsite mul timp de posibilitatea de a o practica reprezintă un
argument fórte împotriva teoriei (biologice) potrivit cărea limba ar fi o calitate
înnăscută a omului. Ulterior, s-a ajuns la ideea că limba a fost creată de oameni,
însă unele curente lingvistice au înţeles prin aceasta că limba este creaţia spirituală
a unui individ. Nu sunt acceptabile teoriile potrivit cărora limba este un fenomen
exclusiv psihic, o expresie a spiritului divin sau uman. Această concepţie
psihologist-idealistă asupra limbii a fost susţinută de savanţii germani W.
Humboldt (1767-1835), I.Herder(1744-1803). Pe măsură ce se dezvolta lingvistica,
se contura tot mai clar faptul că limba este un fenomen social, un produs al
societăţii.
Nu este suficient să afirmăm că limba este un fenomen social, trebuie să
explicăm în ce constă esenţa socială a limbii. Limba face parte din fenomenele
sociale care acţionează în tot cursul existenţei societăţii. Ea se naşte şi se dezvoltă
odată cu naşterea şi dezvoltarea societăţii. Ea moare odată cu moartea societăţii. În
afara societăţii nu există limbă. De aceea, limba şi legile ei de dezvoltare pot fi
înţelese numai în cazul când sunt studiate în legătură indisolubilă cu istoria
societăţii, cu istoria poporului căruia îi aparţine limba studiată, şi care este
creatorul şi purtătorul acestei limbi. Limba este un mijloc, un instrument cu
ajutorul căruia oamenii comunică între ei, fac shimb de idei şi se înţeleg reciproc.
Fiind nemijlocit legată de gândire, limba înregistrează şi fixează în cuvinte, în
combinaţii de cuvinte, în propoziţii, rezultatele activităţii gândirii, succesele
omului în activitatea lui de cunoaştere şi face posibil, în acest fel, schimbul de idei
în societatea omenească [1, p.23].
În studiile lingvistice pot fi întâlnite definiţii speciale, cum ar fi limba este cel
mai important mijloc de transmitere şi păstrare a informaţiei [2, p.5], limba este
un mecanism complex de comunicare între oameni [3, p.12] etc. Este împortant a
sublinia că în definiţiile semnalate e fixat un semn comun: calitatea limbii de a
servi ca mijloc de comunicare.
Funcţia comunicativă a limbii este una de bază, primară şi originară, dat fiind că
limba a apărut la o anumită etapă de dezvoltare socială a omenirii ca o necesitate
de a comunica. Funcţia comunicativă caracterizează limba ca fenomen social prin
excelenţă. Actul comunicării presupune cel puţin doi participanţi: locutorul şi
interlocutorul, în termenii preluaţi din teoria informaţiei, emiţătorul şi
receptorul, ambii folosind acelaşi cod lingvistic. Actul comunicării este conceput
ca un proces de codare (exteriorizarea conţinutului gândirii ce urmează a fi
comunicat) şi decodare a informaţiei (înţelegerea celor transmise, semantizarea)
[4, p.8].
 5

A fi instrument, mijloc de comunicare nu este unica funcţie a limbii.

Majoritatea lingviştilor menţionează şi alte funcţii sociale ale ei:

1.Funcţia expresivă. Fiecare locutor comunică pentru a-şi exprima gândurile,

sentimentele, actele de voinţă, stimulând anumite reacţii din partea
interlocutorului. În aşa mod se realizează funcţia expresivă a limbii: de a servi ca
mijloc de exprimare, explicitare a conţinutului gândirii şi simţirii umane. Nu
trebuie de înţeles prin funcţia expresivă doar capacitatea unor elemente ale limbii
de a exprima aprecierea/atitudinea subiectivă a vorbitorului faţă de cele exprimate.

2.Funcţia gnoseologică (cognitivă): de reflectare, de cunoaştere a realităţii

obiective. Limba face legătură cu realitatea nu în mod direct, ci prin mijlocirea
gândirii, a conştiinţei.

3.Funcţia constitutivă. Sunetele (complexele sonore ale limbii), în îmbinare

unele cu altele, sunt articulate de vorbitori cu intenţia de a comunica ceva: noţiuni,
judecăţi, raţionamente, diverse sentimente...Astfel, limba este nu numai forma de
exteriorizare a gândirii, ci şi un suport material al ei.

4.Funcţia acumulativă consistă în faptul (uşor demonstrabil în bază de

material din orice limbă) că în unităţile limbii (în primul rând în semantica
unităţilor ei lexicale) se depozitează, pentru a fi transmisă generaţiilor următoare,
experienţa socială a omenirii, realizările raţiunii umane. În acest sens limba ar
putea fi asemănată cu un depozit pentru păstrarea informaţiei sau cu un monument
al culturii.
Funcţiile limbii sunt indisolubil legate între ele, se condiţionează reciproc. Ele
pot fi analizate separat numai în mod convenţional, pentru a înţelege mai bine
esenţa lor. Pe plan social are prioritate funcţia comunicativă, ea presupunându-le
obligatoriu pe celelalte. Evident, se comunică ceea ce e cunoscut din experienţa
personală a vorbitorului sau a altor oameni, a generaţiilor anterioare, - experienţă
trecută prin filiera gândirii şi fixată în elementele limbii respective sau, vorbind
metaforic, fixată în haine de limbă.
Bibliografie:
1. Graur Al., Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1958.
2. Касевич В., Элементы общей лингвистики, Москва, 1977.
3. Головин Б., Введение в языкознание, Москва, 1977.
4. Dumeniuc I., Matcaş N., Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987.
1.2. Limba şi alte mijloace de comunicare
Împreună cu limba, comunicarea umană face uz de câteva mijloace care sunt
mai puţin importante prin sfera de utilizare şi funcţiile lor. Un mijloc foarte vechi îl
 6

constituie mimica şi gesturile (numite mijloace cinetice, supraverbale), care au

apărut şi s-au dezvoltat odată cu limbajul vocal ori poate chiar mai înainte. Însoţind
vorbirea sonoră, mimica şi gesturile o ajută la exprimarea laturii ei emotive sau
precizează semnificaţia unor elemente ale limbii. De ex.: mişcările caracteristice
ale capului, ce însoţesc particula afirmativă da sau cea negativă nu, gesturile mâinii
şi ale capului, ce precizează locul (adverbele acolo, încolo, de acolo, înainte,
înapoi, aici, sus, jos etc.), persoana (tu,el ea,voi etc.), poziţia apropiată sau
depărtată a unui obiect (pronumele demonstrative acest, acel) etc..Elementele
lexicale de tipul celor citate se numesc mijloace deictice. Pe baza mimicii,
gesturilor, a senzaţiilot tactile au fost create limbaje speciale pentru persoane
lipsite de auz, pentru surdomiţi şi orbi. Astfel, în şcolile pentru copii surzi se
foloseşte ca mijloc eficient de instruire dactilologia, în care literele din alfabet sunt
redate prin diferite poziţii ale degetelor. Spre deosebire de comunicarea prin
gesturi a surdomuţilor utilizarea alfabetelor dactilologice necesită cunoaşterea
vocabularului şi a gramaticii limbii respective.
În 1829 pedagogul francez Louis Braille (1809-1852) a inventat pentru orbi un
sistem de scriere (numit ulterior alfabetul Braille), ale cărui litere sunt redate în
relief pe hârtie tare prin combinări din şase puncte (reliefate şi nereliefate). Pipăind
punctele imprimate, persoanele lipsite de vedere pot citi textul. Braille a reuşit să
aplice alfabetul său şi la scrierea notelor muzicale. În prezent, fiind adaptat pentru
diferite limbi, alfabetul Braille este utilizat în multe ţări ale lumii.

Într-un şir de sfere ale vieţii şi activităţii omului ce folosesc astfel de sisteme
de semnalizare, cum sunt: semnele circulaţiei rutiere, steguleţele la marină, codul
 7

Morse etc. Codul Morse sau alfabetul Morse reprezintă o metodă de transmitere

a informației folosind secvențe standartizate de semne sau pulsații scurte și lungi -
cunoscute în mod comun ca „puncte” și „linii” - pentru litere, cifre și caracterele
speciale specifice oricărui mesaj. Creat inițial de către Samuel Morse pe la
mijlocul anilor 1830 pentru a fi folosit la transmiterea informației cu
ajutorul telegrafului electric, al cărui inventator a fost, alfabetul Morse este folosit
pe scară largă începând cu perioada timpurie a comunicațiilor radio (anii 1890)
până aproape la sfârșitul sec. al XX-lea. Actualmente, este folosit foarte rar.

De o anumită circulaţie se bucură cele câteva limbi artificiale: ido,

inter,volapiuk, esperanto etc. Limba esperanto a fost inventată (drept mijloc de
comunicare internaţională) în 1887 de medicul polonez L. Zamenhof. Gramatica
acestei limbi este foarte simplă, cuvintele sunt formate pe baza celor mai uzuale
rădăcini din principalele limbi europene. Asociaţiile esperantiştilor din Polonia,
Franţa, Bulgaria ş.a. au publicat texte tehnico-ştiinţifice, publicistice, traduceri ale
celor mai reprezentativi scriitori clasici şi moderni din lume.
Dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice a implicat elaborarea numeroaselor sisteme
de simboluri utilizate în chimie, fizică, matematică, ştiinţe tehnice, lingvistică etc.,
sisteme numite deseori limbaje simbolice ale ştiinţei. Desigur, acestea nu au
existenţă independentă, ele se folosesc în îmbinare cu elementele limbajului uman
natural, în cadrul limbii naţionale respective, deşi singure au caracter internaţional.
 8

Un mijloc auxiliar de comunicare foarte important este scrisul. Până la apariţia

mijloacelor tehnice (radioul, telefonul, computerul etc.) de imprimare şi
reproducere a graiului viu, scrisul a fost unicul mijloc de transmitere a informaţiei
la distanţă. Este de menţionat că mijloacele suplimentare de comunicare au la bază
limba naturală, sunt derivatele ei, dezvoltarea lor nu diminuiază rolul limbii ca
mijloc de comunicare. Prin caracterul său atotcuprinzător, prin posibilităţile sale de
expresie practic nelimitate, limba rămâne a fi cel mai important mijloc de
comunicare între oameni în toate sferele vieţii şi activităţii lor practice.

1.3. Limba şi gândirea

Problema legăturii dintre limbă şi gândire este una stăveche; ea a atras atenţia
multor gânditori din antichitate şi până în prezent. Răspunsurile care s-au dat la
întrebările: ce e gândirea, ce e limba, cum au apărut ele, ce legătură există între una
şi alta, cum se poate de ilustrat în mod viu că oamenii nu au fost niciodată
indiferenţi faţă de propriul grai, faţă de trecutul lor. Este de remarcat că gândirii
greoaie, confuze a oamenilor primitivi îi corespundea o limbă complicată,
nesistematică. Numai îndelungatul proces de abstractizare a gândirii a putut duce la
îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte din ce în ce mai abstracte şi la apariţia
categoriilor gramaticale (începând cu cele mai concrete). În limbile popoarelor
înapoiate există foarte multe forme lexicale şi gramaticale pentru a exprima
obiectele concrete şi relaţiile concrete dintre obiecte. Într-o asemenea limbă
nedezvoltată, verbul are circa 400 de forme pentru a indica relaţii de timp, mod,
persoană etc. Odată cu dezvoltarea limbii, numărul formelor se reduce, vocabularul
şi gramatica se simplifică şi se abstractizează. Nici astăzi şi nici în viitor, oamenii
nu vor putea gândi altfel decât pe bază de cuvinte. Aşa-numita vorbire interioară,
adică exprimarea ideilor ”în gând”, pentru sine, este numai aparent lipsită de
materia (sunetele, sub aspect scris - literele) limbii .
Problema unităţii dintre limbă şi gândire se rezolvă în strânsă legătură cu
principala problemă gnoseologică: acea a raportului dintre limbă, gândire
(conştiinţă) şi realitate. Conştiinţa e secundară faţă de existenţă, ea oglindeşte
realitatea obiectivă. Limba de asemenea reflectă, prin intermediul gândirii,
obiectele şi fenomenele cunoscute de om. Relaţiile dintre limbă şi gândire, dintre
cuvânt şi noţiune, dintre propoziţie şi judecată sunt destul de complexe, dată fiind
complexitatea procesului de cunoaştere de către om a lumii înconjurătoare.

Potrivit învăţăturii lui I. Pavlov despre cele două sisteme de semnalizare,

realitatea obiectivă este sesizată, ”semnalizată” pe două căi: 1. Pe calea acţiunii
directe a obiectelor şi fenomenelor asupra organelor de simţ ale omului şi ale altor
 9

organisme vii (primul sistem de semnalizare) şi 2. pe calea acţiunii indirecte a lor,

adică prin cuvinte (al doilea sistem de semnalizare), care constituie o bază pentru
formarea noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor.
Este necesar să evităm contrapunerea simplistă a celor două sisteme de reflectare
a realităţii. Împotriva unei astfel de interpretări a raportului real dintre cunoaşterea
senzorială şi cea raţională se pronunţa însuşi Pavlov I.: ”... o gândire obişnuită,
normală, adică o gândire ce nu pierde simţul realului, poate decurge numai atunci
când participă obligatoriu atât primul, cât şi cel de-al doilea sistem de semnalizare”
[1, p.232]. Prin mijlocirea gândirii, prin activitatea de reflectare a creerului uman,
unităţile limbii corelează cu obiectele şi fenomenele din realitatea obiectivă. Fără
acest lucru ar fi imposibilă comunicarea cu ajutorul limbii. Complexele sonore (şi
simbolurile lor grafice) se prezintă astfel ca semnale/semne materiale ale
elementelor lumii obiective, reflectate în gândire.
Unitatea dintre limbă şi gândire, legătura lor indisolubilă, pe care o acceptă
majoritatea şcolilor şi concepţiilor lingvistice, nu înseamnă însă identitate. Mulţi
specialişti în diverse domenii (filosofie, logică, psihologie, lingvistică generală
etc.) susţin ideea că limba şi gândirea sunt, totuşi, fenomene diferite, fiecare dintre
ele avându-şi specificul său, care se rezumă la următoarele:

1. Gândirea este o proprietate a materiei superioare, organizate într-un mod

deosebit, - creerul. În sensul acesta ea este ideală, adică nu are proprietăţile
materiei: masă, greutate, volum, miros densitate etc. Limba, însă, are
caracter dual: ea este ideală (prin latura semantică a unităţilor ei) şi
materială (prin latura fonetică a aceloraşi unităţi).

2. Funcţia principală a gândirii este cea gnoseologică (cognitivă). Ea reflectă în

mod generalizat şi direct (mijlocit) obiectele şi fenomenele din lumea
înconjurătoare şi relaţiile dintre ele, serveşte la cunoaşterea realităţii. Funcţia
primordială a limbii este cea comunicativă, adică funcţia de transmitere a
rezultatelor activităţii de cunoaştere a omului. Funcţia gnoseologică îi
aparţine limbii indirect, în virtutea legăturii ei indisolubile cu gândirea.

3. Unităţile gândirii (formele ei superioare) sunt noţiunile, judecăţile şi

raţionamentele, pe când limba operează cu foneme, morfeme, gloseme,
sintaxeme. Ele corelează, dar nu se suprapun.

4. E diferit ritmul dezvoltării celor două fenomene. Gândirea, fiind legată

nemijlocit de realitate, este mai flexibilă, ea reflectă imediat transformările
din lumea înconjurătoare, activitatea cognitivă a omului. Limba, însă, pentru
a-şi îndeplini funcţia comunicativă, evită modificări esenţiale, momentane
ale sistemului său la intervale de timp mici. Evoluţia ei (cu excepţia
 10

vocabularului) are un caracter mai lent, de o durată mai lungă. Inovaţiile în

structura fonetică şi cea gramaticală a limbii se acumulează treptat, timp de
secole, practic neobservabil pentru vorbitori.

5. Gândirea şi categoriile ei sunt universale, general umane, pe când categoriile

lingvistice au specificul lor în fiecare limbă concretă [2, p.12], au caracter
naţional.

Se consideră, în general, că progresul limbii e determinat de factori interni

(intralingvistici) şi factori externi (extralingvistici). Principalul mobil al limbajului
uman îl constituie evoluţia societăţii, a gândirii şi cunoaşterii, ceea ce duce
inevitabil la îmbogăţirea informaţiei despre lumea înconjurătoare.

• „Bien parler et bien penser est une mȇme chose”

Albert Sechehaye
Note:

*1.● Albert Sechehaye (1870-1946) a fost un lingvist elvețian. Este cunoscut

pentru editarea prelegerilor lui Ferdinand de Saussure, Cursul de lingvistică
generală.
Cărți: Programme et methods de la linguistique théoretique: psychologie du
lanfage.
Educație: Universitatea din Geneva, Universitatea Georg-August din Göttingen.

Bibliografie:

1.”Павловские среды”, T.1, Moscova, 1949.

2.Graur Al., Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1958.
3.Dumeniuc I., Matcaş N., Introducere în lingvistică, Chişinău, 1980.

1.4. Limba și alte fenomene sociale

Limba este un fenomen social prin excelență, a apărut (a fost creată) și există
numai într-o comunitate de oameni, a evoluat istoricește, s-a diferențiat teritorial,
social, funcțional ca urmare a unor factori, în primul rând, sociali, politici,
economici, etnici, culturali, militari și reprezintă unul dintre cele mai importante
semne și condiții ale separării omului de restul regnului animal. Omul se mai
deosebește de celelalte animale și prin faptul că are conștiință, existență socială,
singur își poate organiza munca și confecționa uneltele de muncă; el din start știe
care vor fi rezultatele procesului de muncă. La cele semnalate mai adăugăm și
munca colectivă de producție a bunurilor materiale.
 11

Pe de altă parte, limitarea funcțională a unei limbi, inclusiv și „moartea” ei

sau, viceversa, obținerea unui statut funcțional foarte larg (cum ar fi statutul limbii
ca mijloc de contact în cadrul unei formații multinaționale sau al celui de contact
internațional) sunt de asemenea cauzate de factori sociali prin natura lor:
economici, politici, istorici etc. „Moartea” uniei limbi mai poate fi cauzată și de
factorul militar (cucerirea unui popor, asimilarea lui, impunerea limbii
cuceritorilor. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi Imperiul Roman, creat în
întregime prin cuceriri). Un indiciu sigur al esenței sociale a limbii îl constituie
faptul că omul, societatea în ansamblu, poate influiența dezvoltarea limbii,
perfecționarea ei. În primul rând, este vorba de o influiență conștientă pe care o
exercită societatea asupra limbii literare (însăși formarea limbii literare),
perfecționându-i normele, lărgind funcțiile, intensificând rolul ei în diverse
domenii ale vieții și activității colectivității lingvistice.
Din cele relatate mai sus încă nu rezultă că limba poate fi identificată întru
totul cu celelalte fenomene sociale, că între ea și alte fenomene (elemente) de
suprastructură nu ar exista anumite deosebiri. Specificul limbii ca fenomen social
poate fi rezumat, în linii mari, astfel.
1. Pe axa timpului fenomenele de suprastructură sunt provizorii, trecătoare. De
exemplu, clasele, statul nu au existat totdeauna, ele au apărut la o anumită
etapă/treaptă de dezvoltare economică a societății. Relativ nu demult au apărut
diverse forme ale conștiinței sociale (arta, religia, morala, dreptul, știința),
organizații și instituții politice (de partid, de stat etc.), juridice (judecătoria),
religioase (biserica, mănăstirea) etc. Știința a apărut, de exemplu, odată cu
diviziunea socială a muncii ca rezultat al separării muncii intelectuale de cea fizică,
premisele ei fiind constituite în țările Orientului antic: Egipt, Babilon, China,
India. Știința, bunăoară, abia în Grecia antică se transformă într-un sistem teoretic
armonios și se separă de mitologie și de religie. Limba (limbajul uman), spre
deosebire de alte fenomene sociale, a existat din momentul apariției societății
omenești; el (limbajul) fiind o condiție neapărată a umanului, a existenței sociale a
omului. Limba și societatea sunt inseparabile una de alta pe parcursul întregii
istorii a civilizației umane.
2. Fenomenele sociale, cele de suprastructură, generate de baza economică a
unei formațiuni social-economice, caracterizează specificul existenței sociale și
spirituale ale acestei formații. Putem spune că fiecare formație își creează
suprastructura sa ce corespunde bazei ei economice. Cu toate că lingvistica
consemnează o anumită legătură dintre istoria limbii și istoria societății, nu putem,
totuși, afirma (ca în cazul altor fenomene sociale) că fiecărei formații social-
economice i-ar corespunde o altă limbă, diferită de limbile celorlalte formații,
adică nu putem vorbi despre limba feudală, limba capitalistă, limba socialistă etc.
 12

Putem doar remarca unele particularități ale vocabularului (ale limbii) ce țin de
orânduirea feudală sau capitalistă etc, desemnând unele realități ale epocii. De
exemplu, astfel de cuvinte ca logofăt, vodă, stolnic, paharnic, voevod ș. a. ne trimit
la realitatea Evului Mediu, iar astfel de cuvinte ca capital, relații capitaliste,
capitalist-producător ș.a. ne trimit la perioada secolelor XVIII-XIX, când are loc
concentrarea capitalului, concentrarea populațiilor pe la uzinele, fabricile nou
apărute. Actualmente, asemenea cuvinte sunt folosite în scopuri stilistice, pentru a
reda atmosfera timpurilor trecute.
3. Trecerea de la o formațiune social-economică la alta presupune înlocuirea
unei baze economice prin alta. Acest proces este urmat inevitabil de o
transformare, mai mult sau mai puțin, a întregii suprastructuri. Cât privește limba,
ea, fiind doar un mijloc de exprimare a formelor conștiinței sociale (și nu aceste
forme înseși), nu este schimbată radical sau înlocuită cu alta. Anume acest fapt
asigură o continuitate etnică și culturală a poporului respectiv, indiferent de
orânduirile prin care el a trecut și va trece.
4. Din punct de vedere social, fenomenele/elementele de suprastructură sunt
oarecum limitate în sensul că, de exemplu, în sfera de producție a bunurilor
materiale participă nemijlocit alte grupuri sociale de oameni decât în cea de
producție a bunurilor spirituale; cei care muncesc în domeniul științei nu fac, de
regulă, artă (cu toate că-i posibil acest lucru), cei care ară pământul nu fac știință
etc. Limba, însă, este omniprezentă în orice sferă a socialului. Ea, fiind principalul
și cel mai important mijloc de comunicare/contact în procesul oricărei activități
umane, este inseparabilă de orice manifestare a existenței și conștiinței sociale.
Limba este un fenomen social specific, însă diferă de alte fenomene sociale în
multe privințe, ea nu face parte din suprastructură, nu se schimbă odată cu
schimbarea formațiunilor social-economice, a apărut mai înainte decât toate
formele conștiinței sociale; ca mijloc de comunicare (contact) este folosită de toate
clasele și grupurile sociale din comunitatea etnică respectivă.

1.5. Limba și așa-zisele limbaje ale animalelor

În literatura de specialitate, în mass-media din ultimii 20-30 ani se acordă o
atenție deosebită comportamentului unor specii de animale, cum ar fi: maimuțele,
urangutanii, elefanții, câinii, delfinii, balena (balena-ucigaș) etc., mijloacelor de
contact între ele, pe care le numim convențional limbaje ale animalelor sau
comportament comunicativ al animalelor. Trebuie remarcat faptul că interpretarea
naturii mijloacelor de contact din regnul animal nu întotdeauna ia în considerare
unele deosebiri importante, principiale, proprii limbajului uman în comparație cu
așa-zisele limbaje ale animalelor. Acest fapt îi face pe unii autori [1, 16] să
compare, de exemplu, semnalul „au”, emis de o specie de maimuțe ca rezultat al
 13

instinctului de turmă, cu diftongii „au” din limbile letonă și engleză.

Particularitatea fundamentală a limbajului uman decurge din însăși esența omului
de a fi social. Ca ființă socială omul nu poate trăi decât în societate, intrând în
relații materiale și spirituale cu alții, comunicând cu alții. Este principial important
faptul că relațiile omului cu alții există atât pentru alții, cât și pentru sine.
Remarcăm în acest context că și animalele intră în relații, însă relațiile lor cu alții
nu există ca relații. Putem spune altfel că omul este conștient de relațiile lui cu
alții, de faptul că el comunică cu alții, pe când animalul nu realizează starea sa de
comunicare. Conștiința este un produs social și va fi atâta timp cât există în genere
oamenii. Limba și conștiința reprezintă două condiții necesare pentru existența
societății, ele se presupun obligatoriu. Limba este instrumentul cu ajutorul căruia
oamenii fac schimb de gânduri și stabilesc o înțelegere reciprocă între ei, fără de
care conștiința socială este de neconceput. Conștiința socială, pe de altă parte, n-ar
fi putut apărea fără limbă, deoarece cunoașterea realității de către fiecare individ
poate deveni o experiență colectivă numai cu ajutorul limbii.
Mulți autori [2, 95] susțin că animalele superioare dispun de capacități
psihice destul de înalte pentru a rezolva probleme logice elementare. Din punct de
vedere calitativ, însă, există o deosebire foarte mare între capacitățile psihice ale
animalelor și ale omului. De exemplu, o maimuță poate să se folosească de o
prăjină sau de o masă pentru a ajunge un fruct, dar ea nu-i în stare să-și formeze
noțiunea de masă, de prăjină etc. În gândirea ei (rudimentară) masa din cabinetul
unui lucrător din menagerie și masa din laborator sau altă masă, oricare ar fi, sunt
obiecte absolut diferite. Anume din aceste motive se consideră că sunetele cu
ajutorul cărora „comunică” animalele între ele sunt niște semnale pure, adică niște
excitanți din sistemul întâi de semnalizare (a se vedea teoria lui Pavlov I. V.), care
le fac să manifeste un anumit comportament instinctiv (nicidecum conștient): să
vină la hrană, să se ascundă de pericol etc.
Omul, spre deosebire de animal, înțelege conținutul, semnificația unităților
de limbă. Unitățile limbii (cuvintele, frazele...) trezesc în conștiința locutorilor
reprezentări despre obiecte, fenomele, acțiuni, relațiile din natură și societate, pe
care omul le cunoaște fie din propria experiență, fie din experiența colectivă a
generațiilor anterioare, fie din diferite izvoare de informație, din lectură: cărți,
reviste, ziare, rețele de socializare etc. Orice locutor, deși percepe vorbirea pe cale
senzorială (cu ajutorul văzului, auzului), reacționează la conținutul ei, la latura
semantică a ei. Spre deosebire de om, animalul reacționează la sunete, dar nu și la
conținutul lor. Prin urmare, animalul poate fi dresat, dar nu învățat conștient.
Pentru animalele dresate de om chiar și cuvintele din vorbirea noastră sunt niște
semnale situative. Încercările dresorului de a învăța animalele (maimuțele, câinii,
elefanții etc.) să denumească unele obiecte prin sunete au arătat că și astfel de
 14

sunete sunt folosite de ele ca stimulente ele unor acțiuni: să li se dea apă, hrană etc.
[3, 21]. Un fapt interesant a avut loc în Rusia, în Siberia în anii ˊ90 ai sec. al XX-
lea. În presă a apărut un articol despre un pui de elefant, crescut la menagerie, care
s-a deprins să-și pronunțe numele: „Batâr, Batâr horoșii”, unele verbe, cum ar fi
„dai”, „píti” ș.a. Cercetând acest caz, părerea savanților a fost unanimă, elefantul s-
a dovedit a fi un bun emitator, el pronunța cuvintele în mod mecanic (nici vorbă nu
poate fi de o rostire conștientă), repetându-le după copiii, vizitatorii menageriei,
care, de fiecare dată când Batâr pronunța ceva (ca rezultat al formării reflexelor
condiționate), urmau, de obicei, darurile: bomboane, chifle și alte dulciuri.
Prin urmare, s-a confirmat încă odată faptul că animalele nu imită decât
sunetele. Un copil, însă, pus în condițiile existenței sociale, învață de la cei din
preajmă, de la cei care-l cresc, educă nu numai articularea sunetelor, dar și
semnificațiile lor, acceptate în colectivitatea lingvistică respectivă, iar prin ele –
normele și valorile sociale, care îi permit să se încadreze în mediul social, să
devină un membru activ al societății.
Limbajul animalelor este foarte sărac ca informație. De exemplu, dansul
albinilor semnalează doar direcția în care trebuie să zboare și distanța pe care
trebuie s-o străbată până la locul unde se află nectarul. Ceea ce exprimă limbajele
animalelor nu e de natură logică, rațională, nu ține de conștiință, deoarece ele
(animalele) n-o au. Astfel, „comunicarea” lor este limitată în timp și în spațiu. Mai
mult, putem remarca că nici unul dintre limbajele cunoscute ale animalelor nu este
apt să exprime ceea ce a avut loc în trecut sau, cu atât mai mult, ceea ce va fi în
viitor sau ceea ce simt alte animale care nu participă la comunicare. În cazul
anumalelor avem de a face nu cu limbi în accepția adevărată a acestui termen, ci cu
niște sisteme de semnalizare de natură senzorială (semnale biologice). Pentru
speciile respective de animale, ele au funcții biologice concrete. Din această cauză,
calificarea lor (semnalelor) drept limbaje este, realmente, un hipermorfism sau, în
cel mai bun caz, o metaforă, cum ar fi, de exemplu, și expresiile: limbajul
sunetelor, limbajul cifrelor, limbajul sentimentelor, limbajul privirilor etc.
Limbajul omenesc, spre deosebire de limbajele animalelor, reprezintă un
mijloc universal (unic în felul său), de transmitere a informației (avem în vedere
orice tip/fel de informație) nu numai de la om la om, dar și de la o generație la alta,
de la un popor la altul, de la o epocă la alta (cu ajutorul scrisului, iar în sec. al XXI-
lea – și cu ajutorul mijloacelor tehnice). El (limbajul) îmbină în mod organic
senzorialul și raționalul, individualul și colectivul (socialul), situativul și
asituativul, concretul și abstractul [4, 22]. Numai limbajul uman permite să
formulăm enunțuri cu referire la alte enunțuri (în acest caz putem vorbi de
caracterul reflexiv al limbii), formulate de noi sau de alți vorbitori. Numai limbajul
uman ne oferă posibilitatea să exprimăm ce e bine, ce e rău, ce e folositor, ce e
 15

dăunător, să formulăm intenționat afirmații eronate, ce nu corespund adevărului

(caracter evaziv), să descriem fapte, întâmplări, personaje inexistente în realitate:
fantastice, inventate, mitologice. Numai omul și societatea în ansamblu pot să-și
perfecționeze conștient instrumentul de comunicare, să-l ajusteze perpetuu la
necesitățile crescânde ale comunicării, făcând acest lucru în baza cunoașterii
sistemului și structurii limbii, a istoriei ei. Astfel, putem spune cu certitudine că, în
această ordine de idei, lingvistica capătă în prezent o importanță tot mai mare și, în
genere, disciplinele filologice.

Bibliografie:

1. Leontiev A.A.,Vozniknovenie i pervicinoe razvitie yazâka, Moscova, 1963.

2. Serebrennikov B.A., O materialisticeskom podhode k yavleniam yazâka, ca
inMoscova, 1983.
3. Ibraev L.I., Nadznakovosti yazâka //Voprosî yazâkoznania, 1981, nr.1.
4. Dumeniuc I., Matcaş N., Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987.
 16

II. Limba, societatea și istoria

2.1.Originea limbajului uman (OLU). Noţiuni generale

Originea limbajului uman (OLU) este una dintre cele mai dificile probleme
ale lingvisticii generale, dată fiind lipsa oricăror relicte ale aşa-numitei limbi
iniţiale, primitive, fie şi a unor cuvinte sau sunete separate. Spre deosebire de
arheologi, antropologi, paleontologi, etnografi etc., lingviştii nu pot beneficia de
nici un fel de date concrete privind fizionomia limbajului oamenilor primitivi.
Încercările unor savanţi de a suplini această lipsă de materiale privind
primele semnale folosite în scopul comunicării acum circa 1 mln. de ani prin
observările făcute asupra modului în care se dezvoltă vorbirea copiilor, prin
studierea limbilor unor triburi sălbatice actuale sau a aşa-numitelor strălimbi din
care au evoluat familiile de limbi cunoscute astăzi n-au fost eficiente, deoarece:
1. Copii deprind a vorbi de la părinţi şi de la cei din jur, pe când strămoşii
noştri primitivi nu aveau de la cine auzi vorbirea, ei au trebuit să şi-o dezvolte
istoriceşte singuri, în urma unei necesităţi imperioase de a comunica.
2. Nou-născuţii dispun de un aparat articulatoric (vocal) şi de centrii
vorbirii/limbajului, ceea ce , în condiţii sociale, le permite să reproducă şi să emită
sunetele articulate, pe când omul primitiv a trebuit, după adoptarea poziţiei
verticale şi în condiţiile muncii în comun, să-şi dezvolte un asemenea aparat.
3. Copii dispun de la naştere de un creier mult mai mare decât al celui mai
dezvoltat antropoid, care a trebuit să parcurgă o îndelungată şi anevoioasă cale de
evoluţie.
4. Strtălimbile pe care savanţii le reconstruiesc acum reflectă o fază relativ
nu prea veche din evoluţia limbajului uman.
5. Limbile unor triburi actuale (din Oceania, Australia etc.), deşi se află la un
nivel mult mai jos faţă de limbile popoarelor civilizate, au, totuşi, o istorie
îndelungată şi complexă de evoluţie, se deosebesc radical de vorbiea preistorică,
vorbirea primilor oameni.
Astfel, problema OLU poate fi abordată numai pe cale teoretică, apelându-se
la date indirecte din alte domenii ştiinţifice (paleontologie, antropologie,
arheologie, psihologie, filosofie, biologie etc.) şi formulându-se ipoteze mai mult
sau mai puţin plauzibile.
Actuală şi astăzi, problema OLU i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi
timpuri. În zona noastră de civilizaţie, încercări de a explica originea limbajului –
într-o formă naivă sau, într-o anumită măsură, ştiinţifică – au fost întreprinse încă
în Grecia şi Roma antică. Se cunosc circa 500 de teorii privind OLU. Însăşi faptul
 17

că există diferite legende, teorii, explicaţii biblice despre crearea lumii, limbajului
ne demonstrează că spiritul receptiv şi inventativ al oamenilor din cele mai vechi
timpuri n-a fost indiferent faţă de vorbirea articulată, acest mijloc universal şi
extrem de comod de comunicare şi înţelegere cu alţi semeni. Religiile tuturor
timpurilor şi popoarelor îl menţin în rol de Creator al tuturor lucrurilor, inclusiv al
limbii pe Dumnezeu. El l-a creat pe Adam şi tot el i-a arătat lucrurile, dându-le
denumiri. Poporul, însă, pe alocuri l-a mai „detronat”pe Dumnezeu, substituindu-l
ba prin Adam (în aceeaşi Bibilie), care ar fi denumit toate lucrurile din jur prin
cuvinte, ba printr-un bătrânel foarte înţelepr, care ar fi creat în mod ingenios limba
(apa fierbând într-un cazan şi formând sunete prin imitarea celor produse de apa
clocotindă) şi i-ar fi învăţat şi pe alţii.
Teoriile privitoare la OLU, începând cu cele antice şi terminând cu cele
moderne, au la baza lor diferite principii şi pot fi caracterizate din diverse puncte
de vedere:
1. Al mediului (colectiv sau individual) în care a apărut limba/vorbirea.
2. Al factorilor (sociali, psihici, biologici) ce au condiţionat apariţia
limbii/vorbirii.
3. Al materialului primar (sunete nearticulate, difuze, sunete articulate sau
gesturile, mimica) care au fost puse la baza comunicării.
4. Al intenţiei folosirii sunetelor (desfătare, , delectare, imitare a sunetelor
emise de obiectele din natură, exprimarea emoţiilor sau necesitatea de a
comunica).
5. Al concepţiei despre lume a cercetătorilor etc.
Majoritatea autorilor acceptă clasificarea bazată pe concepţia despre lume şi
societate a cercetătorilor. Din acest punvt de vedere teoriile se divizează, cu o
anumită doză de labilitate, în două grupuri mari: idealiste şi materialiste. Cele
idealiste, numeroase şi pestriţe ca formă, au unul şi acelaşi conţinut: limba n-ar
avea o bază materială, n-ar fi apărut în societate din necesitatea imperioasă de
comunicare, de organizare a muncii în comun, nu s-ar fi aflat în legătură cu
gândirea, ci ar fi apărut accidental (independent de gândire, de necesităţile
existenţei), din diverse motive de ordin ideal: pentru a exprima sentimentele
vorbitorilor, starea lor psihică, pentru a imita sunetele din natură, pentru a-şi
destinde organismul încordat la efectuarea unor munci fizice grele, pentru a se
distra etc. Toate teoriile idealiste se împart în : 1. idealiste individualiste (teoria
interjecţiilor sau emoţională, teoria onomatopeică sau a imitaţiilor sonore, teoria
biologică); 2. idealiste sociale (teoria convenţiei sociale, teoria strigătelor de
muncă, teoria mimicii şi a pantomimei).
 18

2.2. Teoriile idealiste individualiste

1. Teoria interjecţiilor sau emoţională a fost elaborată în cadrul şcolii
filosofice epicuriene din Grecia antică şi constă în următoarele. Omul ptimitiv
izolat, aflându-se permanent în mijlocul naturii şi sub influienţa ei, avea diferite
senzaţii cauzate de obiectele din jur. În urma acestor senzaţii el ar fi emis în mod
involuntar diferite strigăte naturale (de frică, de bucurie, de admiraţie etc.). Ele
cu timpul s-ar fi asociat într-atât de mult cu obiectele ce-i provocau senzaţiile
respective, încât ar fi ajuns să le denumească, adică s-ar fi transformat în ceea ce
astăzi numim cuvinte. Aceste cuvinte, rezultate din interjecţii, ar fi pus baza
vorbirii articulate.

● Teoria emoţională nu poate fi acceptată din mai multe considerente:

1. Fiindcă socoate greşit că limba ar fi un fenomen individual, ar fi putut apărea în

afara colectivului, a muncii în comun.
2. Fiindcă socoate că vorbirea ar fi apărut accidental, ca formă de redare a
emoţiilor individului, cauzate de acţiunea obiectelor din realitate asupra organelor
lui de simţ şi nu dintr-o necesitate obiectivă, stringentă de comunicare cu alţi
indivizi.
3. Aceleaşi interjecţii sau intejecţiile similare din diversele limbi actuale nu au
aceleaşi semnificaţii cum ar fi trebuit să se întâmple, dacă vorbirea tuturor
oamenilor ar fi apărut astfel.
4. Numărul interjecţiilor şi al cuvintelor interjecţionale în limbile populaţiilor
aflate la un nivel jos de dezvoltare e mult mai mic decât în limbile popoarelor
civilizate, pe când situaţia urma să fie contrară etc.
2. Teoria imitaţiilor sonore sau onomatopeică a fost elaborată în cadrul şcolii
filosofice stoice din Grecia antică. Ea a fost susţinută de Platon (427-347 î.e.n.).
Omul ptimitiv izolat ar fi imitat diferite sunete produse de obiectele din natură
(căderea apei, şuieratul vântului, strigătele animalelor, cântecul păsărilor etc.).
Repetate de nenumărate ori, aceste imitaţii sonore s-ar fi asociat cu obiectele ce le
produceau, încât deveniseră denumiri ale lor, cuvinte: pleosc, cucu, meau, ham,
cucurigu etc. De la aceste formaţii onomatopeice s-ar fi format /creat alte cuvinte
(de tipul verbelor a pleoscăi, a meuna, a hămăi, a scârţâi etc.) şi astfel ar fi luat
naştere vorbirea.

● Teoria imitaţiilor sonore sau onomatopeică este inconsistentă şi nu poate

fi acceptată din aceleaşi considerente ca şi teoria emoţională (substituind emoţiile
cu onomatopee). S-ar mai putea atrage atenţia şi asupra faptului că, pentru a putea
imita sunetele auzite, omul primitiv ar fi trebuit să dispună de un aparat
articulatoric dezvoltat. Acesta, după cum se ştie, nu a putut lua naştere decât în
 19

procesul muncii în comun, din necesitatea de a spune ceva altor indivizi. Sunt şi
alte întrebări la care această teorie nu dă răspuns. O serie de obiecte din natură nu
produc nici un fel de sunete – cum au fost denumite ele? De ce în limbile actuale
cuvintele ce se referă la obiectele emiţătoare de sunete nu sunt alcătuite din
aceleaşi secvenţe sonore? Şi unele păsări sunt în stare să imite sunete din natură –
de ce nu putem spune, că ele dispun de limbaj?
Teoria onomatopeică a dat naştere unei ramificaţii noi – teoria
onomatopoetică. Adepţii ei susţineau că obiectele ce nu produceau nici un fel de
sunete ar fi căpătat denumiri în conformitate cu senzaţiile ce le provocau asupra
organelor de simţ ale individului. Dacă produceau senzaţii plăcute, atuci erau
denumite cu complexe sonore plăcute auzului. Dacă produceau senzaţii neplăcute,
atuci erau denumite cu complexe sonore neplăcute auzului. Această teorie a fost
susţinută de somităţi ca Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), Wilhelm von
Humboldt (1767-1835), Alexandru Potebnea (1835-1891), Charles Bally (1865-
1947) etc. Această teorie este eronată în esenţă pentru că:
1. Nu toae cuvintele, după cum se poate lesne observa, sunt alcătuite din
complexe de sunete ce s-ar potrivi cu senzaţiile provocate de obiectele
din lumea înconjurătoare.
2. În limbi diferite cuvintele ce denumesc aceleaşi obiecte sunt constituite
din sunete diferite.
3. Suferă de neajunsurile menţionate şi teoria interjecţiilor.

3.Teoria biologică consideră vorbirea drept fenomen natural, biologic, înnăscut, ce

se transmite prin ereditate, propriu organismului omenesc ca şi oricare alte funcţii
fiziologice. Tot aşa cum nou-născutul respiră, are nevoie de mâncare, la un anumit
moment se ridică, se ţine pe picioare, începe a face primii paşi, pentru ca apoi să
meargă, tot astfel la un moment dat el ar începe a gâguri, a rosti sunete articulate
răzleţe, apoi silabe, cuvinte cu silabe repetate (a,o, u ,e, m, n, ma, pa, ta, ma-ma, ta-
ta, ba-ba etc.), pentru ca în cele din urmă să vorbească. Adepţii acestei teorii mai
invocă argumentul că toţi copiii, indiferent de naţionalitate şi culoare, ar începe a
gânguri aceleaşi sunete, silabe, cuvinte. Aparenţa e totuşi iluzorie. Asemănarea
primelor sunete, silabe, cuvinte la diferiţi copii e cauzată de proprietăţile anatomo-
fiziologice ale aparatului de vorbire, care permite a rosti mai uşor unele sunete,
silabe şi mai greu – altele. Pe de altă parte, este suficient a studia semnificaţia
cuvintelor infantile cu structură sonoră identică, pentru a ne da seama că ele,
cuvintele, se învaţă de la cei din jur: ma-ma în limbile romanice, slave desemnează
părintele de genul biologic feminin, iar în limba georgiană ma-ma desemnează
părintele de genul biologic masculin (părintele de genul biologic feminin va fi
dedá).
 20

În 1920 psihologul indian Rid Sindh a descoperit în bârlogul unei lupoaice 2

fetiţe: una de un an şi jumătate, alta de 8 ani. Ambele mergeau în patru labe, nu
cunoşteau poziţia verticală, urlau, nu puteau emite nici un fel de sunete articulate.
Prima a murit peste un an, a doua a trăit până la 17 ani, dar mult timp nu s-a putut
dezobişnui de deprinderile sălbatice şi a învăţat doar 40 de cuvinte. Prin urmare,
teoria biologică este contestabilă, deoarece:

1. Limba nu este un fenomen individual, ci social.

2. Ea nu se moşteneşte şi nici nu se transmite prin ereditate, ci se însuşeşte de
la cei din jur.
3. Cuvintele rostite de copii capătă o anumită semnificaţie într-un mediu social
dat.
4. Omul primitiv fără grai n-a avut de la cine auzi limba vorbită, el a trebuit să
şi-o dezvolte numai în condiţiile colaborării cu alţi indivizi.

2.3. Teoriile idealiste sociale

1. Teoria convenţiei sociale i se atribuie lui Jean Jacques Rousseau
( 1712 - 1778). Ea a fost susţinută de economistul englez Adam Smith (1723-
1790). Rousseau ar fi fondat-o pe baza teoriei interjecţiilor, al cărei adept era.
Oamenii primitivi izolaţi ar fi dispus deja de o limbă rezultată din emoţii. La un
moment dat, când s-au văzut nevoiţi a se uni în grupuri în lupta pentru existenţă, a
apărut necesitatea unui mijloc comun de înţelegere. Din inflexiuni (schimbare a
înălțimii unui sunet; schimbare a tonului, a accentului în vorbire sau în cânt)
multiplicate ale vocii, din imitaţiile unor sunete naturale, din strigătele, ţipetele de
care dispuneau pentru redarea instinctivă a stărilor lor afective, la care s-au adăugat
şi gesturile, diversele grupuri unite şi-ar fi creat un mijloc vocal de comunicare.
Aşadar, limba civilizației ar fi rezultatul unei convenţii între mai mulţi indivizi, al
unui contract social, încheiat într-o fază avansată din istoria omenirii. Teoria e
greşită, deoarece:
1. Se face o ruptură mare între prima şi a doua fază în evoluţia limbajului.
2. Nu se ia în considerare că trecerea de la o fază a limbii la alta are loc în mod
obiectiv, independent de voinţa vorbitorilor.
3. Se consideră că o perioadă îndelungată oamenii ar fi trăit izolaţi, că în prima
fază vorbirea ar fi luat naştere în mod accidental. Momentul pozitiv, propriu,
de altfel, tuturor teoriilor idealiste sociale constă în faptul că limba este
interpretată (deşi numai în a doua fază) drept o creaţie colectivă.

Adept al teoriei celor două faze era şi filosoful francez Étienne Bonnot de
Condillac (1714 –1780). Vorbirea, primele sunete naturale – ţipetele şi gesturile –
 21

ar proveni, după el, din senzaţii. În faza următoare din sunete naturale, fie prin
asociere cu anumite idei, fie în mod convenţional, iau naştere cuvinte pentru a
denumi obiectele din realitate. Trecerea de la o fază la alta ar fi însemnat o trecere
de la semnale – strigăte naturale inconştiente, cauzate de senzaţii, - la semne-
cuvinte constituite în mod convenţional şi folosite în mod conştient.

2. Teoria strigătelor de muncă a fost elaborată în sec. al XIX-lea de savantul

german Ludwig Nuaré (1829-1889). După părerea lui, orice act de muncă al
oamenilor primitivi ar fi fost însoţit de nişte strigăte reflexe, produse în urma
încordării fizice a organismului la efectuarea unor munci grele sau ca un fel de
acompaniament al ritmului muncii. Cu timpul aceste strigăte spontane, rezultate
din destinderea muşchilor şi a organismului în întregime, s-ar fi asociat cu înseşi
procesele de muncă respective, denumindu-le, devenind simboluri ale lor,
transformându-se, astfel, în cuvinte. Teoria este greşită din următoarele cauze:
1. Socoate că strigătele ce se produc spontan în procesul muncii în urma
destinderii, relaxării organismului, şi nu din necesitatea de comunicare.
2. Consideră că aceste strigăte se produc paralel cu munca, o însoţesc, însă nu
pentru a exprima gânduri, sentimente, emoţii, pentru a se înţelege, cum s-o
efectuieze mai uşor, ci pur şi simplu în tactul şi ritmul muncii.
3. Consideră că vorbirea ar fi o apariţie accidentală.
3.Teoria mimicii şi a pantomimei a fost formulată pentru prima dată de
psihologul german Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920). Ea e susţinută şi
completată de lingviştii ruşi Д. Овсянико-Куликовский (1853-1920) Николай
Марр (1864-1934). Această teorie pune pe primul plan vorbirea cinetică, manuală
– gesturile şi mimica. O perioadă îndelungată din istoria sa (1 mln.-1mln.500 mii
de ani) omenirea s-ar fi folosit în exclusivitate de gesturi. Vorbirea cu ajutorul
sunetelor articulate ar fi luat naştere foarte târziu (acum 50-500 000 de ani sau
chiar odată cu scrisul), în societatea împărţită în clase. Limbajul sonor ar fi apărut
la magii triburilor, atunci când aceştea se adresau totemului cu rugămintea de a-i
blagoslovi înainte de vânătoare, război etc. Strigătele s-ar fi asociat ulterior cu
totemul însuşi, ar fi devenit denumiri ale lui, iar de la acestea s-ar fi format şi alte
cuvinte. Teoria este greşită din următoarele cauze:
1. Neglijează caracterul sonor al limbajului primilor oameni.
2. Atribuie vorbirii caracter de clasă.
3. Consideră că vorbirea a apărut ca o formă de executare a cultului religios.
4. Se neglijează principala funcţie a limbajului sonor.
Toate teoriile idealiste rezolvă greşit originea vorbirii, considerând-o ba creaţie
divină, ba fenomen biologic sau psihic, ba fenomen accidental. Lingvistul danez
Jens Otto Harry Jespersen (1860 –1943) socotea, de exemplu, că limba ar fi apărut
 22

dintr-o distracţie. Ele nu ţin cont de principalele funcţii ale limbajului, legătura
dintre limbă şi gândire, de rolul colectivului, muncii în procesul de apariţie a
limbii.

2.4.Teoriile materialiste
Primele încercări de interpretare materialistă a originii vorbirii le întâlnim la
filosoful grec atomist Democrit (460-370 î.e.n.). În timp ce adepţii teoriei idealiste
ai revelaţiei divine susţineau că denumirile obiectelor ar fi un dar de la natură, ar fi
fost create de o forţă supremă, Democrit afirma că numele obiectelor au apărut ca
rezultat al acţiunii lor asupra organelor de simţ ale omului. Tot el socotea că
primele cuvinte ar fi fost nişte reflectări sonore ale obiectelor, iar cuvintele derivate
şi cele compuse ar fi fost date obiectelor de oameni în mod arbitrar, întâmplător.
Democrit considera că lucrurile sunt denumite prin cuvinte nu în baza naturii
lor, ci conform unei convenţii dintre membrii unei colectivităţi lingvistice. În
favoarea acestei idei filosoful grec aduce câteva argumente, exprimate prin
următoarele necorespondenţe dintre lucruri şi denumirile lor:
1. Multe lucruri au câteva denumiri, ceea ce ar fi imposibil dacă denumirea ar
fi determinată de natura, însuşirile, esenţa obiectului denumit (În lingvistica
contemporană acest fenomen se numeşte polisemie, omonimie).
2. Mai multe cuvinte au câteva sensuri (dacă între obiect şi denumirea lui ar fi
o legătură necesară, dacă obiectul, natura, esenţa lui ar cere anume această
denumire şi nu alta, atunci fiecare cuvânt ar avea doar un singur sens).
Actualmente, acest fenomen se numeşte sinonimie.
3. Cu timpul denumirea unui obiect poate fi înlocuită cu alta. În cazul când
denumirea este determinată de însuşirile obiectului, ea nu poate fi înlocuită
cu alta. Acest fenomen se numeşte astăzi arhaizare, adică nu dispare
obiectul, ci numai denumirea lui, fiind imediat înlocuită cu una nouă.
Cuvintele învechite, numite arhaisme, sunt ieşite din uz în urma concurenţei
cu sinonimele lor contemporane. Astăzi aflăm din izvoarele vechi că în
limba română cuvântul (vorba) într-un timp îndepărtat purta numele
voroavă; gura – rost; baia – feredeu; negustorul de basmale – bogasier;
abecedarul – bucoavnă; funcţionar de stat (de rang mic) – cinovnic; polonez
– leah; liber – volnic etc.
4. Multe noţiuni nu au semne verbale.
Diodor din Sicilia (80-29 î.e.n.), adeptul lui Democrit, explica apariţia
vorbirii astfel: oamenii primitivi, fiind tot timpul expuşi pericolului, de
nevoie s-au unit în grupuri şi au început să se ajute unii pe alţii. La început ei
ar fi avut un limbaj nearticulat şi lipsit de sens. Cu tipul, însă, din necesitatea
de a se înţelege, de la ţipetele naturale s-ar fi trecut treptat la pronunţia
 23

sunetelor articulate, s-ar fi creat în comun cuvinte-simboluri pentru toate

obiectele din jur. Dat fiind că asemenea grupuri existau pe teritorii foarte
vaste şi că fiecare grup crea cuvinte în mod întâmplător, au apărut foarte
multe limbi diferite.
Poetul şi filosoful roman Lucreţiu Kar (99-55 î.e.n.) în poemul De
rerum natūra (Despre natura lucrurilor) scrie că sunetele articulate ar fi fost
create de natură. Oamenii înşişi au creat limba, dând denumiri obiectelor în
conformitate cu senzaţiile cauzate de acestea.
Evul mediu, încătuşat de obscurantism (stare de înapoiere culturală. ♦
atitudine de împotrivire la acțiunea de răspândire a culturii și a progresului
în mase), n-a contribuit la evoluţia concepţiei materialiste. Abia în epoca
Renaşterii şi cea posrenascentistă, iar apoi în secolele XVII, XVIII şi XIX au
actualizat vechea problemă. Englezii Thomas Hobbes (1588-1679) şi John
Locke (1632-1704), germanii Gottfried Wilhelm Freiherr von
Leibniz (1646-1716) şi Johann Gottfried von Herder (1744-1803), ruşii
M. Lomonosov (1711-1765) şi A. Radiscev (1749-1802), A. Potebnea
(1835-1891) şi Baudouin de Courtenay (1845-1929) şi alţi savanţi au
subliniat că vorbirea a apărut din necesităţi de comunicare.
Clasicii marxism-leninismului Karl Heinrich Marx ( 1818-1883),
Friedrich Engels (1820-1895), Vladimir Ulianov/Lenin (1870-1924) au
menţionat că apariţia vorbirii a fost condiţionată de munca în comun, de
necesitatea de a se înţelege, că limba este în strânsă legătură cu gândirea şi
societatea.  

2.5.Teoria monogenezei şi poligenezei limbilor

O veche legendă spune că oamenii ce vorbeau una şi aceeaşi limbă s-ar fi
apucat într-o bună zi să construiască un turn, pentru a ajunge la Creatorul lumii.
Acesta, supărat pe oameni pentru cutezanţa lor, le-a dărâmat turnul construit şi i-a
făcut să vorbească graiuri diferite, ca să nu se mai poată înţelege şi construi un alt
turn asemănător.
Legenda Turnului Babel comportă câteva semnificaţii. Prin intercalarea ei în
textul bibliei s-a urmărit scopul de a explica de ce există în lume foarte multe
limbi, odată ce creatorul lumii, conform religiei creştine, ar fi fost unul singur şi,
potrivit aceleiaşi credinţe, tot el le-ar fi dat oamenilor o singură limbă. În manualul
Introducere în lingvistică de I. Dumeniuk, N. Matcaş se spune că autorii sfintei
scripturi (care, desigur, au fost oameni, nu personaje biblice) înţelegeau că
oamenii îşi vor pune odată şi odată această întrebare şi s-au grăbit să le ofere un
răspuns gata pregătit: mulţimea de limbi ce există în realitate ar fi o pedeapsă dată
oamenilor de către Dumnezeu pentru faptul că au îndrăznit să pretindă la împărăţia
 24

lui. Implicit, însă, legenda Turnului Babel mai semnifică şi faptul că un mijloc unic
de comunicare este o forţă ce poate uni popoare în lupta lor pentru scopuri
comune. Totodată această legendă reprezintă o ilustrare a tendunţei milenare a
omului spre cunoaşterea realităţii obiective existente, în cazul dat – spre
descifrarea problemei enigmatice a glotogenezei.
Îm problema monogenezei şi poligenezei limbilor părerile savanţilor s-au
împărţit. Unii consideră că la început ar fi apărut o singură limbă, într-o singură
comunitate de oameni şi într-o singură regiune a globului. Cu timpul, odată cu
dezmiembrarea comunităţii în grupuri diferite şi cu răspândirea lor pe un vast
teritoriu şi pe teritorii diferite, cu pierderea legăturilor dintre ele, şi-ar fi pierdut
caracterul său unitar, scindându-se în idiomuri diferite. O strălimbă comună ar fi
dat naştere mai multor limbi înrudite, acestea, la rândul lor, altora ş.a.m.d.,
generând o diversitate teoretic infinită de limbi. Alţi savanţi, dimpotrivă, cred că
vorbirea chiar de la începur ar fi apărut, fie şi pe acelaşi teritoriu destul de vast, în
comunităţi diferite, adică ar fi existat mai multe limbi iniţiale.
Prima concepţie se sprijină pe datele antropologiei şi, în genere, ale ştiinţelor
naturii, care ar veni să confirme, că omul ar fi putut să apară numai într-un singur
loc de pe pământ, în aceleaşi condiţii geografice şi climaterice. Numai ulterior,
odată cu creşterea numărului de membri ai comunităţii, cu necesitatea de a-şi
asigura mijloace de existenţă, diverse grupuri de oameni primitivi s-ar fi răspândit
pe un teritoriu tot mai vast, apoi pe teritorii diferite, adaptându-se la modul de trai
în condiţii geografice şi climaterice noi. Vorbirea, la început unitară, odată cu
trecerea timpului şi ca rezultat al răzleţirii grupurilor, tinde spre divergenţă, începe
să se diferenţieze, iar atunci când diferitele grupuri genetic înrudite pierd legăturile
dintre ele, se formează limbi noi.
A doua concepţie se sprijină pe aceleaşi date ale antropologiei şi ştiinţelor
naturii. Ea porneşte de la ipoteza că, chiar de la început, atunci când primii oameni
ar fi apărut într-un singur loc pe glob (Africa de Sud), ei populau, totuşi, un
teritoriu foarte vast şi nu puteau constitui un singur grup unitar şi monoling, ci mai
multe gruputi mici şi răzleţe polilingve. Situaţia obiectivă însăşi ar fi fost de aşa
natură , că fiecare grup ar fi trebuit să aibă o limbă a sa, complexele sale de sunete,
fie şi asemănătoare din punct de vedere material cu cele ale grupurilor vecine, dar
cu semnificaţii diferite. Evoluţia ulterioară de mii de ani a intensificat această
diferenţiere a graiurilor, dialectelor, fapt care şi explică existenţa pe glob a unui
număr impunător de limbi.
Deocamdată ştiinţa nu dispune de argumente convingătoare şi plauzibile în
favoarea uneia dintre cele două teorii. Totuşi, pare să fi avut dreptate Baudouin de
Courtenay, care susţinea acum aproape o sută de ani, că trebuie să ne dezicem de
ipoteza că toată omenirea s-a format de la o singura turmă de animale:” Omul ca
 25

fiinţă socială şi dotată cu limbă, - scria cunoscutul savant, - s-a format în locuri
diferite şi în perioade diferite; el s-a format de multe ori, independent unul de altul,
de la diferite grupuri şi turme de antropoizi de specie inferioară.”
Ultimele descoperiri arheologice făcute în Iacutia Centrală pun cel puţin la
îndoială ipotzeza acceptată aproape unanim, potrivit căreia strămoşii omului ar fi
trăit numai în Africa de Est sau în cea de Sud-Est. Cele circa 1,5 mii de unelte de
piatră confecţionate de mâna omului, pe care le-au descoperit arheologii sovietici
în straturile aluviale de la Diring-Iureah, ar fi o dovadă că omul primitiv a trăit în
centrul Iacutiei odată cu australopitecul est-african, ceea ce, indirect, ar confirma
teoria poligenezei limbilor, adică ipoteza că iniţial ar fi apărut mai multe limbi în
câteva regiuni diferite.

2.6. Divergenţa şi convergenţa limbilor

Sunt două procese opuse proprii evoluţiei istorice a limbilor lumii.
Divergenţa constă în diferenţierea unei limbi, în acumularea treptată a trăsăturilor
diferenţiale, al cărei rezultat poate fi scindarea unui idiom iniţial unitar în două sau
mai multe idiomuri diferite, cu statut lingvistic independent. În cazul
convergenţei, două sau mai multe limbi, în virtutea comunităţii lor teritoriale sau
ca rezultat al unui contact etnic nemijlocit şi de lungă durată, îşi dezvoltă trăsături
comune, tind spre contopire sau integrare.
Ambele procese sunt strâns legate de societate, de destinele istorice ale
comunităţilor etnolingvistice. Atât divergenţa limbilor, cât şi convergenţa lor se
explică mai cu seamă prin factori economici, geografici, politici, culturali, militari
ş.a. În funcţie de factorii externi se schimbă şi coraportul dintre cele două procese
în istoria socială şi lingvistică a omenirii. Astfel, fărâmiţarea limbilor, scindarea lor
a fost o trăsătură distinctivă a comunei primitive, ce se caracteriza prin nivelul jos
al forţelor de producţie, dependenţa economiei primitive de factori naturali
(geografici şi climaterici), numărul redus al membrilor unui trib, densitatea mică a
populaţiei în genere etc.
Revoluţia neolitică (în Europa neoliticul cuprinde perioada dintre mileniile
VI-III î.e.n.), prin care savanţii înţeleg trecerea de la economia naturală la cea de
producţie, a înlăturat limitarea numerică a comunităţilor de oameni, a lărgit
contactele lor externe, a sporit considerabil densitatea populaţiei pe acelaşi
teritoriu. O consecinţă importantă a revoluţiei neolitice pe plan social şi lingvistic
sunt considerate tendinţele de convergenţă. Apar astfel de forme, cum sunt koine
(dialektos) – idiomuri supradialectale ale uniunilor de triburi.
În orânduirea feudală timpurie se accentuiază procesele de diferenţiere a
limbilor, mai ales la nivelul dialectelor lor teritoriale. Totodată existau şi unii
factori de integrare: forma scrisă a limbilor, biserica, şcoala, gramaticile etc.
 26

Procesele de convergenţă, de nivelare a dialectelor teritoriale, dezvoltarea

formelor literare ale diverselor limbi au putut a se manifesta deplin odată cu
trecerea la producţia de mărfuri, în condiţiile revoluţiei industriale, care a
intensificat considerabil relaţiile de integrare intranaţionale şi internaţionale.
Orânduirea capitalistă, însă, mai ales în stadiul său superior, cel imperialist,
creează condiţii inegale pentru dezvoltarea şi funcţionarea limbilor naţionale. În
majoritatea covârşitoare a statelor capitaliste multinaţionale rolul dominant în cele
mai importante sfere de comunicare în revine unei singure limbi, care este impusă
prin constituţie celorlalte popoare din statul dat, limbile cărora sunt, de regulă,
limitate funcţional şi asimilate.
Aceeaşi politică nefastă e dusă de statele imperialiste şi faţă de limbile şi
culturile popoarelor colonizate. Drept exemplu pot servi triburile aborigene maori
din Noua Zelandă. În 1840 englezii au impus băştinaşilor din această ţară aşa-
numita convenţie Vaitanga, potrivit căreia regina Angliei capătă toate drepturile şi
împuternicirile suverane în Noua Zelandă. Pe atunci coloniştii englezi erau doar în
număr de 600 de oameni. Peste 40 de ani ei constituiau o cifră impunătoare (485
mii), iar maorii s-au pomenit pe calea de dispariţie. În 1972, din totalul de 3 mln.
de oameni – 80% o constituie anglo-neozelandezii, 9% - maori, ceilalţi 11% -
metişi, chinezi, indieni etc.
Una din căile de asimilare a aborigenilor a fost deposedarea lor de pământuri
(la1840 în posesia maori se aflau 70mln. de akri (1 akru = cu 4046,94m 2), în 1972
le aparţine doar 3 mln.) şi strămutarea populaţiei rurale la oraşe, ceea ce ducea
inevitabil la denaţionalizare, la pierderea vechii, bogatei culturi maori. În ierarhia
socială a ţării, maori ocupă treptele de jos. Engleza este limba de stat, ea domină în
viaţa politică, în cutura ţării. Între anii 30-40 ai sec. al XX-lea, când se efectua o
europenizare forţată a aborigenilor, elevii erau pedepsiţi numai pentru faptul că
încercau să vorbească limba lor maternă. Iată de ce aproape jumătate din cei 300 de
mii de aborigeni nu mai posedă limba lor maternă, iar ceilalţi sunt bilingvi, însă
limba maternă o folosesc exclusiv în viaţa cotidiană. Ea este de asemenea limbă a
culturii naţionale, a tradiţiilor, a obiceiurilor, a creaţiei populare.
În această ordine de idei, e mai concludentă soarta limbii havaiene din
familia austroneziană, grupul polinezian. În sec. al XIX-lea havaiana prospera, ea
devenise limbă oficială a regatului Havai, limbă a legislaţiei, a şcolii primare şi,
parţial, a celei medii; în această limbă se dezvoltă o literatură originală, ce publică
studii privind istoria şi cultura havailor, iar din 1834 apar numeroase publicaţii
periodice. În secolul nostru, însă, mai ales după ce Insulele Havai devin stat al
SUA (1959), havaiana cedează funcţiile sale limbii engleze. În prezent majoritatea
locuitorilor nu mai vorbesc havaiana, ci engleza, chiar în familie. Din cei circa
 27

7000 de aborigeni havaiana pură e vorbită aproape exclusiv acasă de circa 240
locuitori izolaţi din insula Nihau.

Surse bibliografice:
1. I.Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987, p.47-50.

2.7. Formele de existenţă a limbii

Limba este un factor de cea mai mare importanţă în societate. Fără limbă nu
ar putea exista nici gândirea, căci omul nu poate gândi fără cuvinte, fără a avea
denumiri pentru diferite noţiuni, pe care le leagă în judecăţi şi raţionamente. Viaţa
limbii este strâns legată de viaţa societăţii. Există o concordanţă generală între
dezvoltarea societăţii şi dezvoltarea limbii, în sensul că o societate primitivă are o
limbă slab dezvoltată, înapoiată, cu un vocabular sărac şi o structură gramaticală
nesistematizată; o societate evoluată are o limbă dezvoltată, cu un vocabular bogat
şi o structură gramaticală sistematizată. Schimbările din societate atrag după sine
schimbări în limbă. Limba este nemijlocit legată de activitatea omului în toate
sferele muncii lui. Pe măsura dezvoltării ştiinţei, tehnicii, culturii etc., vocabularul
se îmbogăţeşte cu cuvinte noi, iar cuvintele care nu mai sunt necesare sunt
eliminate treptat din circulaţie, trec în categoria lexicului pasiv. Cu ajutorul limbii
se păstrează şi se transmite din generaţie în generaţie experienţa umană
multiseculară, care, altfel, ar trebui mereu refăcută de la început. Orice limbă are
mai multe forme prin care există, se manifestă, trăieşte şi se dezvoltă.
Formele de existenţă a limbii pe care le distinge lingvistica actuală reflectă,
pe de o parte, legătura limbajului uman cu diverse comunităţi istorice (grupul etnic,
poporaţie, naţie), iar pe de altă parte, - diferenţierea teritorială şi socială în sânul
aceleiaşi categorii etnice. Cel mai tipic grup etnic a fost tribul - formă de
organizare socială, specifică pentru orânduirea comunei primitive. Triburile se
împărţeau în ginţi şi fratrii. Putem vorbi, prin urmare, de existenţa aşa-numitor
limbi de trib sau limbi tribale.

Proporţia este o comunitate de oameni, apărută istoriceşte înainte de

constituirea naţiilor, în epoca orânduirii sclavagiste şi a celei feudale. Pentru
poporaţie este caracteristică: comunitatea limbii, a teritoriului, a culturii, (a
economiei). Limbile poporale reprezintă, de regulă, o continuare a celor tribale,
însă, atestăm şi unele deosebiri care rezidă în faptul că unei limbi poporale comune
încep a i se opună dialectele teritoriale ce se constituie în perioada fărămiţării
feudale. Forma literară scrisă, pe care şi-o crease unele limbi poporale, n-a avut o
 28

răspândire generală şi nu s-a bucurat de prestigiul pe care l-au avut limbile literare
mai târziu, în epoca naţiilor.

Limbile naţionale iau naştere mai târziu, se consolidează odată cu apariţia şi

dezvoltarea relaţiilor capitaliste. Spre deosebire de limbile poporale, cele naţionale
au în mod sine qua non forme literare scrise, forme normate şi unificate. Limba
naţională, diferenţiată stilistic, devine o formă a culturii naţionale, ea se indentifică
atât de mult ce naţia, încât suntem tentaţi să credem că naţia austriacă, de exemplu,
ar vorbi limba „austriacă”, brazilienii ar vorbi „ braziliana”, americanii –
”americana” În realitate, limba oficială în Austria este germana, în Brazilia –
portugheza, în SUA – engleza. Un fel de limbi de contact pot fi considerate lingua
franca de pe litoralul Mării Mediterane şi/sau engleza, spaniola, franceza, rusa,
araba, chineza (ele au statut de limbi de circulaţie internaţională).Limbile tribale,
popoarele, naţionale, de contact între popoare ar fi mai potrivit să le numim
tipuri sociale de limbi , intrucât ele coreleză clar cu comunităţile istorice de oameni
[1, 240].
Forme propriu-zise de existenţă a limbii ar fi: graiul, dialectul,
interdialectul(supradialectul), koine, limba populară vorbită, limba literară.
Graiul reprezintă o unitate subordonată unui dialect teritorial. Graiurile se
delimitează în baza unor particularităţi comune de natură fonetică şi lexicală. În
cadrul dialectelor e necesar să distingem două tipuri de fenomene: dialecte
teritoriale şi dialecte sociale ( argouri, jargoane, diverse limbaje profesionale).

Dialectele teritoriale cuprind toată populaţia din regiunea respectivă şi au

particularităţi lexicale, fonetice, gramaticale, frazeologice. Cele sociale pot
convieţui pe acelaşi teritoriu, fiind utilizate de anumite grupuri sociale sau
profesionale restrânse ( şoferi, muzicanţi, negustori etc.). Specificul dialectului
social ( spre deosebire de cel teritorial ) îl constituie lexicul.
Interdialectul sau supradialectul este o formă intermediară a unei limbi, care
serveşte ca mijloc de comunicare pentru reprezentanţii câtorva dialecte, învecinate
teritorial şi apropiate ca structură. De exemplu, lingua general brasilica . Caracter
supradialectal au şi aşa-numitele Koine – idiomuri apărute pe baza unuia sau mai
multor dialecte, care servesc drept mijloc de comunicare pentru grupuri de oameni
ce vorbesc dialecte diferite. Exemplu clasic de koine poate servi varianta
interdialectală a limbii greceşti vechi, care s-a constituit la sfrşitul sec. alIV-lea
î.e.n. pe baza dialectului atic, la care s-au adăugat elemente lexicale de tip ionic. La
începutul erei noastre acest koine a scos din uz dialectele greceşti vechi.
La caracterizarea laturii funcţionale a limbilor se iau în considerare nu numai
formele de existenţă a lor, ci şi mediul comunicării ( în familie, în cadrul unui grup
 29

social, profesional etc.), sfera comunicării (activitatea de producţie, învăţământ,

literatură etc.),condiţiile de existenţă a limbilor ( formaţia social-economică,
nivelul de cultură etc.).Totalitatea formelor, mediilor, sferelor şi a condiţiilor în
care există şi funcţionează o limbă se numeşte situaţie a limbii. Spre deosebire de
funcţiile invariabile ale limbii (comunicativă, cognitivă, constitutivă etc.), formele,
sferele, mediileşi condiţiile de existenţă a idiomurilor diferă de la o limbă la alta,
de la o perioadă istorică la alta [1, 241].

Bibliografice:
1. Anatol Ionaş, Legislaşia lingvistică şi problema reglementării relaţiilor
dintre limbi, (suport de curs), Chişinău, 2018.

2.8. Contactul dintre limbi, tipuri de contacte

Limba fiind ”instrumentul principal”al comunicării și influenței, necesită
protejare din partea statului. Uneori statele își asumă responsabilități exagerate în
privința acestei protejări, mai ales când este vorba de alte limbi decât cea de stat. În
fond, nu legislația asigură funcționarea unei limbi într-un domeniu sau altul, ci
tendința și participarea vorbitorilor la instaurarea supremației unei limbi. La
caracterizarea laturii funcționale a limbilor, în general, se iau în considerare nu
numai formele de existență a lor (grai, dialect teritorial, dialect social,
interdialect, supradialect, limba populară vorbită, limba literară), ci și mediul
comunicării (activitatea de producție, învățământul, medicina, literatura etc.),
condițiile de existență a limbilor (formațiunea social-economică, forma
comunității etnice, nivelul de cultură etc.). Totalitatea formelor, mediilor, sferelor,
condițiilor în care există și funcționează o limbă se numește situație lingvistică [1,
p.241] (a se vedea 2.7.)
Prin situație lingvistică înțelegem și raporturile reciproce dintre formațiile
lingvistice, existente pe un teritoriu dat (de regulă într-un stat), funcțional
stratificate, - formație fiind orice sistem de semne (idiom) care servește ca mijloc
de comunicare între membrii societății. De precizat că în monolingvism (cu toată
diglossia existentă) situațiile lingvistice sunt relativ stabile, în cele bi- sau
plurilingve ele fiind instabile, chiar acut conflictuale. Stratificarea se face după
putere comunicațională, după registrul de funcții sociale, după potența creatoare de
cultură (firește, prin limba etnică și nu prin traduceri), după atitudinea vorbitorilor
față de limbi [2, p.45].
Termenii plurilingvism, bilingvism, monolingvism, așa cum ni-i prezintă
dicționarul (plurilingvism – folosirea mai multor limbi de către același individ sau
grup social; bilingvism – situație în care se află un vorbitor sau un grup social care
 30

folosește în mod curent două limbi; monolingvism – folosirea curentă de o

persoană sau o colectivitate a unei singure limbi), sunt, după cum observăm,
indispensabil legați de existența, utilizarea și funcționarea unei sau mai multor
limbi pe un anumit teritoriu unde locuiește o colectivitate de oameni. Trebuie de
remarcat că dicționarul egalează termenul plurilingvism cu cel de multilingvism [3,
p. 660, p. 810]. Este cazul să facem o distincție între acești doi termeni. Pentru un
individ ei sunt, în mod strict, sinonime. Ele vor să spună că un vorbitor poate să
știe două sau mai multe limbi la diferite nivele de competență. Bilingvismul este
prima etapă a multi- sau plurilingvismului. Nu este neapărat de a avea același nivel
de competență pentru ambele limbi (dar cunoașterea lor este obligatorie).
În plan colectiv, situația este cu totul diferită, căci sunt calificate, fără nici o
nuanță, drept multilingve acele societăți, în care coexistă indivizi monolingvi (ei
cunosc doar o singură limbă, dar nu aceeași), în timp plurilingvă, în sensul atribuit
de Consiliul Europei, este societatea cu indivizi care sunt ei înșiși plurilingvi [4].
Prin bilingvism (numit de unii cercetători și dualism lingvistic) se înțelege
capacitatea unui individ sau a unei populații de a utiliza în comunicare două
sisteme lingvistice diferite. Dacă interferența (teritoriul de intersecție a două limbi)
dintre două sisteme se produce în condițiile de contact între limbi, atât înterferența,
cât și contactul presupun un anumit grad de bilingvism în cadrul comunităților
implicate.
Monolingvismul, privit în sens larg, nu caracterizează statele cu o singură limbă
declarată oficial în Constituție, ci este trăsătura unei comunități care cunoaște și
utilizează o singură limbă în comunicare. De obicei, aceste comunități sunt mici.
Cu cât numărul indivizilor unei comunități crește, cu atât mai mult se micșorează
gradul de probabilitate al fenomenului monolingv.
Majoritatea statelor din Uniunea Europeană (UE) sunt bilingve sau plurilingve.
Pentru un număr mare de europeni engleza este a două limbă vorbită, dar în câteva
regiuni engleza este a treia limbă vorbită. Engleza este chiar și a patra limbă
vorbită în unele regiuni din UE, unde se utilizează trei limbi în viața cotidiană.
Locuitorii acestor regiuni vorbesc limba de stat sau limba (limbile) minoritară (-e)
și cea (cele) regională (-e) sau minoritară (-e).

Este evident că caracterul plurilingv și bilingv îl distingem în urma relațiilor

dintre două sau mai multe țări. Dacă la un eveniment politic participă
reprezentanții a două țări, atunci acest eveniment are, de cele mai multe ori, un
caracter bilingv, mai ales dacă e vorba de semnarea unor tratate, contracte etc.
Evenimentele (nu doar politice, dar și culturale, științifice) la care participă
reprezentanții mai multor țări sau mai multor colectivități lingvistice pot avea un
caracter plurilingv.
 31

La nivel statal, putem distinge mai ușor caracterul monolingv, bilingv sau
plurilingv. Astfel, de exemplu, Israelul are două limbi de stat (ebraica și araba),
deci, conform Constituției, este o țară bilingvă, însă doar ebraica este vorbită de
majoritatea populației țării, pe când araba este folosită în comunicare de un număr
mic de locuitori. Limba oficială a Indiei, conform Constituției, este limba hindi, iar
limba engleză a fost păstrată ca limbă oficială de lucru, inițial pe o perioadă de 15
ani, iar ulterior, pentru o perioadă nedeterminată, fiind preferată în limbajul politic,
comercial. În acest caz avem alt tip de bilingvism: limba hindi și limba engleză
coexistă fără a se exclude reciproc, având fiecare domeniile lor de funcționare. În
India mai există 14 limbi oficiale: bengali, telugu, marathi, tamil, urdu, gujarati,
malayam, kannada, oriya, punjabi, assamese, kashmiri, sindhi și sanscrita. Prin
urmare, India este o țară plurilingvă, dar cu un accentuat caracter bilingv, stabilit
datorită limbilor hindi și engleză.
Constituția statului New Mexico confirmă bilingvismul (engleza și spaniola)
fondat în baza clauzelor tratatelor de anexare (1848, 1854). Un alt stat oficial
bilingv este Porto Rico, spaniola fiind aici limbă dominantă. Totuși, majoritatea
statelor federale din SUA au declarat în calitate de limbă oficială engleza
americană. În anul 1880 a fost creată a Asociație pentru Protecția Limbii
Americane, considerată diferită de engleza britanică. Tendința de unificare a țării
prin intermediul limbii se face simțită în discursul președintelui Theodore
Roosevelt, care declara în 1917: ”Noi trebuie să avem o singură limbă, limba
Declarației de Independență, a alocuțiunii de adio a lui Washington, a marilor
discursuri ale lui Lincoln ”[5, p. 203].
Un caz aparte este China care are 55 de minorități naționale, dintre care 53 au
limbi proprii, iar 23 dintre cele 55 au și forma scrisă a limbii lor. În China toate
aceste limbi și forme scrise sunt recunoscute și pot fi utilizate în activitățile
oficiale. Învățământul, la nivel primar, are în aceste regiuni un caracter bilingv:
copiii minorităților naționale învață limba maternă după înscrierea la școală, iar
începând cu anul III, vor învăța și limba standardă, națională – putonghua. Prin
studierea acestei limbi copiii pot avea mai multe șanse în dezvoltarea lor viitoare.
De asemenea, China a creat și unități de învățământ superior pentru minoritățile
naționale, de exemplu, Universitatea Centrală a Naționalităților, unde există
Facultatea de Limbi ale Minorităților Naționale. Putem conchide, prin urmare, că
China are un pronunțat caracter plurilingv, o mare parte a populației cunoscând
două limbi: materna și putonghua.
Caracterul mononațional sau multinațional al statului nu este determinat pentru
stabilirea numărului limbilor de stat într-o țară [6, p. 110]. Majoritatea statelor
unite și foarte multe state federale au o singură limbă oficială, chiar dacă au
minorități importante. Se consideră că este cel mai potrivit ca un stat să aibă o
 32

singură limbă oficială, deoarece, pe de o parte, este mai eficientă exercitarea

autorității (mai puține cheltuieli, mai puțini angajați, economie de timp și efort
logistic etc.) și, pe de altă parte, politicile de integrare socială ale statelor au suport
mai important și mai larg (limba are funcția de integrare și consolidare). Ca urmare
a tradițiilor istorice pe care le-au cunoscut, majoritatea statelor au o singură limbă.
Există, desigur, și state în care sunt declarate două sau mai multe limbi oficiale. De
regulă, aceste state se împart în două categorii. O catergorie este reprezentată se
state ca Elveția și Canada, în care două sau mai multe limbi au fost oficializate de
către colectivele componente, subiecte ale federației, în calitatea lor de părți
componente ale statului. Din acest punct de vedere limbile oficiale au calitatea de a
descrie caracterul statului: unitar sau federal. De aceea, de regulă, două sau mai
multe limbi există în satele federale. Fiecare parte constitutivă a unui stat ține să
impună limba proprie ca limbă de stat în calitatea ei de element care îi definește
identitatea. La fel s-a întâmplat și în cazul Elveției. Limbile de stat au fost
oficializate în calitatea lor de părți egale constitutive ale statului federal elvețian.
Consecința directă este că dacă i s-ar retrage uneia dintre ele statutul de limbă de
stat, acestui fapt i s-ar putea atribui semnificația denunțării actului de constituire a
statului federal și ar putea servi ca motiv de retragere din federație. Nu întâmplător
statele care etalează o anumită sensibilitate în problema unității lor naționale sau
teritoriale au o singură limbă de stat.
O altă categorie de țări cu două sau mai multe limbi oficiale o constituie fostele
state coloniale, care au cunoscut ceea ce se numește lingua franca, sau limba care,
nefiind maternă, a avut funcția civilizatoare pentru aceste state, funcția de acces la
valorile civilizației moderne pentru cetățenii lor. În Republica Moldova linba rusă
nu a avut o astfel de funcție. Populația autohtonă din spațiul dintre Prut și Nistru
întotdeauna a cunoscut și a exersat valorile și instituțiile avansate, specifice
etapelor istorice pe care le-a parcurs, prin intermediul propriei limbi sau a limbilor
din aceeași familie lingvistică, în mod deosebit, prin intermediul limbii franceze.
Republica Moldova se înscrie în rândul statelor unitare preocupate de păstrarea
unității lingvistice (alături de Spania, Franța, de exemplu). Departe, însă, de a găsi
similitudini între Republica Moldova și Elveția sau Belgia.
Numărul limbilor de stat, într-o țară, e condiționat de mai mulți factori.
Caracterul monolingv este cel mai ”comod”, însă din diverse motive anumite țări
admit în constituțiile lor declararea a două sau mai multe limbi de stat: caracterul
federal sau unitar, existența unor minorități importante pe teritoriul unei țări,
influiența statelor colonizatoare etc. Federațiile bilingve sau multinaționale practică
o politică pentru a asigura, printre altele, responsabilitatea națională.
Orice limbă există și funcționează numai în societate și pentru societate. Trebuie
remarcat faptul că sunt expuse modificărilor, se schimbă, se dezvoltă, evoluiază
 33

numai limbile vii. O limbă „moartă”, ieșită din uz, prezintă doar interes științific,
ea nu mai poate servi ca mijloc de comunicare pentru un popor și, prin urmare, este
lipsită de posibilitatea de a se dezvolta și evolua.

Referințe bibliografice:
1. Dumeniuk Ion, Matcaș Nicolaie, Introducere în lingvistică, Chișinău, 1980.
2. Lobiuc Ioan, Limbi ”majoritare”și limbi ”minoritare”// Limba Română azi
(Lucrările Conferinței Naționale de Filologie, Ediția a X-a), Iași – Chișinău,
2006.
3. DEX, București, 1998.
4. Pier Van de Caion, Plurilingvism individual și multilingvism social într-un
context oficial bilingv, Seminar Internațional, Bruxelles, 21-23 noiembrie,
2001.
5. Lapierre J-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris, 1988.
6. Catană Vitalie, Identități distorsionate în Republica Moldova //Contrafort, nr.
12.

2.9. Dispariţia (moartea) limbilor: întrebări, discuţii, opinii...

Fenomenul dispariţiei limbilor sau ”moartea” lor este o temă recurentă în
sociolingvistică şi provoacă până în prezent multe discuţii: Care sunt factorii ce
conduc la dispariţia limbilor? De ce dispar unele limbi? ”Moartea” limbilor este
similară morţii organismelor vii (şcoala naturalistă)? Poate fi oprit procesul de
dispariţie a unei sau mai multor limbi? Care sunt factorii (circumstanţele) ce
determină dispariţia limbilor? etc. Pentru a explica acest fenomen se invocă diferite
cauze:

● dispariţia fizică a membrilor unei comunităţi lingvistice în rezultatul unei

calamităţi naturale, al unei epidemii, al unui masacru etc.;

● abandonarea limbii de către vorbitorii săi, în urma achiziţionării unei alte

limbi în scopul avansării lor sociale şi materiale (motive socioeconomice);

● limbile sunt sacrificate pe altarul statului (motive politice).

 34

Primele cauze sunt de natură obiectivă şi, prin urmare, inevitabile, pe când
ultima este subiectivă, ea depinde de atitudinea vorbitorilor faţă de limba lor
ameninţată de dispariţie. În sociolingvistică se utilizează în acest context noţiunea
de schimbarea atitudinii faţă de limbă (limba dominată). Purtătorii unei limbi nu-şi
mai consideră limba demnă de a fi transmisă generaţiilor viitoare. De multe ori
vorbitorii abandonează limba lor maternă în favoarea limbii dominante din motive
socioeconomice sau politice. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi ţările
africane. În aceste ţări multe limbi se află pe cale de dispariţie, fiind strâmtorate de
limbile de circulaţie largă: engleza, franceza etc. Pentru a avea un loc de muncă,
pentru a deveni avantajat, azi în Africa este aproape obligatoriu a cunoaşte o limbă
străină (engleză, germană, franceză, spaniolă ş.a.). Africanul părăseşte cu uşurinţă
tot ce-i este propriu, favorizând, astfel, dezvoltarea unei culturi străine pe
continentul său. Această trăsătură este caracteristică popoarelor colonizate.
Fenomenul respectiv este calificat aculturaţie – integrarea vorbitorului într-un
spaţiu lingvistic diferit de sistemul său de origine.

Ar fi oportun aici să amintim de glotofagia englezei – un fenomen alarmant

– despre care unii savanţi vorbesc în mod direct:”Acesta este imperialismul
englezei care ocupă astăzi un loc decisiv printre factorii ce provoacă dispariţia
limbilor”[1, 243]. În genere, o limbă este considerată ”moartă” atunci când nu mai
are nici un vorbitor.
N.B. Noţiunea de glotofagie, la fel ca şi cea de război al limbilor, a fost
lansată de către L-J.Calvet: “La guerre des langues” (1987), reprezentant de seamă
al sociolingvisticii franceze actuale, recunoscut în toată lumea, ale cărui lucrări
sunt traduse în circa 20 de limbi.
Schimbarea atitudinii vorbitorilor faţă de limba maternă poate fi consecinţa
unor cauze politice. Atât factorii socio-economici, cât şi cei politici (glotopolitica
statului) creează în societate situaţii de conflict lingvistic, de dominaţie a unei limbi
(limba dominantă) asupra altei limbi (limba dominată), care provoacă neapărat
războiul limbilor [2, 63]. Glotopolitica totdeauna stabileşte repartizarea funcţională
a limbilor într-o comunitate dată. Una dintre limbile utilizate în comunicare devine
dominantă, iar cealaltă dominată. Aşadar, aceasta este diglosia, care nu e altceva
decât ”coexistenţa inegală şi deci concurenţă incorectă a două limbi în sânul
aceleiaşi societăţi”[3, 71]. Cunoscutul specialist în lingvistică bască Christian
Baylon remarcă despre diglosie următoarele:”O limbă poate muri într-o comunitate
bilingvă sau plurilingvă instabilă, adică într-o situaţie lingvistică, când limba
dominantă a unei majorităţi vorbitoare o poate elimina pe cea a unei minorităţi în
decădere”[4, 136]. Limitarea funcţională a limbii, cauzată de situaţii de diglosie,
este factorul decisiv care duce la istovirea limbii, la strâmtorarea spaţiului limbii
 35

dominate prin intervenţia masivă a limbii dominante. Regresul funcţonal atrage

după sine şi regresul structural, deoarece are loc penetrarea vocabularului cu
împrumuturi din limba dominantă. ”Împrumutul lexical masiv de către limba
dominată din cea dominantă este fenomenul principal care însoţeşte declinul
ei”[Fasold R., apud 4, 137]. Dacă lipsesc ”reacţiile puriste” sau ”ecologice” din
partea vorbitorilor limbii dominate, atunci procesul dispariţiei acesteia devine
ireversibil. Limitarea funcţională a limbii sub presiunea factorilor socioeconomici
sau politici are drept urmare nu numai regresul structural al limbii, dar şi schimbul
de atitudine a locutorilor faţă de limba lor muribundă. Vorbitorii îşi abandonează
limba maternă în favoarea limbii dominante, deoarece nu o mai consideră demnă
de a fi transmisă generaţiilor următoare [2, 64]. Prin urmare, atitudinea pe care o
avem faţă de limbă este un factor decisiv în supravieţuirea ei.

Bibliografie:

1. Hagege, Claude, Halte à la mort des langues, Paris, 2000.

2.Colesnic-Codreanca,Lidia,Reflecţii despre dispariţia limbilor//Limba Română, nr. 9-

10, Chişinău, 2004.

3. Boyer Henri, Introduction à la sociolingvistique, Dumod, 2001.

4. Baylon Christian, Sociolingvistique société, langue et discours, Nathan, 1996.

 36

III. Limba – sistem semiotic

3.1. Privire generală asupra noţiunii de semn, situaţie semiotică,

sistem semiotic
Este cunoscut faptul că orice comunicare presupune existenţa unui emiţător,
care transmite o anumită informaţie prin intermediul unor semne, şi a unui
receptor, care concepe informaţia primită şi reacţionează la ea într-un anumit mod,
în cazul când el dispune de aceleaşi semne ca şi emiţătorul. Comunicarea se
efectuiază în mod conştient, urmăreşte un anumit scop – schimbul de informaţie.
Prin urmare, semnele pe care le folosesc atât emiţătorul, cât şi receptorul trebuie să
fie cunoscute în egală măsură de ambii. Am putea spune, că schimbul de
informaţie de la om la om (de la om la maşină, de la maşină la om) are loc prin
intermediul unui cod, al cărui cifru este cunoscut atât de emiţător, cât şi de
receptor, care descifrează mesajul primit.
Prin informaţia pe care o transmite, emiţătorul vrea să comunice (ori să
întrebe) ceva despre realitatea înconjurătoare; despre persoane sau obiecte izolate
şi forma lor de manifestare, despre persoane sau obiecte aflate în relaţii cu alte
persoane sau obiecte etc. Această comunicare el nu o face prin prezentarea în faţa
receptorului a persoanelor sau obiectelor înseşi şi a formelor de manifestare
concretă a acestora (de exemplu, având de comunicat mesajul elevul citeşte sau
elevul scrie, el nu aduce în faţa interlocutorului un elev care scrie sau citeşte), ci
prin intermediul altor obiecte materiale, care sunt folosite în mod absolut arbitrar
ca substitute ale persoanelor, obiectelor, manifestărilor acestora (de ex., în loc de a
aduce în faţa interlocutorului un elev citind sau scriind, i se prezintă un desen
reprezentând elevul respectiv sau alte două obiecte materiale – reunirile de sunete
e-l-e-v-u-l şi c-i-t-e-ş-t-e sau s-c-r-i-e)[1, p.156].
Obiectele materiale folosite în procesul comunicării în mod conştient, dar
arbitrar (adică fără a se ţine cont de proprietăţile lor substanţionale) pentru a reda o
informaţie despre alte persoane, obiecte, fenomene, manifestări ale lor sau relaţii
dintre ele se numesc semne [1, 156]. Adică numai în cadrul procesului de
comunicare unor obiecte li se atribuie anumite semnificaţii, proprietăţi de semne.
Bunăoară, indicatoarele de circulaţie reprezintă diverse imagini, ce substituie
obiecte din lumea reală şi au menirea să realizeze comunicarea între şoferi, pietoni,
şoferi şi pietoni. Aceste imagini îndeplinesc rolul de semne. Comunicarea între
persoane se poate efectua prin mijlocirea gesturilor, a vorbirii orale constituite din
 37

sunete articulate, a scrisului, a diferitelor semnale (steguleţe, desene, culori, rachete

etc) toate acestea având funcţia de semne.
Atâta timp cât semnele nu sunt puse în funcţie în scopul comunicării, ele
există numai ca semne potenţiale, deoarece lipseşte aşa-numita situaţie semiotică.
Un exemplu clasic îl constituie Legenda Mării Egee: Teseu, fiul lui Egeu care
domnea în Atena, se întâlneşte cu tatăl său şi se înţeleg că, dacă-l va ucide pe
minotaur, la întoarcerea sa din Creta pe corabie se vor ridica vele (pânze) albe, iar
dacă va cădea în luptă, pe corabie se vor ridica pânze negre. La întoarcere Teseu-
învingătorul uită să schimbe pânzele negre şi bătrânul Egeu, zdrobit de durerea că
şi-a pierdut unicul său fiu, s-a aruncat în marea care urma să-i poarte numele.
Avem aici o situaţie când un obiect (velele negre) nu înseamnă numai ceea ce
este el în realitate, ci, conform înţelegerii dintre două persoane, el (obiectul) ajunge
să substituie, să denumească alt obiect, altă noţiune (moartea), iar velele albe –
victoria. Pentru eroii mitici Teseu şi Egeu pânza neagră/albă nu însemna numai o
bucată de stofă de un anumit fel, ci, conform convenţiei dintre ei, mai avea o
semnificaţie – moartea/victoria, deci, avea caracter de semn. Pentru cei care nu au
participat la această înţelegere pânza neagră sau albă nu comporta nici o
semnificaţie şi, respectiv, nu avea caracter de semn.
Semnele sunt materiale, convenţionale (pânza neagră/albă putea să însemne
altceva, semnificaţia de moarte, victorie putea fi redată prin alte semne). Ele redau
o anumită semnificaţie, servesc procesul de comunicare numai între membrii unei
colectivităţi care le utilizează în acest scop.
Orice situaţie când anumite semne sunt dotate cu o anumită semnificaţie şi
serveşte procesul de comunicare, păstrare şi transmitere a informaţiei între două
sau mai multe persoane se numeşte situaţie semiotică [2, 103].
În viaţa de toate zilele întâlnim adesea situaţii semiotice: culorile semaforului,
semnalizarea cu ajutorul steguleţelor pe corăbiile marine, semnele rutiere etc. De
exemplu, atâta timp cât steguleţele de pe două nave maritime aflate la distanţe mari
una de alta nu sunt puse în funcţiune şi se află în locul în care se păstrează, între
echipajele celor două corăbii nu se realizează procesul de comunicare; însă de
îndată ce un marinar de pe o corabie pune în mişcare steguleţele, iar altul de pe
cealaltă navă îi răspunde prin mijloacele aceluiaşi cod (mişcări de steguleţe),
putem spune că avem de a face cu o situaţie semiotică.
Ansamblul de semne organizat şi structurat într-un anumit mod poartă numele
se sistem semiotic [1,161]. Sistemele semiotice sunt sisteme materiale secundare,
deoarece elementele materiale din componenţa lor redau semnificaţii care nu sunt
determinate de proprietăţile lor substanţionale, ci care le-au fost atribuite în mod
arbitrar. Culorile semaforului, care este un sistem semiotic simplu, redau
interdicţia, permisiunea sau atrag atenţia pietonului la una din alternativele
 38

menţionate nu prin ele însele, ci numai de atâta că în sistemul semiotic dat oamenii
au atribuit fiecăreia din ele semnificaţia respectivă.
Orice sistem semiotic are caracter material, este constituit din semne
convenţionale, este organizat riguros, are o structură complexă şi constituie un tot
întreg; între părţile lui componente există relaţii de condiţionare reciprocă. Penru o
anumită perioadă el este stabil. Cu timpul în componenţa lui pot interveni
schimbări.
Referinţe bibliografice:
1. S. Berejan, I. Dumeniuk, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987.
3. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
3.2. Clasificarea semnelor, sistemelor de semne
Există numeroase încercări de a clasifica semnele conform multiplelor
criterii: sursa lor, natura fizică a semnelor; natura senzaţiilor, pe care le provoacă
ele, sau a receptorului; funcţia, structura lor; asemănarea sau deosebirea dintre
semne şi obiectele pe care le substituie; caracterul legăturii dintre latura lor
materială şi ceea ce denumesc; apartenenţa sau nonapartenenţa la sistem.
1. După sursă semnele sunt naturale şi artificiale. Cele naturale au apărut
independent de om şi numai ulterior, pe măsura dezvoltării gândirii şi conştiinţei,
el le-a interpretat ca semne. Astfel, spunem că fumul este semnul unui foc, gheaţa
de la fereastră – semn că afară e frig. Semnele artificiale sau autentice au fost
create de om în mod intenţionat pentru a substitui/desemna obiecte din realitate şi a
fi utilizate în scopul comunicării. Din acestea fac parte alfabetele (surdo-muţilor,
orbilor, Morse etc.), semnele de circulaţie rutieră, reunirile de sunete sau de litere
(cuvintele).
2. După natura lor fizică semnele se divizează în obiectuale (statice) şi
palpabile (dinamice). Astfel, semaforul, reunirile de litere sunt semne obiectuale,
reunirile de sunete – procesuale.
3. După natura senzaţiilor ce le produc semnele pot fi vizuale, auditive,
palpabile. Astfel, reunirile de litere, semnele utilizate de surdo-muţi, semnele
(indicatoarele) circulaţiei rutiere etc. sunt semne vizuale; reunirile de sunete,
alfabetul Morse etc. sunt auditive, alfabetul Braille (pentru orbi) este constituit din
semne palpabile.
4. După funcţie semnele sunt contactuale (vorbirea orală) şi necontactuale
(vorbirea scrisă).
5. După structură semnele se clasifică în simple şi compuse. Culorile
semaforului sunt semne simple (ele nu mai pot fi divizate în unităţi mai mici);
 39

îmbinările de cuvinte, multe semne din codul Morse sunt reuniri de semne sau
semne complexe (ele pot fi divizate în semne simple).
6. După natura asemănării sau deosebirii dintre ele şi obiectele pe care le
substituie semnele se împart în imitative, plastice, convenţionale şi simbolice.
Imitative sunt semnele care reproduc întocmai obiectul redat (de exemplu,
onomatopeele); dacă obiectul nu este imitat întocmai, ci e numai schiţat,
sugerându-se reprezentarea lui, semnele se numesc plastice (pictogramele,
ideogramele, unele reprezentări grafice ale obiectelor pe diferite afişe sau firme);
atunci când între obiecte şi semnele ce le substituie nu există nici un fel de
condiţionare, legătura dintre ele este arbitrară, iar semnele – convenţionale sau
arbitrare (reunirile de sunete sau de litere ce denumesc obiecte); semnele-
simboluri sugerează anumite idei, cauzate de diverse analogii, asociaţii dintre
obiectele substituite şi alte obiecte din realitate (balanţa – semn/simbol al justiţiei).
7. După caracterul legăturii dintre latura lor materială şi ceea ce denumesc
semnele se clasifică în motivate şi nemotivate. Majoritatea cuvintelor noi ce se
formează într-o limbă (prin derivare, compunere, conversie) se prezintă ca nişte
semne motivate. A se compara: a citi – citire, citit, cititor; a scrie – scriere, scris,
scriitor. Atunci când lipseşte motivarea (sau a fost uitată pe parcursul evoluţiei
limbii), semnele se consideră nemotivate.
8. După apartenenţa/nonapartenenţa la sistem semnele se divizează în
integrante (dacă fac parte din sistem, pot fi în relaţii cu alte semne) şi izolate (nu
fac parte din sistem, sunt folosite o singură dată, de exemplu, lansarea unei rachete
roşii – semn de pornire la atac, altădată racheta poate fi de altă culoare sau, în
genere, poate fi un alt semn).
Deseori întâlnim cazuri când anumite obiecte au aparenţă de semne, dar nu
sunt ca atare:● urmele unui rug din pădure ne vorbesc despre faptul că aici au fost
alții înaintea noastră;● ruinele unei cetăți – că pe locurile date a fost o veche urbe
etc. Ele nu sunt semne, fiindcă nu li s-a atribuit în mod special o anumită
semnificaţie, nu au fost adresate în mod expres cuiva, nu reprezintă un act de
comunicare propriu-zis între un adresant (emiţător) şi adresat (receptor). Ele pot fi
calificate cvasisemne. Semnele au fost create într-un scop comunicativ. Pentru
realizarea lui, oamenii au folosit fie o asemănare cu obiectul substituit, fie au
înzestrat obiectele prin convenţie cu anumite semnificaţii. Convenţia trebuie
înţeleasă drept una socială, deoarece nu apare hic et nunc între persoanele care
comunică (deşi această situaţie este posibilă).
Tipologia semnelor propriu-zise, artificiale poate explica caracterul specific
al codurilor, creând un cadru general pentru clasificarea lor. Semnele artificiale
sunt create fie prin practica seculară a procesului social de comunicare (riturile,
 40

limbile naturale), fie printr-o convenţie stabilită în vederea unui scop social sau
ştiințific (de ex., codul rutier, simbolurile chimice, matematice etc.)
Toate semnele au un scop social, dar în practica comunicării, unele au drept
funcţie principală substituirea unui obiect sau fenomen, în timp ce altele au rolul de
a influenţa direct activitatea oamenilor. Semnele substitutive pot fi clasificate în
semne propriu-zise (obiectele materiale care înlocuiesc alte obiecte materiale sau
ideale fie după principiul similitudinii ca în cazul semnelor iconice: hărţi, desene,
fotografii etc./, fie prin convenţie (diverse scrieri ale căror semne înlocuiesc
sunetele, grupurile de sunete, cuvintele unei limbi naturale sau artificiale) şi
simboluri (ele abundă in codurile poetice, creative, polisemantice).
Semnele propriu-zise sunt la baza codurilor tehnice, în care fiecare semn,
în principiu, ar trebui să reprezinte un obiect. Limbile naturale se găsesc între cele
două extreme (semnele propriu-zise şi simboluri), având atât rolul codurilor
tehnice, cât şi al celor poetice. Astfel, anumite procedee retorice, utilizate frecvent
de cei ce mânuiesc arta vorbiri frumoase, devin clişee fără nici un impact emotiv
asupra receptorului; ele se convenţionalizează şi trec de la sensul poetic la cel
tehnic. De ex., expresia „...trece (străbate, urmează - în diferite utilizări) ca un fir
roşu" a fost iniţial o figură de stil folosită de Marks pentru a arăta persistenţa unei
idei, prin comparaţie cu marcajul roşu utilizat în marina engleză. Întrebuinţarea
repetată (frecventă) a transformat-o într-un clişeu din care nu se mai receptează
decât sensul abstract. Codurile tehnice sunt sisteme de relaţii abstracte observabile,
obiective, verificabile, în timp ce codurile poetice (estetice) creează reprezentări
imaginabile. Codurile tehnice au funcţia de a semnifica o experienţă raţională, cele
poetice creează un univers imaginar prin care se exprimă experienţa iraţională sau,
cel puţin neverificabilă.
Dincolo de codurile poetice începe domeniul hermeneuticii - un sistem de
semne implicite, latente şi nesupuse nici unei restricţii. Hermeneutica cuprinde
convenții vechi (al căror sens este pierdut) sau relaţii noi în afara oricărei
convenţii. De exemplu, Centuriile astrologice ale lui Nostradamus (1503-1566) - o
culegere de profeţii obscure exprimate în catrene - cuprind reprezentările autorului
asupra istoriei mondiale într-o formă atât de încifrată, încât generaţii de cercetători
au depus multa insistenţă şi străduinţă sa le descopere sensurile.
● Joseph. Greenberg [1] distinge trei categorii de mijloace de comunicare:
prelingvistice (gesturile, mimica, pantomima); lingvistice (reunirile de sunete/litere
şi sensurile exprimate de ele); postlingvistice - substitute ale mijloacelor lingvistice
(exemplu, alfabetul Morse).
● Luis Prieto [2] propune o altă clasificare a codurilor:
1. din punct de vedere al relaţilor dintre conţinutul semnelor;
2. din punct de vedere al articulării .
 41

În primul caz, avem coduri nonlingvistice (în cadrul lor se realizează un

raport de excluziune între semnificaţi): în codul rutier nu există semne intermediare
între semnificaţiile stabilite prin convenţie, nici semne care au aceeaşi semnificaţie
(de ex., sens interzis, sens permis, viraj la dreapta, viraj la stânga, oprire interzisă
etc.). În codul lingvistic, dimpotrivă, între semnificaţi raporturile sunt multiple:
raport de excluziune (ridică mâna; ridică capul), raport de intersecţie (ridică mâna;
ridică mâna dreaptă), raport de incluziune (ridică mâna, ridic-o).
În al doilea caz, Prieto distinge coduri care comportă prima articulare, care
comportă doar a doua articulare și coduri dublu articulate. Astfel, notaţia chimică
sau matematică n-are decât prima articulare (unităţi semnificative). Numerele de
autobuz sau troleibuz, dimpotrivă, au o simplă valoare distinctivă, adică reprezintă
un cod cu a doua articulare. Limbajul are cele două articulări: monemele - unităţi
semnificative, şi fonemele - unităti distinctive.
● Eric Buyssens vorbeşte despre două tipuri de coduri: directe şi indirecte.
Dacă limbajul sonor este un cod direct, scrierea este un cod indirect.
Mai multe propuneri de clasificare a codurilor găsim în lucrările lui Pierre
Guiraud. El distinge coduri asistematice (de exemplu, afişul publicitar) şi coduri
sistematice. Dupa modul lor de realizare, cele sistematice se împart în mai multe
categorii:
1. coduri cu semne care se inlănţuie în timp (semnalele optice, limbajul sonor);
2. coduri cu semne care se organizează în spaţiu (desenele);
3. coduri cu formă mixtă (dansul).
Există sisteme de semne auditive (muzica, limbajul sonor), vizuale
(gesturile, codul rutier, steguleţele la marină, scrierea), tactile (alfabetul Braille).
Referinţe bibliografice:
1. Joseph Greenberg, Essays in lingvistics, Chicago, 1957.
2. Luis Prieto, La semiologie// Le language, Paris, 1968.
3. Pierre Guiraud, La semiologie, Paris, 1973.
4. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
5. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

3.3. Definirea semnului în semiologia lui F. de Saussure, trăsăturile

semnului lingvistic
Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este
compatibilă cu „ scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu
semnalele militare” etc. Numai că ea (limba) este cel mai important dintre aceste
sisteme. Se poate deci concepe o ştiinşă care studiază viaţa semnelor în viaţa
socială; ea ar „forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei
 42

generale; o vom numi semiologie (din gr. semeion – „semn”). Ea ne-ar învăţa în ce
constau semnele şi ce legi le cârmuiesc. Pentru că nu există încă, nu putem spune
cum va fi, dar are tot dreptul la existenţă şi locul ei este dinainte determinat”[1,
41]. Lingvistică nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale; legile pe care le va
descoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi astfel legată de un
domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane. Sarcina de a determina locul
exact al semiologiei îi revine psihologiei, sarcina lingvistului este de a defini ceea
ce face din limbă un sistem special în ansamblul faptelor semiologice. Dacă vrem
să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie mai întâi să o abordăm în ceea ce
are în comun cu toate celelalte sisteme de acelaşi ordin. În felul acesta, nu numai
că vom lămuri problema lingvistică, dar „credem că, socotind riturile, obiceiurile
etc. ca fiind nişte semne, aceste fapte ne vor apărea într-o altă lumină şi vom simţi
nevoia să le grupăm în semiologie şi să le explicăm prin legile acestei ştiinţe”[1,
42]. Semn, semnificat, semnificant
Semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine
acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul material, lucru pur fizic, ci amprenta
psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre;
ea este senzorială, şi o numim „materială numai în acest sens şi în opoziţie cu
celălalt termen al asocierii, conceptul, în genere mai abstract”. Caracterul psihic al
imaginirilor noastre acustice apare clar când „ observăm propriul nostru limbaj.
Fără să mişcăm buzele şi limba, putem să ne vorbim nouă înşine sau să recităm o
poezie. Cuvintele limbii fiind pentru noi imagini acustice (trebuie să evităm să
vorbim despre fonemele din care sunt compuse. Acest termen, implicând o idee de
acţiune vocală, nu se poate potrivi decât cuvântului vorbit, realizării imaginii
acustice/interioare în discurs). Semnul lingvistic este o entitate psihică cu două
feţe, care poate fi reprezentată prin următoarea figură”[1,86]:

Concept
Fig.1
Imagine acustică

Numim semn combinarea dintre concept şi imaginea acustică: dar în folosire

curentă, acest termen desemnează, în general, numai imaginea acustică, de ex., un
cuvânt „arbor”. Se uită că arbor este numit semn tocmai din cauză că poartă în el
conceptul de „arbore”, încât ideea părţii senzoriale o implică pe cea a totalului.
Ambiguitatea acestei reprezentări, sesizată de către F. de Saussure, ar
dispărea „dacă am desemna cele trei noţiuni prin nume care se implică unele pe
altele. Propunem să păstrăm cuvântul semn, pentru a desemna totalul, şi să
înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat şi semnificant; aceşti
 43

ultimi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei, fie de
totalul din care fac parte”[1,86].

Fig.2 Semnificat
Semnificant

Semnul lingvistic, astfel definit, are două caracteristici primordiale:

1. Arbitrarul semnului.
2. Caracterul linear al semnificantului.

● Arbitrarul semnului
Legătura ce uneşte semnificatul de semnificant este arbitrară sau, pentru că
„înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificat cu un
semnificant, putem spune, mai simplu, că semnul lingvistic este arbitrar. Astfel
ideea de „soeur” nu este legată prin nici un raport interior secvența sonoră s-ö-r
care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi reprezentat prin orice altul: ca dovadă
ar fi diferenţele dintre limbi şi însăși existenţa unor limbi diferite” ”[1,87].
Orice mijloc de exprimare acceptat de o societate se bazează, în principiu, pe
un obicei colectiv sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, pe o convenţie. Semnele de
politeţe, de exemplu, dotate cu o anumită expresivitate naturală, sunt şi ele fixate
de o regulă care îi obligă pe oameni să le folosească, dar nu şi valoarea lor
intrinsecă (să ne gândim la chinezul care îşi salută împăratul aplecându-se de nouă
ori până la pământ). Astfel, putem spune că semnele în întregime arbitrare
realizează mai bine decât altele idealul procedeului semiologic; este „cauza pentru
care limba – cel mai complex şi cel mai răspândit sistem de exprimare – este şi cel
mai caracteristic dintre toate; în acest sens, lingvistica poate deveni modelul
general al oricărei semiologii,cu toate că limba nu este decât un sistem particular”
”[1,87].
● Caracterul linear al semnificantului
Semnificantul, fiind de natură auditivă, se desfăşoară numai în timp şi are
caracteristicile pe care le împrumută de la acesta:
▪ El este o întindere
▪ Această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie.
Prin opoziţie cu semnificanţii vizuali (semnalele maritime etc.), ce pot
prezenta complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni, semnificanţii acustici nu
dispun decât de linia timpului, elementele lor se prezintă unul după celălalt; ele
formează un lanţ. Acest caracter apare de îndată ce le reprezentăm în scris şi când
înlocuim succesiunea în timp prin linia spaţială a semnelor grafice.
 44

I. Imutabilitatea semnului lingvistic

Dacă, în raport cu ideea pe care o reprezintă, semnificantul apare ca fiind liber
ales, în raport cu colectivitatea lingvistică care îl foloseşte, el nu este liber, ci
impus. Masa vorbitoare nu este deloc consultată şi semnificantul ales de limbă nu
ar putea fi înlocuit cu altul. Acest fapt, care „pare a cuprinde o contradicţie, ar
putea fi numit, în mod familiar, cartea de joc impusă. I se spune limbii: „Alege!” şi
se adaugă: „Dar vei alege acest semn şi nu altul” [1,90]. Nu numai individul, chiar
dacă ar vrea, ar fi incapabil în vreun fel să modifice alegerea făcută, dar nici măcar
grupul social nu şi-ar putea exercita suveranitatea asupra vreunui cuvânt;
colectivitatea este legată de limba ca atare.
În oricare epocă şi oricât de departe am urca în timp, întotdeauna limba
apare ca o moştenire a epocii precedente. Actul „prin care, la un moment dat, s-ar
fi dat nume lucrurilor şi prin care s-ar fi încheiat contract între concepte şi
imaginile acustice poate fi conceput, însă nu a fost niciodată constatat. Ideea că
lucrurile s-au putut petrece astfel ne este sugerată de sentimentul viu pe care-l
avem cu privire la caracterul arbitrar al semnului” [1,90]. Într-adevăr, nici o
societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut niciodată limba altfel decât ca pe un produs
moştenit de la generaţiile precedente. Stadiul limbii la un moment dat este
întotdeauna produsul factorilor istorici care explică de ce semnul este imuabil
(neschimbător), adică de ce el rezistă oricărei înlocuiri arbitrare. Dar a spune că
limba este o moştenire nu explică nimic dacă nu mergem mai departe. Oare „nu se
pot modifica, de la un moment la altul, legile existente şi moştenite?”
Imutabilitatea semnului lingvistic (şi în general a limbii) poate fi explicată prin
următoarele consideraţiuni [idem, ibidem]:
1. Caracterul arbitrar al semnului
Caracterul arbitrar al semnului lingvistic pune limba la adăpost de orice
încercare ce urmăreşte să o modifice. Colectivitatea vorbitoare, chiar dacă ar fi mai
conştientă decât este, nu ar putea să o schimbe. Fiindcă, susţine savantul genevez,
pentru ca o problemă să fie pusă în discuţie, ea trebuie sa se bazeze pe „o normă
conformă cu exigenţele raţiunii”. Putem să ne întrebăm, de exemplu, care formă a
căsătoriei este mai întemeiată: cea monogamă sau poligamă şi să aducem
argumente în favoarea uneia sau alteia. S-ar putea de asemenea discuta un sistem
de simboluri, deoarece simbolul are un raport raţional cu lucrul desemnat, dar nu în
cazul limbii care este un sistem de semne arbitrare şi această bază logică lipseşte,
iar odată cu ea dispare orice teren solid de discuţie; noi nu putem găsi şi nici nu
există vre-un motiv să preferăm soeur lui sister.
2. Mulţimea semnelor necesare constituirii oricărei limbi
Consecinţa acestui fapt este foarte mare. Un sistem de scriere compus din 20 –
40 de litere poate fi, la nevoie sau din alte motive, înlocuit cu un altul. Ar fi acelaşi
 45

lucru şi cu limba, dacă ea ar cuprinde un număr limitat de elemente, dar semnele

lingvistice sunt nenumărate.
3. Cracterul prea complex al sistemului
O limbă constituie un sistem, un mecanism complex şi nu-l putem înţelege
decât prin reflecţie. Chiar şi cei care îl folosesc zilnic nu ştiu nimic despre el. O
asemenea schimbare nu este de conceput decât prin intervenţia unor specialişti:
gramaticieni, logicieni etc., dar experienţa arată că până acum încercările de acest
fel nu s-au bucurat de nici un succes.
4. Rezistenţa colectivităţii – în virtutea inerţiei – la orice inovaţie lingvistică
Prescripţiile unui cod, riturile unei religii, semnalele maritime etc. nu preocupă
în acelaşi timp decât un anumit număr de indivizi, pe o durată de timp limitată.
Limba, dimpotrivă, este folosită de fiecare individ în fiecare moment; acesta este
motivul pentru care ea suferă, fără întrerupere, influienţa tuturor. Acest fapt capital
este suficient pentru a arăta imposibilitatea unei revoluţii (schimbări). Dintre toate
instituţiile sociale, limba este cea care se pretează cel mai puţin la iniţiative. Ea
face corp comun cu masa socială şi este folosită de toţi indivizii de dimineaţa până
seara, masa vorbitoare, fiind în chip inertă, apare mai înainte de toate ca un factor
conservator.
Limba are un caracter de fixitate nu numai pentru că este legată de inerţia
colectivităţii, ci şi pentru că este situată în timp. Aceste două fapte sunt
inseparabile. În orice moment, solidaritatea cu trecutul anulează libertatea de a
alege. Spunem om şi pâine pentru că înaintea noastră s-a spus om şi pâine. Semnul
nu cunoaşte altă lege decât pe cea a tradiţiei pentru că e arbitrar şi el poate fi
arbitrar tocmai că se bazează pe tradiţie [1,92].
II.Mutabilitatea semnului lingvistic
Timpul, care asigură continuitatea limbii, are un alt efect, în aparenţă
contradictoriu faţă de primul: acela de a altera, mai repede sau mai încet, semnele;
într-un anumit sens se poate vorbi, în acelaşi timp, atât de imutabilitatea cât şi de
mutabilitatea semnului. De fapt, cele două fapte sunt solidare: semnul se află în
situaţia de a se altera pentru că se continuă. În orice alterare domină persistenţa
materiei vechi, infidelitatea faţă de trecut nu este decât relativă. Iată pentru ce
principiul alterării se bazează pe principiul continuităţii. Alterarea în timp ia
diferite forme. Oricare ar fi factorii de alterare (schimbări fonetice suferite de
semnificant sau schimbări de sens care ating conceptul semnificat), fie că lucrează
izolat sau combinaţi, ei ajung întotdeauna să deplaseze raportul dintre semnificant
şi semnificat. Iată, de exemplu, latinescul necāre care însemna „a omorî” a devenit
în franceză noyer, cu sensul „a (se) îneca”. S-au schimbat şi imaginea acustica şi
conceptul; dar e inutil să distingem cele două părţi ale fenomenului, este suficient
să constatăm in globo că legătura dintre idee şi semn a slăbit şi că s-a produs o
 46

deplasare în raportul lor. Dacă, în loc să comparăm cuvântul necāre din latina
clasică cu cel din franceză noyer, l-am opune lui necāre din latina vulgară a sec. al
IV-lea sau a VI-lea, care înseamnă „a îneca”, situaţia ar fi oarecum diferită; dar şi
aici, deşi nu există o alterare apreciabilă a semnificantului, există o deplasare a
raportului dintre idee şi semn. O limbă este cu totul neputincioasă să se apere
împotriva factorilor care deplasează întruna raportul dintre semnificat şi
semnificant. Aceasta este una dintre consecinţele caracterului arbitrar al semnului
lingvistic. Continuitatea semnului în timp, legată de alterarea lui în timp, este un
principiu al semiologiei generale; confirmarea acestuia poate fi găsită în sistemele
de scriere ale limbajului surdo-muţilor etc.
În fiecare moment, şi contrar aparenţei, limba nu există în afara faptului social,
pentru că ea este un fenomen semiologic. Natura sa socială este una dintre
caracteristicile interne; definiţia ei completă ne plasează în faţa a două lucruri
inseparabile, după cum se vede în schema de mai jos:

Fig.3
Limba

Masa
vorbitoare

F. de Saussure susţine că în condiţiile indicate în fig. 3, limba este viabilă, nu

vie, fiindcă nu se ţine seama decât de realitatea socială şi nu de faptul istoric, de
acţiunea timpului, ce se combină cu cea a forţei sociale. Dacă am considera limba
în timp, fără masa vorbitoare – să presupunem existenţa unui individ izolat ce-ar
trăi mai multe secole - , poate că nu am constata nici o alterare; timpul nu ar
acţiona asupra ei (limbii). Invers, dacă am considera masa vorbitoare în afara
timpului, nu am vedea efectul forţelor sociale ce acţionează asupra limbii. Prin
urmare, trebuie să adăugăm la schema de mai sus un semn ce ar indica trecerea
timpului [1, 96].
Limba

Fig. 4 _ _ _ _Masa
vorbitoare

3.4.Ttrăsăturile de bază ale semnului

Am vorbit la 2.1. că obiectele materiale care sunt folosite în procesul
comunicării în mod conștient, dar arbitrar pentru a reda o informație despre alte
persoane, obiecte, fenomene, manifestări ale lor sau relații dintre ele se numesc
semne. Deci, unor obiecte li se atribuie printr-o convenție proprietatea de semne
 47

numai în cadrul procesului de comunicare. Din definiția semnului rezultă clar

câteva trăsături ale lui pe care le vom enumera în continuare: 1. Semnul are
caracter material (fapt care ne permite să-l percepem cu ajutorul senzațiilor); 2.
Desemnează ceva ce-i este exterior, adică se află în afara lui (substituie obiecte,
fenomene, persoane, calități, procese, circumstanțe din realitate, noțiunile despre
ele, le semnifică, are funcție semiotică); 3. Este arbitrar (este folosit în mod
întâmplător/convențional pentru a denumi ceva, dar fără ca între el și obiectul
denumit/substituit să fie vreo legătură nemijlocită, organică, motivată sau să existe
vre-o relație de cauzalitate); 4. Este utilizat de participanții la actul de comunicare
în mod conștient cu scopul de a transmite o informație; 5. caracterul discontinuu
(ceea ce-i permite, de rând cu trăsăturile lui diferențiale, să se deosebească de alte
semne din sistemul semiotic din care face parte); 6. Are caracter bilateral (o latură
materială, pe care trebuie s-o perceapă membrii unei colectivități, și alta ideală,
adică comportă o semnificație, pe care trebuie s-o conceapă membrii colectivității;
în caz contrar el nu-și îndeplinește funcția de semn); 7. Relația dintre conținutul
semnului și obiectele din realitate, pe care le denumește semnul, are caracter
nonarbitrar (conținutul semnului nu este arbitrar, el este condiționat de realitatea
înconjurătoare, denumită prin semne, și anume: este reflectarea generalizată – prin
intermediul conștiinței, al noțiunilor – a obiectelor, fenomenelor și a însușirilor,
manifestărilor acestora); 8. Are structură proprie și trăsături diferențiale specifice,
prin care se opune altor semne din sistem, ocupând un loc bine determinat în
cadrul sistemului; 9. Are caracter stabil și neproductiv, nu dezvoltă relații de ordin
semantic cu alte semne din sistem (cu excepția semnelor din sistemul unei limbi)
[1, 157].
Actualmente, se discută teza cu privire la caracterul bilateral sau unilateral al
semnului. Susținătorii și adepții caracterului unilateral consideră că semnul nu
comportă nici o semnificație, el numai trimite la un obiect din realitate, pe care-l
substituie. Trebuie menționat că această opinie se sprijină pe caracterul arbitrar al
semnului: el nu trebuie să aibă nimic comun cu proprietățile obiectului pe care-l
denumește. Dacă susținem, însă, că semnul are și semnificație, ar trebui să
recunoaștem că el are și caracter nonarbitrar, motivat (prin latura lui de conținut),
deoarece conținutul întotdeauna este legat de reflectarea în conștiință a obiectelor
și fenomenelor din realitatea înconjurătoare. Aceasta este opinia adepților
caracterului bilateral al semnului.
3.4.1. Deosebirile dintre semne și nesemne
În activitatea sa practică socială omul folosește diferite obiecte, fenomene,
proprietăți ale lor (mișcări ale corpului, gesturi, sunete, desene, reuniri de litere
etc.) pentru a comunica, pentru a transmite sau a obține informații. Comunicarea
dintre oameni nu are loc în afară gândirii (conștiinței). Semnele utilizate de om în
 48

procesul de comunicare sunt foarte variate, eterogene, unele mai simple, altele mai
complexe, unele mai informative (polisemantice), altele mai puțin informative
(monosemantice), unele universale, altele mai reduse după sfera lor de utilizare etc.
Pe de altă parte, toate aceste semne au o trăsătură comună (care le deosebește de
nesemne) – sunt create în mod intenționat, li se atribuie anumite semnificații și
sunt folosite în comunicare.

Cu toate acestea, în lumea înconjurătoare există o serie de obiecte,

fenomene, însușiri sau proprietăți, care semnalează existența altora. De exemplu,
înghețarea apei înseamnă că temperatura a scăzut, concentrarea norilor pe cer și
coborârea lor evidentă înseamnă apropierea unei ploi iminente, agitarea pe
neașteptate a animalelor domestice înseamnă apropierea unei calamități naturale
(cutremur, inundație etc.), tusa înseamnă că persoana e răcită. Toate acestea sunt
manifestări naturale ale obiectelor și ființelor din natură, care se produc indiferent
de voința sau intenția omului. Prin urmare, pentru om ele nu sunt semne, ci niște
însușiri, proprietăți naturale ale lor; ele sunt un fel de indicii, simptome ale
obiectelor respective: concentrarea norilor – simptomul ploii, înghețarea apei –
simptomul scăderii temperaturii, agitarea animalelor – simptomul dezastrului, tusa
– simptomul răcelii etc. Simptomele sau indiciile sunt semne sau procese naturale
pe care omul nu le-a creat în mod intenționat, conștient: apa îngheață de la sine,
vremea se schimbă contrar voinței omului etc. Fumul este un atribut indispensabil
al focului, un indiciu natural al lui: non est fumus absque igne. Însă el nu este un
semn propriu-zis, deoarece nu a fost creat în mod special pentru a înlocui ceva și a
ne informa cu privire la aceasta, nu a fost creat, altfel zis, în scopul comunicării. O
valiză uitată de cineva în tren este un indiciu că aici s-a aflat cineva, însă ea nu
funcționează ca semn veritabil.
Altceva ar fi, dacă două sau mai multe persoane s-ar înțelege din timp în
mod expres a da de știre una alteia despre anumite pericole, folosind fumul, tusa,
valiza sau alte semne. De exemplu, dacă a existat o convenție cu cineva că,
aflându-se într-o eventuală situație critică (sau înprejurări nefavorabile), ne va da
de știre printr-o tusă repetată, atunci ea (tusa) din simptom/indiciu se va transforma
într-un semn veritabil (artificial). Dacă valiza ar fi pusă de cineva în mod
intenționat pentru a arăta că locul acesta este ocupat, în acest caz ea ar deveni un
semn propriu-zis. Prin urmare, anumite însușiri naturale ale obiectelor (tusa –
simptom al răcelei; fumul – proprietate a focului; înghețul – proprietate a apei la
temperaturi scăzute etc.) se manifestă de la sine, fără intenție, și din această cauză
nu sunt semne în adevăratul sens al cuvântului, ci niște indicii/simptome ale lor.
Trebuie, însă, menționat că în practica sa socială omul a observat raportul de
cauzalitate dintre însușirea/forma de manifestare a unui obiect și însușirea/forma
 49

de manifestare a altuia. Așa-numitele semne naturale ale obiectelor (numite în

semiotică și în lingvistică semne-simptome, semne-indicii) parcă s-ar fi transformat
în niște semne (mai precis, nesemne folosite cu rol de semne, nesemne cărora li s-a
atribuit funcții semiotice), ce ne furnizează o anumită informație. Ar fi cazul să
menționăm că aceste nesemne au fost interpretate de om, pe măsura dezvoltării
gândirii, ca semne, dar, deoarece ele au origine naturală, nu au fost elaborate de om
în mod intenționat în scopul comunicării, le vom numi cvasisemne (din lat. quăsi –
„ca și cum, aproximativ”)[3, 605].
Prin urmare, putem trasa principala deosebire dintre nesemne (cvasisemne)
și semnele propriu-zise:
● caracterul spontan, natural, neintenționat al cvasisemnelor;
● caracterul intenționat, conștient al semnelor veritabile.
Note:
Actualmente, dicționarele explicative dau circa 40 de definiții ale semnului. Este
un cuvânt polisemantic.
Sinonime:  indicator,  semnal;  probă,  dovadă,  mărturie,  indiciu; avertizor, 
semnalment; simbol, emblemă [2].  
Referinţe bibliografice:
1. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. https://sin0nime.com/dex/?cheie=Semn%2C&.
3. Dicționar latin-român, București, 1962.
4. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

3.5.Teoria semnului lingvistic

În istoria filosofiei și a lingvisticii s-a afirmat nu o singură dată (de la
Aristotel la de Saussure și până în prezent), că limba ar fi un sistem de semne
apărut (din necesitatea de a comunica) pentru a denumi și a reda diverse obiecte,
calități, însușiri procese, fenomene din lumea înconjurătoare sau noțiuni, judecăți,
raționamente ca forme specifice de cunoaștere și reflectare a realității.
Cracterul semiotic al sistemului limbii este astăzi o axiomă, dar, de remarcat,
că el nu este un sistem semiotic primar, ci unul secundar, deoarece elementele lui
nu au nici un fel de asemănare și nici un fel de legătură cauzală cu obiectele pe
care le denumesc. Semnele din sistemul limbii sunt dotate cu o anumită
semnificație nu în funcție nemijlocită de trăsăturile lor materiale, substanționale,
dar datorită faptului că membrii colectivității ce vorbește aceeași limbă au atribuit
în mod arbitrar (istoricește) unor secvențe de sunete o semnificație sau alta.
Cuvântul er (grafic air) redă în limba franceză noțiunea de aer nu din cauză că
proprietățile substanționale ale elementelor fonice (înălțimea, intensitatea, durata
etc. – toate acestea sunt proprietăți ale materiei și, totodată, caracteristici ale
 50

sunetelor) ar avea ceva comun cu aerul, dar din simplu motiv că istoricește acest
cuvânt a denumit la poporul francez obiectul și noțiunea respectivă. Același lucru
se poate afirma despre orice cuvânt primar, nederivat. Prin urmare, semnul
lingvistic are o anumită semnificație nu prin sine însuși, ci prin „legătura ce se
stabilește între aspectul lui material și reprezentarea în conștiința colectivă a unui
obiect, fenomen ș.a. din realitatea înconjurătoare – relație arbitrară la origine,
întâmplătoare, nemotivată. Proprietățile substanționale ale materiei din care-i
alcătuit aspectul acustic al unei unități a limbii ajută la diferențierea ei de alte
unități, la exprimarea și delimitarea unor semnificații diferite”[1, 74].
Majoritatea lingviștilor consideră că semnul lingvistic este o unitate bilaterală:
o latură materială și alta ideală. El reprezintă, pe de o parte, o imagine acustică sau
grafică, pe de altă parte, este dotat cu o anumită semnificație. O răspândire largă
are anume părerea că nu numai semnificantul glosemului (imaginea acustică) ar
avea caracter de semn, dar cuvântul în întregime, aspectul ideal fiind cel mai
important atunci când urmează să atribuim caracter de semn unei sau altei unități
materiale [2, 35]. Lingvistul rus Solnțev V. M., dimpotrivă, consideră că în calitate
de semn apare numai aspectul material al cuvântului ca fenomen fizic,
substanțional, căruia i se atribuie istoricește în mod arbitrar însușirea de a reda o
semnificație. Aspectul ideal al cuvântului (semnificația lui), însă, ar fi condiționată
de clasa obiectelor din realitatea înconjurătoare și noțiunea respectivă pe care le
reprezintă [3, 116].
Vorbind despre unitățile tradiționale ale limbii și semnul lingvistic (altfel zis:
unitate lingvistică versus semn lingvistic), putem menționa că ele sunt apropiate,
dar nu se suprapun, există unele nuanțe care cer a fi explicate. De exemplu, se
contestă caracterul de semn al fonemului (nivelul fonematic), deoarece este o
unitate monoplană (lipsită de sens) și ar servi ca material de construcție pentru
alcătuirea altor unități, de la nivelul imediat superior, morfematic (fonem + fonem
= morfem). Trebuie remarcat că chiar dacă fonemul (și variantele lui din vorbire și
uzul comun) nu dispun de latura ideală, adică este lipsit de sens, totuși nu este
lipsit și de valoare. De exemplu, în secvența sonoră s-a-r-e, realizată prin fonemele
s,a,r,e, orice element fonic poate fi înlocuit cu un altul. Vom focaliza atenția
asupra fonemului inițial s-, încercând să-l înlocuim cu alte foneme în această
poziție. Astfel, vom obține: mare, tare, zare, oare, pare, rare, dare, nare, care etc.
Observăm că fonemele evidențiate se deosebesc unele de altele prin anumite
trăsături diferențiale, - fapt care le permite să constituie opoziții fonologice. Ele
(fonemele evidențiate) se opun și se pot substitui unele pe altele în aceeași poziție.
Între ele, astfel, există relații paradigmatice. Unitățile respective capătă valoare (în
cazul nostru - diferențială) anume datorită opoziției lor cu alte unități.
 51

Se discută caracterul de semn al morfemului (unitatea nivelului morfematic),

numit semisemn sau semn inferior. Morfemul este o unitate bilaterală, este dotat cu
semnificație și, astfel, ar trebui, pe de o parte, să-l considerăm semn. Pe de altă
parte, el nu denumește obiecte, fenomene, stări, acțiuni, calități, însușiri etc. sau
reprezentările acestora în conștiința omului, dar numai sugerează ideea despre ele
(obiecte, stări,...) sau redă semnificații de ordin gramatical. Morfemul nu dispune
de funcție nominativă sau comunicativă, în acest sens el se deosebește de semnele
lingvistice propriu-zise, el servește ca material de construcție pentru alcătuirea
unităților de la nivelul imediat superior, glosematic (morfem + morfem = glosem).
Glosemul este considerat cel mai veritabil semn (F. de Saussure, E. Benveniste,
Ch. Bally ș.a.).
Glosemul (sau cuvântul) este semnul lingvistic cel mai evident: 1. S-a
constituit istoricește într-un mediu social; 2. El substituie, semnifică, denumește
anumite obiecte, fenomene, acțiuni etc. din realitatea înconjurătoare, precum și
noțiunile despre aceste obiecte, fenomene...; 3. Între aspectul material (acustic sau
grafic) și cel ideal (semnificația pe care o redă) nu există o legătură motivată,
nemijlocită, obligatorie; 4. Are o structură proprie care îl deosebește de alte semne;
5. Are funcție nominativă și ajută la formarea unei unități de la nivelul imediat
superior, sintaxematic (glosem + glosem = sintaxem). Menționăm în această ordine
de idei că se pot combina numai unitățile lingvistice omogene, adică de la același
nivel (fonem cu fonem, morfem cu morfem, glosem cu glosem etc. și în nici un caz
nu se pot combina unitățile eterogene, de la nivele diferite, adică nu putem
combina fonem cu morfem, morfem cu glosem, fonem cu glosem, morfem cu
sintaxem etc.).
Sintaxemul este constituit dintr-o succesiune de semne (gloseme), este o
unitate bilaterală dotată cu expresie (latura materială) și conținut (latura ideală).
Aspectul material are mai multe denumiri: propoziție, model structural, tip
propozițional. Sintaxemul, ca unitate sintactică cu un conținut categorial general și
cu un anumit model structural-tip, se realizează în vorbire printr-o varietate de
enunțuri concrete, individualizându-și conținutul în funcție de contexul (uzual sau
verbal) în care apare. Enunțul, „unitatea de bază a comunicării, este reprezentat
printr-o secvență fonică asociată – în vederea transferului de informație – cu o
semnificație. Ca unitate comunicativă, enunțul se caracterizează prin
referențialitate, prin corelație pragmatică a unei secvențe fonice cu o informație
referitoare la un „fapt”, „eveniment”(al realității), informație care constituie
obiectul actului de comunicare. Ca realizare lingvistică, enunțul se caracterizează
prin asocierea secvenței fonice, delimitată prototipic prin pauze, cu un anumit
contur intonațional”[4, 13]. Enunțurile sunt o formă de manifestare, dar și de
existență a sintaxemului.
 52

Sintaxemul servește la exprimarea legăturilor obiective dintre fenomenele

realității, redă gânduri, sentimente, acte volitive etc. Cu toate acestea, el nu este
considerat semn propriu-zis, ci construcție semiotică, deoarece semnul exprimă un
raport de nominație (are funcție nominativă: glosemele/cuvintele denumesc
obiecte, fenomene, acțiuni, stări, însușiri, calități etc.), pe când sintaxemul are
funcție comunicativă.
Semnul lingvistic se caracterizează printr-o serie de trăsături care, pe de o
parte, îl deosebesc de semnele din alte sisteme semiotice, iar pe de altă parte, îl
apropie de acestea:
♦ este material; prin aspectul său material are caracter nonaccidental, nemotivat,
arbitrar;
♦ aspectul lui material are caracter linear. Această proprietate a laturii materiale a
semnului se manifestă evident în aspectul grafic al limbii, când literele, în formă de
linie, se aranjază una după alta. Caracterul linear al semnului lingvistic permite
divizarea lui în elemente constitutive;
♦ este condiționat social, fiindcă a apărut în societate, este folosit în societate, iar
individul/vorbitorul nu poate să-l utilizeze după bunul său plac;
♦ se opune altor semne din sistemul semiotic dat, intrând în diferite relații cu ele;
♦ are latura ideală, adică este dotat socialmente cu sens;
♦ semnficația lui și valențele combinatorii sunt condiționate nu numai de
realitatea înconjurătoare pe care o exprimă, dar și de locul lui în sistemul limbii;
♦ are caracter istoric și, prin urmare, variabil;
♦ poate fi delimatat de alte semne lingvistice [1, 76].
Este important să precizăm, în legătură cu teza lui F. de Saussure cu privire la
caracterul arbitrar al semnului, că el (semnul lingvistic) are atât caracter arbitrar,
cât și caracter nonarbitrar, motivat (a se vedea 2.8. Motivarea semnului lingvistic,
p.200). Întrucât el este foarte complex, ne propunem să examinăm câteva tipuri de
relații ce caracterizează semnul lingvistic. Menționăm, mai întâî, că raportul dintre
semn (cuvânt/expresie), noțiune (conținut) și obiect poate fi reprezentat schematic
sub forma unui triunghi (numit semasiologic), în ale cărui vârfuri se află unul din
termenii respectivi. Vom marca printr-un cerculeț punctul de pornire, iar prin
săgeți – direcția examinării raportului ditre vârfurile lui.
noțiunea (concept/conținut)

cuvântul (expresie) obiectul

1. Relația conținut – obiect. Semnul lingvistic, prin conținutul său, se referă
la noțiune, iar prin intermediul ei – la obiectele lumii înconjurătoare. Referința
 53

semnului la obiecte este arbitrară, nonnecesară, nemotivată. Prin urmare, conținutul

cuvintelor coreferente din diferite limbi nu acoperă întotdeauna același număr de
obiecte. A se compara:
L. rusă. L. rom.
масло (подсолнечное) - ulei din floarea soarelui
масло (растительное) - ulei vegetal, untdelemn
масло (сливочное) - unt
масло (техническое) - ulei tehnic
масло (pапсовое) - rapiță
Pe de altă parte, conținutul cuvântului trebuie să redea conținutul noțiunii.
Noțiunea, la rândul său, reflectă în mod nonarbitrar, necesar, natura obiectelor. În
acest sens trebuie să recunoaștem că nici conținutul semnului lingvistic nu este
absolut întâmplător, arbitrar în raport cu obiectul la care se referă [1,77].
2. Relația conținut – expresie. Semnul lngvistic, fiind o unitate bilaterală, dispune
de conținut (concept/noțiune: reflectarea generalizată a obiectelor și fenomenelor
din lumea înconjurătoare) și expresie (secvența sonoră/fonică ce exprimă acest
conținut). Între conținut și expresie există un rapor arbitrar, nemotivat,
nonnecesar, care se explică prin faptul că același conținut a putut fi redat la origine
prin orice complex sonor, și un raport nonarbitrar, motivat, necesar, care derivă
din legătura indisolubilă dintre limbă și gândire.
3. Relația expresie – obiect. Orice obiect din realitatea înconjurătoare este
denumit printr-un complex sonor în mod arbitrar, necondiționat de natura
obiectului însuși. Cu toate acestea există cazuri când învelișul sonor (haina fonică a
semnului) are caracter motivat, condiționat de realitatea desemnată (de exemplu,
cuvintele onomatopeice).
Semnul lingvistic se află în corelație atât cu obiectele, fenomenele, acțiunile,
însușirile lor etc. din realitatea înconjurătoare (numite denotați), cât și reflectarea
lor în conștiința colectivă (în acest caz ele se vor numi referenți). Semnificația
semnului, condiționată de existența unei clase întregi de obiecte de același fel ce se
deosebesc de obiectele altor clase, precum și reflectarea obiectului ca reprezentant
general al acestei clase în conștiință, poartă numele de valoare denotativ-
conceptuală. Ea constituie sensul de bază obiectiv al cuvântului ca semn lingvistic
[1,77]. Pe lângă sensul denotativ, cuvântul poate dezvolta contextual (în funcție de
compatibilitățile sintagmatice) diferite nuanțe de sens facultative, suplimentare,
stilistico-afective, care constituie valoarea lui conotativă. Ea este condiționată de
atitudinea subiectivă a vorbitorului față de obiectele denumite. Semnele altor
sisteme semiotice sunt lipsite completamente de coloratură emoțională, de
expresivitate.
Rferințe bibliografice:
 54

1. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980.

2. Слюсарева Н. А., Теория Ф. де Соссюра в свете современной
лингвистики, Moscova, 1975.
3. Солнцев В. М., Язык как системно-структурное образование, ed. a II-
a, Moscova, 1977.
4. Gramatica Limbii Române, vol.II, Enunțul, Editura Academiei Române,
București, 2005.
5. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

3.6. Valoarea semnului lingvistic

Lingvistul genevez F. de Saussure, caracterizând specificul semnului
lingvistic, a introdus, pe lângă noțiunea de semnificație, și noțiunea de valoare. El
a observat că semnul (cuvântul), încadrându-se în sistem, este înzestrat, ca unitate
de bază a sistemului limbii, nu numai cu semnificație, dar și cu valoare. Ambele
noțiuni (semnificația și valoarea) țin de latura ideală a semnului, adică de conținut,
semnificat. În continuare ne vom referi la valoarea semnului, dar nu înainte de a
stabili punctul ab initio al descrierii și anume, să definim termenul comparării –
semnificația semnului lingvistic.
În linii generale, prin semnificație vom „înțelege reflectarea în conștiință a
semnelor esențiale ale unor clase întregi de obiecte de același fel sau ale unor
obiecte singulare, unice din realitate, precum și a formelor de manifestare a lor și a
relațiilor dintre ele”[1,182]. Dacă este vorba de o semnificație lexicală, orice semn
se va caracteriza, în primul rând, cu o semnificație proprie numai lui, cea
gramaticală sau categorială se referă la o clasă întreagă de semne. De exemplu, în
șirul de cuvinte a merge, stilou, roșu, verde, cosmos, stradă, automobil, computer
etc. fiecare dintre ele își are sensul său de sine stătător sau sensurile sale, dacă e
polisemantic. Însă, cuvintele, ca și celelalte semne, nu se utilizează în mod izolat,
ele fac parte dintr-un sistem organizat, intră în anumite relații unele cu altele
(dispun de proprietatea de a intra în anumite raporturi/relații unele cu altele).
Anume datorită acestei proprietăți, între unitățile limbii se stabilește o rețea
complexă de relații, care alcătuiește așa-numita structură a limbii.
Relațiile sintagmatice, dar mai ales cele paradigmatice ne permit să stabilim
în ce consistă asemănările și deosebirile dintre semnele sistemului, care sunt
trăsăturile lor distinctive în baza cărora ele formează opoziții. Este știut că, la
nivelul semnificațiilor semnelor, se disting trei tipuri principale de relații:
omosemice (coincidenţă sau echivalenţă totală a semelor* 1 din structura semantică
a unor semne diferite), parasemice ( coincidență parțială a sensurilor unor cuvinte
distincte. Vor fi identice numai un sem, două, trei, iar altele sau altul - diferite),
eterosemice (o diferență netă între semele semnelor comparate). Prin urmare, în
 55

cadrul relațiilor omosemice semnificațiile a două sau mai multe semne coincid, nu
se deosebesc prin nimic una de alta; în cadrul relațiilor parasemice, semnificațiile
semnelor confruntate se deosebesc prin unul sau mai multe seme care pot fi
considerate relevante, deoarece sunt distinctive în această opoziție; în cadrul
relațiilor eterosemice semnificațiile a două sau mai multe semne se deosebesc prin
întreaga componență semică. Anume semele care deosebesc semnificațiile
semnelor ce fac parte din același sistem șí determină conținutul noțiunii de
valoare, introdusă de Saussure. Însuși F. de Saussure înțelegea prin noțiunea de
valoare a semnului (mai precis, a laturii ideale , conținutale a semnului) acel rest de
semnificație care-i lipsește semnului respectiv în opoziție cu altele. Valoarea, în
principiu, este determinată pe baza trăsăturilor diferențiale, și nu a celor identice
sau comune, fiindcă numai pe primele (cele diferențiale) se constituie opoziția.
Tradiția saussuriană se menține și astăzi în lingvistică.
Prin noțiunea de valoare la nivelul semnificațiilor vom înțelege diferența
dintre semnificațiile diferitelor semne aflate în relație de opoziție în cadrul unui
sistem semiotic dat. Astfel, valoarea este o proprietate pe care o au semnele
datorită raportului stabilit între ele în sistem. Ea nu este o proprietate absolută a
semnului (cum ar fi latura lui materială sau ideală, precum și reflectarea acestora în
conștiință), ci una relațională. Pentru exemplificare, să confruntăm semnificațiile
următoarelor cuvinte: miros, emanație, exalație (aceste lexeme fac parte din
câmpul semantic mirosuri, alcătuind prima serie de unități lexicale); parfum,
aromă (a doua serie de unități lexicale) și mireasmă, miroznă (a treia serie de
unități lexicale, în total sunt 9 serii de unități lexicale, între care se stabilesc relații
de echivalență, de asemănare, de ierarhie). Structura semantică (suma semelor =
sememul) a unităților din prima serie de lexeme miros, emanație, exalație este
următoarea: S1. Pentru unitățile din a doua serie parfum, aromă - S1 S2. Pentru seria
a treia de unități mireasmă, miroznă - S1S2S4*2(din câmpul semantic mirosuri fac
parte 9/nouă serii de unități lexicale, 15/cincisprezece lexeme; a se vedea I.
Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980).
Primele trei miros, emanație, exalație sunt echivalente semantice (sinonime
sau omosemante). Totodată, prin sensul lor ele sunt unități generice – arhisememe
– față de sememele celorlalte unități. Aceste unități lexicale au cel mai mic număr
de seme (în cazul dat – un singur sem S 1) și, prin urmare, îndeplinesc funcția de
dominantă a câmpului semantic respectiv. Cuvintele acestea nu se deosebesc prin
nimic la nivelul semnificaților, valoarea lor unul față de altul în sistem este nulă.
La funcționare, însă, valoarea lor de întrebuințare (nu de semnificație) va fi
diferită. Ele se deosebesc în plan stilistico-funcțional: miros este frecvent în stilul
neutru și este un cuvânt vechi în limbă, iar emanație, exalație – în stilul științific și
sunt neologisme. Cuvântul emanáție începe să fie dolosit frecvent după decembrie
 56

1989, deseori cu sens ironic, depreciativ* 3. Parfum, aromă au aceeași componență

semică S1 S2, prin urmare sunt sinonime. Ele se deosebesc de cuvintele miros,
emanație, exalație prin semul diferențial S2 (miros plăcut). La nivel funcțional
parfum își restrânge sfera de utilizare cu sensul 1 (miros plăcut), cedând în
favoarea lexemului aromă și își lărgește frecvența cu sensul 2 (produs lichid cu
miros plăcut, obținut prin amestecarea unor substanțe aromatice (vegetale) sau pe
cale sintetică [4,752]).
Mireasmă, miroznă coincid ca sens, dar, la nivel funcțional, se diferențiază:
mireasmă circulă în limba literară, iar miroznă – la nivel dialectal și, prin
extindere, în limba vorbită.
Încercând să facem o delimitare clară între semnificație și valoare, ar trebui să
atragem atenția asupra faptului că orice semn lingvistic dispune de semnificația sa,
cu unele trăsături specifice, prin care el se opune altor semne. Anume aceste
trăsături (relevante) din cadrul semnificației lui, prin care el se deosebește de
semnificațiile altor semne, și constituie valoarea lui. Bunăoară, seria lexemelor
parfum, aromă are un sem în plus față de seria lexemelor miros, emanație, exalație
și anume S2 (emanație plăcută). Acest sem și constituie, în sistemul lexical al
limbii române, valoarea cuvântelor parfum, aromă în raport cu semnificațiile
cuvintelor miros, emanație, exalație. Seria lexemelor mireasmă, miroznă are un
sem în plus față de seria lexemelor parfum, aromă și anume S4 – (/emanație/
proprie florilor și plantelor), iar față de seria unităților lexicale miros, emanație,
exalație - două seme: S2 (/emanație/ plăcută) și S4 – (/emanație/ proprie florilor și
plantelor). Prin urmare, valoarea lexemelor mireasmă, miroznă în raport cu
cuvintele parfum, aromă o constituie semul diferențial S4, iar în raport cu seria
lexemelor miros, emanație, exalație - semele S2 și S4.
Valoarea semnului lingvistic este determinată numai de relațiile lui
paradigmatice, când el este examinat în cadrul unui câmp semantic, în relațiile lui
cu omosemantele, parasemantele, eterosemantele, iar semnificația lui se sprijină
atât pe relațiile paradigmatice, cât și cele sintagmatice. Dacă ar fi să comparăm
morfemele -i și -ă din logoformele declari, declară, vom constata că ambele redau
semnificația de persoană (alături de alte semnificații, desigur), însă valoarea lor
consistă în faptul că prima indică persoana a II-a, iar a doua logoformă – persoana
a III-a. În acest context remarcăm că în lingvistică, anume pe această proprietate
relațională a semnelor – valoarea – se bazează și noțiunea de morfem zero.
Logoforma declar în raport cu declari, declară de asemenea redă semnificația de
persoană, însă indică persoana I tocmai prin absența desinenței. Putem vorbi, în
opoziție cu desinențele -i, -ă, despre desinența zero, a cărei valoare (și
semnificație) este condiționată anume de relațiile dintre ea (marcată negativ) și
 57

celelalte desinențe (marcate pozitiv): totul se sprijină pe relații, opoziții. Valoarea

este anume o proprietate relațională și opozitivă a semnului.
Actualmente, se vorbește în lingvistică de valoare și la nivelul
semnificanților, mai ales când se realizează un studiu compartiv al unităților
lexicale din limbi diferite. Semnele, în aparență identice, care fac parte din sisteme
diferite, au valori absolut diferite, valori condiționate de locul pe care îl ocupă în
sistemul dat, de relațiile pe care le contractează ele cu alte semne din sistemul
respectiv. De exemplu, în limba română și în limba rusă este atestat cuvântul
adresant. Aceste două cuvinte, în aparență identice, coincid numai la nivelul
semnificanților, pe când la nivelul semnificaților ele se află în relații de antisemie.
În limba română ♦ adresánt, -ă; adresanți, -te, s. m. și f. (Înv.) Persoană căreia îi
este adresată o scrisoare, un colet etc.; destinatar. – Din germ. Adressant [8]. DEI
explică astfel acest cuvânt: ♦ adresánt, -ă, s. m. și f.(˂ germ. Adressant) Persoană
căreia îi este adresată o scrisoare, un colet etc.[9, 31]. Alte surse: ♦ adresánt,
-ă, adresanți, -te, s. m. și f. (Rar) Persoană căreia îi este adresată o scrisoare sau
un colet și al cărei nume se află indicat pe adresă; destinatar. ♦ adresánt, -ă s.m. și
f. Cel căruia i se adresează o scrisoare; destinatar. [< germ. Adressant]. ♦ adresánt,
-ă s. m. f. destinatar. (< germ. Adressant) [8].
În limba rusă aдресант — тот, кто адресует почтовое отправление:
письмо, телеграмму; адресант — это отправитель [10] (adică, persoana
care adresează, expediază, trimite ceva: o scrisoare, o telegramă etc.; expeditor).
Cel care primește o scrisoare, o telegramă etc., în limba rusă se va numi
адресат  — тот, кто получает почтовое отправление [10]. Astfel, observăm
că sensul acestui cuvânt este echivalent cu al cuvântului românesc adresant. Pe de
altă parte, cuvântul адресат, în rusește substantiv, este omonim în românește cu
participiul verbului a adresa (adresat). Identitatea aparentă numai la aceasta și se
reduce, dat fiind că relațiile paradigmatice și sintagmatice ale substantivului din
limba rusă адресат și ale participiului din limba română adresat (de la verbul a
adresa) sunt întru totul diferite.
Finalmente, remarcăm că atunci când este vorba de similitudini de semne ce
fac parte din sisteme diferite, sunt necesare investigații minuțioase, detaliate în
baza analizei contrastive (contrastiv-tipologice) pentru a ne convinge de valoarea
diferită a semnelor respective în limbile comparate.
Note:
*1.● Analiza sensului cuvintelor este văzută ca un proces de descompunere a lui în
trăsături minimale distinctive (seme), a căror sumă alcătuiește sememul. Analiza
semică este practicată în special la studierea/cercetarea câmpurilor semantice. De
exemplu, în câmpul semantic al numelor de culori de ton roșu (desemnare directă,
prin raportare la spectru, fiindcă sunt și nume de culori formate prin raportare la
 58

obiecte: vișiniu, cărămiziu, purpuriu, zmeuriu etc.) distingem mai multe (8 opt)
serii de elemente lexicale, în cadrul cărora atestăm opoziții și identități, cum ar fi,
bunăoară, seria elementelor lexicale echivalente (4) care exprimă aproximarea în
minus (S1II) a lui (R) cu un grad de luminozitate mai mare: roz, roșior, roșiatic.
Aceste lexeme au următorul semem: R/v/c/S 1II. Descompunem sememul în seme
(unități minimale de sens); R – semul comun roșu (indică tonul); v – vizibil, facem
o delimitare de termenii care exprimă culori nonvizibile: infra-roșu, ultra-violet
etc.; c – cromatic, facem o delimitare de termenii care exprimă culori acromatice:
alb, negru etc.; S – valorile culorii primare sau manifestările variate ale tonului.
Acestea sunt:
1. aproximare în minus – SI (deschis)
2. aproximare în plus - SII (închis)
3. aproximare față de altă culoare - SIII (amestecat)
Nuanțele deschise ale tonului pot fi cu diferite grade de luminozitate: SII – cu
grad redus de luminozitate; SIII – cu grad de luminozitate mai mare; SIIII – cu grad
de luminozitate foarte mare. Astfel, lexemele roz, roșior, roșiatic au o coincidență
totală a semelor (au același semem), între ele se stabilesc relații de echivalență
semantică [2, 26, 37].
*2.● În componența semică a câmpului semantic mirosuri pot fi distinse 8 (opt)
seme (sem, seme, s.n., ling. Fiecare dintre trăsăturile semantice pertinente care
intră în alcătuirea unui semem. – Din fr. sème [4, 971]) sau o altă definiție (sem
seme,s.n., lingv. Unitate minimă de semnificație care nu se realizează independent,
ci numai în componența unui semem. Sursa NODEX [5]). Menționăm în această
ordine de idei că semul este o unitate minimală de sens și, prin urmare,
diferențială:
S1 – emanație cu proprietăți de gaz, ce poate fi percepută prin senzații olfactive;
S2 – plăcută;
S3 – neplăcută;
S4 – proprie florilor și plantelor;
S5 – proprie vinurilor bune;
S6 – proprie produselor alimentare;
S7 – puternică și pătrunzătoare;
S8 – slabă, abia perceptibilă [6, 158].

Din câmpul mirosuri fac parte următoarele serii de unități lexicale:

Nr. Lexeme Sememe
1. miros, emanație, exalație S1
2. parfum, aromă S1 S2
3. mireasmă, miroznă S1S2S4
4. buchet S1S2S5
 59

5. aromat, mirodenie S1S2S6

6. balzam S1S2S7
7. putoare S1 S3
8. duhoare, miasmă S1S3S7
9. iz S1S3S8

*3.● emanáție s. f. ( Folosit frecvent după decembrie 1989, deseori cu sens ironic,
depreciativ) Produs al Revoluției din decembrie 1989 și, prin extensie, orice
produs al Puterii de după 1989 ◊ „Emanații ale Puterii” Contr. 44/90 p. 1.
◊ „Nudele emanații ale comerțului socialist [...] numite magazine de stat” Timpul
30/90 p. 8. ◊ „O emanație de nivelul gazetei «Azi».” Expr. Mag. 11/90 p. 2.
◊ „Sediul emanației ieșene F.S. N.” Opinia stud. 1/91 p. 2. ◊ „Prezentându-se ca
o emanație a Revoluției [...] noul regim a dovedit, la nici un an de la instaurarea
sa, că nu face decât să continue, în liniile sale esențiale, politica regimului
anterior.” R.l. 25 IV 91 p. 5. ◊ „Emanații ale unei gestiuni economice
defectuoase” R.l. 405/91 p. 2. ◊ „Deci cine i-o fi încântat Emanației Sale auzul în
tinerețea revoluționară, ca să-l aducem să-i descânte și legitimitatea
postrevoluționară?” (formal cf. fr. émanation, it. emanazione; R. Zafiu în Luc.
25/91 p.4, I. Preda în LR 10/92 p.547, C. Tabarcea în Cotid. 1 III 91, D. Urițescu
CV 5052) [7].
Rferințe bibliografice:
1. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. A. Ionaș, Paradigmatica și sintagmatica numelor de culori de ton roșu în
limbile rusă și română, Chișinău, 2015.
3. https://sin0nime.com/dex/?cheie=maxim%C4%83.&
4. Dicționar explicativ al limbii române, DEX, București, 1998.
5. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?quer= SEM.
6. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980.
7. https://dexonline.ro/definitie/emana%C8%9Bie.
8. https://dexonline.net/definitie-adresant
9. Dicționar Enciclopedic Ilustrat, CARTIER, Cișinău, 1999.
10.http://russkiy-na-5.ru/dictionary/paronyms/%D 0% B0%D0%B4%D1%80%
D0%B5%D 1%81%D 0 % B0%D0%BD%D1%82.
11. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

3.7. Semnificația semnului lingvistic

Orice cuvânt desemnează o noțiune, care înseamnă forma logică de
reflectare a lumii înconjurătoare în conștiința umană. Noțiunea este rezultatul unor
procese îndelungate de esențializare a trăsăturilor pertinente ale obiectelor și
 60

fenomenelor din natură și societate (de exemplu, noțiunea de masă sau de casă, de
copac, de plantă etc.). Semnificația este exprimarea noțiunii, a acelei imagini
logice, cu ajutorul unui cuvânt. Semnificația reprezintă o substituire, deoarece prin
pronunțarea (sau scrierea) unui cuvânt înlocuim nevoia de a aduce în fața
interlocutorului obiectul din realitate despre care vorbim. Spre exemplu, atunci
când pronunțăm cuvântul masă avem în memorie ideea logică de „mobilă, de
obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe
picioare și având diverse utilizări, mai ales pe aceea de obiect pe care se servește
mâncarea”[1] și, astfel, dispare nevoia de a fi lângă acest obiect. Semnificația
semnului depinde de mai mulți factori, cum ar fi: spațiul, timpul, contextul
lingvistic, - fapt care conduce, în funcție de situație, la diverse concretizări ale
acesteia, denumite sensuri. De exemplu, semnificația cuvântului masă se compune
din mai multe sensuri:1. „mobilă” ; 2.„ mâncare, bucate; p. ext.prânz, cină; ospăț,
banchet”; 3.„ Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o
masă (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație”*1; 4.
„termen botanic, plantă masa-raiului”.
Până în prezent, problema semnificației semnului lingvistic nu este rezolvată
pe deplin în lingvistică. Orice cuvânt semnificativ dispune de două sensuri de bază:
lexical și gramatical, iar la formarea cuvintelor se mai menționează sensuri
derivative (care, de fapt, sunt tot lexicale) și sensuri formative (care , de fapt, sunt
tot gramaticale).
Putem defini sensul lexical drept o legătură, la origine arbitrară, ce s-a
constituit în cadrul unei colectivități de oameni între un anumit complex de sunete
și reflectarea în conștiința acestei colectivități a obiectelor, fenomenelor, acțiunilor
etc. din realitatea înconjurătoare, a relațiilor dintre ele,, a unor stări afective ș.a.,
legătură care se manifestă și evoluiază în cadrul sistemului unei limbi date [3, 13].
El este reflectarea ideală a lumii materiale în conștiința unui colectiv de oameni,
reflactare consolidată social într-un anumit complex de sunete.
Noțiunea de sens lexical, atribuită, în principiu, cuvântului, a fost concepută
în mod diferit, în funcție de substanța la care el se referă: 1. Sensul cuvântului nu
este altceva decât obiectul pe care el îl denumește; 2. Sensul cuvântului nu este
altceva decât noțiunea; 3. Sensul cuvântului este o reflectare în conștiința colectivă
a unui obiect (sau fenomen etc.) din realitate ca reprezentant al unei clase întregi
de obiecte (sau fenomene etc.) de același fel; 4. Sensul cuvântului nu este altceva
decât legătura ce se stabilește în conștiința omului între imaginea generalizată a
obiectului reflectat și imaginea secvenței sonore prin care acest obiect este denumit
în limba respectivă.
De sensurile lexicale se ocupă în special lexicologia*2 și semasiologia*3 .
Acestea (sensurile) se divizează în denotative și conotative (despre sensul
 61

denotativ și conotativ a se vedea 2.3. p. 121); principale și secundare; proprii și

figurate; primare și derivate; uzuale și ocazionale.
Sensul principal este primul care apare în conștiința vorbitorului și primul în
dicționar; este sensul cel mai cunoscut, cel mai frecvent, condiționat de relațiile
paradigmatice ale cuvântului și, într-o măsură mai mică, - de relațiile sintagmatice.
De exemplu, primul sens al cuvântului casă,„ Clădire care servește drept locuință.
◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea)
copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată,
normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, nici (masă) = a duce o viață neregulată,
plină de griji, de frământări”[6, 142]. Sensul secundar este sensul lexical derivat
din cel de bază, din cel fundamental (principal). Pentru cuvântul casă secundare
vor fi următoarele sensuri:  •„casa scării”, •„gospodărie”; •„familie”; •„căsnicie”;
•„instituție”*4.
Sensul principal mai este numit uzual (de uz general). Sensul ocazional (se
mai numește contextual) este cel ce i se atribuie unui cuvânt într-un anumit context
verbal (sau uzual) și care încă n-a devenit un fapt de limbă. Un exemplu elocvent
în acest sens poate fi cuvântul marmură „rocă calcaroasă cristalină, de diverse
culori, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată la lucrări de sculptură și
arhitectură [6, 601]”.
În opera lui M. Eminescu atestăm mai multe utilizări ale acestui cuvânt
cu sensuri contextuale/ocazionale: 1. Ființă rece, indiferentă („Amorul unei
marmure”); 2. Cruce (Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană, „Înger și
demon”); 3. Statuie (Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, „Venere și
Madonă” ).
Proprii (sau directe) sunt sensurile de bază ale cuvintelor care simbolizează
refrlectarea în conștiință a obiectelor, fenomenelor, acțiunilor etc. propriu-zise. De
exemplu: roșu, verde, galben, sărat, dulce, carte, computer, procesor, a scrie, a
desena etc. Sensurile figurate au apărut ca rezultat al transferului denumirii unui
obiect asupra altor obiecte în baza diferitelor asociații și, totodată, motivate de cele
proprii/directe. Sensurile figurate se află în legătură cu cele directe, acestea din
urmă fiind condiționate de unele asociații stabile extralingvistice dintre obiecte,
asociații, proprii unui colectiv întreg de vorbitori. Ele conțin și nuanțe apreciative.
De exemplu: față rumenă, dar: păine rumenă; iarbă verde, dar: om verde; cafea
dulce, dar: mamă dulce; măr copt, dar: om copt; a se topi geața, dar: a se topi de
dor; a citi un ziar, dar: a citi gândurile etc. Cele mai multe „sensuri figurate
(metaforice) ajung să devină, prin uz general, stabile, adică fapte de limbă, și
numai unele (cele ocazionale, bazate pe unele asociații individuale) rămân fapte de
vorbire.”[8, 156]. Sensurile lexicale semnalate mai sus sunt determinate pe baza
analizei în plan sincronic.
 62

În plan diacronic putem vorbi de sensuri primare și derivate. Primar este

sensul inițial, de origine al cuvântului. Derivate sunt sensurile care au luat naștere
pe parcursul dezvoltării limbii în baza celui primar. De exemplu, cuvântul masă,
despre care s-a mai vorbit, a fost moștenit din latină (lat. mensa, -ae) cu sensul său
primar „mobilă formată dintr-o placă orizontală, pusă pe un suport sau pe
picioare”. Celelalte sensuri ale lui (mâncare, bucate; p. ext.prânz, cină; ospăț,
banchet) sunt derivate.
În structura semantică a cuvintelor se produc cele mai diverse schimbări.
Examinând sensurile cuvintelor (în plan sincronic și în plan diacronic) constatăm
că nu întotdeauna sensul primar este și cel principal, iar cele derivate – numai
secundare.
Sensurile gramaticale se prezintă ca o abstractizare (generalizare) la gradul
cel mai înalt a sensurilor lexicale ale unor cuvinte, logoforme și structuri complexe
diferite și a relațiilor dintre ele. Ele sunt proprii unor clase întregi de cuvinte: părți
de vorbire, părți de propoziție, categorii morfologice și sintactice. Astfel, ne putem
referi la sensurile gramaticale morfologice de entitate (propriu tuturor
substantivelor), de însușire și calitate (propriu adjectivelor), de proces (propriu
verbelor), de caracteristică a procesului (propriu adverbelor) sau la sensurile de
număr (substantive, adjective, pronume, verbe), de caz (substantive, adjective,
pronume și unele numerale), de diateză (la verbele tranzitive) etc., la sensurile
gramaticale sintactice de subiect, atribut, obiect direct, circumstanțial etc.
Fonemele, luate aparte nu comportă nici o semnficație și, tocmai din această
cauză, nu sunt considerate semne în plin sens al cuvântului. Întreaga succesiune de
foneme servește la exprimarea unui sens fie lexical, fie gramatical, fie derivațional.
Morfemele redau mai multe tipuri de sensuri: lexicale, gramaticale,
derivaționale. De exemplu, rădăcina – drum - din șirul de cuvinte drum, drumușor,
drumuleț, drumeț, îndrumat, îndrumând etc. redă sens lexical, se referă la un
domeniu noțional „ cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și
continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat [9]”. Sufixul -ist în
componența unor cuvinte de tipul activist, pacifist, marxist, comunist sau
tractorist, filatelist, buchinist, tanchist etc.redă un sens lexical, se referă la
persoana care împărtășește ideile cuiva sau care are unele predilecții pentru ceva
(indicat de rădăcină) – și unul derivațional – ajută la crearea unor cuvinte noi cu
sens de agent (adept, susținător) de la diferite rădăcini.
Glosemele (cele mai veritabile semne) și logoformele redau concomitent
sensurile lexicale și gramaticale. De exemplu, casă – sensul lexical „clădire care
servește drept locuință”; sensul gramatical de entitate (obiect), precum și cele de
număr, caz, gen.
 63

Sintaxemul (sintagma, propoziția, fraza) se caracterizează prin sensurile

sintactice de temporalitate, modalitate, persoană etc. Prin urmare, putem menționa
că semnificația este o proprietate intrinsecă, imanentă a oricărui semn lingvistic,
care există prin sine însăși (independent de relațiile cu alte semne), indiferent de
funcția lui (semnului) și gradul lui de complexitate.

Note:
*1.● MÁSĂ2, mese, s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată
sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și pe care se mănâncă, se
scrie etc. ◊ Masă verde = a) masă2 (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care
se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă2 (1) în jurul căreia stau
diplomații când duc tratative internaționale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o
temă dată, la care sunt chemați să-și spună cuvântul specialiștii din domeniul
respectiv (sau reprezentanți ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se
servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină etc. Masă caldă = un
fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse și menținute calde preparate
alimentare, în localurile de alimentație publică. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă
masă = pe neașteptate, pe nepregătite, deodată. ◊ Expr. Capul (sau fruntea)
mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a
așterne) masa = a aranja, a pregăti și a pune pe masă 2 (1) toate cele necesare pentru
a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă 2 (1) mâncările rămase și
farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu
avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te)
masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără
griji, care așteaptă totul de-a gata; b) se spune când ești obligat să servești mereu
de mâncare. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a primi invitați mulți, a
oferi ospețe, banchete; p. ext. a se ține de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu
tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele
care stau în jurul aceleiași mese 2 (1) și mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă;
mâncare, bucate; p. ext.prânz, cină; ospăț, banchet. ◊ Înainte de masă = a) în partea
zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei
care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ◊ Expr. A lua
masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă
și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a
duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de
obiecte care seamănă cu o masă2 (1) și se folosesc în diverse scopuri practice.
◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul
 64

intervenției chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori

roz-purpurii (Sedum carpaticum). – Lat.mensa. sursa: DEX '09 (2009) [2].
*2.● Lexicologia (grec. lexis „cuvânt”, logos „știință”) este o ramură a lingvisticii,
în sens mai restrâns a semanticii, care studiază lexicul unei anumite limbi. Această
studiere se face în relație, pe de o parte cu celelalte aspecte ale limbii
(sistemul fonologic și sistemul gramatical), pe de altă parte cu factori din afara
limbii (sociali, culturali și psihologici). Apariția lexicologiei este legată
de lexicografie, adică știința alcătuirii dicționarelor, care a precedat cu mult timp
lexicologia. Când a apărut aceasta, domeniile celor două ramuri se interferau, iar
termenii lexicologie și lexicografie erau adesea considerate cuvinte sinonime.
Lexicologia a început să fie o ramură aparte abia la începutul secolului al XX-lea,
datorită savantului, lingvistului  elvețian Ferdinand de Saussure. El a
considerat cuvântul participant la un sistem de raporturi, la lexic ca structură, și că
trebuie studiat în relațiile sale sintagmatice și paradigmatice [4].
*3.● Semasiologíe f. ramură a lingvisticii care se ocupă de studiul sensurilor
unităților de limbă; semantică. [g.-d. semasiologiei] ♦ metodă de cercetare în
lexicologie care, plecând de la semnificant, studiază semnificatul; studiu bazat pe
această metodă.   cf. gr. semasia-desemnare, logos-știință /<fr. sémasiologie;[5].
*4.● CÁSĂ1, case, s. f. 1. Clădire care servește drept locuință. ◊ Loc. adj. De
casă = făcut în casă1. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi
cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu
avea (nici) casă, nici (masă) = a duce o viață neregulată, plină de griji, de
frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere
specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în
care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire în
care se găsește scara. 3. Cutie, dreptunghiulară la formă, în care se păstrează
literele, semnele etc. tipografice care sunt de același caracter.
4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie);
familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă
(bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce
casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat
unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de
economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților
bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă
de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată
pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute
prin depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme
cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse
manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în
 65

care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație =

construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe
de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei =
produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe
care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin
tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa. • sursa: DEX '09 (2009) [7].

Referințe bibliografice:
1. https://dexonline.ro/definitie/mas%C4%83.
2. https://dexonline.ro/definitie/mas%C4%83/expandat.
3. Будагов Р. А. Введение в науку о языке, 2-ое изд., Moscova, 1965
( Будагов Р.А. Б90 Введение в науку о языке: Учебное пособие. — М.:
Доб- росвет-2000, 2003.)
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lexicologie.
5. https://dexonline.ro/definitie/semasiologie.
6. DEX, Dicționar Explicativ al Limbii Române, București, 1998.
7. https://dexonline.ro/definitie/cas%C4%83.
8. I. Dumeniuk, N. Matcaş, Introducere în ingvistică, Chişinău, 1980.
9. https://dexonline.ro/definitie/drum.
10. A, Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

3.8. Motivarea semnului lingvistic

Între semnul lingvistic și conținutul denumit de el există o legătură
necesară; unul nu poate exista fără celălalt. Însăși funcțiile semnului sunt
determinate de trăsăturile conținutului exprimat. Acest conținut, însă, nu cere cu
obligativitate să fie numit cu un anumit semn și nu cu altul. Drept dovadă este
diferența dintre limbi: pentru a denumi „casă” în limba română se folosește
cuvântul casă, în engleză – house, în franceză – maison, în rusă – dom (дом), în
germană – haus, în turcă – ev, în maghiară – ház, în chineză – tien. Această lipsă
de legătură dintre conținutul exprimat și forma semnului a determinat apariția tezei
cu privire la „arbitrarul semnului lingvistic”. De fapt, termenul de arbitrar este
nepotrivit, deoarece presupune ideea că semnul ar putea fi schimbat după dorința
sau capriciul vorbitorilor, ceea ce nu se întâmplă, grație existenței sociale a limbii.
Credem că mai corect sau mai potrivit ar fi să spunem că semnul e întâmplător în
raport cu conținutul denumit, într-o anumită perioadă din dezvoltarea limbilor.
Întâmplarea este tocmai forma de manifestare a necesității; necesitatea ca un fapt
de conștiință să fie denumit cu un anumit semn își face loc prin mulțimea
 66

întâmplărilor. Este necesar ca obiectul și noțiunea de „casă” să fie denumite cu un

semn, dar forma acestuia este întâmplătoare în diferite limbi. Domeniul de
manifestare al întâmplării este limitat de anumite împrejurări. De exemplu, ploaia
apare în mod necesar; momentul și locul în care începe să plouă e întâmplător
(această apariție a ploii fiind însă limitată de anumite condiții de loc și de timp). La
fel și în limbă există unele categorii de cuvinte care ne arată că forma semnelor
este determinată de împrejurările în care apar cuvintele. Cuvântul cucu poate fi
explicat prin faptul că semnul respectiv a apărut ca urmare a imitării cântecului
păsării. Se numesc motivate semnele a căror formă poate fi explicată într-un fel sau
altul prin raportarea la conținutul denumit. Natura semnului lingvistic a fost
dezbătută pe larg în Cursul de Lingvistică Generală al lui Ferdinand de Saussure
(1857-1913). Renumitul lingvist elvețian a propus constituirea unei științe generale
a semnelor – semiologia - care să cuprindă și lingvistica.
Spre deosebire de alte sisteme semiotice (indicatoarele de circulație, codul
Morse etc.), limba este accesibilă tuturor membrilor colectivității lingvistice, ea
reprezintă „mijlocul universal de exprimare și transmitere a ideilor și
sentimentelor”[1, 62]. În diferite domenii, cum ar fi algebra, geometria, chimia,
fizica etc., semnele redau noțiuni abstracte, logice, incapabile să transmită
sentimente și emoții. Pictura, dansul, muzica și alte varietăți ale artei sunt niște
exteriorizări ale emoțiilor și sentimentelor, fără a le numi, limbajul lor fiind
cunoscut numai persoanelor inițiate în domeniul respectiv. Profund înrădăcinată în
conștiința și viața societății, inseparabilă de gândire, limba reprezintă cel mai
important sistem de semne.
Elaborând teoria semnului lingvistic, F. de Saussure menționează că un
semn nu unește un cuvânt cu un lucru, dar un concept (signifié=semnificat) cu o
imagine acustică (significant=semnificant). Astfel, în cuvântul românesc copac,
se întâlnește, pe de o parte, complexul de sunete c-o-p-a-c, care, în memoria
vorbitorilor, este o amprentă psihică a succesiunii sonore înseși de care este legat,
pe de altă parte, un anume concept – conceptul copacului. Unitatea dintre lanțul
sonor (semnificant) și concept (semnificat) definește, în teoria lui F. de Saussure,
semnul lingvistic. Formulând această idee, autorul a înțeles prin ea faptul că
semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul [2, 87]. Nu există nici o
legătură necesară, naturală între secvența sonoră ce materializează glotic un
concept, nu există o determinare, o cauzalitate între conținut și expresie (și nici
invers). Argumentele care susțin teza despre arbitrarul semnului sunt destul de
numeroase. În cadrul aceluiași limbaj, un astfel de argument ar fi prezența
sinonimelor, cuvintelor polisemantice și a omonimelor. Tradusă în termeni
saussurieni, sinonimia se definește prin existența mai multor semnificanți care
exprimă același semnificat; polisemia/omonimia se explică prin existența mai
 67

multor semnificați care sunt exteriorizați prin același semnificant. Toate

argumentele invocate de F. de Saussure în favoarea caracterului arbitrar al
semnului lingvistic sunt indubitabil plauzibile. Și, totuși, această teză importantă a
suferit o concretizare, acceptată de mulți teoreticieni, făcută de lingvistul francez
Émile Benveniste (1902-1976). Savantul susține că orice semnificat este exprimat
în mod obligatoriu printr-un semnificant, deoarece nu există concepte în stare pură
[3, 90-97]. Dacă, de exemplu, un vorbitor al limbii române utilizează conceptul de
plantă, el nu poate rupe unitatea acestui semnificat de semnificantul p-l-a-n-t-ă
(iar dacă un purtător al limbii crede totuși că are conceptul în stare pură, aceasta nu
este decât o părere eronată a lui). Orice semnificant își merită numele numai în
măsura în care el exprimă un concept și, veceversa, orice semnificat este
identificabil grație faptului că e materializat printr-o secvență sonoră sau grafică.
Prin urmare, legătura dintre cele două laturi ale semnului lingvistic nu este
arbitrară, ci, dimpotrivă, necesară. Arbitrar este semnul în raport cu obiectul
desemnat. Émile Benveniste observă că nu mai avem nici o îndreptățire în a
susține că semnificatul și semnificantul sunt independente [apud 4, 70].
Mecanismul limbii poate fi prezentat și sub un alt unghi, deosebit de
important. Principiul arbitrarului semnului lingvistic „nu ne împiedică să
distingem, în fiecare limbă, ceea ce este în mod radical arbitrar, adică nemotivat,
de ceea ce nu este astfel decât în mod relativ. Numai o parte din semne este absolut
arbitrară; la altele intervine un fenomen ce ne îngăduie să recunoaștem grade de
arbitrar, fără să-l suprimăm: semnul poate fi relativ motivat”[2, 142]. Sunt motivate
acele semne a căror formă se poate explica prin raportare la conținutul pe care-l
denumesc, adică se constată o legătură între cele două laturi ale semnului, în sensul
că noțiunea sau fenomenul care constituie semnificatul a condus la alegerea (sau
impunerea) unui anumit semnificant. Motivarea poate fi de două tipuri: absolută și
relativă.
1. Motivarea absolută (externă) cuprinde acele cuvinte care, prin
succesiunea de sunete componente, sugerează sensul. Din această categorie fac
parte onomatopeele, interjecțiile, cuvintele cu simbolism fonetic.
În reproducerea sunetelor emise de păsări sau animale, de exemplu, se
atestă asemănări (sau identități) între limbi ce aparțin unor familii diferite. A se
compara: rom. cucu!; fr. coucou!; it. cuccu!; rus. куку!; eng. cuckoo!
Comparațiile relevă, alteori, și diferențe între limbi:
rom. ham-ham!; fr. ouah-ouah!; it. bau-bau!; rus. гав-гав!; eng. bow-bow!
Dacă imitarea s-ar face cu exactitate, onomatopeele ar fi identice în toate
limbile. Trebuie remarcat că „ființa umană nu reproduce niciodată exact aceste
zgomote și aceste sunete: în așa-numita «reproducere» există totdeauna un aspect
simbolic și convențional, sau ceva aparținând unei colectivități lingvistice, lucru
 68

care ne arată că sunetele naturale sunt nu atât reproduse, cât mai mult interpretate
convențional și în mod diferit, în funcție de diversele comunități lingvistice”[5,
23].
Interjecțiile («expresii spontane ale realității, dictate de către natură»[2,
88]) au un grad mai mare de motivare (de pildă, ah! din limba română este întâlnit
în numeroase alte limbi: italiană, franceză, rusă, engleză ș.a.) față de, spre
exemplu, substantive, adjective sau adverbe, deși o comparație a cuvintelor
utilizate în diferite limbi pentru exprimarea aceleiași stări sufletești indică și
deosebiri semnificative: rus. увы!, echivalentul românesc ar fi „vai! păcat”.
Cuvintele cu simbolism fonetic sunt mai numeroase, au o frecvență mai
mare decât onomatopeele și interjecțiile [6, 132], includ în componența lor sunete
ce amintesc de particularitățile obiectului: a sughița, a mieuna, a hămăi, a scârțâi,
a pleoscăi, a foșni ș.a.
2. Motivarea relativă (internă) cuprinde cuvinte derivate, compuse a
căror formă poate fi explicată de alte semne. Menționăm că unele cuvinte sunt
extrem de productive, dând naștere, prin derivare (sufixare/prefixare), altor lexeme
ce ne amintesc de termenul ab initio:
a) a prezice, a (se) dezice, a contrazice, zicere, zicală, zicătoare etc.;
b) a supune, a impune, a compune, a opune, a răpune, a expune, a transpune, a
dispune, compunere, expunere, supunere, impunere, răpunere, impunător etc.;
c) a desface, a preface, a reface, facere, refacere, prefacere, desfacere, făcătură,
desfăcătură, prefăcut (-ă) etc.
Cuvintele din șirurile semnalate (putem delimita și alte succesiuni) sunt
relativ motivate, ele trimit, prin structura lor, la următoarele verbe: a) a zice; b) a
pune; c) a face.
Frecvent utilizată în sanscrită şi greaca veche, compunerea este un
procedeu foarte des întâlnit şi în limbile moderne. Compusele la fel amintesc, prin
morfologia lor, de alte cuvinte: roşu-gălbui, galben-verzui, câine-lup,
bunăvoinţă, radioascultător, gură-cască, prim-ministru, radiojurnal etc.
Motivarea poate fi constatată şi în cazul numeralului. De exemplu, zece şi
nouăsprezece. Vorbitorii nativi ai limbii române sunt prea familiarizaţi cu ele
pentru a sesiza gradele de motivare exprimate, prin structura lor, de fiecare. Şi,
totuşi, o diferenşă există: zece este arbitrar, deoarece complexul sonor care
exteriorizează conceptul nu are legătură cu semnificatul; nouăsprezece indică
modul în care s-a format numeralul [nouă+spre+zece] şi, deci, în raport cu zece,
este motivat. Trebuie de remarcat că fiecare limbă „vorbeşte”despre acelaşi lucru
în felul său. De exemplu, în limba română douăzeci şi opt apare segmentat ca ”de
două ori câte zece plus opt”(2×10+8), iar în limba latină duodetriginta ca „două
până la treizeci” (30-2=30 sau 28+2=30), în limba română nouăzeci – ca „de
 69

nouă ori câte zece”(9×10), iar în limba franceză quatre-vingt-dix – ca „de patru
ori câte douăzeci plus zece”(4×20+10).
Caracterul motivat al semnului lingvistic prezintă un interes deosebit pentru
specialişti din mai multe domenii ale ştiinţei, cum ar fi lingvistica, biologia,
silvicultura, apicultura, zootehnia, medicina, farmacologia, industria cosmetică
etc. Foarte mulţi termeni care au diverse motive exteriorizate în denumire sunt în
botanică (nume de plante), zoologie (nume de insecte, păsări, animale, amfibieni
etc.). Cunoscând tot mai profund flora, fauna, omul s-a deprins să-i folosească
util resursele în viaţa cotidiană. Multe plante se cultivă pentru a fi aplicate la
prepararea diverselor soluţii medicamentoase, uleiuri, esenţe întrebuinţate în
medicină, parfumerie, alimentaţie etc.
Ne propunem în continuare analiza unor termeni botanici care au un motiv
materializat în denumire în funcţie de anumite trăsături, caracteristici exterioare,
particularităţi morfologice, organoleptice.
● Plesnitoarea – plantă erbacee din familia curcubitaceelor, cu flori galbene, al
cărei fruct, la maturitate, plesneşte cu zgomot şi aruncă seminţele la distanţă [7,
807].
Denumirea ştiinţifică: Ecbalium elaterium.
Numele genului (ecbalium) este un derivat latinesc: ec (ecce) – iată, uite
[8, 241]; balista,-ae – săgeată sau orice alt obiect aruncat de o (maşină de
război) balistă [8, 80]; numele speciei (elaterium) derivă de la formele latineşti: e
(ex) – din, de la [8, 240]; latus,-ĕris – coastă, şold, partea laterală a unui obiect
[8, 396]. Prin urmare, ambii termeni au la bază acelaşi criteriu motivaţional –
modalitatea şi locul (din coasta fructului) de unde se răspândesc seminţele.
● Coada-calului – nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două
tipuri de tulpini: una fertilă şi alta sterilă [7, 189]. Creşte prin lunci umede
(nisipoase), câmpuri, pe marginea râurilor. Numele popular este determinat de
asemănarea plantei (a tulpinei şi a frunzelor) cu coada calului. Denumirea
ştiinţifică: Equisetum arvense. Numele genului (equisetum) este un compus care
întruneşte două substantive: 1. equus,-i (lat.) – cal [8, 256]; 2. seta=saeta,-ae (lat.)
– păr, coamă [8, 652]. Numele speciei (arvense) este un derivat al latinescului
arvum,-i – câmp, teren, ogor [8, 64] .
Din cele semnalate mai sus conchidem că în limba română (termenul
popular) planta respectivă are la baza denumirii un singur motiv (asemănarea cu
coada calului), iar în limba latină (termenul ştiinţific) este relevat şi locul
(câmpuri, ogoare) unde creşte planta.
● Ciuboţica-cucului – plantă erbacee cu fructe ovale dispuse în rozete şi păroase
pe partea inferioară, cu flori galbene şi cu fructul o capsulă [7, 181]. Creşte pe
dealuri, prin livezi; fructul ei a fost asociat în popor cu o ciuboţică. În unele
 70

localităţi se spune că în apropierea acestei plante îşi fac cuibul păsări care
seamănă cu un cuc. Denumirea ştiinţifică: Primula officinalis.
Numele genului (primula) este un diminutiv al numeralului ordinal latinesc
primus,-a,-um – primul, cel dintâi [8, 574], planta înfloreşte primăvara devreme;
officinalis (officina,-ae – fabricare, loc unde se fabrică ceva [8, 486]) –
farmaceutic. Aceste trăsături şi particularităţi au sugerat duble motivări ale
termenilor: în latină planta a fost denumită după perioada de înflorire şi
proprietăţile ei curative (se foloseşte în medicină), iar în română – după forma
fructului.
● Colţii-babei – plantă erbacee târâtoare cu fructe penate, cu flori galbene [7,
198], fructul este sferic cu doi ghimpi divergenţi care au sugerat denumirea
populară. Denumirea ştiinţifică: Tribulis terrestris.
Numele genului (tribulis) în traducere din latină semnifică „sărac,
nenorocit; care e din acelaşi trib” [8, 750]; numele speciei terrestris,-e –
pământesc, de pe pământ [8, 737].
Prin urmare, denumirea populară este sugerată de cei doi spini ai fructului,
iar cea ştiinţifică relevă modul de creştere şi dezvoltare a plantei.
Dacă elementele ce alcătuiesc cuvintele compuse coadă şi cal, colţ şi babă,
floare şi soare ş.a. sunt arbitrare, nemotivate, derivatele metaforice coada-calului
(reflectare a unei asemănări formale între floare şi coada animalului), colţii-babei
(între trăsăturile exterioare ale fructului şi dinţii unei bătrâne), floarea-soarelui
(permanenta orientare a plantei după soare) devin semne nonarbitrare, motivate.
Procedeele utilizate la formarea cuvintelor motivate variază de la o limbă la
alta, în funcţie de structura limbii respective, dar şi de însuşirile obiectului, de
particularităţile valide ale lui (forma, culoarea, dimensiunea etc.) care
impresionează mult vorbitorii şi, prin urmare, sunt reflectate în denumire [9, 248].
3.8.1. Pierderea motivării
Relațiile (istorice) dintre popoare și limbi constituie o trăsătură
caracteristică a dezvoltării lor. Astfel se explică faptul de ce nu există limbi, care
ar fi lipsite de împrumuturi lexicale din alte limbi. Trecerea „cuvintelor dintr-o
limbă în alta se realizează în scopul de a numi tot felul de fapte, obiecte, acțiuni,
noțiuni noi, care apar odată cu dezvoltarea științei, tehnicii, a relațiilor sociale
etc.”[10, 50].
Dacă un obiect sau o noțiune trece de la un popor la altul, odată cu aceasta
este împrumutat, de regulă, și lexemul care numește acel obiect sau noțiune. În
acest sens gramaticienii romani afirmau „Rem verba sequuntur”(„cuvintele
urmează lucrul”).
De cele mai multe ori limbile nu inventează o denumire nouă, ci împreună
cu obiectul iau (împrumută) și denumirea lui. Unele cuvinte, motivate în limbile
 71

din care au fost preluate, devin neanalizabile în limbile care le împrumută. De

exemplu, în limba română există astfel de cuvinte ca prosop, garderobă, elev,
tirbușon, papagal etc. Aceste cuvinte au fost împrumutate din limbile greacă,
franceză și italiană; ele sunt motivate în aceste limbi. Cuvântul prosop (din
greacă) este, la origne, un cuvânt motivat compus din pros – „pentru” și opsis –
„față”. Garderăbă este un cuvânt compus – garde-robe (în traducere literală din
franceză înseamnă „păstrează rochia”): Elev provine de la élever (fr. „a crește”, „a
educa”). Tirbușon este un compus din tire-bouchon (fr. „trage dopul”). Papagal
este un împrumut din limba italiană, un compus din Papa*1 ( episcopul și
patriarhul Romei și al creștinilor catolici) și gallo (în latină gallus,-i – „cucoș”);
această pasăre exotică a fost făcută cadou Papei de la Roma, însă nu știau cum s-o
numească. Au asemuit-o cu un cucoș. De aici și denumirea cucoșul lui Papa de la
Roma, în limba italiană – papagallo. Elementele componente nu sunt sesizate de
vorbitorii români și, ca atare, cuvintele descrise mai sus, în limba română, sunt
nemotivate. Aceste cuvinte (și altele împrumuturi) sunt motivate în limbile din
care au fost preluate.

Note:
*1.● Papa de la Roma  este episcopul și patriarhul Romei și lider spiritual
suprem al Bisericii Romano-Catolice și al bisericilor Catolice de Rit Estic (printre
care și Biserica Greco-Catolică), care formează împreună Biserica Catolică. Din
1359 ales pe viață, întotdeauna din rândul cardinalilor, de un Conciliu al
cardinalilor și al statului Vatican.
După tradiția catolică, de când Sfântul Petru a început să
predice Evanghelia și l-a numit ca succesor al său pe un înțelept bătrân din Roma,
sfântul Lin; în latină, papa Linus, cetatea a devenit sediul Bisericii Universale.
La început, succesorii Sfântului Petru erau numiți doar episcopi ai Romei.
Titlul de "Papă" intră în folosință multe secole mai târziu. Înainte de 1870, Papa, ca
un lider secular, conducea asupra unei mari părți din Italia, cunoscută ca și Statele
Papale. După Pactul de la Lateran însă, oficiul și autoritatea sa sunt cunoscute ca
și Pontificatul Vaticanului.
În prezent, în Biserica Catolică, papa deține în mod oficial și următoarele titluri:

 Episcop al Romei
 Vicar al lui Cristos
 Succesorul Principelui Apostolilor
 Pontif Suprem al Bisericii Universale
 Patriarh al Occidentului (titlu abolit din 2009)
 72

 Primat al Italiei
 Arhiepiscop și Mitropolit al Vaticanului
 Suveran al Cetății Vaticanului
 Slujitor al slujitorilor Domnului
Actualmente Sfântul Scaun este ocupat de papa Francisc [9].
Rferințe bibliografice:
1. A. Vraciu, Lingvistica Generală și Comparată, București, 1980.
2. F. de Saussure, Curs de Lingvistică Generală, Iași, 1998.
3. Э. Бенвенист, Общая лингвистика, Москва, 1974.
4. E. Ionescu, Manual de Lingvistică Generală, București, 2001.
5. E. Coșeriu, Introducere în Lingvistică, Cluj, 1995.
6. C. Dominte, Z. Mihail, M. Osiac, Lingvistica Generală, București, 2001.
7. Dicționar Explicativ al Limbii Române (DEX), București, 1998.
8. Dicționar Latin-Român, București, 1962.
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pap%C4%83.
10.A. Ionaș, Caracterul nonarbitrar al unor semne limgvistice// Omagiu
profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu, Chișinău, 2004, p. 245-
249.
11. N. Corlăteanu, I. Melniciuc, Lexicologia, Ed. „Lumina”, Chișinău, 1992.
12. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

3.9. Tipuri de semne în sistemul limbii

Limba este mijlocul universal şi cel mai perfect de comunicare între
oameni, unul dintre cele mai importante sisteme semiotice; a luat naştere din
necesitatea imperioasă obiectivă de comunicare între membrii unei colectivităţi.
Sistemul semiotic al limbii serveşte ca model şi bază pentru formarea altor
sisteme de semne. Dacă limba este considerată un sistem semiotic, rezultă de aici
că ea dispune de un ansamblu de semne, aflate în anumite relaţii. Care sunt aceste
semne şi cum corelează ele cu unităţile tradiţionale ale limbii: fonemul,
morfemul, glosemul, sintagmemul (sintagma, îmbinarea de cuvinte), sintaxemul
(propoziţia şi fraza)? Cum le calificăm, reeşind din structura diferită a lor?
Fonemul, unitatea de bază a nivelului fonematic, este cea mai mică unitate
fonică/sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele,
precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. După cum se ştie, fonemul
este o unitate monoplană, unilaterală (dispune numai de latura materială), nu redă
nici un sens. Acesta ar fi motivul pentru care fonemului i se contestă caracterul de
semn. Fonemul, ca reflectare generalizată în conştiinţă a unei clase de sunete
diferite cu aceeaşi funcţie şi aceleaşi trăsături acustico-articulatorice de bază
 73

(numite trăsături diferenţiale ale fonemului), serveşte ca material de construcţie

pentru formarea altor unităţi dotate cu sens. Prin urmare, fonemul are funcţie
constitutivă: în îmbinare cu altele ajută la constituirea morfemelor (cuvintelor,
logoformelor etc.). Trebuie de menţionat că el (fonemul), în această funcţie,
împreună cu altele şi ca element constitutiv al unităţilor respective, ajută şi la
exprimarea unei semnificaţii. Orice fonem din structura unei unităţi mai mari,
dotate cu sens, nu redă nici o parte şi nici întreaga semnificaţie a acestei unităţi.
Semnificaţia este redată de latura materială a semnului, adică de succesiunea de
foneme în întregime, dar de aici rezultă că fiecare fonem al secvenţei sonore e pus
în corelaţie cu sensul. Fără a fi semn de sine stătător, fonemul poate servi ca
element constitutiv/parte componentă a semnului.
Morfemul, unitatea de bază a nivelului morfematic, este cea mai mică unitate din
structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical).
Morfemul dispune de două laturi : materială (planul conţinutului), numită morf, şi
ideală (planul expresiei), numită gramem. Spre deosebire de foneme, care
reprezintă numai latura de expresie a limbii și care - deși contribuie la
diferențierea sensurilor – nu au sens propriu, morfemele sunt unități minimale de
expresie purtătoare de sens.
Definirea morfemului drept secvență fonică minimală dotată cu sesns îi
aparține lingvistului rus Baudouin de Coutenay*1 și datează din jurul anului 1880.
În viziunea lui de Courtenay, morfemul cuprinde toate afixele și rădăcinile ca părți
componente ale cuvântului.
Morfemul, prin latura lui de conţinut, nu poate reda noţiuni în mod de sine
stătător, nu e în stare să reflecte clase de obiecte, fenomene, însuşiri, manifestări şi
circumstanţe, el (morfemul) numai se referă la o sferă noţională sau semnificativă
oarecare. De exemplu, comparând cuvinte de tipul a lucra, lucrare, conlucrare,
lucru, lucrat, lucrător, lucrând etc., vom putea lesne să determinăm rădăcina lor
comună lucr- cu semnificaţia „ceea ce ţine de efectuarea unui lucru”, însă nu vom
putea spune ce noţiune redă, la ce clase de obiecte, acţiuni, fenomene etc. din
realitate se referă. Noţiunea poate fi redată numai de cuvânt cu întreaga lui
structură morfematică, dar nu de fiecare morfem în parte. De exemplu, a lucra –
„1) A acționa depunând eforturi susținute (fizice sau intelectuale); a depune o
muncă; a munci. ~ la uzină. ~ din greu. ◊ ~ ca un rob a presta o muncă foarte
grea, obosind peste măsură. 2) A exercita o activitate profesională sau o
specialitate; a munci. ~ ca medic. 3) A depune un efort fizic sau/și intelectual
susținut permanent (pentru a obține un rezultat util); a munci. 4) (despre
mecanisme, vehicule, organe, mașini, aparate etc.) A fi în acțiune; a-și îndeplini
funcția; a funcționa; a merge. 5) A acționa în mod eficace; a avea efect. Legea
 74

~ează. Medicamentul ~ează. 2. tranz. A supune unei acțiuni sistematice (pentru a

modifica forma, a face folositor etc.); a modifica prin muncă. ~ pământul.
~lemnul. [Sil. lu-cra] /<lat. lucrāre. sursa: NODEX (2002)” [1].
Semnificaţiile morfemelor se deosebesc de cele ale cuvintelor: ele, fiind
asociative, sunt legate de o sferă noţională oarecare, însă nu de o noţiune anumită.
Cuvintele, în mare parte, au semnificaţii noţionale, ele redau noţiuni. Morfemele
fac parte numai din structura cuvântului, ele nu au autonomie poziţională,
sintactico-funcţională şi nici aspect formal-gramatical finit. Locul lor în structura
cuvântului e fix. Morfemele nu au funcţie nominativă, nici comunicativă.
Dacă un morfem capătă semnificaţie de sine stătătoare, noţională (adică
poate reda o noţiune), aspect gramatical finit şi funcţie sintactică, înseamnă că el
nu mai este o parte componentă a unui cuvânt sau a unei logoforme, ci devine un
cuvânt aparte, un semn veritabil. De exemplu, să comparăm rădăcina – lemn – în
cuvintele lemnar, lemnărie, a înlemni, lemnărit şi logoforma lemn, constituită
dintr-un singur morfem.
Astfel, reeşind din considerentele semnalate mai sus, putem menţiona că
morfemul nu este un semn propriu-zis, ci numai o unitate similară cu semnul, adică
este un semisemn. Cu toate acestea, morfemului îi sunt proprii şi câteva însuşiri ale
semnului, dar trebuie de specificat că ele rezultă din natura semiotică a cuvântului
din a cărui componenţă el (morfemul) face parte. Sub aspect informativ-
comunicativ, morfemele au fost numite semne semnalizatoare (ele semnalizează
existenţa unor sensuri noţionale), iar sub aspect structural-funcţional au fost numite
semne structurale (ele ajută la formarea semnelor propriu-zise).
Glosemul (cuvântul), unitatea de bază a nivelului glosematic, care
reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex
sonor. Glosemele au toate proprietăţile semnelor. Savantul genevez, F. de
Saussure, le numea „cele mai veritabile semne”. Ele dispun de autonomie
poziţională şi funcţională, de forme gramaticale de sine stătătoare şi, ceea ce de
facto le determină caracterul de semn, au funcţie nominativă şi semnificativă.
Glosemele ajută la constituirea unităţilor de alt rang – a sintagmemelor şi a
sintaxemelor. Sintagmemele (îmbinările de cuvinte) ar putea fi considerate semne
compuse.
Glosemul este o unitate biplană, unitate a două aspecte: material și ideal.
Pentru aspectul material (planul expresiei) al glosemului se folosește, de regulă,
noțiunea de lexem, iar pentru aspectul ideal (planul conținutului) – noțiunea de
semem (sememul reprezintă o sumă a semelor; semul este unitatea minimală,
diferențială de sens).
 75

Sintaxemul, unitatea de bază a nivelului sintaxematic, are de asemenea

două aspecte: material și ideal. Pentru aspectul ideal al sintaxemului nu există o
denumire specială, însă există mai multe denumiri pentru aspectul material, și
anume: propoziție, tip propozițional, model structural.
Sintaxemele simple sau compuse (propozițiile și frazele) sunt considerate,
dată fiind structura lor complexă, fie semne complexe sau totale, fie construcții
semiotice. Funcția de bază a construcțiilor semiotice este cea comunicativă. Dacă
ar fi, totuși, să le considerăm semne, sintaxemele ar trebui să le numim semne-
comunicări, iar glosemele și sintagmemele – semne-denumiri.
Toate unitățile limbii au un caracter reproductiv; ele există potențial în
limbă și se actualizează de fiecare dată în acte concrete de vorbire. În procesul de
comunicare noi nu creăm de fiecare dată foneme, morfeme, gloseme, sintaxeme
noi (cu toate că acest fapt nu poate fi exclus), dar le reproducem pe cele create,
acumulate istoricește în colectivitatea dată.

Note:
*1.● Jan Niecislaw Ignacy Baudouin de Courtenay (n.13 martie 1845,
Radzymin, Polonia - d.3 noiembrie 1929, Varșovia, Polonia) a fost un lingvist
polonez și slavist, cel mai bine cunoscut pentru teoria sa despre alternanțele
fonemice și fonetice
Educație: Universitatea Humboldt, Universitatea din Leipzig, Universitatea din
Varșovia [2].
Baudouin de Courtenay descinde dintr-o familie franceză, care a fost
stabilită cu traiul în Polonia. După absolvirea universității din Varșovia (1866) își
definitivează studiile la Praga, Viena, Berlin și Sankt-Persburg. În anul 1870
obține la Persburg titlul de magistru pentru lucrarea „Despre vechea limbă polonă
până în sec. XIV” și tot aici începe să țină un curs de gramatică comparată a
limbilor indo-europene. În anii 1872-1875 se află în Austria și Italia, unde
studiază limbile slave de sud. Rezultatul acestor preocupări a fost teza de doctor
în lingvistica comparativă „Încercare de studiu fonetic al graiurilor reziene”
(„Опыт фонетики резъянских говоров”, Leipzig, 1875). Urmează apoi munca
de profesor la mai multe universități din Rusia și Polonia [3, 85].
Referinţe bibliografice:
1. https://dexonline.ro/definitie/lucra.
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Baudouin_de_Courtenay.
3. S. Berejan, I. Dumeniuk, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău,1985.
4. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
 76

IV. Limba – sistem de planuri, nivele, unități și relații

4.1. Limba ca sistem şi structură

Lingvistica modernă, acumulând datele empirice de la cea tradiţională, a

introdus un nou mod de interpretare şi noi metode de cercetare a obiectului său de
studiu. Ea a trecut de la simpla descriere a unor fenomene de limbă izolate şi a
trăsăturilor adesea nerelevante, ”de suprafaţă” ale acestora la generalizarea,
gruparea lor într-un sistem, ceea ce a făcut posibilă descoperirea trăsăturilor lor
esenţiale, ”de adâncime”, examinarea relaţiilor dintre ele, a principiilor de
organizare a mai multor elemente într-un tot întreg. Astfel, lingvistica a trecut de la
fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret la abstract, de la analiza
unor fapte răzleţe, disparate la descoperirea relaţiilor dintre ele şi a caracterului lor
sistemic. Pentru a interpreta limba ca un tot întreg şi unitar de elemente, între care
există anumite relaţii, în lingvistică au fost introduse noţiunile de sistem şi
structură. Aceste noţiuni, de altfel, erau de acum folosite în alte ştiinţe şi, în primul
rând, în filosofie. Reprezentanţii şcolii lingvistice din Kazan (Bogorodiţchii V. A.,
Kruşevschii N. V., Baudouin de Courtenay) şi precursorul nemijlocit al
structuralismului F. de Suassure sunt primii care au abordat profund ştiinţific
problema caracterului de sistem al limbii. Ulterior noţiunile de sistem şi structură
au devenit foarte frecvente în lucrările descriptiviştilor, glosematicienilor şi ale
lingviştilor din şcoala funcţională de la Praga.
Actualmente teza despre caracterul sistemic şi structural al limbii este
acceptată în unanimitate. Orice limbă este alcătuită dintr-un ansamblu de elemente
invatiante, care nu sunt absolut independente, izolate unele de altele, ci,
dimpotrivă, sunt organizate într-un anumit mod, se află în anumite relaţii, se
condiţionează reciproc, formând un tot întreg. Specificul oricărui element al uniei
limbi rezidă în locul pe care-l ocupă el în limba respectivă în raport cu alte
elemente, în relaţiile pe care le contractează el cu aceste elemente, în dependenţa sa
de unele dintre ele şi în contribuţia sa la constituirea faţetei altora.
Sistem în limbă, în accepţia curentă, înseamnă totalitatea sau inventarul
elementelor de limbă interior organizate, aflate în anumite relaţii. Organizarea
internă a sistemului, adică reţeaua de relaţii dintre elementele acestui sistem şi
modul de folosire, de funcţionare a lor, constituie structura (lat. structūra –
organizare, aranjare, dispunere a componenţilor unui întreg ) lui. Unii autori
precizează faptul că nu orice totalitate de relaţii reprezintă o structură, ci numai un
ansamblu, o reţea de relaţii reciproce stabile între elementele şi unităţile ce fac
parte din sistemul respectiv [1,pag.24; 2, pag. 19-21]. Ca şi în cazul altor obiecte şi
 77

sisteme real existente, structura este un atribut integrant al limbii în ansamblu şi al

părţilor ei componente. Din această cauză, alături de noţiunea structura
(sistemului) limbii, în accepţia strictă a acestei îmbinări teminologice, lingvistica
operează de asemenea cu o serie de termeni, cum ar fi: structura planului
expresiei, structura planului conţinutului, structura gramaticală a limbii, structura
propoziţiei, structura cuvântului, structura morfemului [3, pag.85].

Bibliografie:
1. Головин Б.Н., Введение в языкознание, 3-е изд., Москва, 1977.
2. Баранникова Л.И., Введение в языкознание, Изд-во Саратовского
университета, 1973.
3. Dumeniuc I., Matcaş N., Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987.

4.2. Material şi ideal în limbă

Problema raportului şi interacţiunii dintre material şi ideal în limbă, dintre
planul expresiei şi planul conţinutului e strâns legată de conceperea limbii ca
sistem semiotic specific, de înţelegerea naturii semnului lingvistic în genere şi a
proprietăţilor lui ontologice în special. Evident, natura materială a laturii fonice a
limbii nu poate fi pusă la îndoială. Drept dovadă a acestui fapt servesc
proprietăţiule fizice ale sunetelor articulate: înălţimea, intensitatea, durata etc. Este
controversată, însă, natura limbii, pe care unii savanţi îl consideră unitate
monoplană, ce ar fi obligatoriu materială.Separarea materialului de ideal din limbă
poate fi admisă doar ca procedeu de analiză lingvistică. Pentru înţelegerea justă,
însă, a naturii limbii ca fenomen în genere o astfel de operaţie nu este indicată,
deoarece elemente ale limbii sunt nu complexele sonore şi sensurile, luate aparte,
în afara legăturii lor reciproce, ci unităţile bilaterale: complexele sonore dotate
socialmente cu anumite sensuri şi, viceversa, sensurile tipice exprimate obligatoriu
prin complexe materiale, care nu sunt acceptate de comunitatea lingvistică
respectivă ca mijloace de expresie şi de diferenţiere în comunicarea verbală. În
această ordine de idei este edificator faptul că Pepi Cioraplung, cu toate
străduinţele depuse, n-a mai reuşit să-şi procure o cucareambă, întrucât acest
pseudocuvânt, inventat de cunoscutul personaj literara, n-a fost socialmente dotat
cu sens, adică nu avea tocmai ceea ce i-ar fi conferit calitatea de fapt al limbii
respective.
Numai unitatea celor două laturi ale unităţilor semnificative ale limbii (morfeme,
cuvinte etc.) le conferă calitatea de a fi mijloace care satisfac necesităţile sociale
ale unei colectivităţi lingvistice date. Cele spuse sunt confirmate şi de autorii care
susţin că substanţa limbii întotdeauna e împovărată de sens şi este inseparabilă de
latura ei materială, care se prezintă ca o forţă determinantă în sistemul limbii, şi că
 78

sistemele materiale secundare, cum sunt limbile, reprezintă o obiectivare a

sistemelor de idei şi noţiuni.
Limbile sunt considerate sisteme materiale secundare, deoarece elementele
lor, spre deosebire de cele ale unui sistem material primar, sunt semnificative (au
valoare) pentru un sistem nu atât datorită proprietăţilor lor substanţionale, cât în
virtutea proprietăţilor atribuite lor de comunitatea lingvistică respectivă.

Referințe bibliografice:
1. Dumeniuc I., Matcaş N., Introducere în lingvistică, Chişinău, 1987.

4.3. Planul expresiei şi planul conţinutului, asimetria lor

Semnele limbii au două laturi: una materială și alta ideială. Prin conținutul pe
care îl exprimă, latura materială ne trimite întotdeauna la ceva ce există, se află
înafara semnului, adică în lumea înconjurătoare. Obiectele din realitate au fost
denumite prin diverse reuniri de sunete într-o colectivitate dată în mod absolut
întâmplător, convențional. Complexele sonore, organizate linear, redau semnificații
din cauză că vorbitorii le-au atribuit această funcție, dar nicidecum că ar exista
vreo legătură de cauzalitate între proprietățile lor materiale (acustico-fiziologice) și
ceea ce denumesc ele. Această înzestrare a complexelor sonore cu o semnificație
sau alta s-a făcut, însă, în mod conștient, intenționat, din necesități de comunicare
și de înțelegere între oameni. Utilizarea semnelor are loc, de asemenea în mod
conștient, din necesitate, și numai între cei care le cunosc semnificația, adică
folosesc același cod lingvistic. Astfel, semnele materiale ce redau semnificații
ideale (noțiuni, judecăți, raționamente) își realizează funcția lor semiotică.
Dacă cele două laturi ale semnului lingvistic le vom privi prin prisma relației
dintre formă și conținut și dacă vom considera semnificantul forma semnului, iar
semnificatul – conținutul lui, va trebui să recunoaștem că semnul este o unitate
între conținut și formă. Mai putem, în această ordine de idei, adăuga că avem de a
face cu o sinonimie în cadrul termenilor care alcătuiesc componentele semnului
lingvistic: semnificant – semnificat (în terminologia lui F. de Saussure) [1, 86];
material – ideal [2, 165]; expresie – conținut (planul expresiei – planul
conținutului) [apud 1, 128]. Nu există formă/expresie lipsită de conținut precum nu
există nici un conținut, ce nu și-ar găsi o formă de expresie.
Prin planul expresiei se înțelege astăzi latura fonică a limbii, ea are caracter
linear. Unitățile acestui plan (fonemele, morfemele, lexemele, sintaxemele) se
realizează în vorbire printr-o serie de variante (alofone, alomorfe etc.) și varietăți
concrete care pot fi percepute de vorbitori auditiv (conversația orală), vizual
(lectură fără voce), auditiv și vizual (lectură cu vocea).
 79

Prin planul conținutului înțelegem sensurile lexicale și gramaticale (sememele

și gramemele), atât cele denotative, cât și cele conotative.
Pentru o anumită perioadă din istoria unei limbi raportul dintre semnificat şi
semnificant (conţinut şi formă/expresie) se prezintă astfel:
1. unei reuniri de sunete îi corespunde o singură semnificaţie şi, respectiv, o
semnificaţie este exprimată numai printr-un singur complex sonor
(raportul 1:1);
2. unei reuniri de sunete îi corespund mai multe semnificaţii
concomitent (raportul de 1:n);
3. mai multe reuniri de sunete diferite redau una şi aceeaşi semnificaţie
(raportul de n:1).
În primul caz avem de a face cu o corespondenţă mai mult sau mai puţin
ideală, cu o simetrie dintre cele două laturi ale semnului. De exemplu, complexului
sonor m-u-z-i-c-o-t-e-r-a-p-i-e îi corespunde în planul conţinutului o singură
semnificaţie: „tratament al unor boli nervoase cu ajutorul muzicii”. Dacă să notăm
planul conținutului prin C, iar planul expresiei prin E, atunci vom avea
următoarea formulă: C1: E1 (raport de simetrie). Un alt exemplu, reunirii de sunete
p-i-x îi corespunde în planul conţinutului următoarea semnificaţie:„ Creion cu mină
sau cu pastă acționat de un dispozitiv mecanic. – Din engl. pick.” sursa: DEX '09
(2009) [3]. Și în acest caz avem raportul: C1: E1 (raport de simetrie).
În următoarele două cazuri vom avea o necorespondenţă între cele două laturi
ale semnului. Astfel, la cuvintele sinonime, o singură semnificaţie poate fi redată
prin diverse complexe sonore. De exemplu, conținutul C1 sau, altfel zis,
semnificaţia „însuşire a ceea ce este plăcut la aspect, foarte subţire sau de foarte
bună calitate” se exprimă prin complexele sonore fineţe, delicateţe, suavitate,
graţie, rafinament etc. Cu alte cuvinte, pentru un conținut vom avea în planul
expresiei mai multe lexeme: C1:E1(finețe); E2 (delicatețe); E3(suavitate); E4(grație);
E5 (rafinament). Prin urmare, raportul va fi C1: E5, unui singur plan al conținutului
îi corespund sub aspectul expresiei cinci forme/lexeme și, respectiv, vom avea o
asimetrie între planul conținutului (1) și planul expresiei (5). Un alt exemplu,
pentru conținutul „drum îngust (pe care se poate umbla numai cu piciorul)” limba
română dispune de mai multe lexeme, cum ar fi cărare (diminutive cărăruie,
cărărușă, cărăruță), potecă (diminutive potecuță, potecea), stradelă, străduță,
uliță. Dacă să ne abstractizăm de la formele diminutive, vom avea raportul C1: E5,
și, prin urmare, o asimetrie între planul conținutului (1) și planul expresiei (5)
La cuvintele polisemantice şi la cele omonime, dimpotrivă, un singur complex
sonor poate reda două sau mai multe semnificaţii. De exemplu, cuvîntul ghid are
două sensuri:
 80

1. persoană care conduce (pe cineva), arătând drumul sau locurile deosebite
care merită să fie văzute;
2. broşură care conţine informaţii despre locurile interesante dintr-o
localitate.
Astfel, unui singur plan al expresiei E1 îi corespund în planul conținutului două
semificații C2. Asimetria dintre latura materială și cea ideală/conținutală a
semnului lingvistic ghid este redată cu ajutorul formulei E1: C2.
Necongruența celor două planuri este un specific definitoriu al limbajului
uman, specific ce deosebește net sistemul lingvistic de sistemele semiotice
artificiale.
Semnele din alte sisteme semiotice au un caracter strict simetric (raportul de
1:1). În sistemul semnelor de circulaţie rutieră, de exemplu, verdele nu poate
semnifica decât faptul că traversarea străzii e permisă sau roșu nu poate semnifica
decât interdicția de a continua mișcarea.
Cele două laturi ale semnului lingvistic semnificatul și semnificantul
(conținutul și expresia) se află mereu într-o stare de echilibru instabil și anume:
fiecare semnificant tinde să acopere și alte valori, noi, în raport cu cele pe care deja
le are; fiecare semnificat tinde să aibă un simbol material propriu numai lui, să-și
shimbe forma de exprimare. Este suficient să urmărim evoluția unor semne
lingvistice pentru a ne convinge de modificarea atât a laturii lor materiale, cât și a
laturii ideale, de caracterul instabil al fiecăreia dintre ele și de o luptă ascunsă a
contradicțiilor dintre formă și conținut. De exemplu, cuvântul casă, moștenit din
limba latină casa,-ae, a rămas neschimbat ca aspect material, fonematic (unica
deosebire consistă în faptul că în limba latină consoana -s- intervocalică se
pronunța [z], adică ce citea caza), însă și-a schimbat considerabil semnificația.
Actualmente, românescul casă nu mai înseamnă „ construcție provizorie în formă
de piramidă/con, folosită ca adăpost/protecție contra intemperiilor atmosferice;
colibă, bordei”(unde locuiau săracii), ci „construcție din piatră, cărămidă, lemn
etc., destinată ca loc de trai pentru oameni”. În această ordine de idei, remarcăm că
în limba latină erau și alte cuvinte care desemnau locuință, de exemplu, domus,-i,
s.f. – 1. Casă; 2. Locuință (în general); 3. Familie etc.[4, 235] sau cuvântul villa,-
ae, s.f. – conac, moșie, clădire (la Roma, în câmpul lui Marte etc.) [4, 778]. Aceste
două cuvinte (domus*1 și villa) au avut o evoluție sui generis în limba română și o
frecvență mică. Să urmărim ce desemnează în limba română cuvântul vilă, a
păstrat sau a schimbat semnificația moștenită din limba latină: VÍLĂ, vile, s.
f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul
agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare
voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu)
Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber,
 81

satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). –

Din lat., fr., it. villa. sursa: DEX '98 (1998) [5].
Concluzia care se cere materializată verbal consistă în faptul că un număr
foarte mare de vorbitori „aveau pe buze”, în acele timpuri îndepărtate, cuvântul
casă (erau săraci) și mult mai puțini vorbitori „aveau pe buze” cuvântul vilă (erau
bogați). În română, din tot șirul de cuvinte care desemnează loc pentru trai,
adăpost, cel mai frecvent este cuvântul casă.
Pe parcursul istoriei unei limbi se schimbă atât conţinutul, cât şi forma
semnelor limbii. Schimbările de conţinut sunt mai numeroase decât cele de formă.
Acest fenomen ar putea fi explicat prin 1. acțiunea legii economiei a
mijloacelor lingvistice; 2. imposibilitatea de a varia la infinit combinările de
sunete; 3. necesitatea de a menține o continuitate materială a unităților lexicale și
de a asigura posibilitatea de comunicare între generații sau/și chiar în cadrul
aceleiași generații (să nu uităm că principala funcție distinctivă în sistemul limbii
le revine anume elementelor materiale ale limbajului). Putem să mai adăugăm și
faptul că latura materială a limbii este strâns legată de structura ei gramaticală, iar
aceasta tinde, din aceleași motive de comunicare, spre stabilitate.
Asimetria celor două laturi ale semnului lingvistic, indisolubil legate între ele,
explică existența în orice limbă naturală a polisemiei, omonimiei, sinonimiei,
sincretismului gramatical, transferului de sens etc. Asimetria dintre semnificat și
semnificant este considerată drept una din cauzele evoluţiei limbii.
Asimetria celor două planuri are consecinţe şi pentru alte fenomene
lingvistice, cum sunt sinonimia, omonimia, sincretismul gramatical (de tipul: eu
citesc – ei citesc; el cântă – ei cântă: o învăţătoare – două învăţătoare), transferul
de sens etc.
La acest din urmă considerent s-ar putea adăuga şi faptul că latura materială
a limbii e strâns legată de structura ei gramaticală, iar aceasta tinde, din aceleaşi
motive de comunicare, spre stabilitate. Modificările unităţilor din planul expresiei
sau ale celor din planul conţinutului îşi fac apariţia mai întâi în vorbire, iar apoi,
generalizându-se, devin normă, elemente ale sistemului limbii respective.

Note:
*1.● Domus este locuința individuală tradițională a familiei romane, situată în
mediul urban; avea plan rectangular și numeroase încăperi cu destinație specială
pentru folosința membrilor familiei. Era confortabilă (avea apă, încălzire centrală)
și cu spații largi pentru odihnă și recreere (peristylum, hortus). Era decorată cu
statui, mozaicuri, fântâni, tablouri. Este de menționat faptul că în ultimele secole
ale Republicii Romane și sub Imperiul Roman, acest termen desemnează locuința
familiilor patricienilor înstăriți [6].
 82

Referințe bibliografice:
1. F. de Saussure, Curs de Lingvistică Generală, Iași, 1998.
2. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. https://dexonline.ro/definitie/pix.
4. Dicționar Latin-Român, București, 1962.
5. https://dexonline.ro/definitie/vil%C4%83.
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Domus.
7. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020

4.4. Trăsăturile de bază ale sistemului limbi

Sistemului limbii îi sunt proprii următoarele trăsături esenţiale: caracter
material, caracter semiotic, organizare (structurare) internă, discontinuitate,
caracter complex, integritate, tendinţa spre stabilitate, mobilitate.
Materialitatea sistemului este condiţionată de faptul că unităţile sau elementele
limbii, spre deosebire de cele ale sistemelor ideale, au caracter material, căci sunt
alcătuite din materie care apare sub formă de sunete (în scris – diferite semne) ce
pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ. Nu trebuie, însă, pierdut din vedere
faptul că unităţile biplane dispun atât de latura materială, cât şe de una ideală
(semnificaţia lor). Elementele materiale reprezintă substanţa limbii (sunt o formă
de existenţă şi de redare a substanţei ei). Totuşi, noţiunile de elemente/unităţi şi
substanţă a ei nu se suprapun. Astfel, în timp ce substanţa tuturor limbilor naturale
o constituie sunetele, elementele fiecăruia dintre ele au caracter specific, nu
coincid, natura lor fiind determinată de locul pe care-l ocupă ele în sistemul limbii
date, de relaţiile pe care le contractează cu alte elemente. De exemplu, atât în limba
rusă, cât şi în limba română există sunetele [b] şi[b’], [d] şi[d’], [f] şi [f’], [p] şi
[p’], [s] şi [s’] etc., dar natura lor e condiţionată de sistemele diferite din care fac
parte: în limba rusă ele toate sunt foneme de sine stătătoare, în limba română, însă
b’], [d’], [f’], [p’], [s’] nu sunt foneme aparte, ci variante ale fonemelor [b], [d],
[f], [p], [s] etc., pe de altă parte, tot în limba română perechile [c]-[c’], [g]-[g’]
constituie foneme aparte ca şi în limba rusă.
Vorbind despre caracterul semiotic al limbii, avem în vedere, că unităţile ei
materiale, dotate cu sens, redau o anumită semnificaţie nu în funcţie directă de
proprietăţile lor substanţionale propriu-zise, ci în mod cu totul arbitrar, ca rezultat
al întrebuinţării lor de către membrii unei colectivităţi în scopul comunicării.
Complexul de sunete o-ch-i, de exemplu, redă în limba română semnificaţia de
organ al văzului nu din cauză fonemele /o/şi/c’/ ar avea, prin proprietăţile lor
substanţionale, vre-o legătură cu ideea de „ochi”(ele pot intra şi în componenţa
 83

altor cuvinte), ci pentru că istoriceşte (în latină) îmbinarea de sunete a fost

întrebuinţată în mod arbitrar pentru a numi organul respectiv. O dovadă în plus e şi
faptul că în alte limbi cuvântul respectiv poate fi constituit dintr-o altă combinare
de sunete, de exemplu, în rusă glaz(глаз).
O limbă e organizată şi structurată interior în sensul că 1. Ea se prezintă ca
o unitate de microsisteme şi microstructuri – aşa-numitele nivele ale limbii; 2. În
cadrul fiecărui microsistem unităţile corelează şi se condiţionează reciproc; 3.
Legăturile înseşi dintre unităţi există în mod obiectiv şi nu au caracter sistemic; 4.
Din unităţile de rang inferior ce constituie unităţile de rang superior.
O unitate sau alta este element al sistemului dat anume datorită relaţiilor sale
cu alte elemente. Pe de altă parte, relaţiile respective există din cauză că există
unităţi sau elemente ce trebuie să aibă o anumită structură.
Avem ocazia să ne convingem la tot pasul de caracterul sistemic al limbii.
Este suficient să ştim, de exemplu, grupa din care face parte un verb nou sau
necunoscut (a nitrura, a aseleniza etc.), pentru a-l putea pune fără greş la modul,
timpul, numărul, persoana şi diateza cerute de context, sau să cunoaştem modelele
(tipurile) principale de propoziţii din limba dată, pentru a putea alcătui, din
cuvintele date, un număr practic infinit de enunţuri repetate în limba respectivă etc.
Pe de altă parte, se ştie, cât e de greu a învăţa conjugarea aşa-ziselor verbe
neregulate, tocmai din cauză că acestea nu au caracter sistemic, deviazăde la
sistem.
Sistemul unei limbi e discontinuu, deoarece înseşi unităţile ei sunt
discontinuie, omogene şi eterigene, lineare şi ierarhice. Cu alte cuvinte, într-o
limbă 1. Unităţile pot fi de acelaşi tip şi de tip diferit; 2. Numai unităţile de acelaşi
tip se pot combina în mod consecutiv, formând secvenţe în formă de linie
(fonemele cu foneme, morfemele cu morfeme, lexemele cu lexeme etc. şi nu
fonemele cu morfeme, morfemele cu lexeme, fonemele cu lexeme et.); 3. Unităţile
de rang inferior întră ca elemente constitutive în componenţa unităţilor de rang
superior; 4. Ele pot fi delimitate unele de altele, în virtutea cărui fapt pot fi descrise
şi relaţiile, şi legăturile dintre ele.
Complexitatea sistemului constă în faptul că 1. El e constituit din unităţi
omogene şi eterogene, ce aparţin aceluiaşi nivel sau unor nivele diferite; 2. Exită
reţele de relaţii între elemente la fiecare nivel, care, la rândul său, se află într-un
raport ierarhic faţă de altele; 3. Microsistemele (subsistemele) şi microstructurile
respective servesc la constituirea sistemului general.
Integritatea sistemului se manifestă prin funcţionarea tuturor părţilor lui ca
un tot întreg, prin condiţionarea şi dependenţa lor reciprocă, prin inevitabilitatea
modificărilor de la alt nivel în cazul când survin oarecare schimbări la un anumit
nivel.
 84

Stabilitatea sistemului limbii e condiţionat de funcţia primordială a ei (cea

comunicativă). Dacă sistemul s-ar schimba periodic sau brusc, s-ar pereclita
comunicarea dintre diferite generaţii sau chiar în sânul aceleiaşi generaţii. Pe de
altă parte, observând evoluţia unei limbi de-a lungul întregii istorii a societăţii care
o vorbeşte, vom sesiza, fără îndoială, anumite schimbări, unele dintre care
afectează sistemul însuşi. Se poate vorbi, prin urmare şi de mobilitatea sistemului.
Astfel, sistemul fonematic al limbii române, care e o continuare a celui latinesc, n-
a preluat opoziţia vocale lungi – vocale scurte. În schimb în el s-au produs alte
modificări, care-l deosebesc atât de cel originar, cât şi de cele din alte limbi
romanice (rotacizarea, locul adverbului în propoziţie, dezvoltarea analitismului
etc.).
Structura fiecărei limbi – structura ei fonetică, lexicală, gramaticală – are
multe trăsături specifice, ceea ce o deosebeşte de alte limbi. Pe de altă parte,
analiza tipologică demonstrează existenţa anumitor trăsături comune în structura
unor limbi, grupuri de limbi.

4.5. Nivelele limbii, unitățile lor

Limba ca fenomen social și ca esență își găsește realizare în vorbire.
Unitățile limbii și unitățile vorbirii se află în strânsă corelație. Legătura dintre ele
reprezintă raportul dintre general și particular. Unitățile limbii (ca sistem general)
țin de nivelul abstracției, unitățile vorbirii, ca manifestare concretă, perceptibilă a
limbii țin de nivelul concretului.
În cadrul sistemului și structurii generale ale limbii distingem mai multe
subsisteme (se mai numesc microsisteme) și substructuri (microstructuri), fiecare
având unități și relații proprii. Trebuie menționat că ele, ca părți ale întregului, nu
pot funcționa aparte, în mod de sine stătător. Prin urmare, subsistemele intră în
anumite relații ierarhice între ele, se organizează într-un sistem integral, apt să
funcționeze. Astfel, acea parte (sau subsistem/microsistem) a sistemului general al
limbii care-și are elementele sau unitățile sale omogene, de același grad de
complexitate, indivizibile pentru microsistemul dat și între care există același tip de
relații nonierarhice poartă numele de nivel al limbii. Unitățile de la un nivel dat se
vor afla în raport de ierarhie numai cu unitățile de la alte nivele. Majoritatea
lingviștilor disting următoarele nivele de bază. Fiecare nivel este numit în
conformitate cu unitatea ce-i aparține: unitatea se numește fonem – nivelul
fonematic; unitatea se numește morfem – nivelul morfematic; unitatea se numește
glosem – nivelul glosematic; unitatea se numește sintaxem – nivelul sintaxematic.
De multe ori se folosesc și sintagmele: nivelul fonetic, nivelul morfologic, nivelul
lexical, nivelul sintactic.
 85

Pe lângă nivele de bază mai pot fi distinse și așa-numitele nivele

intermediare, cum ar fi: morfonematic – între nivelul fonematic și cel morfematic;
nivelul servologic – între nivelul morfematic și cel glosematic; nivelul frazematic
sau sintagmatic – între nivelul glosematic și cel sintaxematic. Nivelul fonematic
mai este numit subnivel sau nivel zero, deoarece unitățile lui, fonemele, nu sunt
dotate cu sens. Unii autori [1; 2.] numesc nivel zero nivelul subfonematic – cel al
trăsăturilor diferențiale.
Numărul unităților de bază ale limbii este direct proporțional cu numărul
nivelelor, odată ce nivelele înseși sunt determinate în baza unităților specifice. Să
urmărim în continuare care sunt aceste unități de la fiecare nivel, în ce consistă
specificul lor, cum se manifestă ele în dihotomia saussuriană limbă-vorbire și cum
corelează ele în cele două planuri – planul expresiei și planul conținutului.
În calitate de unități ale nivelului fonematic al limbii apar fonemele.
Fonemul intră în opoziție cu altele și dispune de o serie de trăsături diferențiale. Pe
axa succesiunilor lineare, combinându-se cu alte foneme, ajută la formarea unității
de la nivelul imediat superior, - morfemul (fonem+fonem=morfem), care este deja
unitate minimală semnificativă. Fonemele sunt unități lipsite de sens, monoplane,
aparțin numai planului expresiei. Cu toate acestea, fonemul, în îmbinare cu alte
foneme, constituie secvențe semnificative, realizează delimitarea acestora unele de
altele. În uzul comun normat (în vorbire) fonemele se realizează prin diverse
variante (poziționale sau combinatorii), numite alofone (alofon), obligatorii pentru
toți locutorii. În vorbirea individuală, însă, fiecare fonem (mai exact, alofon) este
reprezentat prin sunete concrete, numite fone (fon). Unul și același fonem (ca
unitate invariantă a limbii) poate fi realizat prin mai multe variante de rostire
(alofone), iar acestea – printr-un număr nelemitat de fone individuale. Fonemele
sunt unități elementare ale limbii; ele nu pot fi divizate în unități mai mici.
Unitatea nivelului imediat superior, dotată cu expresie și sens (unitate
semnificativă minimală) este morfemul. Pentru a denumi latura materială (planul
expresiei) a morfemului se folosește termenul morf, iar pentru latura ideală (planul
conținutului) – termenul gramem. Morful și gramemul nu sunt două unități diferite
ale nivelului morfematic, ele alcătuiesc două fațete ale aleleiași unități –
morfemul, care aparține ambelor planuri. Distingem grameme lexicale și
gramaticale. De exemplu, semnificația morfelor de tipul cas-; mas-; școal- etc.
(acestea sunt lexicale, ne sugerează ideea despre lucru, obiect, fenomen etc.) și
semnificația morfelor -ă; -e; -i etc. în secvențele sonore cas-ă, mas-ă, școal-ă; fet-
e, cas-e; drumeț-i etc. (acestea sunt gramaticale, fiindcă exprimă sensuri
gramaticale: gen, număr, caz etc.). Morfemul nu este o unitate comunicativă și nici
chiar nominativă. El (morfemul) nu realizează o comunicare și nici nu denumește
obiecte, acțiuni, fenomene etc., el participă la constituirea unităților cu funcție
 86

nominativă (a glosemului, cuvântului). Cele două aspecte ale morfemului (morful

și gramemul), aflate în corelație cu cele două planuri ale limbii, nu se suprapun
întru totul, sunt asimetrice. De exemplu, unul și același gramem (cel de plural la
substantive) poate fi exprimat prin mai multe morfe diferite: -i, -le,-e ș.a. și
viceversa, un singur morf poate reprezenta mai multe grameme (de exemplu,
desinența -i în secvența sonoră bărbați-i redă nu numai sensul gramatical de
număr, dar și de caz, gen, determinare). În vorbirea comună normată morfemul, ca
unitate invariabilă biplană a limbii, se redă prin diverse variante, numite alomorfe
(planul expresiei) și alogrameme (planul conținutului). În vorbirea individuală
ambele se realizează prin morfe și grameme concrete.
Unitatea nivelului imediat superior, dotată cu sens și expresie este glosemul,
iar nivelul – glosematic (cel mai deschis, mobil și penetrabil nivel). Glosemul este
o unitate biplană a limbii, are două aspecte: material și ideal. De regulă, pentru a
denumi aspectul ideal (planul conținutului) al glosemului se folosește termenul
semem (semantem), iar pentru a denumi aspectul material (planul expresiei) –
termenul lexem. Și la acest nivel vom constata o asimetrie a celor două laturi ale
semnului lingvistic (glosemului/cuvântului). Unui singur semem îi corespunde, în
majoritatea cazurilor, un singur lexem. De exemplu, lexemului v-i-o-a-r-ă îi
corespunde sememul „Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță cu
patru coarde întinse peste ea, care vibrează prin frecare cu arcușul sau prin ciupire;
violină, scripcă”. Putem spune altfel că unui plan al expresiei îi corespunde un
singur plan al conținutului (raportul S1:L1): S-semem; L- lexem. În asemenea
cazuri vorbim despre simetria dintre cele două laturi ale glosemului. Există, cu
toate acestea, cazuri când unuia și aceluiași semem din planul conținutului îi
corespund mai multe lexeme din planul expresiei. De exemplu, sememul drum de
dimensiuni mici se redă în limba română prin mai multe lexeme: potecuță
(potecea), cărare (cărărușă, cărăruie), stradelă, uliță etc. În cazul acesta avem S1-
un singur plan al conținutului (semem) și mai multe planuri ale expresiei (lexeme)
L4, iar raportul stabilit între cele două laturi ale glosemului va fi S1:L4. Atestăm,
prin urmare, o asimetrie între S (semem) și L (lexem). În cazul acesta, în planul
conținutului avem a face cu fenomenul omosemiei sau echivalenței semantice,
numit prin tradiție sinonimie.
Există cazuri când un lexem redă două sau mai multe sememe/semanteme.
De exemplu, lexemul o-ch-i redă sememele: 1. Organ al văzului. 2. Fiecare dintre
spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care
închide fiecare dintre aceste spații. 3. Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau
fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul
lui); 4. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara
frunzelor unor plante. 5. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.;
 87

boxă. 6. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 7. Particulă rotundă de

grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 8. Fiecare dintre golurile (simetrice)
aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase. 9. Copcă etc.
Raportul ar fi L1:S9. În asemenea cazuri este vorba de omolexie (echivalență) în
planul expresiei a unor lexeme diferite, numită prin tradiție polisemie sau
omonimie.
În uzul comun normat glosemele ca unități invariante biplane ale limbii sunt
redate prin diverse variante, numite aloseme/alosemante în planul conținutului și
alolexe în planul expresiei. În vorbirea individuală variantele comune ale
glosemelor se realizează prin sememe/semanteme și lexe concrete. Alolexele și
alosememele din uzul comun, redate prin lexe și sememe concrete în cel individual,
sunt o formă de exprimare, dar și de existență a glosemelor [3, 94].
Unitatea nivelului următor este sintaxemul, unitate biplană de tip superior,
iar nivelul – sintaxematic. Pentru aspectul material al sintaxemului există câteva
denumiri, cum ar fi: propoziție, model structural, tip propozițional. Pentru
aspectul ideal încă nu există o denumire specială. Sintaxemul se realizează în
vorbire printr-o varietate de enunțuri concrete, individualizându-și conținutul în
funcție de contextul uzual sau verbal în care apare. Enunțurile sunt o formă de
manifestare, dar și de existență a sintaxemelor.
Fiecare unitate de la un nivel superior, deși este alcătuită dintr-o succesiune
de unități de rang inferior, este totuși o unitate calitativ nouă și nu o simplă sumă a
unităților de la nivelul inferior. Fiecare nivel superior, cu toate că are în calitate de
elemente constitutive ale unităților sale unitățile nivelului precedent, îmbinate
linear, se deosebește esențial de acesta și constituie un subsistem specific. Pe de
altă parte, succesiunea gradată a unităților, trecerea de la o treaptă inferioară la una
superioară asigură, concomitent, unitatea tuturor nivelelor, integrarea lor în
sistemul general. Sistemul limbii, mecanismul ei funcționează în întregime, și nu
fiecare nivel (subsistem) în parte. Când se creează situația comunicării, elementele
și unitățile limbii sunt puse în funcțiune la toate nivelele, toate împreună. Numai în
scopuri didactice, la analiza lingvistică, în măsura în care dorim să studiem
specificul unui nivel, putem face abstracție pentru un moment de alte elemente,
unități, nivele sau chiar de sistemul general. Paralel cu unele trăsături comune ale
sistemului în întregime, fiecărui subsistem (nivel) îi sunt caracteristice o serie de
trăsături proprii: 1. Un anumit grad de autonomie. 2. Unități lingvistice specifice.
3. Indivizibilitatea unităților lui. 4. Același grad de complexitate a elementelor lui.
5. Caracterul reproductiv al unităților.
Prin autonomia unui nivel dat (o autonomie relativă) înțelegem că el
(nivelul): 1. Dispune de un inventar de unități de același tip; 2. Aceste unități au
același grad de complexitate și sunt indivizibile în cadrul lui; 3. Gradul de
 88

asimetrie dintre planul expresiei și planul conținutului diferă de la nivelul dat de

gradul de asimetrie a acelorași planuri de la alt nivel: 4. Are o structură a sa,
diferită de alte nivele [3, 91].
Nu trebuie să uităm că fiecare nivel al limbii este, în același timp, legat într-
un anumit mod și anume – în raport de ierarhie – cu nivelul imediat precedent și
cel imediat următor (cu excepția nivelului fonematic care în stânga lui nu mai are
nici un nivel precedent inferior, dacă nu luăm în considerare subnivelul trăsăturilor
diferențiale, și a nivelului sintaxematic care nu mai este urmat în dreapta de nici un
nivel superior). Fiecare unitate a nivelului medial este constituită din una sau mai
multe unități ale nivelului precedent. La rândul ei, ea însăși, în îmbinare cu alte
unități de același fel (unități omogene), intră în componența unității de la nivelul
imediat următor. Unitățile inferioare funcționează în componența unităților
superioare. Unitățile de rang superior sunt alcătuite din unități de rang imediat
inferior. Unitățile maxime ale limbii sintaxemele sunt alcătuite din gloseme,
glosemele – din morfeme, morfemele – din foneme, unități minimale ale sistemului
limbii.
Prin indivizibilitatea unităților de la unul și același nivel înțelegem nu
imposibilitatea principială de a fi divizate în alte unități lingvistice minimale, ci
imposibilitatea de a fi împărțite în unități de același fel, cu aceeași funcție și
structură. Este știut că la nivelul glosematic unitatea de bază este glosemul. El ar
putea fi divizat în unități de rang imediat inferior (morfeme), acestea – în unități
minimale de la alt nivel (foneme). Deci, în cadrul aceluiași nivel divizarea nu are
loc, fiindcă acestea din urmă aparțin altor nivele decât glosemul și au cu totul alte
funcții. La nivelul lor glosemele sunt indivizibile, ele nu pot să se divizeze tot în
gloseme. Același lucru putem spune despre unitățile fiecărui nivel.
Prin același grad de complexitate a unităților unui nivel înțelegem
omogenitatea lor. În cadrul nivelului morfematic omogene sunt morfemele, în
cadrul nivelului glosematic omogene sunt glosemele etc. Unitățile de la nivele
diferite sunt eterogene (fonemele față de morfeme, față de gloseme sau morfemele
față de foneme sau gloseme). Se pot combina numai unitățile omogene: toate
morfemele, indiferent de lungimea lor, sunt alcătuite numai din succesiuni de
foneme; toate glosemele, indiferent de lungimea lor, sunt alcătuite numai din
succesiuni de morfeme etc.
Prin caracterul reproductiv al unităților limbii înțelegem existența lor
potențială în limbă, ele se actualizează perpetuu în acte concrete de vorbire prin
variantele și varietățile lor. Locutorul nu inventează de fiecare dată foneme,
morfeme, gloseme, sintaxeme noi (cu toate că acest lucru nu este exclus), ci le
reproduce pe cele create istoricește în colectivitatea lingvistică dată, le
concretizează în unitățile vorbirii.
 89

Bibliografie:
1. Benveniste Ed., Urovni lingvisticekcogo analiza// Novoe v lingvistike, nr. 4,
Moscova, 1965.
2. Sliusareva N. A., O nekotorâh problemah ierarhiceskoi organizații iazâka//
Edinițî raznâh urovnei grammaticeskogo stroia iazâka i ih vzaimodeistvie,
Moscova, Nauka, 1969.
3. Dumeniuk I., Matcaș N., Introducere în lingvistică, Chișinău, 1987.

4.6. Tipuri de relații între unitățile limbii

Studierea limbii ca sistem și structură implică și studierea relațiilor dintre
unitățile ei. Este vorba, mai întâi, de relațiile dintre unitățile de la același nivel,
apoi a relațiilor dintre unitățile de la nivele diferite. Din cele semnalate, însă, nu
rezultă că limba ar fi o rețea de relații pure (a se vedea Louis Hjelmslev*1, școala
lingvistică din Copenhaga), fiindcă relațiile nu pot exista în afara unor elemente
materiale ale limbii, ce funcționează într-un anumit scop. Trebuie remarcat că în
actul comunicării locutorul are de ales din inventarul de unități ale limbii o unitate
sau alta pentru a le îmbina în conformitate cu regulile existente în limba dată. Între
unitățile limbii din cadrul aceluiași nivel există (pot exista) două tipuri de relații:
paradigmatice și sintagmatice.
Prin paradigmatice înțelegem relațiile dintre unitățile de la același nivel în
cazul când ele (unitățile) se opun și se pot substitui unele pe altele în aceeași
poziție. Remarcăm că unitățile respective capătă valoare anume grație opoziției lor
cu alte unități. De exemplu, în secvența sonoră s-a-r-e, realizată prin fonemele (de
fapt, alofonele) s ; a; r; e. Fonemul (alofonul) inițial se opune și poate fi substituit
în aceeași poziție: m-a-r-e; t-a-r-e; z-a-r-e; p-a-r-e; o-a-r-e; n-a-r-e; d-a-r-e; c-a-
r-e; r-a-r-e etc. Fonemele (alofonele) evidențiate se deosebesc unele de altele prin
anumite trăsături diferențiale, fapt care le permite să constituie opoziții fonologice.
Aceste opoziții pot fi prezentate pe verticală:
s- a-r-e
m- a-r-e
t- a-r-e
z- a-r-e
p- a-r-e
o- a-r-e
n- a-r-e
d- a-r-e
c- a-r-e
r- a-r-e
 90

În același timp, anume funcția de a servi la constituirea și delimitarea

unităților dotate cu semnificație, de a se substitui unele pe altele în aceeași poțiție,
de a se asemăna sau deosebi prin anumite trăsături demonstrează că între ele există
relații paradigmatice. Fonemele (alofonele) evidențiate alcătuiesc o paradigmă*2,
în exemplul nostru - paradigma consoanelor inițiale ale complexului sonor s-a-r-e
(ele se opun și se substituie în aceeași poziție).
La nivelul imediat superior, cel morfematic, unitatea semnificativă inițială
din componența glosemului (cuvântului) com/pun/e poate fi substituită și, totodată,
confruntată cu alte unități de la nivelul dat (morfeme): ex/pun/e; pro/pun/e;
su/pun/e; o/pun/e; im/pun/e; sus/pun/e; trans/pun/e; dis/pun/e; ră/pun/e; a/pun/e
etc. Aceste unități se opun una alteia prin trăsăturile lor semantice diferențiale,
având aceeași funcție, - se substituie în aceeași poziție. Astfel, putem constata că se
află în relații paradigmatice și formează împreună o microparadigmă a prefixelor
(morfemelor) date (pentru secvența com/pun/e) care se încadrează în paradigma
largă a tuturor prefixelor sau chiar în paradigma generală a morfemelor.
La nivel glosematic cuvintele se asociază din punct de vedere semantic în
baza unor semne diferite, cum ar fi: echivalență semantică (grupuri de cuvinte
omosemante), sensuri opuse (grupuri antonime) etc., formând așa-numitele
câmpuri semantice (câmpuri conceptuale): câmpul semantic al numelor de culori
(de ton roșu, galben, verde, albastru); câmpul semantic al temenilor ce
desemnează mirosul, mijloace de transport, unelte de muncă, obiecte de uz casnic,
nume de rudenie, nume de animale, de păsări, de amfibieni, de insecte etc., etc.
Relațiile dintre elementele aceluiași câmp (de exemplu, cele ale câmpului mândru:
orgolios, fălos, falnic, țanțoș, trufaș, îngâmfat, înfumurat, vanitos, închipuit, măreț
ș.a.) sunt de ordin paradigmatice, ele constituind o microstructură paradigmatică.
Trebuie remarcat că, dat fiind aspectul semantic foarte eterogen al unităților de la
nivelul glosematic, întreg lexicul ca sistem deschis se subîmparte într-o serie de
microsisteme și microstructuri cu rețele de relații paradigmatice specifice între
elementele lor.
Prin sintagmatice înțelegem relațiile dintre unitățile de la același nivel al
limbii în cazul când aceste unități se îmbină succesiv unele cu altele. Unitățile
respective capătă valoare anume datorită elementelor care le precedă și le succedă.
De exemplu, fonemele a, r, c se pot îmbina în mod diferit, formând secvențele
arc, rac, car. Fonemele (alofonele) respective se află în relații sintagmatice unele
cu altele. Într-un enunț (nivelul sintaxematic), cum ar fi: Studentul citește o carte,
format după formula structurală/distribuțională: NN+Vact.+Nac., cuvintele concrete
(logoformele lexemelor respective), ce se îmbină într-un anumit mod și după
anumite reguli, ajută la exprimarea unor relații sintagmatice actualizate, relații care
există virtual în limbă sub forma valențelor combinatorii ale claselor lexico-
 91

gramaticale și ale categoriilor gramaticale respective (substantiv în nominativ, verb

activ-tranzitiv, substantiv în acuzativ). Prezentăm în tabelul de mai jos ambele
tipuri de relații (paradigmatice – pe verticală; sintagmatice –pe orizontală):

sintagmatica
P
a Eu scriu/citesc o/un scrisoare/ziar
Tu scrii/citești un/o text/carte
r
El/Ea scrie/citește o/o compunere/poezie
a Noi scriem/citim un/un mesaj/roman
d
Voi scrieți/citiți un/un articol/document
I Ei/Ele scriu/citesc o/un cerere/demers
g Ion construiește o/un casă/zid
m
a

Examinând tabelul semnalat mai sus, stabilim ușor că la nivelul abstracției,

privite în plan orizontal, toate unitățile din fiecare dintre cele 7 (șapte) secvențe se
află în relații sintagmatice similare (este vorba de relațiile de ordin gramatical,
fiindcă cele de ordin lexico-semantic diferă, date fiind semnificațiile individuale
ale glosemelor). Tot la nivelul abstracției, numai că analizate în plan vertical,
fiecare grup de unități separate unele de altele, constituie clase ori serii deschise de
elemente aflate în relații paradigmatice. Prin urmare, relațiile de pe orizontală,
rezultate din repartiția lineară a unităților, sunt relații sintagmatice, iar cele de pe
verticală, rezultate din opoziția dintre unități, - relații paradigmatice. Totaliaea
relațiilor de pe orizontală constituie așa-numita sintagmatică, iar totalitatea
relațiilor de pe verticală – așa-numita paradigmatică.

Note:
*1.● Louis Trolle Hjelmslev (1899-1965)a fost un lingvist danez ale cărui idei au
stat la baza Școlii de lingvistică din Copenhaga. Născut într-o familie academică,
Hjelmslev a studiat lingvistica comparată la Copenhaga, Praga și Paris. În 1931, a
fondat Cercle Linguistique de Copenhaga.

*2.● Paradigmă (din gr. paradeigma - „model”,„exemplu”) - totalitatea unităților

de la același nivel, pe care locutorul le confruntă, stabilind asemănările și
deosebirile dintre ele.

4.7. Perspective de dezvoltare a limbilor în contextul inovaţiilor

tehnologice şi a dezvoltării relaţiilor social-economice
Tendinţele de integrare europeana ţin de unele procese cu privire la structura,
suprastructura societăţii, referindu-se nu numai la baza economică, ci şi la cea socială,
politico-juridică, ştiinţifică, tehnică. Este clar de la sine că au a-şi spune cuvântul în
 92

această privinţă şi mijloacele de comunicare şi exprimare a gândurilor, sentimentelor.

Este vorba aici, în special, de înoirea, îmbogăţirea, desăvârşirea vocabularului în general
şi a terminologiei diferitelor discipline ştiinţifice, tehnice, dar şi literare, propiu-zise. În
procesul de restructurare, refacere a societăţii, de trecere de la un stadiu social-economic
la altul, de obţinere, dobândire a unor cunoştinţe noi, privitoare la microcosmos (natura
omului) şi la macrocosmos (cea a lumii înconjurătoare ) limba modernă este chemată ca,
prin mijloace expresive adecvate, să răspundă acestei necesităţi. Iată un exemplu din
domeniul medicinei. O boală grea era numită cândva la români-boală seacă. Însă, această
sintagmă nu spunea prea multe. Apare ulterior termenul oftigă (Moldova), óftică
(Muntenia), cuvânt de origine greacă (neogr. Óhtikas, ohtigas cu sensul ”care arată rău,
palid la înfăţişare”). Circula şi alt termen grecesc phthisis (ftizis) care semnifica
,,vestejire, topire a sănătăţii, distrugere” care a fost introdus şi la romani. Cu toate că nici
acest termen nu indică însăşi esenţa şi cauza bolii, totuşi el a reuşit să devină unul
productiv în ceea ce priveşte derivatele: ftiziolog, ftiziologie (ramură a medicinei care se
ocupă cu tratarea tuberculozei), ftiziologic etc. Odată cu dezvoltarea ştiinţei medicinale, a
tehnologiilor din acest domeniu, s-a aflat că această boală se datoreşte unor umflături pe
anumite ţeseturi ale corpului omenesc, numite tubercule (lat. Tuberculum -”umflătură”) -
boala s-a numit tuberculoză. În 1882 bacteriologul german Robert Koch (1843-1910) a
descoperit bacilul tuberculozei. Boala a fost numită tuberculoză sau bacilar (lat.
bacillum,-i, atestat la Cicero, înseamnă ,,beţişor, bastonaş,, - aşa apar la microscop acesti
bacili). În acest mod, pe parcursul secolelor, omenirea a trecut de la un termen la altul în
numirea acestei maladii în corespundere cu nivelul ştiinţific respectiv. Termenii
tuberculoză, bacilar s-au răspândit mereu, devenind internaţionali, căpătând o formă cât
se poate de asemănătoare sau chiar identică pentru marea majoritate a limbilor lumii [1,
6].
Există o legătură indestructibilă între ştiinţa limbii, în special a lexicologiei, şi
realitatea înconjurătoare, căci inovaţia în limbă este nemijlocit legată de viaţa social-
politică, economică, ştiinţifică a omenirii întregi. În cursul dezvoltării istorice, mai ales în
perioada actuală, omul este asaltat de o adevărată explozie (unii o numesc galaxie)
informaţională, care include idei, noţiuni, acţiuni, fenomene, denumiri de maşini,
agregate, sisteme etc, tot felul de probleme necunoscute în trecutul nu prea
îndepărtat.Toate acestea îşi află reflectarea într-un nou mod de a gândi (modus cogitandi),
de a acţiona şi de a le reda (problemele necunoscute) prin mijloace expresive noi.
Explozia informaţională din ultimul timp este legată în mod direct, nemijlocit de o
performanţă a ştiinţei şi tehnicii din cele mai diverse domenii. Urmarea imediată a acestei
explozii informaţionale a fost punerea în circulaţie a unor termeni şi expresii
terminologice noi, calificate ca neologisme, în marea lor majoritate fiind împrumuturi
lexicale din acele limbi, vorbitorii cărora au inventat obiectele concrete noi (maşini,
agregate etc.) sau/şi au pus în circulaţie idei, noţiuni abstracte noi.
Este o evoluţie absolut firească în contextul dinamicii tehnico-ştiinţifice şi social-
economice actuale, întrucât se impune o creştere a gâdului şi a posibilităţilor de
exprimare a performanţelor cognitive ale contemporanietăţii. Apare necesitatea stringentă
 93

de a pune în circulaţie şi de a familiariza specialiştii din diferite domenii cu tot ce e nou

în ştiinţă şi tehnică în genere, precum şi publicul larg care tinde a păşi într-o lume
civilizată europeană şi mondială. E un potenţial intelectual enorm, mereu în dezvoltare,
atât de rapidă în epoca noastră. În consecinţă, creşte rolul comunicării umane (scrise şi
orale), pentru că nici un computer nu-şi va realiza scopul, dacă roadele lui nu vor fi
transpuse, transcodate în limbaj uman, transmis de la om la om şi care constituie
valorificarea eforturilor intelectuale din diferite colţuri ale lumii în cele mai diverse
domenii de cunoaştere.
În acest proces se impune o armonizare a trecutului cu prezentul în perspectiva
viitorului. Moştenirea rămasă de la moşi-strămoşi se cere a fi apreciată la justa ei valoare
în funcţia ei de acomodare la necesităţile expresive ale prezentului. Elementele noi de
limbă, care-şi fac loc tot mai activ în limba contemporană, se cer a fi nu numai adoptate,
dar şi adaptate la spiritul limbii noastre, adică la normele ei fonetico-fonologice,
gramatico-derivative, lexico-stilistice şi noţionale, pentru a satisface ,,setea,, generală de
cunoaştere şi inovare a vieţii politice, social-economice, culturale.
O monografie de fizică sau matematică, medicină sau biologie etc. va fi invadată de
o terminologie neologistică, uneori chiar de un abuz de tehnicizare, acestea aducând la o
lapidaritate a formei de expunere într-un stil livresc cu ambundenţă de lexic abstract şi
teminologic specializat, care dispune de o garanţie a preciziei–conciziei şi exactităţii,
având şi avantajul circulaţiei internaţionale.

Acelaşi lucru putem spune destre ştiinţele umanistice, în speţă în economia

politică, dar de remarcat, ritmul inovator devine şi mai rapid în perioadele de transfomare
a sistemului economic, politic, social ‒ ceea ce avem noi astăzi. Lingvistica e chemată a
aprofunda în studii speciale cunoaşterea variaţiilor neologistice, tendinţele de încadrare a
lor în macrosistemul unei limbii date în general şi în microsistemul feicarui nivel
lingvistic.
În condiţiile economiei de piaţă, ale liberalizării economice, ale determinării
preţutilor doar prin legea cererii şi ofertei se poate pune şi problema liberalizării
lingvistice, a utilizării libere a mijloacelor de limbă (inclusiv a celor grafice). Dar este
cazul să ne gândim totuşi la justificarea acestei liberalizări şi, mai ales, la acceptarea ei de
către colectivul lingvistic. Este ştiut că liberalizare nu înseamnă anarhie şi în multe ţări
cu un democratism, considerat veritabil, cum ar fi de exemplu Franţa, nu s-a ajuns la o
lipsă de norme – fie în practica lingvistică, fie în cea juridică sau în alte domenii.
Din antichitate şi până în prezent se menţine necesitatea şi posibilitatea sporirii
mijloacelor expresive pentru redarea obiectelor, faptelor, fenomenelor, situaţiilor noi,
care nu le repetă, de regulă, pe cele vechi. Se cer unităţi lingvistice noi, dacă e vorba de
inovaţii. Dar, cu toate acestea, dacă sau menţinut cele vechi, se admit inovaţii?

Studierea in altitudine a problemelor de limbă nu poate fi realizată fără sprijinul

efectiv, real al operelor literare şi ştiinţifice, deoarece la fixarea şi ilustrarea valorilor
semantice şi expresive îşi aduc aportul, în primul rând, scriitorii. Marele poet latin
Horaţiu (65-8 în.Hr), de ex., în formă de dezvinovăţire apreciază sensul şi valoarea
 94

neologismului în cunoscuta operă ,, Ars Poetica”. El scrie: ,,De ce mi se ia în nume de rău

că pot aduce şi eu câteva cuvinte noi, când atâţea poeţi dinaintea mea au îmbogăţit limba
maternă, creând nume pentru diverse noţiuni. S-a permis şi se va îngădui întotdeauna să
pui în circulaţie cuvinte cerute de necesităţile prezentului. După cum la sfârşitul anului
copacii îşi schimbă frunzele şi cele vechi cad, tot aşa seria cuvintelor vechi moare, iar
cele de abia născute înfloresc şi sunt în putere ca fiinţele tinere... Multe care au dispărut
vor apare din nou, iar cele care sunt acum în cinste vor pieri, dacă o va cere uzajul, care
deţine puterea supremă, dreptul şi legea în materie de vocabular,, [2, 123]. Cele citate ţin,
de fapt, nu numai de scriitori, dar şi de orice alt om de cultură şi ştiinţă de orice limbă.
Mijloacele de redare a gândurilor, sentimentelor i-au preocupat nu numai pe
maeştrii cuvântului, dar şi pe savanţi, tehnicieni, lingvişti, filologi îndeosebi, pe oamenii
de cultură în genere, care s-au simţit datori să participe şi să intervină (uneori în mod
decisiv) în adoptarea cuvintelor impuse de imperativele timpului. Însă, nu totdeauna
propunerile savanţilor au rămas definitive din simplul motiv că în viaţă sunt atestate (şi
pot fi încă) cazuri, când o inovaţie lingvistică s-a impus, fiind la origine o simplă
greşeală, care ulterior a căpătat răspândire generală (,,communis error facit jus,,- eroarea
comună (mai multor persoane ) face legea (dreptate). Un exemplu potrivit în această
privinţă poate servi un termen curent în astronomie. Majoritatea limbilor europene (iar
ulterior şi multe alte limbi de pe globul pământesc) au împrumutat termenul arab semt,
samt (drum). Expresia arabă semt ar-râs avea sensul ,, drum de deasupra capului.
,,Dintr-o simpă greşeală a scribilor medievali europeni cuvântul a fost transcris şi
interpretat ca senit (apoi zenit), primind valoare terminologică în astronomie ,, punct pe
bolta cerească situat la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară.
Acelaşi termen arab sub forma al-semt a ajuns în astronomie la forma azimut (unghi pe
care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, un plan vertical
care trece prin locul respectiv şi printr-un punt dat).
Dacă în antichitate şi în evul mediu creatorii de opere literare şi artistice se aflau în
fruntea dezvoltării umanităţii, păşind înaintea epocii lor, în prezent –începând cu sec. al
XIX-lea şi, în special, în perioada contemporană, ştiinţa şi tehnica au depăşit creaţia
literară în multe privinţe. Cu toate acestea, A. Einstein a declarat deschis că F.
Dostoievski i-a dat mai mult decât orice alt cugetător. Probabil, Eistein voia să confirme
ideea despre eternitatea artei şi fragilitatea ştiinţei, tehnicii, care se afla mereu într-un
proces de continuă evoluţie, în care o fază nouă o elimină pe cea anterioară. Ca exemplu
poate servi faptul că tridimensionalitatea lumii (longitudine, latitudine, altitudine) este
tratată acum în plan quadridimensional. Matematicianul şi fizicianul german Herman
Minkowski (1864-1909) de la Universitatea din Göttingen a formulat în 1907 teoria
spaţiului-timp: ,,De acum înainte lumea noastră nu mai este tridimensională, ci
quadridimensională, a patra diminsiune fiind timpul”. Această teorie a fost preluată de
Einstein (1879-1955) şi inclusă în teoria relativităţi care demonstrează că timpul îşi
modifică substanţial durata, când mişcarea se apropie de viteza luminii (în vid
-299.792.458 ± 1,2 m/s).
 95

Unii savanţi recunosc în mod direct importanţa operelor literare pentru dezvoltarea
gândirii abstracte. Chiar şi tehnicieni zilelor noastre recunosc importanţa operelor literare
clasice pentru dezvoltarea gândirii, folosindu-le din plin şi în reclamele producţiei lor.
Operele lui Leonardo da Vinci, Shakespeare, Pascal, Spinoza, Leibnit, Mozart, Hugo,
etc., au fost publicate sub egida firmei germane de automobile Mercedez-Benz. „ Cine
poate ilustra mai bine decât o fac operele acestor celebritătăţi cele trei calităţi ale
Mercedes-ului: rigoarea, eleganţa sau progresul tehnic” – spuneau conducătorii firmei,
citând pe copertele cărţilor ideile clasicilor:
●Mişcarea este principiul vieţii.
(Leonardo da Vinci)
●Fericirea noastră constă într-un perpetuu progres care ne oferă noi bucurii.
(Leibnit)
În limba română, marea majoritate a neologismelor – împrumuturile lexicale din
alte limbi –sunt de origine latină sau latino-romanică, îndeosebi franceză. Prin
intermediul romanic pătrund în limba română elemente de compunere din limba greacă,
în special la nominalizarea diverselor discipline ştiinţifice sau a termenilor ce le sunt
specifici. Cf. morfologie, citologie etc. (grec. morf.-formă; cytos – celulă; logos -ştiinţă).
Radicalii latini şi greceşti servesc la crearea de noi termeni cu mijloace morfologice
proprii. Prin compunere au fost create formaţii morfo-sintactice, termeni ştiinţifici sau
tehnici ca: apometru, autoanaliză, aerovehicol, aerobus, autoconservare,
macrostructură, microfloră, termoizolator, videotelefon etc. Procesele de occidentalizare
romanică a teritoriilor est-romanice au avut loc după o întrerupere de 11-12 secole de
izolare de romanitatea apuseană (începând cu sec. VI-VII şi până în sec.VXII-XIX).
După acea perioadă, adoptarea şi adaptarea elementelor latine şi romanice au avut loc în
mod diferenţiat de la o zonă est-romanică la alta în funcţie nu numai de epoca de
pătrundere a elementelor romanice apusene, ci şi de contactele est-romanicilor cu
popoarele alogene.
O atenţie deosebită merită studierea limbii române, răspândită şi vorbită pe
teritoriul Republicii Moldova, al Bucovinei de Nord şi Transnistriei, din punctul de
vedere al circulaţiei mijloacelor neologice necesare în condiţiile social-economice şi
culturale orientate în prezent spre Vest. Admiterea neologismelor în limba noastră ‒ ca şi
în oricare altă limbă – nu se face în mod mecanic sau la întâmplare, din orice izvor
etimologic. Ele se cer a fi adaptate din punct de vedere noţional, fonetico-fonologic,
morfologico-derivativ, lexico-frazeologic, sintactico-stilistic la normele limbii debitoare.
Până în 1775, Arboroasa, numită mai apoi de austrieci Bucovina şi până în 1812 ţinutul
dintre Prut şi Nistru erau incluse în Ţara Moldovei, urmând toate aceeaşi cale de
dezvoltare a limbii, care la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul celui următor se aflau
încă în relaţii sociale, culturale feudale. Răpite din trupul Moldovei, partea ei nordică şi
cea răsăriteană – aflate respectiv sub dominaţie habsburgică şi cea a imperiului ţarist – au
trebuit să-şi creeze în privinţa mijloacelor verbale de comunicare, poziţii condiţionate de
stăpânirile străine. C. Stere scria despre acele timpuri: „Pe vremea aceea în şcolile din
 96

Basarabia nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor
întrebuinţarea limbii lor materne nici chiar între ei”.
După războiul Crimeii (1853-1856) prin tratatul de la Paris (1856) judeţele Cahul,
Bolgrad şi Ismail au fost retrocedate României până în 1878. Cât priveşte cea mai mare
parte a Basarabiei, aceasta s-a aflat sub stăpânire ţaristă (rusească) tot timpul între anii
1812-1918 şi sub sovietici între 1940-1989.
Aceasta izolare, mai întâi relativă, apoi absolută, începută în Bucovina în 1775, iar
în Basarabia în 1812, de limba Moldovei istorice şi deci de romanitatea occidentală i-a
dat limbii vorbite în Basarabia şi celei din Bucovina o înfăţişare aparte, deosebindu-le în
forma lor orală de limba şi literatura română, dezvoltată mai ales în a 2-a jumătate a
secolului al XIX-lea în mod normal, liber în condiţiile cunoscute [1, 3-5]. Nu trebuie uitat
că şi limba română pe parcursul evoluţiei sale a simţit influienţa elementului balcanic şi a
celui slav, - fapt care a făcut-o să se deosebească de romanitatea occidentală [3,268].
„Suflet românesc în limbă slavă” numea N. Cartojan, caracterizând momentul intrării
românilor sub influenţa culturii bizantino-slave în cursul evului mediu.

Când în 1918 limba vorbită în Basarabia a intrat în contact nemijlocit cu limba

română literară, aceasta era de acum stabilită în principalele ei aspecte de funcţionare (în
literatură, ştiinţă, tehnică, etc.). Basarabenii, care erau formaţi intelectual ca specialişti în
diverse domenii în limba rusă, au trebuit să înveţe şcolăreşte (chiar) literatura clasică şi
cea contemporană, preceptele ştiinţelor şi ale tehnicii, să le adapteze cursului de evoluţie
firească a limbii literare române.
Între 1918-1940, datorită şcolilor de toate gradele, inclusiv a facultăţilor de
teologie şi agronomie – ca filiale ale Universităţii din Iaşi, - nivelul intelectual, cel de
cunoaştere a vieţii literare, ştiinţifice, tehnice al basarabenilor, ca şi al bucovinenilor,
ardelenilor, precum şi limba literară de circulaţie generală a tins mereu spre o nivelare în
privinţa diferenţelor provinciale. Au crescut şi s-au perfecţionat specialişti de înaltă
calificare în toate domeniile vieţii intelectuale. S-au ridicat scriitori, savanţi, oameni de
artă basarabeni, bucovinieni care în deceniile III-IV ale sec. al XX-lea au format nouă
generaţie de intelectuali.
În perioada interbelică oamenii de vază, intelectualii militau spre o ridicare
efectivă a nivelului de trai, a culturii, a literaturii române printr-o sincronizare cu situaţia
similară a Europei Occidentale, precum şi spre o limbă literară română pe întreg teritoriu
al Ţării întregite.
După recunoaşterea identităţii lingvistice moldo-române şi revenirea la grafia
latină de către Parlamentul R.M. (31 august 1989), limba română literară este acceptată
de întreaga populaţie ca limbă oficilă, deşi în Constituţia adoptată de noul, următorul
Parlament (articolul 13) figurează în această calitate „limba moldovenească”, de fapt,
graiul vorbit pe teritoriul Republicii Moldova.
Fenomenele de limbă ce există în spaţiul glotic basarabean, bucovinean de nord şi
transnistrean trebuie cercetate şi ele din punctul de vedere al evoluţiei şi tendinţelor
normale de dezvoltare a limbii române în general, pentru că limba nu este numai un
 97

sistem de semne, ci şi un fenomen social în continuă evoluţie. Ea nu poate să nu ţină cont

de apariţia unor realii şi de dispariţia altora. Aceasta cere nu atât o restructurare
gramaticală (care fără îndoială are loc într-o anumită măsură), cât o revalorificare a
mijloacelor expresive, limba fiind un adevărat acumulator de cunoaştere a realităţii. E
vorba aici de o cale externă de evoluţie a limbii care priveşte în primul rând vocabularul,
de îmbogăţire a lui pe contul împrumuturilor lexicale din alte limbi. Există şi o cale
internă care priveşte tendinţele de evoluţie a structurii fonetice, gramaticale şi lexicale.
Sunt evoluţii în cadrul sistemului general al limbii date. Modalităţile de formare internă
se referă îndeosebi la întrebuinţarea diferitelor mijloace derivative (prefixe, sufixe) care
s-au inclus în limbă atât în cadrul lexemelor neologice respective (de regulă, cu character
internaţional), cât şi la naşterea unor cuvinte noi pe baza materialului lingvistic autohton.
Calchierea după model străin constituie cea de a treia cale, când apar mijloace expresive
noi pe baza formanţilor morfologici proprii, dar după un model structural străin. Aici
intră în joc procesul de interferenţă a limbilor.
După modelul international au aparut (relativ recent) multe cazuri de formare prin
compunere a unor termeni ştiinţifici, tehnici, de cultură, cum ar fi: aerostat, acupunctură,
acvifaună, agrosilvic, apometru, concertmaistru, gastroscopie, feromagnetism,
otorinolaringologie, posttraumatic, prim-ministru, prim-viceprim-ministru,
supermarchet, superrefractar, supermaraton, vagon-refrigerator etc.
Remarcăm finalmente că prin limbă, sub aspectul ei colocvial, adică prin actul
vorbirii, prin comunicare se realizează un fapt extraglotic, stabilindu-se astfel relaţia cu
mediul înconjurător (care astăzi se schimbă cu o viteză uimitoare), folosindu-se
mijloacele expresive ale unei limbi concrete, în cazul nostru al limbii române. Tot în
cazul nostru, în contextul concurenţei lingvistice actuale, limba română are rolul de
integrare şi cimentare a întregii culturi româneşti ori, dacă vreţi, daco-române, începând
de la Coresi sau de la Miron Costin şi continuând cu scriitorii clasici din cele trei
Principate, apoi cu scriitorii contemporani din România şi Republica Moldova [4,71].

Referințe bibliografice:
1.Corlăteanu N., Încadrarea lingvistică în realităţile europene, Chişinău, 2001.
2. Apud Al. Graur, Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1970,
3. Rosetti Al., Istoria limbii române, Bucureşti, 1986.
4. Piotrowski Rajmund, O limbă cu două denumiri// Limba Română, nr.4-6, ANUL XI,
2006.
5. Ionaș Anatol, Legislația lingvistică și problema reglementării relațiilor dintre
limbi, Chișinău, 2018, p. 100-112.

5. Istoria Lingvisticii
 98

5.1. Preliminarii
O analiză retrospectivă a concepțiilor și curentelor lingvistice ne face să
observăm o continuitate strictă în dezvoltarea lingvisticii. Pentru orice știință care,
în spatele ei, are o lungă cale de creștere și care a avansat până la un anumit grad,
se impune periodic o privire retrospectivă, pentru a examina drumul parcurs,
meritele și lipsurile diverselor curente și pentru a se scoate în relief concepțiile care
au adus rezultatele cele mai apreciabile. Este și cazul lingvisticii, mai cu seamă
astăzi, când diverse școli încearcă să-i dea orientări diferite (de multe ori false) și
când specialiști cunoscuți se „plâng”că știința limbii este într-un impas. Trebuie
precizat ce preluăm de la înaintași și, recunoscând meritele, dar și limitele lor, să
stabilim ce trebuie să facem pentru a le depăși.
Orice concepție științifică constituie un rezultat al cercetării creatoare a faptelor
de limbă și a interpretării teoriilor elaborate anterior. Istoria lingvisticii
demonsrează diverse metode de investigare, stabilește legătura între multiple
modalități de analiză a limbii, relevă cauzele ce determină tălmăcirea diferită a
unora și acelorași fenomene de către adepții diferitelor școli lingvistice. Trebuie
menționat că lingvistica apare atunci când există deja o tradiție îndelungată a
scrisului, când se impune necesitatea interpretării textelor scrise și a elaborării
normelor limbii.
În mileniile III-II î. Hr., la egipteni, fenicieni, hitiți, precum și la popoarele din
Vechiul Babilon apar cunoștințe elementare privind unele fapte de limbă, ce s-au
impus vechilor „savanți” anonimi ca rezultat al inventării scrisului și al organizării
de școli pentru pregătirea copiștilor. În Vechiul Babilon cunoștințele privind unele
aspecte lexicale și gramaticale ale limbilor sumeriană și acadiană au fost
sistematizate în procesul predării școlare. În Mesopotamia de Jos școlile de copiști
apar pe la a. 3000 î. Hr., după inventarea scrisului sumerian (considerat multă
vreme cel mai vechi scris) [1, 7].
Investigațiile întreprinse de savanții români și europeni arată că a existat un scris
și mai vechi cu vreo 2300 de ani decât cel sumerian, tăblițele de la Tartaria.
Tăblițele de la Tărtăria sunt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania,
în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa
cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut.
Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul
arheologic în momentul în care s-au găsit tăblițele de lut. Tăblițele, care au fost
datate în jurul anului 5300 î. Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au
simboluri similare culturii Vinča, fiind subiectul numeroaselor și controversatelor
polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucât (în opinia unora) tăblițele ar
prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.
 99

Două dintre ele sunt găurite și sunt acoperite cu semne, iar a treia folosește o
modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal
(capră), un simbol vegetal și un altul neclar. Cea de formă discoidală, cuprinde
patru grupuri de semne, despărțite prin linii. Este considerată ca fiind cea mai
apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se
regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice grecești (dar și la scrierile
feniciană, etruscă, italică veche, iberică)[2]. Concluzia care se impune consistă în
faptul că pe teritoriul nostru (mult mai înainte de Dacia antică), în mileniul VI î.
Hr., a existat deja o populație cultă, care a atins un nivel înalt de dezvoltare.
Credem că arheologii, istoricii, lingviștii (arheologia lingvistică) au de a-și spune
încă cuvântul.
Pe la mijlocul mil. II î. Hr., în perioada limbii acadiene (limba sumeriană
devine o limbă moartă la acel moment) și a scrisului cuneiform acadenian, sunt
întocmite în scopuri didactice glosare numite impropriu silabare. Silabarele
gramaticale babiloniene vechi conțin cuvinte cu paradigmele lor, dispuse în două
colonițe: varianta sumeriană – varianta acadiană, iar cele neobabiloniene cuprind
nu cuvinte întregi, ci formanții gramaticali.
În Fenicia veche se consideră că ar fi apărut pentru prima dată un scris
fonemografic, dezvoltat din cel silabic. Apariția unui scris fonemografic este
rezultatul unei analize minuțioase a cuvintelor, al delimitării funcționale a celor
două clase de foneme: consoane și vocale. Mult mai târziu (sec.X-IX î. Hr.), grecii
au preluat de la fenicieni scrisul lor consonantic și au creat pe baza lui un alfabet
propriu, cu ajutorul căruia au putut fi notate grafic toate sunetele-foneme. Primele
inscripții cu alfabet grecesc propriu-zis, ce au ajuns pănă în prezent, sunt datate cu
sec. al VIII-lea î. Hr.
În istoria lingvisticii distingem două mari perioade:
I. Lingvisticapremodernă, pe care o putem defini drept o artă a gramaticii (ars
grammatica) ce înglobează teoriile antice și cele medievale.
II. Lingvistica modernă, care începe odată cu elaborarea metodei comparativ-
istorice, în prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Lingvistica modernă include câteva compartimente importante: lingvistica
comparativ-istorică, gramatica universală, sociolingvistica/psiholingvistica,
tipologia limbii. În ultimele 2-3 decenii se vorbește mult despre arheologia
lingvistică.
Ca știință de sine stătătoare, lingvistica se constituie în I-ul sfert al sec. al XIX-
lea, când limbile au începur să fie studiate în evoluția lor și când se pun bazele
limgvisticii (metodei) comparativ-istorice. Dar observații asupra limbii și lucrări de
gramatică apar încă din antichitate.
 100

Pentru tradițiile științifice din antichitate e proprie elaborarea a două domenii

mai mult sau mai puțin distincte:1. Teoria nominării (lat. nomen,-ĭnis -„nume,
denumire„[3, 464]), comună pentru tradițiile chineză, indiană și mediteraniană; 2.
Arta gramaticii (lat. Ars grammatica), ce diferă de la o tradiție lingvistică la alta în
funcție de tipul scrierii aplicate (fonemografie, silabografie, ideografie) și de
(scopul) obiectivele concrete pe care și le formulau autorii antici.

Referințe bibliografice:
2. S. Berejan, I.Dumeniuc, N.Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83bli%C8%9Bele_de_la_T%C4%83rt
%C4%83ria.
4. Dicționar Latin-Român, (redactor resp. A. Udișteanu), Bucurețti, 1962.

5.2. Tradiția lingvistică în China Veche

Teoria nominării era încorporată în filosofia antică și avea ca obiect de
studiu esența limbajului uman, problema naturii cuvântului într-o accepție foarte
largă (nume, vorbire, limbaj), problema raportului dintre obiect și denumirea lui, a
legilor de asociere a celor două laturi (sonoră și semantică) ale cuvântului.
Varianta chineză a acestei teorii, având ca bază filosofică învățătura lui
Confuciu*1, socotea, de exemplu, că numele nu este o simplă denumire
convențională a unui lucru (obiect sau om), ci conține în sine și indicații cu privire
la întrebuințarea acestui obiect sau explică conduita lui. Denumirea unui obiect
(lucru, fenomen) ar reflecta particularutățile lui esențiale și ar determina regulile de
utilizare a lui. De aici concluzia că numele nu trebuie pronunțate arbitrar,
întâmplător, dar cu precauție, cu mare prudență și circumspecție, întrucât ele
(numele) impun anumite acțiuni față de obiecte și oameni. Această teorie este o
reminiscență (urmă a unor realități trecute; rămășiță vagă) a magiei cuvintelor,
proprie gândirii mitologice.
Termenul gramatică a avut în antichitate o accepție diferită de cea actuală.
Gramatica (ars grammatica) presupunea cunoașterea filologică a textelor și arta
vorbirii literare corecte. În cazul tradiției lingvistice chineze, dat fiind specificul
sistemului grafic aplicat (tradiția chineză se bazează pe scrierea ieroglifică), arta
gramaticii este în primul rând o artă a construirii și interpretării semnelor grafice
aparte și a textelor scrise. Dat fiind faptul că „ieroglifele redau cuvinte întregi sau
morfeme, caracteristicile gramaticale ale semnelor grafice se includ în dicționare,
iar gramatica nu există ca disciplină aparte. Propriu-zis teoria gramaticii chineze se
reduce la formularea regulilor de construire a ieroglifelor noi, analiza semantică a
structurii lor, elaborarea și aplicarea principiilor de clasificare și sistematizare a
ieroglifelor, studierea etimologiei lor”[2, 9]. Aspectele enumerate ale gramaticii
 101

ieroglifice și-au găsit reflectare în cele 4 (patru) lucrări fundamentale ale tradiției
chinezești:
● Eriya (dicționar explicativ și enciclopedic).
● Fanian (dialectele).
● Șimin(g) (explicarea numelor).
● Šoven țzețzî (descrierea semnelor simple și explicarea semnelor complexe).
Tratatul Eriya, elaborat în peioada sec-or III-I î.Hr., sistematizează ieroglifele
chinezești, fiind divizat în 19 capitole tematice. Aceste capitole conțin interpretarea
filosofică a lumii înconjurătoare, înglobând categoriile ei de bază: denumirile -
„gu”; relațiile de rudenie - „țin”; cârmuirea - „gun”; pământul - „di” etc.
În tratatul Fanian, scris de Ian Siun (sec. I d. Hr.), este analizată originea
cuvintelor pătrunse în limba literară din diferite dialecte.
În anul 100 d. Hr. Siu Šen elaborează cea mai importantă lucrare lexicografică
din China Veche - Šoven țzețzî, ce cuprinde circa 9000 ieroglife, obținute prin
diferite asocieri ale celor 540 elemente de bază, numite„bu”. Aceste lucrări au pus
începutul principalelor școli din filologia chineză.

Note:
* 1.● Confucius (sau Kong Fu Zi, n. 550 î.Hr.- d. 478 î.Hr.) a fost un filosof
chinez, născut în regiunea Lu, filosof care a influențat decisiv gândirea asiatică.
Dobândind o mare faimă ca învățat și dascăl, Confucius organizează o școală la
care s-au adunat, potrivit tradiției, 3000 de elevi. Discursurile, reflecțiile,
aforismele culese de discipolii săi au fost grupate în 20 de secțiuni ale lucrării
„Cugetări” (Lunyu); aceasta este singura dintre cele 5 opere clasice ale
confucianismului la care Confucius a colaborat personal. Confucius este prima
personalitate a culturii chineze care a pus bazele unei concepții filosofice
sistemice. Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem
filosofic propriu-zis, interesul practic depășește în preocupările sale determinarea
teoretică. Natura ar fi pătrunsă de o esență divino-cerească din care s-ar desprinde
natura umană și ea, în ultimă analiză, tot „cerească”. Problema de la care a plecat
Confucius a fost modalitatea de guvernare care să asigure ordinea în stat și
societate. Buna înțelegere între oameni și ordinea în societate se obțin numai prin
desăvârșirea interioară a individului și prin supunerea lui structurilor statale și
culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârșirii se face prin perfecta
cunoaștere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor și tradițiilor
ancestrale [1].

Referințe bibliografice:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Confucius.
 102

2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.

5.3.Tradiția lingvistică în India Veche

Tradiția lingvistică indiană se deosebește prin caracterul său empiric și
pragmatic, condiționat de necesitatea păstrării nealterate a textelor scrise (la
început orale) – a Vedelor, precum și de necesitatea elaborării unor norme ale
limbii sanscrite. Fiind compuse prin sec. XVIII-XV î. Hr., Vedele conțin forme
arhaice ale străvechii limbi indiene, numită de savanți vedică sau limba vedelor.
Vedele („veda” înseamnă cunoaștere, știință) -sunt o culegere de texte originare
din Vechea Indie. Sunt cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele
vedice sunt venerate de hindușii din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul
rugăciunilor și slujbelor religioase. Î n timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în
ceea ce privește înțelegerea lingvisticii indo-europene, precum și a istoriei Indiei antice.
După ce au circulat oral timp de secole, Vedele au dost fixate în scris,
păstrându-li-se forma arhaică, fapt care a necesitat elaborarea unor comentarii
filologice, menite să vegheze pronunțarea corectă a imnurilor religioase și să le
facă accesibile pentru popoarele care vorbeau limbi indiene evoluate, așa-numetele
limbi pracrite.
● Vedele urmau să fie pronunțate cu o mare exactitate, deoarece conțineau texte
religioase. Iată de ce la mij. mil. I î.Hr., când limba vedică dispăruse deja, s-a făcut
simțită necesitatea comentării filologice a Vedelor – sarcină realizată în gramaticile
filologice.
● Cele două monumente cunoscute ale literaturii hinduse laice – marile epopei
Ramayāna și Mahabhatata, compuse prin sec. VI-V î. Hr. în sanscrită, au circulat,
de asemenea, mult timp oral. Mahabharata, de exemplu, a fost fixată în scris abea
în primele secole ale erei noastre.
Încă înainte de anul 500 î. Hr., încep să apară în India lucrări în care se
explică pronunțarea corectă, regulile de metrică și prosodie, sensurile arhaice ale
cuvintelor, formele morfologice care comportau alternanțe fonetice etc. Primii
termeni legați de „metrică și de particularitățile fonetice ale imnurilor filosofico-
religioase apar în tratatele mitologice și rituale numite brahmane și în upanișade,
ce reprezentau niște dialoguri (în proză sau versificate) între mentor și discipoli”
[2, 10].
● Unul dintre brahmane („brahmana” – carte pentru sacerdoți)*1, și anume
Antareya brahmana, conținea comentarii și etimologii ale cuvintelor necunoscute
din Rig-Veda. Studierea și tălmăcirea vedelor au determinat fundamentarea/crearea
unei discipline speciale – nirukta, convențional – etimologie.
● Paralel cu analiza semantico-etimologică sau ca o fază pregătitoare a ei, se
întocmeau liste ale celor mai importante cuvinte pentru înțelegerea Rig-Vedei.
 103

Aceste cuvinte erau grupate în serii asociative, de exemplu, 1. denumiri ale

stihiilor; 2. denumiri ale uneltelor de muncă etc., numite nighantu – „șirag”. Se
consideră că listele de acest tip au pus începutul lexicografiei hinduse, care s-a
dezvoltat mai ales în Evul Mediu, termenul nighantu căpătând accepția de
dicționar.
● Cele mai vechi nighantu, ce s-au păstrat până azi, sunt atribuite lui Yāska,
autorul cunoscutei Nirukta, consacrate etimologiei. În Introducere Yāska distinge
4(patru) clase de cuvinte: numele, verbul, prefixe-propoziții, conjuncții și particule;
trei numere: singular, plural, dual; operează cu noțiunea de caz, declinând (în baza
textelor din Rig-Veda) numele Indra.
● Cel mai de seamă tratat de gramatică atribuit lui Pānini (aprox. sec. V-IV î. Hr.)
reprezintă o descriere complexă și riguroasă a foneticii și gramaticii limbii
sanscrite, similară unor formule algebrice. „Tratatul lui Pānini, numit Ashtadhyayi
(„Opt secțiuni”) conține circa 4000 de reguli sau/și aforisme (în sanscrită - sutre):
1. În secțiunea întâi sunt definiți termenii gramaticali și regulile de interpretare
a lor.
2. În secțiunea a doua sunt descrise/analizate cuvintele compuse și raporturile
cazuale. Panini distinge 7 (șapte) cazuri, care încă nu aveau denumiri, însă
erau notate prin cifre: cazul 1, cazul 2, cazul 3 etc.
3. Secția a treia cuprinde sufixele primare și regulile de îmbinare a lor cu teme
verbale. Tot în cadrul acestei secțiuni sunt explicate minuțios flexiunile
verbale.
4-5. Secțiunile a patra și a cincea includ sufixele secundare, ce se adaugă la
teme neverbale.
6-7. În secțiunile a șasea și a șaptea se expun regulile accentuării și modificările
fonetice (în sanscrită - sandhi).
8. Secțiunea a opta este consacrată diverselor tipuri de sandhi și de alternanțe
fonetice”[3, 92-93].
• În fonetică sunt descrise 14 clase de sunete (vocale, semivocale, nazale,
explozive, consoana „h”), conform locului și modului de articulare.
• În morfologie se analizează:
1. Părțile de vorbire (nume, verbe, prepoziții, particule).
2. Derivarea cuvintelor, modificarea gramaticală a acestora.
Sunt sesizate noțiunile de morfem-zero, flexiune internă. Propoziția este
interpretată ca o înbinare a numelui și a verbului.
● Comentatorii de azi ai tratatului lui Pānini menționează faptul că, spre deosebire
de gramaticile elaborate în Grecia antică, tratatul lui Pānini presupune trei nivele
de analiză:
1. nivelul sunetului
 104

2. nivelul morfemului
3. nivelul cuvântului.
Pentru tradiția lingvistică indiană noțiunile de rădăcină, temă, afix, flexiune
internă, morfem, morfem-zero, sunt elemente constitutive ale analizei morfologice.
În Europa, însă, rădăcina cuvântului a fost identificată de semitologul Iona
ibn Gannah abea pe la mijlocul sec. al XI-lea și de francezul Estienne în sec. al
XVI-lea.
În Evul Mediu gramatica indiană a continuat să se dezvolte prin adăugarea
de material din limbile indo-ariene, dar păstrând o legătură organică cu tradițiile
lingvistice ale lui Pānini.
Cunoscutul savant american Leonard Bloomfield (1887-1949), care a condus
dezvoltarea lingvisticii structurale în Statele Unite în anii 1930 și 1940, menționa,
pe drept, că „ gramatica lui Panini…este unul dintre cele mai mari monumente ale
rațiunii umane. În ea sunt descrise extrem de minuțios toate cazurile de modificare
a cuvintelor, precum și toate construcțiile sintactice, care se întâlnesc în sanscrită.
În prezent nu există o altă limbă, ce ar fi descrisă atât de perfect” [4, 25].
Gramatica lui Panini, compusă din reguli formale, este precursoare a gramaticilor
structurale actuale.
În concluzie: Majoritatea gramaticienilor indieni (cu toate că studiul limbii în
India Veche a purtat, în fond, un caracter empiric și practic) n-au înțeles natura
istorică-evolutivă a limbii, deși au atestat o serie de divergențe dintre limba vedelor
(sanscrita vedică) și sanscrita clasică, și limbile deja evoluate pracrite.
Lucrările savanților indieni au exercitat o influiență destul de puternică asupra
lingvisticii chineze, ideile lor gramaticale au pătruns în Grecia antică, iar mai târziu
– prin sec. al XI-lea d. Hr. – în Califatul Arab. Influiența lingvisticii și în genere a
culturii indiene vechi asupra europenilor începe aproximativ pe la sfârșitul sec. al
XVIII-lea. Cunoașterea sanscritei de către savanții europeni a stimulat în mare
măsură elaborarea metodei/lingvisticii comparativ-istorice.

Note:
* 1.● BRAHMÁN, -Ă I. adj. brahmanic. II. s. m. f. membru al castei preoțești,
prima dintre cele patru caste indiene. III. s. f. pl. imnuri vedice și comentariul lor;
comentarii ale Vedelor cuprinzând și numeroase tradiții și legende populare; preot
al lui Brahm, sursa: MDN '00 (2000) [5].
Referințe bibliografice:
1. L. Novac, E. Oglindă, Lingvistica Generală (materiale didactice), Chișinău,
1998.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
 105

3. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.

4. Bloomfield L., Language, trad. din engleză în rusă, Moscova, 1968.
5. https://dexonline.ro/definitie/brahman.

5.4.Tradiția lingvistică greco-romană

Tradiția lingvistică greco-romană cuprinde două perioade:
1. Filosofică (sec. V-III î. Hr.);
2. Alexandrină (sec. III î. Hr. – sec. IV d. Hr.).
Perioada filosofică
În Grecia antică, problemele limbii au fost, timp îndelungat, o parte
componentă a filosofiei, ceea ce i-a imprimat un anume specific față de alte tradiții
lingvistice vechi. Așa-numită perioadă filosofică din istoria lingvisticii se
caracterizează prin interesul cugetătorilor antici pentru astfel de probleme, cum ar
fi :
1. Originea limbajului uman..
2. Raportul dintre obiect și denumirea lui.
3. Raportul dintre categoriile gramaticale și cele logice.

● Crearea alfabetului grecesc ar fi avut loc în sec. IX sau X î.Hr. (a se vedea 4.1.,
pag. 73). În lucrările savanților (cugetătorilor) antici își iau începutul aproape toate
teoriile principale cu privire la originea limbii (în antichitate au fost circa 500 de
teorii), care au fost apoi strâmtorate de cele biblice și renăscute abea în sec. al
XVIII-lea d. Hr. Filosofii antici au respins legendele despre originea divină a
limbii, precum și teoria individualistă, potrivit căreia limba ar fi fost creată de un
om genial, iar ceilalți ar fi învățat-o de la el.
● În sec. I î. Hr. Lucretius Car, filosof materialist și poet roman, scria în poemul
său De rerum natūra (Despre natura lucrurilor), că ar fi o absurditate să
presupunem că un singur om (chiar și genial) a denumit obiectele, iar ceilalți
oameni ar fi apoi aflat de la el toate cuvintele.
Unii savanți antici (Democrit, Diodor) au încercat să facă o legătură dintre
problema originii limbajului uman și cea a originii omului însuși.
● Problema care a stârnit un mare interes a fost cea a originii numelor pe care le
poartă obiectele. Mult controversată a fost problema nominării, în care erau
susținute două teorii: physei și thesei.
● Adepții teoriei physei considerau că denumirea unui obiect sau lucru este
determinată de natura lui, că în denumire, în cuvânt își află expresia esența lucrului
desemnat. Altfel spus, există o corespondență între complexul sonor al cuvântului
și însușirile obiectului denumit (Heraclit, stoicii, epicurienii).
 106

Adepții teoriei thesei, dimpotrivă, susțineau că denumirile au un caracter

convențional, obiectele au fost numite arbitrar, ele (denumirile) sunt un rezultat al
înțelegerii dintre oameni și în legătură cu esența, cu natura lucrurilor denumite.
Democrit, de exemplu, spunea că lucrurile sunt denumite prin cuvinte nu în baza
naturii lor, ci după obicei, conform unei convenții dintre oameni. În susținerea
acestei idei filosoful aduce câteva argumente cu privire la unele necorespondențe
dintre lucruri și denumirile lor:
1. „Multe lucruri au câteva denumiri, ceea ce ar fi imposibil dacă denumirea ar fi
determinată de natura, însușirile, esența obiectului denumit (În lingvistica
contemporană acest fenomen se numește polisemie, omonimie).
2. Mai multe cuvinte au câteva sensuri (dacă între obiect și denumirea lui ar fi o
legătură necesară, dacă obiectul, natura, esența lui ar cere anume această denumire
și nu alta, atunci fiecare cuvânt ar avea doar un singur sens). Actualmente, acest
fenomen se numește sinonimie.
3. Cu timpul denumirea unui obiect poate fi înlocuită cu alta. În cazul când
denumirea este determinată de însușirile obiectului, ea nu poate fi înlocuită cu alta.
Acest fenomen se numește astăzi arhaizare, adică nu dispare obiectul, ci numai
denumirea lui, fiind imediat înlocuită cu una nouă. Cuvintele învechite, numite
arhaisme, sunt ieșite din uz în urma concurenței cu sinonimele lor contemporane.
Astăzi aflăm din izvoarele vechi că în limba română cuvântul (vorba) într-un timp
îndepărtat purta numele voroavă; gura – rost; baia – feredeu; negustorul de
basmale – bogasier; abecedarul – bucoavnă; funcționar de stat (de rang mic) –
cinovnic; polonez – leah; liber – volnic etc.
4. Multe noțiuni nu au semne verbale”[1, 95].
● Platon (427-347 î. Hr.), autorul dialogului „Cratilos”, încearcă să concilieze cele
două teorii. Autorul face o delimitare clară dintre cuvintele primare
(onomatopeiele și interjecțiile), nederivate și cele secundare, derivate; formulează
ideia formei interne a cuvântului, menționând faptul că unele cuvinte își pierd
forma internă, adică se deetimologizează și pot să-și schimbe completamente
sensul inițial. Ca un fir roșu prin tot dialogul trece ideia că „legătura dintre lucru și
cuvânt nu este nici absolut arbitrară, nici întru totul determinată de natura
obiectului denumit. Între obiect și denumirea lui ar exista o legătură îndepărtată și
mediată”[2, 14]. El susține ipoteza simbolismului fonetic, potrivit căreia cuvintele
au fost derivate de la cele primare, iar cele primare au apărut în baza asocierii
dintre unele sunete și proprietățile obiectelor.
● La controversa dintre fiseiști și teseiști a participat și ilustrul savant, filosof
enciclopedist Aristotel (384-322 î. Hr.). Aristotel adoptase în problema dată o
poziție fermă, susținând natura convențională a legăturii dintre lucru și cuvânt și,
totodată, respingând categoric teoriile naturale. În opinia filosofului denumirile nu
conțin nimic de la natură, numele capătă un sens numai atunci când devine simbol;
 107

legătura dintre obiect și denumirea lui nu este directă, nemijlocită, drept verigă
intermediară în această legătură servește reprezentarea obiectului în conștiința
omului. Filosofului îi aparțin numeroase observații/idei profunde privind polisemia
și omonimia în limbă și procedeele de determinare a lor; raportul dintre limbă și
gândire; semantica și funcțiile sintactice ale verbului a fi. La acestea se mai
adaugă:
• particularitățile articulatorii ale sunetelor vorbirii;
• silaba și accentul;
• părțile de vorbire semnificative (numele, verbul);
• părțile de vorbire nesemnificative (conjuncția și prepoziția):
• categoriile morfologice ale numelui (gen, număr, caz).
Nota Bene. Aristotel a fost cel dintâi din Grecia care a vorbit despre categoria
cazului. El considera cazul 1 (N) forma de bază a numelui, iar celelalte forme (care
nu pot fi Subiect) le numește devieri de la forma de bază.
• tipurile de propoziție (enunțiative, nominative etc).
• calitățile vorbirii (claritatea, accesibilitatea etc.).
• mijloacele stilistice ale limbii etc.
● Pitagorienii erau adepți ai teoriei naturale a limbajului, în timp ce sofiștii apărau
teza convenției.
● O contribuție valoroasă cu privire la dezvoltarea lingvisticii grecești din perioada
filosofică au avut școlile din epoca elinismului, în special școala stoicilor (grec.
Stoa – „portic”). „Fondatorul școlii a fost Zenon (333 – 262 î. Hr.). În cadrul școlii au
activat Chrysippos (279 – 206 î. Hr.), Diogene din Babilon (240 – 150 î. Hr.). Stoicii s-au
dovedit a fi cei mai consecvenți adepți ai teoriei phisei și, drept urmare a acestui fapt, au
practicat pe larg etimologia, al cărei scop era cunoașterea realității reflectate în cuvinte.
Însuși termenul etimologie a fost lansat în uzul științific de către Chrysippos. Stoicii au
elaborat principiile transferului onomasiologic (prin asemănare, prin vecinătate și prin
contrast), au delimitat, inconștient, semnificantul, semnificatul și obiectul, creând astfel
premise teoretice pentru apariția lingvisticii ca știință independentă” [1, 17]. Cu toate
acestea, majoritatea etimologiilor propuse de stoici sunt arbitrare și fanteziste. Ei,
concentrându-și atenția asupra corelației semantice a cuvinelor, pe care le asociau
între ele în plan etimologic, au subestimat deseori latura lor (a cuvintelor)
fonomorfematică.
● Stoicii au obținut succese considerabile în studierea unor aspecte concrete ale
limbii, cum ar fi:
• părțile de vorbire;
• categoria timpului, cazului (care e superioară față de teoria lu Aristotel). Ei au
delimitat noțiunea de caz excluziv la nume, au demunit cazurile indirecte:
 108

● În studierea fenomenelor de limbă stoicii au introdus noțiunea de anomalie. Ei

au observat forme neregulate și neconcordanțe între aspectul semantic și cel
morfologic al cuvintelor. De exemplu, cuvintele de tipul elefant, țânțar, vultur etc.,
deși sunt de genul masculin (sau broască, muscă etc. sunt de genul feminin),
desemnează vietăți de ambele genuri biologice.
Ideile stoicilor privind principalele categorii gramaticale ale părților de
vorbire, tipurile de propoziții și fraze au constituit o premisă pentru elaborarea
ulterioară a celor două compartimente ale gramaticii grecești: morfologia și
sintaxa. Ideile stoicilor au fost însușite de școala filologică din Pergam.

Perioada alexandrină
Începând cu sec. al III-lea î. Hr. și până la finele antichității (sec. V d. Hr.) cel
mai de seamă centru al științei și literaturii a fost orașul Alexandria, capitala
statului greco-egiptean al Ptolemeilor, un însemnat, înfloritor centru
meșteșugăresc, comercial, religios al lumii eliniste. În Alexandria ia naștere
filologia, știință care se ocupa de monumentele scrise. Este știut că biblioteca
alexandrină dipunea de un fond impunător pentru acea vreme: circa 800.000 de
manuscrise. Ele au fost confruntate, clasate, supuse unui examen lingvistic, metric
și estetic. Critica de text a fost însoțită de explicații fonetice, gramaticale și
lexicale. Epopeile homerice Iliada și Odiseea, de exemplu, „au circulat mult timp
sub formă orală, iar după ce au fost fixate în scris (sec. al VI-lea î. Hr.) au circulat
în cópii care cuprindeau multe variante. În epoca clasică existau numeroase ediții
ale epopeilor homerice. Era necesar, pe de o parte, să se reconstituie textul autentic
al epopeilor, iar pe de altă parte, să se explice arhaismele și elementele
dialectale”[3, 8]. Activitatea filologică a luat un mare avânt în epoca elinistă*1.
Ca rezultat al muncii de reeditare și valorificare a operei clasicilor literaturii
grecești (Homer ș. a.) sunt elaborate comentarii filologice, ceea ce, la rândul său, a
implicat formularea normelor limbii literare, bazate pe modele de exprimare
clasice. Școlile filologice de la Pergam, Rodos, Atena iau naștere mai târziu, însă
nu se bucură de popularitatea celei din Alexandria.
Studierea limbii este subordonată filologiei, lingvistica devine un component
modest al ei, termenul gramatic se confundă cu cel de filolog (adică specialist în
studiul monumentelor scrise).
● Necesitățile de ordin practic, cum ar fi: • explicarea cuvintelor și formelor
învechite din operele lui Homer*2 și ale altor clasici; • standardizarea normelor
limbii literare etc. au contribuit esențialmente la dezvoltarea lexicografiei grecești.
Pe lângă dicționarele de glose din operele clasicilor, grecii alcătuiesc: • dicționare
de cuvinte rare; • lexicoane pentru diverse genuri literare; • dicționare tematice; •
dicționare dialectale etc.
 109

● Fondator al lexicografiei științifice este considerat Aristofan din Bizanț (257-180

î. Hr.), autor al unor dicționare tematice și dialectale. În studiul său lexicologic
Denumirea vârstelor, autorul a adunat și a explicat foarte multe cuvinte legate de
vârsta oamenilor și animalelor. Tot Aristofan din Bizanț este autorul unui dicționar
al termenilor/numelor de rudenie.
● Gramaticul Pamfil a elaborat în sec. I d. Hr. un lexicon în 95 de volume, în care
a sistematizat și generalizat realizările lexicografiei din perioada anterioară.
● În epoca elinismului locul controversei dintre physeiști (stoicii, Cratet din
Mallos) și theseiști (Aristarh din Alexandria, Caesar etc.) ia disputa cu privire la
raportul dintre anomalie și analogie în limbă. Ideea analogiei apare în procesul de
studiere a operelor clasice (Homer etc.), când filologii au conștientizat faptul că
este necesar de a elabora niște criterii în baza cărora ar putea să delimiteze formele
corecte de cele greșite, neclare/discutabile; să prefere unul din câteva dublete
morfologice – cel care face o analogie (mai perfectă) cu formele altor cuvinte din
aceeași clasă gramaticală. Analogiștii porneau de la ideea că limba a fost creată
prin convenție: ei căutau să descopere în limbă tipuri generale de reguli și
considerau că oamenii pot interveni în modificarea limbii.
● Împotriva tendințelor normalizatoare ale analogiștilor s-au pronunțat categoric
reprezentanții școlii filologice din Pergam, condusă de Cratet din Mallos (sec. al
II-lea î. Hr.) care susțineau că anomaliile (adică devierile de la paradigme, modele
de conjugare sau modele de declinare) sunt proprii limbii și nu-i aduc nici un
prejudiciu. Cunoașterea științifică a limbii are loc (în opinia anomaliștilor) nu prin
însușirea de reguli, ci pe calea unor observații efectuate asupra uzului obișnuit.
Astfel, anomaliștii pledează pentru caracterul neprescriptiv al lingvisticii teoretice,
formulând principiul studierii obiective a limbii (problemă actuală și astăzi).
● Faptele de limbă aduse în discuție pentru apărarea celor două puncte de vedere
au servit la alcătuirea de gramatici sistematice în care figurau atât paradigme și
reguli, care ilustrau tezele analogiștilor, cât și exerciții, aduse ca argumente de
anomaliști. Un mare merit în acest lucru îi revine lui Aristarh din Alexandria (217-
145 î. Hr.), fondatorul școlii. El este autorul unui tratat despre cele 8 (opt) părți de
vorbire (numele, verbul, participiul, articolul, pronumele, prepoziția, adverbul,
conjuncția), însă care nu s-a păstrat.
Se consideră că sistemul gramaticii și-a găsit o realizare destul de comlexă
în tratatul Ars Grammatica de Dionysios Thrax (170-90 î. Hr.)., unul din discipolii
lui Atistarh din Alexandria.
● Tratatul lui Dionysios Thrax începe cu definirea obiectului gramaticii și a
sarcinilor ei. Lucrarea conține 6 (șase) părți:
1. Ars legendi.
2. Explicarea tropilor poetici.
 110

3. Explicarea cuvintelor și expresiilor dificile.

4. Studierea etimologiei cuvintelor.
5. Potrivirea analogiilor.
6. Aprecierea estetică a operelor poetice.
Autorul susține că „Gramatica este cunoașterea mai cu seamă a ceea ce s-a
spus la poeți și prozatori”. Opera lui Thrax reprezintă drept o gramatică filologică
normativă. Conținutul ei îl constituie două lucruri:1. Descrierea sunetelor vorbirii;
2. Descrierea clasificării cuvintelor și a formelor acestora (logoforme).
Un alt gramatic apreciat în antichitate a fost Apollonios Dyskolos (sec. al II-
lea d. Hr.), care a scris mai multe cărți privitoare la părțile de vorbire în limba
greacă. S-au păstrat câteva, acelea cu privire la conjuncție, pronume și adverb,
precum și un tratat de sintaxă, unde expune unele teorii interesante care depășesc
hotarele limbii grecești.
● Controversa dintre analogiști și anomaliști a continuat la Roma. La ea au
participat Caesar (100-44 î. Hr.), Cicĕro (106-43 î. Hr.) etc. Unul dintre cei mai
cunoscuți gramatici latini a fost Marcus Terentius Varro (116-27 î. Hr.). Cercetător
multilateral, Varro a scris mai multe lucrări cu privire la limbă, dintre care s-a
păstrat parțial cea mai de seamă dintre ele De Lingua Latīna.
M.T. Varro ocupă o poziție de compromis între concepția anomalistă, care
nu recunoaște existența unor reguli în limbă, și concepția analogistă, ce relevă
tipuri generale de reguli. Autorul consideră că în limbă își găsesc aplicarea ambele
tendințe. Orice idiom apare din necesitate (aceeași idee o exprimă Lucretius Carus
în „De rerum natūra”) și funcționează după anumite reguli. Limba „suferă atât
modificări spontane, cât și cele produse sub influența activității umane, evoluând
de la formele neregulate la cele regulate, dar e posibilă și direcția opusă în
dezvoltarea acesteia”[6, 901-903].
În concluzie, interesul romanilor pentru unele probleme de lingvistică începe
a se manifesta prin sec. al II-lea î. Hr., după ce Roma a fost vizitată de Cratet din
Mallos (167 î. Hr.). Gramaticii romani au studiat limba latină, aplicând sistemul
gramatical elaborat de stoici și filologii alexandrini. Ei s-au ocupat mai cu seamă
de părțile de vorbire, traducând termenii grecești respectivi și adaptându-i la
structura gramaticală a limbii latine.
Marele merit al savanților alexandrini rezidă în faptul că ei au elaborat un
model exhaustiv al gramaticii descriptive, o terminologie adecvată, ce a stat la baza
terminologiei lingvistice moderne. Gramatica, în calitate de disciplină lingvistică, a
fost detașată din cadrul filosofiei, obținând propriul său obiect de studiu.
Le putem reproșa însă și unele erori. Spre exemplu, nu este apreciată just
relația dintre limba scrisă și cea vorbită, ultima e considerată ca fiind derivată din
limba scrisă.
 111

După ce au valorificat realizările grecilor, romanii au efectuat o descriere

integră a limbii latine, a părților ei de vorbire. Prin intermediul romanilor, al
gramaticilor de limbă latină, „teoriile gramaticale ale vechilor greci au devenit
cunoscute în toate țările din Europa. Terminologia gramaticală greco-romană, în
forma ei de origine sau calchiată, este folosită astăzi în diverse lingvistici din
lume”[2,18]. Tradiția lingvistică greco-romană este înalt apreciată de posteritate.

Note:
* 1.● Grecia elenistică reflectă o perioadă din istoria Greciei antice cuprinsă între
decesul lui Alexandru cel Mare 323 î.Hr. și apariția Imperiului Roman 31 î.Hr [4].

* 2.● Cartea lui Branislav Stefanosky–Al Dabija „Homer – istoria pelasgă

neștiută ”este una din cele mai savante și îndrăznețe cercetări științifice cu privire
la Antichitatea europeană. Din punct de vedere istoric, aceasta năruie mitul
apartenenței grecești a operei homerice, iar sub aspect lingvistic demonstrează
anterioritatea limbilor trunchiului geto-pelasgic față de limba latină. Ambele
componente pun în cauză în mod dramatic originile civilizației europene și
constituie niște motive extrem de solide ale unui demers de reconsiderare a istoriei
Europei [5].

Referințe bibliografice:
1. A. Ionaș, Semiotica Lingvistică, Chișinău, 2020.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
3. A. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961.
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_elenistic%C4%83.
5. https://dacia-art.ro/index.php/carti/homer-istoria-pelasga-ne-tiuta.html.
6. L. Wald, Cu privire la concepția lingvisrică a lui M.T. Varro//Omagiu lui I.
Iordan, București, 1958.

5.5.Tradiția lingvistică în Europa medievală

Evul Mediu, în istoria europeană, a fost perioada dintre antichitate și epoca
modernă, subdivizată în trei segmente: evul mediu timpuriu, mijlociu și evul
mediu târziu (din lat. Aevum,-i semnifică „durată nelimitată de timp, secol,
epocă” [1, 34]; medius,-a,-um „care este în mijloc, de mijloc, intermediar”
[1,428], adică perioada de mijloc). Această perioadă mai este denumită, la nivel
global, post-clasică.
Evul Mediu este perioada marcată de răspândirea creștinismului (mai târziu,
în sec. al XI-lea, după schisma biserii, - catolic și ortodox), instaurarea inchiziției
 112

- o „instituție a bisericii catolice care judeca și condamna la ardere pe rug pe cei

acuzați de erezie, vrăjitorie și pe cei care își manifestau sub orice formă ostilitatea
sau nesupunerea față de biserica catolică. 2 (Fig) Cercetare sau
percheziție etc. riguroasă; sursa: MDA2 (2010) [2]”. Maxima Memento mori devine
una foarte răspândită în această perioadă.
Fărâmițarea feudală, războaiele nesfârșite, dominația absolută a bisericii au
dus la stagnarea vieții spirituale în Europa în Evul Mediu (sec. V-XIII). Au
stagnat practic toate științele care, în perioada antică, au avut o dezvoltare
simțitoare. A stagnat și lingvistica.
Singura limbă învățată în mod empiric este latina (limba răspândirii
creștinismului), pe care autorii de manuale o expuneau după modelul gramaticilor
alexandrini. Mai cunoscută este Ars Grammatica a lui Donatus (sec. al IV-lea d.
Hr.), copiată în mare parte după lucrarea lui Dionysios Thrax. A fost folosită timp
de sute de ani pentru învățarea limbii latine din cauză că expune faptele sistematic,
clar și a constituit un model pentru crearea de gramatici ale altor limbi.
● Gramatica lui Donatus expune concis regulile fonetice, gramaticale și stilistice
ale limbii latine (din această cauză a fost folosită timp de secole ca manual de bază
pentru învățarea acestei limbi în școală). După „părerea unor cercetători, în Ars
Grammatica tradiția gramaticală greco-romană a fost dezvoltată doar prin studierea
regulilor de îmbinare a verbului cu pronumele hotărâte și nehotărâte”[3,21].
● Pe la anul 500 d. Hr. gramaticul Priscian din Bizanț a scris o lucrare
cuprinzătoare, Institutiones rerum grammaticārum, în 18 părți, dintre care 16 cărți
cuprind probleme de fonetică și morfologie, iar două cărți sunt dedicate sintaxei
(lucrarea este întocmită după schema lucrărilor lui Apollonios Dyskolos). Priscian
definește:• unitățile limbii (litera-sunet, silaba, cuvântul, propoziția); • distinge
părțile de vorbire (partes oratiōnes); • dezvăluie caracteristicile părților de vorbire.
Deși a fost concepută ca un tratat, lucrarea lui Priscian a urmărit mai degrabă
scopuri normative și didactice.
În cursul Evului Mediu, în Europa, studiile de limbă nu au progresat. În
Europa apuseană, limba literară era latina, iar limbile vorbite, considerate barbare,
nu se bucurau de nici o atenție. În această perioadă, o înviorare a studiilor
lingvistice se observă la arabi.
Limba latină ocupa o poziție dominantă în Europa, în Evul Mediu. Acest
fapt a influiențat studiile lingvistice sub mai multe aspecte. Fiind limbă „moartă”,
latina era folosită mai ales în comunicarea scrisă (de altfel, latina avea aspect unitar
numai în formă scrisă, căci era pronunțată diferit de la o țară la alta). Datorită
acestei situații, în studiul limbii latine din perioada medievală se neglija totalmente
latura fonetică. Atenția exclusivă acordată limbii scrise a influențat și pe cei care,
la sfârșitul Evului Mediu, au început să studieze limbile vii din Europa, căci
 113

acestea erau analizate după schema tradițională a gramaticii latine și nu se ținea

seama de tradițiile lor specifice.
Studiul limbii latine era considerat și ca o școală logică a gândirii. În sec. XI-
XII-lea începe controversa dintre realism și nominalism. Adepții realismului
(Toma d´Aquino ș.a.) susțineau că existență reală au doar noțiunile generale, iar
obiectele și fenomenele respective ar fi niște cópii palide ale lor (Universalia sunt
res). Nominaliștii (Roscellin ș.a.), dimpotrivă, considerau că realmente există
obiectele și proprietățile lor, iar noțiunile generale nu există independent de obiecte
și nu reflectă proprietățile lor (Universalia sunt nomĭna).
În lucrările elaborate de Pierre Abélard (1079-1142), filosof, logician, teolog
francez; Roscelin de Compiègne (1050-1120), filosof și teolog francez, considerat
fondator al nominalismului; Toma d´Aquino (1225-1274), filosof, teolog, călugăr
dominican, doctor al Bisericii, etc. atestăm aspecte logico-filosofice ale limbii care,
într-un fel sau altul, au pregătit terenul pentru elaborarea ulterioară (în sec. al
XVII-lea) a gramaticilor universale (generale) și raționale.

Referințe bibliografice:
1. Dicționar Latin-Român, red. responsabil A. Udișteanu, București, 1962.
2. https://dexonline.ro/definitie/inchizi%C8%9Bie.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.

5.6.Tradiția lingvistică arabă în Euvul Mediu

În curdul evului mediu o înviorare a studiilor lingvistice se observă la arabi.
Preluând de la indieni și greci principiile analizei limbii, arabii au făcut descrieri
amănunțite ale foneticii, vocbularului și morfologiei limbii lor.
Califatul Arab a fost creat în 632 și ocupa următoarele teritorii: Asia
Anterioară, Africa de Nord, Transcaucazul și peninsula Pireneică. Pentru a
consolida statul său militar-teocrat (gr. theos – zeu, kratos – putere [1]), arabii au
impus popoarelor cucerite islamul și araba ca limbă științifică și oficial-
administrativă.
● Se dezvoltă științele naturii, arta, filologia. Lingvistica arabă medievală se
dezvoltă mai ales în sec. VIII-XIII. Anume în această perioadă se constituie și
activează cele 3 centre lingvistice mai importante: școlile de la Basra, Cufa,
Bagdad. Deși au preluat unele idei de la indienii și grecii antici (în special în
fonetică), savanții arabi au elaborat un sistem lingvistic original, fapt condiționat
de structura specifică a limbii arabe clasice în comparație cu sanscrita și greaca.
● Flexiunea limbii arabe se deosebește de cea a limbilor indoeuropene. Sensurile
gramaticale suplimentare se exprimă prin alternanța vocalelor intercalate între
consoanele ce alcătuiesc rădăcina cuvântului. Adăugarea la rădăcină a unor afixe și
 114

particule afectează nu numai partea vocalică, dar și unele consoane, modificând

astfel structura fonetică a cuvântului în ansamblu. Este evident că descrierea unei
astfel de limbi a necesitat elaborarea unui sistem de noțiuni gramaticale principial
diferite de cele aplicate în gramaticile indiene și grecești.
● Tradiția lingvistică arabă este inaugurată de Sibaweihi, autorul primei gramatici
normative a limbii arabe – „Al Kitab”-„Carte” (anul 796 d. Hr.) care conține o
descriere amplă și foarte minuțioasă a principalelor compartimente ale limbii arabe
clasice: fonetica, morfologia, derivarea cuvintelor, sintaxa.
În fonetică arabii au obținut succese relevante deja în sec. al XIII-lea. Preluând
de la „indieni unele principii de descriere a sunetelor vorbirii, savanții arabi au
caracterizat pe larg sunetele după locul, modul de articulare și după participarea
organelor active și pasive.”[2. 19]. Sibaweihi, de exemplu, distinge 16 grupuri de
consoane după locul de articulare.
În morfologie sunt abordate următoarele probleme (descrise destul de amănunțit
în opera lui Sibaweihi):
• părțile de vorbire;
• structura rădăcinii cuvântului;
• numele (substantivele, adjectivele, pronumele) și clasificarea lor;
• nume bicazuale și tricazuale;
• formarea numelor relative, compuse;
• formarea diminutivelor;
• formarea categoriilor de caz, gen, număr etc.;
• verbul și formele lui.
În sintaxa arabă sunt studiate diferite probleme, cum ar fi:
• structura propoziției;
• tipuri de propoziții (nominale, verbale și circumstanțiale);
• mijloacele de exprimare a unor părți de propoziție;
• tipurile părților de propoziție (complemente absolute, complemente directe,
complemente circumstanțiale);
• tipurile de legătură sintactică (acord, recțiune, aderare).
În lexicologie și lexicografie arabii disting:
• cuvinte literare și dialectisme;
• cuvinte învechite (uzuale până la apariția islamului) și neologisme (apărute
după răspândirea islamului);
• cuvinte frecvente (triconsonantice) și cuvinte rare;
• fac o delimitare a împrumuturilor lexicale, le clasifică după criteriile
modificării/nemodificării, adaptării/neadaptării lor la normele limbii arabe;
• precizează condițiile în care se recurge la împrumutul de cuvinte din alte
limbi.
 115

Analizând latura semantică a cuvintelor, arabii disting:

• cuvinte monosemantice și polisemantice;
• cuvinte cu sensuri directe și cele cu sensuri figurate;
• sinonime (absolute și relative) și omonime.
● Tratatul Mizdar de Suiut face o sinteză a cunoștințelor lexicologice.
Diversele tipuri de dicționare (explicative, bilingve, de sinonime, de
cuvinte rare etc.) reprezintă o încununare firească a eforturilor depuse de savanții
arabi în studiul gramaticii și al lexicologiei. De o mare popularitate s-a bucurat
dicționarul Kamus („Oceanul”) de al-Firuzabadi (1326-1414), ce cuprinde circa
80.000 de cuvinte și tradus în limbile turcă și persană.
Renumitul savant arab Mahmud al Kașgari (sec. XI, născut aproximativ în
1029 sau 1038) este autorul cunoscutei lucrări Divan lugat at-turk – „ Divanul
limbilor turcice”, scrisă în sec. al XI-lea, însă publicată mult mai târziu, după ce a
fost găsită la o bibliotecă din Istambul (denumirea inițială - Constantinopol).
Lucrarea este concepură ca un manual de limbi turcice destinată cunoscătorilor de
limbă arabă și conține elemente de tipologie (se descrie aglutinarea din limbile
turcice și flexiunea internă în arabă ș.a.). Pentru prima dată se face compararea
între limbi diferite ca tipologie. Lucrarea cuprinde următoarele compartimente:
• lexicul limbilor turcice;
• date privind teritoriile populate de triburile turcice;
• clasificarea limbilor turcice;
• date cu privire la fonetica istorică și gramatica limbilor turcice;
• date privind istoria, geogragia, etnografia, poezia și folclorul popoarelor
turcice;
• cea mai veche hartă a lumii în limbile turcice.
Abordând problema interacțiunii limbilor de tip diferit și genealogie diferită
(limba arabă, pe de o parte, și limbile turcice, iraniene, pe de altă parte), al Kașgari
pledează pentru egalitatea lor, contrar dogmelor islamice care considerau araba
limbă superioară, iar celelalte limbi fiind declarate inferioare, defective. Autorul
consideră că în limbă se reflectă realitatea, viața poporului și, din aceste
considerente, explică unele fenomene de lexic/limbă prin factori extralingvistici:
• particularitățile mediului geografic;
• modul de viață al purtătorilor limbii;
• specificul muncii, relațiilor dintre membrii colectivității lingvistice etc.
„Divanul limbilor turcice” se poate considera drept un început al metodei
contrastive. Autorul al Kașgari confruntă limbile și dialectele în plan strict
sincronic, fără a aborda problema evoluției lor, problema reconstrucției
arheformelor și fără a găsi strălimba/limba de bază. Finalmente, remarcăm că
tradiția lingvistică arabă medievală se deosebește prin caracterul său original, fapt
 116

determinat de specificul limbii arabe în care flexiunea internă servește pentru

exprimarea sensurilor gramaticale și a celor lexicale. Gramaticii arabi sunt
superiori celor din antichitate, prin faptul că au deosebit sunetul de literă și au
semnalat neconcordanțe între pronunțare și scriere. Au clasificat sunetele după
criterii fiziologice și acustice; au studiat elementele morfologice componente ale
cuvintelor. Cercetătorii arabi au alcătuit dicționare imense, în zeci de volume. Ei
s-au ocupat și de studiul altor limbi din imperiul arab.

Referințe bibliografice:
1. https://dexonline.ro/definitie/teocrat.
2. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.

5.7.Tradiția lingvistică în perioada Renessance-ului

Renessance sau Renașterea a fost o mișcare culturală care a debutat în Italia,
ulterior s-a răspândit în restul Europei. Influiența Renașterii a fost resimțită în artă,
muzică, literatură, știință, religie, politică și în alte domenii de cercetare. Savanții
renascentiști s-au axat pe emoția umană și realism în artă, adoptând metoda
umanistă în studiu. Limitele cronologice aproximative ale Renașterii sunt
considerate: • sec.XIV-XVI pentru Italia;
• sec. XV-XVI pentru alte țări din Europa de Vest și Centrală.
În epoca Renașterii are loc destrămarea orânduirii feudale și apariția
relațiilor capitaliste, acest proces fiind însoțit de trecerea treptată de la cultura
medievală la cea modernă. În artă, știință și în alte forme ale conștiinței sociale este
promovat principiul homocentrist (lat. homo,-ĭnis – om [1, 327]; lat. centrum,-i –
centru [1, 110]).
● Promotorii Renașterii situiază rațiunea mai presus de credința religioasă, ei
protestează împotriva dominației spirituale a bisericii. În opera de creare a științei
și culturii moderne laice, savanții și oamenii de artă renascentiști apelează la
bogata cultură a romanilor și grecilor antici. În acest scop sunt editate și comentate
cele mai reprezentative opere ale autorilor antici. Un merit deosebit în această
muncă l-au avut: Iulius Caesar Scaliger (1483-1558),  savant și medic italian, care
și-a petrecut o mare parte din cariera sa în Franța; Robert Stefanus (1503-1559),
Henri Stefanus (1528-1598) ș.a. considerați fondatori ai filologiei clasice
europene.
● La apariția filologiei semitice în Europa au contribuit Joseph Justus Scaliger
(1540-1609, lider religios și savant francez) și, mai târziu, Johann Reuchlin
[Raihlin] (1455-1522, umanist german, savant de greacă și ebraică). Studierea
 117

limbilor semitice (ebraica veche, araba, limba etiopeană etc.) i-a familiarizat pe
savanți cu structura specifică a limbilor semito-hamitice.
● Odată cu dezvoltarea relațiilor capitaliste (mai întâi în Italia, apoi în alte țări din
Europa) și formarea națiunilor, începe o lungă și grea luptă a oamenilor progresiști
pentru afirmarea limbilor naționale, pentru acordarea limbilor noi naționale a
rolului ce li se cuvine pe drept în toate sferele vieții. Începe studierea științifică a
limbilor naționale în curs de constituire, elaborarea normelor lor literare, a
manualelor pentru uzul școlar (de exemplu, Arte de la lengua Castellana, 1542, de
Elio Antonio de Hebriha).
● În limbi naționale noi se scriu tot mai multe opere artistice. Ca imbold au servit
traducerile de texte religioase, impuse de mișcarea reformistă. Astfel, începuturile
limbii literare germane sunt puse de traducerea bibliei, realizată în 1522 de către
Martin Luther (1483-1546), pastor și doctor în teologie, primul reformator
protestant; reformele lui au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane.
● Unul dintre primii vestitori ai Renessance-lui în lingvistică este Dante Alighieri
(Durante degli Alighieri /1265–1321/, poet și filosof italian, om politic florentin,
considerat cel mai de vază scriitor europen din perioada medievală; este autorul
Comediei Divine, capodoperă a literaturii universale; Dante este primul mare poet
de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”). A fost numit
„ultimul poet al Evului Mediu și, totodată, primul poet al vremii noi”[apud 3, 23].
În perioada 1303-1305 D. Alighieri scrie tratatul De vulări eloquentia („Despre
expresivitatea limbii populare”), în care, pe lângă aspectele legate nemijlocit de
limba italiană, tratează câteva probleme mai generale, cum ar fi:
• relațiile dintre limbile neolatine (italiana, franceza, provansala);
• dialectele limbii italiene;
• originea limbajului uman.
D. Alighieri se pronunță în apărarea limbilor populare, „naturale”, subliniind
avantajele lor față de latină, limbă „artificială, moartă”(tratatul a fost redactat în
limba latină medievală).
Autorul examinează și natura limbajului uman. Limba, după D. Alighieri, este
un fenomen bilateral: sunetele formează latura senzuală a limbii, iar latura
rațională rezidă în capacitatea limbii de a reda un conținut. Este importantă ideea
despre limbă ca fenomen în continuă dezvoltare. Pentru prima oară se reliefează
rolul limbilor vorbite, care nu mai sunt interpretate drept o „alterare” a limbii
literare (latine).
În epoca Renessance-lui își desfășoară activitatea încă doi mari savanți:
Petrus Ramus (Pierre de la Ramée /1515 – 1572/, umanist, logician și reformator
educațional francez, a fost una dintre cele mai proeminente victime, fiind convertit
protestant, ale masacrului de la Sfântul Bartolomeu) și Aarhus (1538-1586).
 118

Ramée este autorul gramaticilor de limbă greacă, latină și franceză. Aarhus

realizează o analiză sistematică a sunetelor vorbirii în lucrarea „Două cărți despre
litere”.
Elemente renascentiste, cum ar fi, de exemplu, venerarea culturii și științei
greco-romane, le vom întâlni mai târziu în lucrările lui Miron Costin, Dmitrie
Cantemir. Apariţia şi afirmarea unui curent umanist de gândire renascentistă în
Ţările Românești se „situează mai târziu decât în Occident: în secolul al XVII-lea
şi continuând să se afirme şi în secolul următor. Cauza acestei situaţii de întârziere
culturală este legată de târzia apariţie a oraşelor, a formării unei clase burgheze, a
persistenţei unor structuri feudale încă puternice. O altă cauză consta în presiunea
unui mediu de cultură bizantină de la noi, care permitea împrumuturi din Occident
- în artă, în literatură, în obiceiurile de la curte, ş. a. - dar numai cu condiţia
respectării stricte a tradiţiei şi fără abateri pe plan doctrinar” [4].

Referințe bibliografice:
1. Dicționar Latin-Român, red. Responsabil A. Udișteanu, București, 1962.
2. https://dexonline.ro/definitie/inchizi%C8%9Bie.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. https://www.dacoromania-alba.ro/nr38/umanismul_renasteri.htm.

5.8.Lingvistică în epoca postrenascentistă (sec. XVII-XVIII)

Marile descoperiri geografice, inventarea tiparului, realizările importante în
domeniul științelor exacte, răspândirea noilor concepții filosofice, consolidarea
continuă a relațiilor capitaliste, precum și alte inovații ce s-au produs în sec. XVII-
XVIII au accelerat în Europa Occidentală procesul de formare a națiilor și a
conștiinței naționale, ceea ce a ridicat considerabil rolul limbilor naționale în viața
spirituală a societății.
• Limbile naționale noi strâmtorează tot mai mul latina (limitându-i sfera de
utilizare) și devin obiectul principal al lingvisticii practice (traducerea dintr-o
limbă în alta, învățarea limbilor, întocmirea manualelor, dicționarelor etc.) și
teoretice (studii în care sunt abordate diferite aspecte științifice și filosofice ale
limbii). Astfel, sunt elaborate gramatici și dicționare pentru limbile engleză,
germană, franceză, spaniolă, italiană, rusă, ce urmăreau, în primul rând, scopuri
didactice și normative.
● Unele gramatici conțin elemente de teorie generală a limbii. De exemplu, în
„Российская грамматика”, scrisă de M. Lomonosov (1711-1765/savant, filolog,
poet rus) în 1755 și publicată în 1757, unele fapte de limbă rusă sunt comparate cu
fenomenele respective din alte limbi europene. De aesemenea, este abordată
legătura dintre limbă și gândire și accentuată funcția comunicativă a limbii.
 119

● Mulți savanți-enciclopediști, filosofi, logicieni, sociologi din această perioadă,

cum ar fi: René Descartes (1596-1650, cunoscut de asemenea cu numele
latin Cartesius), filosof și matematician francez; Francis Bacon (1561-1626),
filosof, om de știință, jurist, orator, autor englez; John Locke (1632–1704), filosof
și om politic englez; Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (1646-1716),
filosof și matematician german; Giambattista Vico sau Giovan Battista Vico
(1668-1744), filosof, om politic, retorician, istoric, jurist italian care a elaborat o
metafizică și filosofie istorică; Jean Jacques Rousseau (1712-1778), filosof
francez de origine geneveză, scriitor, compozitor, unul dintre cei mai de vază
reprezentanți ai iluminismului; Denis Diderot (1713-1784), filosof și scriitor
francez; Alexandru Nikolayevici Radișev (1749-1802), autor rus și critic social
care a fost arestat și exilat sub Ecaterina (II) cea Mare; Johann Gottfried von
Herder (1744-1803), filosof, teolog și poet german, ale cărui scrieri au avut o
influența importantă asupra unor reprezentanți ai clasicismului  german ca Goethe,
Schiller  și asupra dezvoltării romantismului etc., au abordat o serie de aspecte
generale ale limbii, formulând ipoteze și idei, ce vor fi reluate și dezvoltate în
lingvistica teoretică din secolele următoare. Savanții menționați împărtășeau
concepții filosofice diferite: Locke și Bacon – reprezentanți ai materialismului
metafizic; Descartes și Rousseau – dualiști; Leibniz și Herder – idealiști; Diderot și
Radișev – materialiști, dar opiniile lor cu privire la unele probleme de limbă
coincid în esență sau, cel puțin, sunt foarte apropiate. Astfel, se susține că:
• funcția primordială a limbii este cea comunicativă;
• între limbă și gândire există o legătură foarte strânsă;
• originea și istoria limbii sunt indisolubil legate de istoria gândirii.
De aici ipoteza că studierea „categoriilor logice ar permite să fie înțelese mai bine
categoriile limbii și viceversa, ca urmare al acestui fapt, ar fi posibilă formularea
de principii ale unui sistem lingvistic ideal, ce ar putea asigura claritatea și
corectitudinea gândurilor exprimate cu ajutorul unei astfel de limbi”[apud 1, 24].
● Savanții menționați mai sus, reprezentanți ai filosofiei limbii din perioada
postrenascentistă, au apreciat legătura dintre limbă și om, limbă și societate,
afirmând că limba se dezvoltă odată cu dezvoltarea omului (Herder), că limba
stimulează evoluția „neamului omenesc”(Radișev), că progresul societății și
dezvoltarea limbii sunt determinate de aceleași legități (Vico). Aceste idei, în
esență juste, au rămas în sfera tezelor filosofice generale, deoarece nu și-au găsit
reflectare (sau analiză) în vre-un studiu lingvistic concret.
● În cursul sec. XVII-XVIII este reluată problema originii limbii, fiind formulate
mai multe teorii/ipoteze, cum ar fi, de exemplu:
• teoria convenției sociale (de Jean Jacques Rousseau);
• teoria funcțională-mentală (de Denis Diderot);
 120

• teoria onomatopeică (de Gottfried Wilhelm Freiherr von Lebniz);

• teoria originii naturale (de Johann Gottfried von Herder)
• teoria interjecțiilor (de Rousseau și Charles de Bross ) etc.
Teoriile enumerate se deosebesc prin faptul cum interpretează condițiile,
factorii, mediul, circumstanțele care au determinat apariția limbajului, dar, cu toate
acestea, ele comportă o semnificație comună și anume, conceperea evoluționistă a
limbii, - calitate pe care limba o are chiar din momentul apariției sale. Această
calitate devine una relevantă pentru teoriile din această perioadă, deosebindu-le de
cele antice și cele medievale, în fond, statice.
● Savanții Francis Bacon, John Locke, Alexandru Nikolayevici Radișev, reluând
un aspect al controversei antice greco-romane physei-thesei, susțin caracterul de
semn al cuvântului, natura convențională și arbitrară a legăturii cuvântului cu
obiectul denumit. Mai mult, Bacon spune că funcția comunicativă de asemenea
este proprie și unor mujloace nelingvistice (desenele, gesturile, mimica etc.), ce
sunt percepute la fel ca și cuvintele cu ajutorul organelor de simț și, totodată,
posedă suficiente trăsături diferențiale ca să poată exprima diferite noțiuni. Pentru
a sugera ideea valorii comunicative a diverselor mijloace (semnalate mai sus), ei
compară cuvintele cu monedele, care pot fi făcute din metale diferite fără ca
aceasta să afecteze calitatea lor de monede. Aceste idei au fost folosite mai târziu,
aproape cu trei secole, în semiotica lingvistică.
● Gottfried Wilhelm Freiherr von Lebniz și-a expus părerea (speranța/convingerea)
că va veni timpul când vor fi elaborate gramatici ale tuturor limbilor lumii și
dicționare, - fapt care va permite compararea lor și va avea o mare importanță în
cunoașterea spiritului uman și a „miraculoasei lui activități multilaterale”[Apud 2,
26]. Importanța realizărilor obținute a filosofilor empiriști (John Locke, Francis
Bacon) și a reprezentanților raționalismului (René Descartes, Gottfried von
Lebniz) este incontestabilă. Cu toate acestea, ei se limitează, de fapt, la filosofia
limbii și nu realizează nici un studiu lingvistic al limbilor naturale, al sistemului și
structurii lor interne.
● Modelul de a îmbina studiul logico-filosofic cu cel lingvistic propriu-zis a fost
dat de Grammaire générale et raisonnée de la Port Royal (ediția I, 1660), alcătuită
de Claude Lancelot (1615-1695/ călugăr și gramatician francez) și Antoine
Arnauld (1612-1694/ teolog, matematician și filosof romano-catolic francez) de la
mănăstirea Port Royal. Această gramatică urmărea realizarea următoarelor
obiective:
 • explicarea naturii limbajului uman;
• descrierea celor mai importante fenomene ale limbii în scopul de a formula,
pentru necesități didactice, principalele reguli de funcționare a sistemului limbii;
 • expunerea principiilor fundamentale ale artei vorbirii (ars dicendi);
 121

 • explicarea asemănărilor și deosebirilor dintre limbi.

Gramatica Port-Royal se „deosebește net de gramaticile anterioare și pune
începutul constituirii lingvisticii generale ca știință, inaugurează o epocă nouă în
studiul teoretic al limbii”[1, 26]. Baza filosofică a „Gramaticii...” o constituie
filosofia carteziană (Cartesius – numele latinesc al lui R. Descartes), și anume
ideea universalității și teza fundamentală a filosofiei lui René Descartes – filosofia
raționalistă – potrivit căreia gândirea teoretică, rațiunea ar fi unicul criteriu ce
merită încredere. Este promovat principiul primatului rațiunii umane: lat. Cogĭto,
ergo sum („Gândesc/cugét, deci exist”).
● Interpretând și generalizând în spirit logicist fapte din limbile spaniolă, italiană,
franceză, germană, engleză, greacă, latină și ebraica veche, autorii Claude
Lancelot și Antoine Arnauld au formulat un șir de reguli și principii, a căror
aplicare ar înlesni cunoașterea tuturor limbilor lumii și a fiecărei limbi în parte,
însă aceasta va fi posibil, în opinia lor, numai dacă vor fi determinate căile și
modul de reflectare în limbă a categoriilor gândirii. Scopul lucrării rezidă în a
studia principiile logice care determină structura tuturor limbilor, în formularea
unor legi ce asigură cercetarea limbilor atât aparte, cât și a tuturor limbilor lumii.
Autorii își propun să explice categoriile limbii prin categoriile rațiunii/gândirii
(noțiuni, judecăți, raționamente). S-a ajuns astfel la ideea că, deoarece regulile
logicii formale sunt aceleași pentru toate popoarele, iar gramatica este forma de
exprimare a regulilor logicii, s-ar putea alcătui gramatici cu norme valabile pentru
toate limbile. Gramatica universală (rațională) conține reguli pancronice care nu
depind de factorul timp, iar limbile concrete (spaniola, italiana, franceza, germana
etc.) sunt considerate drept variante ale unei scheme lingvale universale.
● Gramatica Port-Royal inaugurează o analiză științifică propriu-zisă a
fenomenului limbă în sensul că este formulat un astfel de obiect al lingvisticii. Ea
s-a bucurat de o mare popularitate, fiind urmată de numeroase lucrări în același
gen. Gramaticile raționale și-au prelungit existența până la începutul secolului al
XIX-lea. Treptat s-au introdus în ele și observații bazate pe studiul limbii. Cu toate
acestea, remarcăm și unele lipsuri/puncte slabe care pot fi reduse la două:• autorii
gramaticilor raționale nu au luat în considerare că fiecare limbă are trăsături
specifice și că, din această cauză, limbile nu pot fi cuprinse într-o schemă unică
decât deformându-se sistemul lor; • nu s-a ținut seama de faptul că limbile se
transformă, se modifică după legi proprii, că structura lor nu e stabilită o dată
pentru totdeauna. Astfel, în gramaticile raționale nu și-a găsit reflectare adecvată
diversitatea tipologică-structurală a limbilor, specificul fiecărui idiom în modul și
formele de verbalizare a aceluiași conținut logico-obiectiv. Este meritorie
încercarea de a lega limba de gândire, dar unitatea acestor două fenomene a fost
înțeleasă ca identificare a lor.
 122

Descoperirile geografice, dezvoltarea navigației, comerțului, expansiunea

colonială a europenilor pe întinse teritorii din America, Africa, Australia, Asia,
Oceania au intensificat contactele europenilor cu numeroase popoare aborigene,
purtătoare ale unor limbi diferite ca structură și genealogie de cele europene.
Expansivitatea îi duce pe europeni în toate colțurile lumii, iar limbile indigenilor
încep să fie studiate, în primul rând din motive practice. Se desfășoară o muncă
intensă de studiere și clasificare a așa-ziselor limbi „barbare”. Primele glosare,
dicționare, gramatici, traduceri au fost realizate de naturaliști, călători, misionari.
Pe baza gramaticilor și dicționarelor s-au întocmit registre ( catalóg, cataloage, s. n.) de
limbi, care au servit mai târziu ca material pentru gruparea limbilor pe familii.
Primele încercări de clasificare a limbilor s-au făcut deja pe la sfârșitul sec. al
XVI-lea și au continuat în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea paralel cu lucrările
de descriere sistematică a diferitelor limbi. Trebuie remarcat că toate schemele de
clasificare genealogică a limbilor au avut unele deficiențe/lipsuri, deoarece se
bazau pe asemănări superficiale, neverificate istoric, științific.
● Tendința de a cuprinde cât mai multe limbi și cât mai multe fapte e caracteristică
mai ales pentru lucrările lexicografice de la sfârșitul sec. al XVIII-lea – începutul
sec. al XIX-lea. De exemplu, între anii 1787-1791 sunt publicate la Petersburg
două ediții ale lucrării „Сравнительные словари всех языков и наречий”
(„Dicționare comparate ale tuturor limbilor și graiurilor/dialectelor”) de Peter
Simon Pallas (1741-1811), naturalist, enciclopedist, geograf, om de știință
german, care a devenit cunoscut datorită expedițiilor științifice făcute în Rusia în a
două jumătate a sec. al XVIII-lea. A contribuit esențial la dezvoltarea filologiei,
ethografiei, biologiei, geologiei, geografiei. Această lucrare cuprinde 185 de
cuvinte, traduse consecutiv în 272 de limbi și dialecte ale lumii.
O lucrare similară, întitulată „Catálogo de las lenguas de las naciones
conocidas” („Catálogul de limbi ale națiunilor cunoscute”), va fi publicată în sec.
al XIX-lea de către Lorenzo Hervás y Panduro (1735-1809), iezuit spaniol și
celebru filolog. Această lucrare cuprinde o listă de cuvinte în 300 de limbi și date
cu privire la structura gramaticală a unor limbi.
● În acestă perioadă prinde rădăcini adânci ideea că limbile sunt înrudite între ele
și chiar se fac încercări de a le clasifica după acest semn (al rudeniei). O mare
importanță au prezentat ideile lui M. Lomonosov (1711-1765) privitoare la studiul
comparativ și istoric al limbilor. În lucrarea rămasă neterminată: „О сродных
языках российскому и о нынешних диалектах” ( „Despre limbile înrudite (sau
apropiate) cu rusa și despre dialectele actuale”) el a făcut o descriere exactă a celor
trei grupe de dialecte slave, semnalând apropierea mai mare care există între grupul
de răsărit și cel sudic. A arătat marea asemănarea în lexicul și morfologia limbilor
slave și baltice, explicând-o prin originea comună a acestor limbi.
 123

● M. Lomonosov avea clară noțiunea de „limbi înrudite ca fiind limbi care se trag
dintr-o singură limbă, iar în ceea ce privește limbile din Europa, numite mai târziu
indo-europene, socotea că s-au desprins nu simultan, ci treptat, dintr-o limbă
unică” [3, 5]. El a afirmat multe lucruri juste, verificate mai târziu, în sec. al XIX-
lea, iar lucrările sale a trezit în Rusia un interes viu pentru studiul istoric și
comparativ al limbilor.
În sec. al XVIII-lea europenii au cunoscut limba sanscrită. Familiarizarea
lor cu această limbă clasică indiană a trezit interesul și admirația savanților
romantici europeni. Unii ditre ei, cum ar fi Friedrich von Schlegel (1772-1829/
istoric, critic, teoretician literar german), în lucrarea „Uber die Sprache und
Weisheit der Indier ”(„Despre limba și înțelepciunea indienilor”), publicată în
1808, s-a grăbit chiar să declare că sanscrita ar fi acel izvor prim din care s-ar fi
dezvoltat celelalte limbi indo-eurpone. Lucrarea semnalată a exercitat o influiență
puternică la începutul sec. al XIX-lea asupra savanților din prima generație de
comparativiști. În general, cunoașterea de către europeni a limbii sanscrite a jucat
un rol foarte important în pregătirea terenului pentru studiul comparativ-istoric al
limbilor.
Este cazul să menționăm că mai înainte de F. von Schlegel, însă, înrudirea
sanscritei cu limbile latină, greacă, cu unele limbi celtice, germanice, italiene,
precum și ideea comunității genealogice a acestor limbi au fost susținute (cu
destule probe științifice) de William Jones (1746-1794), savant orientalist englez,
jurist, fondator al unei societăți științifice de la Calcutta (oraș în India; actualmente
are o populație de circa 4.600.000 de locuitori. Până în anul 1911 a fost capitala
coloniei India Britanică). În anul 1786, la una din ședințele acestei societăți, Jones
prezintă un referat, în care formulează ideea că asemănările dintre rădăcinile și
formele cuvintelor din limbile comparate nu sunt întâmplătoare și, prin urmare,
trebuie presupusă o sursă comună a lor, care nu mai există astăzi. Deși Jones a
remarcat că sanscrita are o structură mai perfectă decât limba greacă, mai bogată
decât limba latină și mai armonioasă decât fiecare dintre aceste limbi, el a plasat-o
totuși alături de celelalte idiomuri comparate și nu a considerat-o limbă-
bază/strălimbă a întregii familii de limbi indo-europene.
În concluzie: • afirmarea concepției evoluționiste asupra limbii;
• creșterea numărului de limbi atrase în câmpul intereselor știițifice;
• familiarizarea europenilor cu sanscrită;
• multiplele încercări de a compara și clasifica limbi diferite ca
sructură și genealogie.
Toate acestea au pregătit terenul pentru elaborarea unui sistem de principii și
procedee de analiză lingvistică care se vor numi mai târziu (începutul sec. al XIX-
lea) metoda comparativ-istorică.
 124

Referințe bibliografice:
1. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. Р. Вутцкович, М. Шанкевич, История языкознания, часть I, Moscova, 1968.
3. Н. Чемоданов, Сравнительное языкознание в России, Moscova, 1956.

5.9. Lingvistică comparativă-istorică

Lingvistica modernă datează de la începutul sec. al XIX-lea și este strâns
legată de elaborarea metodei comparativ-istorice. Crearea acestei metode
marchează constituirea lingvisticii științifice. Ea a rămas până în prezent principala
metodă de cercetare lingvistică.
Încă din sec. al XVI-lea s-au făcut multe studii comparative între diverse
limbi, nu totdeauna înrudite între ele. Pe la finele sec. al XVIII-lea aceste
preocupări, chiar și fără cunoașterea limbii sanscrite, au căpătat proporții și au
apărut lucrări care compară nu numai limbi indo-europene. Astfel, savantul rus, M.
Lomonosov, a lăsat o scrisoare nepublicată, în care argumentează, demonstrează pe
bază de comparații lexicale înrudirea între limbile slave, germanice, baltice, latină
și greacă. Trebuie remarcat că mai înainte, când se studiau limbile vechi, se luau de
obicei în considerare numai latina și greacă, ceea ce nu putea deschide un orizont
suficient de vast. Descoperirea sanscritei a lărgit considerabil baza de comparație,
și cum textele indiene, compuse la o dată foarte veche (sec. XVIII-XV î. Hr.),
cuprind numeroase arhaisme, ele au putut lămuri multe particularități ale limbilor
clasice. Cu tote acestea, eforturile savanțilot din sec. XVII-XVIII de a explica
asemănările dintre limbi și relațiile lor de rudenie nu aveau un suport întemeiat pe
o analiză cu adevărat științifică a faptelor de limbă. În primul sfert al sec. al XIX-
lea situația se schimbă odată cu elaborarea metodei comparative-istorice, când
procedeul „comparării devine un mijloc eficient de sistematizare a materiei de
limbă, iar interpretarea ei istorică e ridicată la rang de principiu fundamental al
studiului lingvistic”[1, 29]. În cursul anilor 1814-1820 au fost scrise lucrările lui
Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingvist și filolog danez; Franz Bopp (1791-
1867), lingvist și filolog german; Jacob Ludwig Carl Grimm (1785-1863/
cunoscut folclorist, scriitor și lingvist german, cunoscut mai ales pentru cele două
volume de povești pe motive populare germane, pe care le-a scris împreună cu
fratele său Wilhelm Grimm); Alexandru Khristoforovici Vostokov (1781-1864/
unul dintre primii filologi ruși), în care a fost aplicată metoda comparativ-istorică
la studierea limbilor indo-europene și/sau a unor grupuri de limbi din această
familie.
Prima lucrare tipărită care și-a propus acest scop a fost a germanului Franz
Bopp (numit prin tradiție fondator al lingvisticii comparativ-istorice):  „Über das
 125

Conjugationssystem der Sanskritsprache in Vergleichung mit jenem der

griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprache”  („ Despre
sistemul conjugării în sanscrită, comparat cu cel al limbilor  greacă, latină, persană
și germană"). Această lucrare este considerată drept actul de naștere a metodei
comparativ-istorice și a lingvisticii moderne. Autorul compară flexiunea  verbală
din limbile anunțate în titlu, constată prezența în ele nu a unor asemănări disparate,
ci a unui sistem de corespondențe gramaticale, ce nu pot fi explicate decât prin
genealogia comună a limbilor indo-europene. Adevărata contribuție a lui F. Bopp
reprezintă, după spusele lui F. de Saussure, însăși posibilitatea unei lingvistici
independente (posibilitate realizată în lucrările lui F. Bopp), al cărui obiect îl
constituie relațiile de rudenie între limbi, demonstrate pe calea analizei unei limbi
prin formele altei limbi. Teoria lui F. Bopp are la bază un principiu fundamental al
lingvisticii comparative, conform căruia înrudirea limbilor presupune nu numai
asemănarea formală a unor elemente gramaticale ale limbilor comparate, ci și o
unitate genealogică a lor, manifestată prin corespondențe legice în flexiunea
verbală și cea nominală. „Primul sistem de corespondențe morfologice, descoperit
de F. Bopp, a constituit o piatră de temelie, pusă la opera de elaborare a gramaticii
comparativ-istorice a limbilor indo-europene”[1, 31].
Jacob Ludwig Carl Grimm, unul dintre fondatorii de seamă a metodei
comparartive-istorice, supranumit „filologul națiunii”, este creatorul primei
gramatici comparative a limbilor germanice – Deutsche Grammatik („Gramatica
Germană”) în 4 volume, în care sunt studiate în plan comparativ-istoric fonetica,
morfologia, formarea cuvintelor și sintaxa tuturor limbilor germanice. Acest studiu
începe cu primele monumente scrise și se termină cu stadiul lor actual pentru sec.
al XIX-lea, cuprinzând și dialectele limbii germane, ceea ce permite să-l
considerăm pe J. Grimm unul dintre inițiatorii dialectologiei germane. În lucrarea
sa Grimm face prima periodizare științifică a istoriei limbii germane:
1. perioada vechii germane de sus – de la începuturi până în sec. al XI-lea; 
2. perioada vechii germane de mijloc – sec. XI - mijlocul sec. al XV-lea;
3. perioada noii germane de sus – de la mijlocul sec. al XV-lea – încoace.
Această periodizare, cu unele precizări neînsemnate, este actuală și astăzi.
J. Grimm a început, de asemenea, întocmirea și publicarea unui dicționar mare
academic, în care intenționa să cuprindă vocabularul de la Martin Luther (1483-
1546) până la Johann Wolfgang Goethe (1749-1832). Primul volum al acestui
dicționar a fost publicat în 1854, iar ultimul – în 1960.
Rasmus Kristian Rask, alt reprezentant al lingvisticii comparativ-istorice,
propune următoarele criterii de stabilire a înrudirii limbilor:
• asemănarea sistemelor fonetice ale limbilor comparate;
• unitatea limbilor comparate (înrudite) și asemănarea structurii lor gramaticale;
 126

• comunitatea fondului lexical principal;

• prezența modificărilor fonetice regulate.
Opera sa principală „Undersӧgelse om det gamle Nordiske eller Islandske
Sprogs Oprindelse” („Cesrcetări asupra limbii vechi nordice sau originea limbii
islandeze”), scrisă în 1814 (înainte de F. Bopp), dar publicată abia în 1818 la
Copenhaga, a dovedit înrudirea limbilor germanice cu limbile slave, baltice, greacă
și latină. Trebuie menționat că Rask a folosit material lexical și gramatical. Pentru
a demonstra înrudirea genealogică Rask, spre deosebire de Bopp, nu se limitează la
compararea elementelor morfologice, ci promovează consecvent ideea că este
necesar să fie supuse unei analize științifice cele mai esențiale cuvinte primare
(nederivate și neîmprumutate), comune pentru limbile comparate, precum și
corespondențele lor fonetice cu caracter legic.
În opinia lui R. Rask, idiomurile scandinavice și celelalte limbi germanice ar
constitui niște ramuri apropiate, care, împreună cu limbile baltice și cele slave, ar
proveni dintr-o strălimbă preistorică din sud-Estul Europei, numită de el limba
tracică, ale cărei cele mai vechi descendente ar fi greaca și latina. Rask a fost
primul savant care n-a acceptat ideea lansată de Friedrich von Schlegel (1772-
1829), potrivit căreia sanscrita ar fi fost srălimba idiomurilor indo-europene, ci a
încercat s-o localizeze undeva în Europa, susținând că însăși răspândirea teritorială
a popoarelor ar fi o dovadă a faptului că limba indiană sau cea persană nu pot
servi drept sursă din care ar fi putut să provină islandeza și celelalte limbi
europene.
Reprzentantul metodei comparativ-istorice în domeniul slavisticii a fost
Alexandru Khristoforovici Vostokov (1781-1864). A lăsat lucrări importante în
paleografia veche rusă și veche slavă. Este autorul unei serii de lucrări de
lingvistică, lexicografie și filologie: • „Рассуждение о славянском языке,
служащее введением к Грамматике сего языка, составляемой по
древнейшим оного письменным памятникам”, — 1820. O parte a acestei
lucrări, întitulată „Рассуждение о славянском языке” a fost publicată în «Труды
Общества по изучению русской словесности», XVII, 1856; integral lucrarea a
fost publicată de către  I. Sreznevsky cu denumirea „Рассуждение о славянском
языке” // Филологические наблюдения А.Х. Востокова. — СПб., 1865; •
„Грамматика церковнославянского языка, изложенная по древнйшим оного
письменным памятникам”, — СПб, В типографии Императорской Академии
наук, 1863; • „Словарь церковнославянского языка”,1858-1861, Т. 1-2.
Aceste lucrări și altele l-au făcut cunoscut peste hotarele Rusiei. Este
considerat întemeietorul slavisticii; emite ipoteza despre posibilitatea restabilirii
sistemului limbii paleoslave. Vostokov respinge ideea susținută de Josef
Dobrovský (1753-1829/ filolog și istoric ceh), potrivit căreia slava veche ar fi fost
 127

limba-bază a tuturor idiomurilor slave. El menționează că slavii, în trecutul

îndepărtat, constituiau mai multe triburi și populau, respectiv, teritorii diferite.
Astfel, nu putem vorbi de o limbă slavă comună, dar de mai multe dialecte slave.
Cu toate acestea, din lucrările lui Vostokov se desprinde ideea posibilității de a
reconstrui slava comună (paleo- sau protoslava) pe baza comparării elementelor
comune din limbile slave, idee realizată în slavistica actuală.
Autorul rus abordează problema originii slavei bisericești (limba slavonă), a
periodizării ei:
• perioada veche – monumente din sec. IX-XIV;
• perioada medie – monumente scrise în sec. XV-XVI;
• perioada nouă, cea a cărților bisericești tipărite – după sec. al XVI-lea.
O problemă, nu mai puțin importantă, cercetată de Al. Vostokov, este cea a
valorii fonice a buchiilor „Ѫ” (ius mare) și „Ѧ” (ius mic). Autorul recurge la
comparera textelor sud-slave vechi cu fapte din limbile vii rusă și polonă. Este știut
că limba poloneză a păstrat fonemele nazale în cuvinte de tipul „dąb” (stejar),
„mięso” (carne), „gęs”(gânsac), „pięć” (cinci) etc., ale căror corespondente vechi
slave conțin iușii respectivi: дѪбъ, гѪсь, мѦсо, пѦть. De aici concluzia firească a
lui Al. Vostokov că „Ѫ” se pronunță ca „õ”, iar „Ѧ” – ca „ẽ”. Faptul este
confirmat și de limba română, în care cele mai vechi împrumuturi sud-slave (de
tipul: muncă˂ мѪка ; dâmb ˂ дѪбъ ; grindă˂ грѦда ; gânsac˂ гѪсь etc.) de
asemenea au păstrat caracterul nazal al iușilor.
Pe teren romanic, afirmarea metodei comparativ-istorice a fost stimulată de
cunoașterea temeinică de către cercetători a limbii latine (limba-bază a idiomurilor
romanice/neolatine), de editarea poeziei trubadurilor*1. Fondator al lingvisticii
romanice este considerat Friedrich Christian Diez, pe scurt, Friedrich
Diez (1794-1876), filolog și romanist german, autorul lucrării „Grammatik der
romanischen Sprachen” („Gramatica limbilor romanice”), Bonn 1836–38, în 3
(trei) volume. Lucrarea include fonetica, morfologia și sintaxa limbilor spaniolă,
portugheză, valahă, italiană, franceză, provansală. Limba catalană este descrisă
pe scurt în compartimentul consacrat limbii provansale, iar retoromana (ladina) –
la compartimentul limbii franceze.
O lucrare similară aparține lui Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936), filolog
elvețian din școala neogramatică de lingvistică. Ambele lucrări s-au bucurat de
mare succes, fiind reeditate de câteva ori.
Note:
*1.●TRUBADÚR, trubaduri, s. m. Poet-cântăreț provensal din evul mediu; p.
gener. poet-cântăreț care călătorea din loc în loc. – Din fr. troubadour.,
sursa: DEX-98 (1998) [2].
 128

Referințe bibliografice:
1. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Meyer-L%C3%BCbke.

5.10. Wilhelm von Humboldt. Elaborarea lingvisticii generale

W. von Humboldt (1767-1835), savant german, se deosebește de lingviștii
din vremea lui prin faptul că a îmbrățișat un câmp mai larg de probleme, între care
un loc important îl ocupă teoria limbii. El avea cunoștințe temeinice în mai multe
domenii: lingvistică, literatură, filosofie, drept. Cunoștea multe limbi indo-
europene, limbi ale indienilor din America, limbi malaio-polineziene, limba bască,
chineză, japoneză etc. Lui W. von Humboldt îi revine meritul de a fi interpretat în
mod filosofic diferite aspecte ale limbii și de a fi pus bazele lingvisticii generale ca
disciplină științifică aparte. Savantul german construiește o teorie funcțională-
evoluționistă a limbii, având la bază concepția istorică a lui Johann Christoph
Friedrich von Schiller (1759-1805/ filosof, istoric, fizician, poet și dramaturg
german), sistemul filosofiei critice al lui Immanuel Kant (1724-1804/ filosof
german; este considerat unul dintre cei mai mari filosofi din istoria culturii
apusene); doctrina lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831/filosof
german) cu privire la ideea absolută („rațiunea universală”, „spirit universal”).
Humboldt a considerat această teorie drept o parte integrantă a concepției sale
antropologice.
Între anii 1801-1819 a desfășurat o „ fructuoasă activitate de stat în calitate
de ministru al culturii și al învățământului public (1808-1810), a contribuit
deosebit de mult la reorganizarea școlii medii și a celei superioare, a fost unul din
întemeietorii Universității din Berlin. Între anii 1810-1819 Humboldt este în
funcția de diplomat”[1, 15]. După anul 1819 W. von Humboldt s-a consactrat
totalmente cercetărilor lingvistice. Lucrările de bază sunt:• „Ueber das
vergleichende Sprachstudium in Beziehung auf die verschiedenen Epochen der
Sprachentwicklung” („Despre studierea comparată a limbilor în diferite epoci de
dezvoltare a lor”), 1820; • „Ueber die Entstehung der grammatischen Formen und
ihren Einfluss auf die Ideenentwicklung” („Despre originea formelor gramaticale
și influiența lor asupra dezvoltării spirituale”), 1822; • „Ueber die
Verschiedenheiten des menschlichen Sprachbaues” („Despre varietatea structurală
a limbajului uman”), 1827-1829; • „Über die Kawi-Sprache auf Insel Java”
(„Despre limba kavi de pe insula Java), publicată post-mortem, în anii 1836-1839.
Cele mai importante lucrări ale savantului au fost publicate după moartea lui. În
1836, fratele lui mai mic, Alexander von Humboldt (1769-1859), îi publică opera
fundamentală de filosofie a limbajului „Über die Verschiedenheit des
menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des
 129

Menschensgeschlechts” („Despre deosebirile din structura limbilor și influiența lor

asupra dezvoltării spirituale a speciei umane”). În prefața volumului I a acestei
lucrări sunt expuse majoritatea părerilor autorului cu privire la ontologia limbii,
legătura ei cu așa-zisul spirit al poporului, cu gândirea și realitatea obiectivă. În
accepția lui Humboldt, limba ar fi o activitate a spiritului, a gândirii „o formă de
expresie a spiritului poporului, nației”[apud 2, 72], „un organ al existenței
interioare, însăți această existență”[2, 69], „un fel de maniferstare externă a
spiritului poporului”[2,71]. Mai mult, Humboldt este tentat să identifice cele două
fenomene:„ particulatitatea spirituală și structura limbii unui popor se
întrepătrund atât de adânc, încât dacă există una, cealaltă poate fi dedusă din ea...”;
„limba poporului e spiritul lui, iar spiritul poporului e limba lui – este greu să ne
imaginăm ceva mai identic. În ce mod ele se contopesc într-un tot, inaccesibil
rațiunii noastre, rămâne pentru noi o taină”[apud 3, 42]. W. von Humboldt
consideră că elementul primordial este spiritul, ce se manifestă ba sub forma
sufletului omenesc, a conștiinței (care există obiectiv, se dezvoltă după legile sale
imanente și nu depinde de realitatea materială), ba ca o forță din afara lumii.
Partea valoroasă a concepției lui W. von Humboldt o constituie numeroase
idei, concluzii juste în fond, formulate în spiritul filosofiei lui Georg Wilhelm
Friedrich Hegel. Astfel, Humboldt, în repetate rânduri, subliniază legătura
indisolubilă a limbii cu gândirea, funcția mentală a limbii. Autorul scrie:„ Limba
este organul formativ al gândirii. Prin mijlocirea sunetului articulat activitatea
mentală este materializată și devine accesibilă perceperii senzoriale. Astfel,
activitatea gândirii și limba reprezintă o unitate inseparabilă. În virtutea necesității,
gândirea este legată întotdeauna de sunet , altfel ea nu poate dobândi claritate, iar
reprezentarea nu se poate transforma în noțiune”[2, 78]. Aceste idei conțin
concluzia justă că omul nu atribuie cuvântului o noțiune gata constituită, ci o
generează cu ajutorul cuvântului. Autorul consideră că, sub raport genetic și
existențial, limba și gândirea sunt categorii istorice; au apărut și s-au dezvoltat
concomitent, în deplină corespundere una cu alta, influiențându-se reciproc.
Un loc însemnat în concepția lui W. von Humboldt îl ocupă teza despre
limbă ca activitate. Autorul susține că limba este o activitate „ a spiritului
poporului”, „nu este un Ergon (produs), ci Energeea (activitate); ea este o
activitate neîntreruptă a spiritului ce tinde să transforme sunetul articulat într-o
expresie a gândului”[2, 73].
Caracterul sistemic al limbii reprezintă o trăsătură ontologică definitorie a ei.
W. von Humboldt este unul ditre primii savanți din sec. al XIX-lea care a afirmat
necesitatea studierii limbii ca „un organism legat interior” [2, 73]. El sesizează
caracterul sistemic al limbii, definind-o drept ansamblu organizat de elemente
(=sistem=). Savantul compară limba cu o pânză largă în care orice fir este
 130

întrețesut cu celelalte și ajunge la concluzia că în limbă nu există nimic particular;

fiecare element al ei, luat izolat, se manifestă doar ca o parte dintr-un întreg. De
caracterul sistemic al limbii este strâns legată teoria semnului lingvistic. Autorul
susține că „ cuvintele trebuie considerate niște semne ale unor noțiuni”, „cuvântul
întotdeauna reprezintă o unitate binară a sunetului și noțiunii. Datorită acestui fapt
cuvintele devin elemente variabile ale vorbirii” [2, 82].
Contribuția lui W. von Humboldt la elaborarea diverselor aspecte ale teoriei
generale a limbii este indiscutabilă. Cu toate acestea, nu trebuie scăpate din vedere
și unele laturi discutabile ale concepției humboldtiene. Bunăoară, Humboldt,
studiind problema raportului dintre limbă, gândire și realitate, formulează o serie
de teze, cum ar fi: „Dat fiind că perceperea și activitatea omului depind de
reprezentări, atitudinea lui față de obiecte e condiționată întru totul de limbă”,
„fiecare limbă conține o concepție aparte asupra lumii”, „fiecare limbă rescrie în
jurul poporului căruia îi aparține un cerc, din care poți ieși numai dacă treci într-un
alt cerc. Învățarea unei limbi străine ar putea fi asemănată, deci, cu adăugarea unui
nou punct de vedere la viziunea avută asupra lumii” [2, 81]. Este evident că
savantul german exagerează rolul limbii în procesul de cunoaștere a realității
înconjurătoare, considerând-o, nejustificat, un fel de „demiurg” al lumii existente.
Această teorie a lui Humboldt (în fond greșită) o regăsim cu un secol mai târziu în
cadrul unor școli și doctrine din lingvistica occidentală (neohumboldtianismul lui
Johann Leo Weisgerber (1899-1985/ lingvist german); existențialismul lui Martin
Heidegger (1889-1976/ unul din cei mai importanți filosofi germani din secolul al
XX-lea); ipoteza Sapir-Whorf / în lingvistică și antropologie, această ipoteză
susține că propriile reprezentații mentale depind de categoriile lingvistice. Modul
în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim).
Un loc important în teoria limbii elaborată de W. von Humboldt, în care
autorul dezvălue proprietățile ontologice fundamentale ale limbii, natura ei
adevărată, îl ocupă antinomiile limbii, numite în terminologia de mai târziu a lui
F. de Saussure și în lingvistica modernă – dihotomii. În concepția savantului,
antinomiile nu sunt niște contrarii logico-formale, dar trăsături (aspecte,
caracteristici) diferite ale limbii.
1. Antinomia unității indisolubile și a contradicției dintre limbă și gândire. În
activitatea de limbaj și cea intelectuală a omului cele două fenomene coexistă.
Limba și gândirea formează o unitate indisolubilă, se presupun reciproc. Pe de altă
parte, limba nu este aptă a exterioriza întreaga varietate a gândurilor și
sentimentelor omenești.
2. Antinomia limbii ca activitae (Energeea) și a limbii ca produs (Ergon).
Individul crează limba în momentul dat; pe de altă parte, limba este un produs al
activităților generațiilor anterioare.
 131

3. Antinomia staticii și a dinamicii limbii. Limba este un fenomen imuabil,

permanent; pe de altă parte, limba este mereu în mișcare și, respectiv, în
permanentă schimbare, elementele ei se actualizează în vorbire.
4. Antinomia limbii și a vorbirii. Toate elementele limbii se află în mișcare în
actele de vorbire, adică în uzaj. În limbă „(ansamblul actelor de vorbire) se
cuprinde ceea ce este esențial și comun în diferite acte de vorbire. Limba ca produs
al vorbirii nu se identifică cu însăși vorbirea poporului”[1, 18].
5. Antinomia vorbirii și înțelegerii. „Vorbirea și înțelegerea sunt forme diferite
ale activității de limbaj”[2, 80]. În procesul vorbirii înțelegerea nu este completă
între indivizi, - fapt care se explică prin perceperea diferită a unora și acelorași
fenomene/obiecte; oamenii se deosebesc după nivelul de cunoștințe, gradul de
instruire, vârstă etc. Totuși, grație conținutului obiectiv al celor exprimate,
comunicarea nu este periclitată.
6. Antinomia obiectivului și subiectivului în limbă. W. von Humboldt susține
că limba este subiectivă în raport cu obiectul cunoașterii și obiectivă în raport cu
omul.
7. Antinomia socialului și individualului (generalului și particularului).
Limbile pot fi considerate și operă a popoarelor, dar, în același timp, ele rămân
opera unor indivizi aparte.
8. Antinomia necesității și libertății în limbă. „Prin influența limbii asupra
omului se manifestă durabilitatea legilor structurii ei; prin influența omului asupra
limbii își manifestă forța fenomenul libertății”[ a se vedea 4, 54-56].
Lui W. von Humboldt îi aparține teoria despre forma internă a limbii.
Limba constituie o unitate a materialului și idealului. În ea nu există materie în
afara formei; forma însăși sta la baza delimitării limbilor. Savantul german distinge
forma externă și forma internă. Forma externă (cea materială) determină specificul
fiecărei limbi. Humboldt, prin conceptul de firmă externă, teoretizează diversitatea
limbilor, având drept punct de pornire planul expresiei. De exemplu.: germ.
fledermaus, rom. liliac, fr. chauve-souris (expresii diferite în limbi diferite).
Autorul susține că în conținuturile fiecărei limbi există o dimensiune particulară,
specifică istoricește fiecărei limbi în parte (forma internă a limbii). Astfel,
Humboldt se opune ideii că conținuturile cuvintelor sunt aceleași/identice pentru
toate limbile și dezvoltă ideea că fiecare limbă construiește conținuturi lingvistice
proprii, în acord cu perspectiva din care este privit obiectul. Sunt diferite nu doar
expresiile, ci și conținuturile. Forma internă, consideră autorul, reprezintă un
model funcțional, un mijloc de unire a noțiunii și a complexului sonor; forma
internă este „expresia spiritului poporului” și, totodată, totalitatea structurilor
limbii (structura abstractă a limbii în ansamblu).
 132

W. von Humboldt a abordat și problema clasificării morfologice (tipologice)

a limbilor lumii. În funcție de structura cuvântului și structura propoziției, autorul
distinge 4 (patru) tipuri de limbi: flective, aglutinante, incorporante, izolante. În
dependență de gradul de sinteză a formei interne și a formei externe, limbile sunt
divizate în „limbi perfecte” (limbile cu formă strict regulată: flective, în primul
rând, cele indo-europene) și „limbi imperfecte” (care deviază de la regularitatea
strictă: celelalte tipuri - aglutinante, incorporante, izolante). Humboldt consideră
drept limbi perfecte idiomurile în care sensurile gramaticale sunt redate,
preponderent, prin intermediul afixelor. Pierderea lor (afixelor) este interpretată de
autor ca o degradare și imperfecțiune. Deoarece, conform teoriei lui Hunboldt,
„fiecare limbă conține o concepție aparte asupra lumii” sau „din fiecare limbă
putem trage concluzii despre caracterul poporului” și, în genere, spiritul poporului
depinde de tipul limbii pe care o vorbește, rezultă că popoarele care vorbesc așa-
zisele „limbi imperfecte”ar fi inferioare sub raport mental, spiritual, intelectual etc.
față de popoarele indo-europene, care vorbesc „limbi perfecte”.
Primul care a respins această teorie a fost Nikolai Gavrilovici Cernâșevski,
(1828-1889/ filosof materialist, scriitor, jurnalist, critic literar, luptător social rus),
care a arătat că nu este o imprudență mai mare decât că judeci despre caracterul
gândirii unui popor în baza structurii cuvântului și a propoziției din limba
respectivă. N. Cernâșevski menționa că ea (structura gramaticală a limbii) „nu are
decât valoare tehnică specială, iar pentru istoria popoarelor nu reprezintă nici o
importanță reală”[5, 831].
Teoria generală a limbii elaborată de W. von Humboldt a „exercitat o
influiență impresionantă asupra contemporanilor săi, dar mai ales asupra
generațiilor ulterioare de savanți lingviști, care, într-un fel sau altul, au preluat și
dezvoltat diversele aspecte ale doctrinei lui. Se poate afirma cu siguranță că
majoritatea concepțiilor lingvistice mai importante din următoarele două secole
sunt tributare, într-o măsură mai mare sau mai mică, lui W. Humboldt, iar unele
idei expuse de el sunt discutate viu și în lingvistica actuală”[3, 46].
Cu toate acestea, concepția lingvistică a lui W. Humboldt nu este lipsită și de
unele deficiențe:
• Se exagerează rolul limbii în procesul cunoașterii: limba este declarată
drept o „lume intermediară”(zwischenwelt – „loc dintre două locuri”), situată între
popor și lumea obiectivă înconjurătoare. Savantul consideră că atitudinea noastră
față de obiecte și fenomene este determinată nu de proprietățile acestora, dar de
limbă.
• Savantul consideră că în limbile indo-europene (numite de el sanscrite)
sinteza formei interne și a învelișului sonor (a formei externe), ce se reflectă în
structura gramaticală, s-ar realiza mai deplin, datorită cărui fapt anume aceste
 133

limbi ar exercita asupra spiritului o influiență multilaterală, armonioasă, favorabilă

pentru dezvoltarea mentală.

Referințe bibliografice:
1. L. Novac, Em. Oglindă, Lingvistica Generală (materiale didactice), Chișinău, 1998.
2. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. Ф. Березин, История лингвистических учений, гл.4, Moscova, 1984.
5. Н Черныше́вский, Очерки научных понятий по некоторым вопросам
всеобщей истории. О классификации людей по языку. Полн. Собр. Соч., Т.10,
Moscova-Leningrad, 1951.
5.11. Naturalismul lingvistic
Fondator și cel mai de seamă reprezentant al filosofiei naturaliste a limbii
este considerat August Schleicher*1 (1821-1868/lingvist german, cunoscut
comparativist de la mijlocul sec. al XIX-lea), deși unele elemente ale concepției
naturaliste se întâlnesc deja în lucrările lui Franz Bopp (1791-1867), W. von
Humboldt (1767-1835). Concepția naturalistă a avut la bază teoria humboldtiană a
limbii ca activitate (Energeea), preluând și dezvoltând două teze mai importante:
• gândul/ideea „apare odată cu primul act de limbaj și se constituie în
categorii (reprezentări, noțiuni) în măsura în care se constituie produsul actelor de
limbaj, adică sistemul limbii cu unitățile, categoriile, clasele sale”[2, 407];
• limbajul uman natural este un organism (un sistem) ce se autodezvoltă
independent de om, asemănător oricărui alt organism natural.
Secolul al XIX-lea a fost marcat de mari descoperiri și inovații cu rezultate
marcante în mai multe domenii, cum ar fi biologia, chimia, matematica, fizica,
electricitatea și metalurgia. Influiențat de realizările deosebit de importante pe
care le-au obținut științele naturii, August Schleicher a dezvoltat teoria potrivit
căreia limba ar fi un organism ce trăiește conform unor legi imanente, proprii
naturii ei. Savantul german, prin urmare, consideră că lingvistica, de asemenea, ar
fi o știință naturală, spre „deosebire de istorie și filologie, în care un rol foarte
mare, după Schleicher, îl joacă momentul subiectiv”[3, 46]. Vorbind despre rolul
lingvisticii în sistemul științelor, A. Schleicher susține că lingvistica este o parte a
științelor naturii, deoarece în limbă acționează legi obiective pe care individul nu le
poate schimba conform voinței sale; asemenea legi acționează și în natură.
Lingvistica și filologia, după Schleicher, au obiecte de studiu diferite: lingvistica
studiază limba ca fenomen natural; filologia are drept obiect de cercetare
monumentele de literatură, cultură. Domeniul „de tangență al celor două științe
 134

este sintaxa, în care acționează, pe de o parte, legi obiective, pe de altă parte, există
factori subiectivi, voința umană”[4, 245].
Epoca în care Schleicher și-a desfășurat activitatea sa științifică a fost
dominată de ecoul produs de succesele și descoperirile lui Charles Darwin (1809-
1882), celebru naturalist, biolog, geolog britanic (autor de cărți), este fondatorul
teoriei cu privire la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). Naturalismul
concepției lingvistice generale a lui A. Schleicher și-a găsit o expresie mai largă în
lucrările Die Darwinsche Theorie und die Sprachwissenschaft, 1863 („ Teoria lui
Darvin și știința limbii”) și Die Bedeutung der Sprache für die Naturgeschichte
des Menschen. Weimar, H. Boehlau, 1865 („Însemnătatea limbii pentru istoria
naturală a omului”). Savantul german susține că „legile pe care Darwin le-a
stabilit pentru speciile de animale și plante sunt aplicabile, cel puțin în linii
generale, și organismelor limbii”[5, 98], „limbile își manifestă caracteristicile lor
de organisme naturale nu numai prin faptul că se clasifică în genuri, specii,
subspecii etc., ci și prin aceea că creșterea lor are loc după anumite legi” [5, 95].
A. Schleicher și-a însușit fără rezerve teoria (curentă în vremea sa) cu privire
la evoluția limbilor. El afirmă că viața limbii se împarte în două perioade total
deosebite: • perioada preistorică, în decursul căreia limba se dezvoltă; • perioada
istorică, când limba decade, are loc declinul și destrămarea formelor ei. Autorul
spune că „ viața limbii nu se deosebește esențialmente de viața celorlalte
organisme vii – plante și animale. Ca și acestea din urmă, ea cunoaște o perioadă
de creștere de la structuri elementare la forme mai complexe și perioada
îmbătrânirii, când limbile se depărtează tot mai mult de faza superioară atinsă, iar
formele lor atestă pierderi” [5, 96]. După Schleicher, esența fiecărei limbi este
determinată de modul în care sunt redate sensul (reprezentarea, noțiunea) și relația.
Sensul îl exprimă rădăcinile cuvintelor, iar relația este redată prin mijlocirea
afixelor. Pornind de la aceste principii, savantul german examinează problema
clasificării morfologice a limbilor. Cele trei tipuri de limbi izolante, aglutinante,
flective s-au constituit în perioada preistorică, dezvoltându-se consecutiv unul după
altul de la structuri monosilabice la cele complexe: izolante ˃aglutinante ˃flective.
După Schleiher, limbile izolante conțin doar cuvinte ce exteriorizează sensul, pe
când relația este redată implicit. Limbile aglutinante ocupă o poziție intermediară,
în care cuvântul se scindează în părțile sale componente care nu formează o
unitatea indisolubilă: elementele exprimând sensul se alătură elementelor care
exprimă relația. Limbile flective reprezintă forma superioară în evoluția structurii
limbii, sensul și relația fuzionează.
Desăvârșirea concepției naturaliste a lui A. Schleicher are loc odată cu
încercarea sa de a aplica teoria evoluționistă a lui Ch. Darwin la istoria limbilor în
lucrarea Die Darwinsche Theorie und die Sprachwissenschaft, 1863 („ Teoria lui
 135

Darvin și știința limbii”) , unde definește limbile ca fiind „organisme naturale

care, fără a putea fi determinate de voința oamenilor, s-au născut, au crescut și s-au
dezvoltat, în conformitate cu anumite legi, apoi îmbătrânesc și mor; și lor le este
proprie acea serie de fenomene pe care obișnuim să o cuprindem sub numele de
viață”[6, 38]. A. Schleicher caută paralele între viața limbii și viața unui organism:
el aseamănă pe strămoșul unei specii cu limba primară, speciile înrudite – cu
familia de limbi, subspeciile – cu dialectele, iar pe indivizi – cu limbile. Sub
influiența concepției sale naturaliste, savantul german și-a reprezentat procesul de
diversificare a limbilor indo-europene în forma arborelui genealogic, a unui
trunchi din care se desprind mai multe ramuri:
germana
slavo-germană
lituana
slavo-lituană
limba-bază ario-greacă slava
italo-celt.
indo-europeană iItalo-celtică greco-italo celtica
italica
albaneza
ariană
greaca
iraniana
indiana

A. Schlaicher a înțeles, după cum rezultă din această schemă, că limba indo-
europeană comună s-a scindat mai întâi în câteva limbi comune, din care, apoi, s-
au separat diferite limbi indo-europene. Autorul a prezentat schematic procesul de
diversificare, neînțelegând caracterul său complex și contradictoriu. Ca și speciile
(de plante, animale), limbile s-au creat pe calea diferențierii treptate a unei limbi-
bază, care a început să fie vorbită într-un mediu nou.
„Moartea” sau fenomenul dispariției limbilor A. Schleicher, de asemenea, îl
explică în spirit naturalist, apelând la teoria evoluționistă a lui Ch. Darwin. „În
perioada actuală din viața omenirii, după A. Schleicher, în lupta pentru existență
înving cu precădere limbile indo-germanice (indo-europene); extinderea lor
continuă fără întrerupere, iar numeroase alte limbi sunt scoase din uz de ele”[5,
103]. Astfel, „moartea” limbilor s-ar explica prin insuficienta lor adaptabilitate,
căci în „lupta pentru existență” înving limbile mai puternice.
Totuși, concepția lui A. Schleicher atestă și unele deficiențe. Este
vulnerabilă încercarea savantului de a identifica limba cu organismele vii; suscită
discuții, obiecții teza cu privire la degradarea limbilor în perioada istorică. Un șir
de momente explică, însă nu justifică, concepția materialist-vulgară a lui August
Schleicher: încercarea autorului 1. de a formula legile limbii; 2. de a aplica în
studiul limbii metode exacte, asemănătoare celor din științele naturii pentru a feri
 136

lingvistica de subiectivism; 3. de a afirma concepția sistemică asupra limbii, ce are

o structură a sa; 4. de a depăși concepția idealistă-subiectivă a predecesorilor săi
asupra limbii și gândirii și a afirma materialitatea limbii (a se comp. „limba
întruchipează în sunete procesul gândirii” [5, 92-93], „limba este gândirea
exprimată cu ajutorul sunetelor” [5, 92], „limbile... organisme naturale create din
materie sonoră” [5, 95]).
August Schleicher a desfășurat o amplă activitate științifică în calitate de
conferențiar la universitatea din Bonn (1848), Praga (1850) și profesor la
universitatea din Jena (1857), iar în anul 1858 este ales menbru-corespondent al
Academiei de Științe din Petersburg. Naturalismul lingvistic, cu toate deficiențele
sale de ordin metodic și metodologic, este totuși considerat un pas înainte în
procesul de cunoaștere științifică a aspectelor filosofice ale limbii, iar contribuția
lui A. Schleicher, în ansamblu, rămâne a fi foarte valoroasă, inestimabilă în
domeniul comparativisticii și tipologiei limbilor.
Note:
*1.● August Schleicher a fost un lingvist german. Marea sa lucrare a fost un
compendiu al gramaticii comparate al limbilor indo-europene în care a încercat să
reconstruiască limba proto-indo-europeană [1].

Referințe bibliografice:
1. er69i57j0l7.18838j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8me.
2. Амирова Т.А., Ольховиков Б.А., Рождественский Ю.В. Очерки по истории
лингвистики, Moscova, 1975.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. А́. В. Десни́цкая, Понятие языкового развития и языковой истории в
лингвистичесеой концепции А. Шлейхера // Понятие историзма и развития
в языкознании первой половины XIX-го в., Leningrad, 1984.
5. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
6. Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvistici, București, 1961.

5.12. Psihologismul lingvistic

A doua jumătate a sec. al XIX-lea se caracterizează prin renunțarea la
concepțiile naturaliste asupra limbii. Reacția împotriva naturaliștilor a dat naștere
curentului psihologist, ale cărui baze au fost puse de Heymann sau Hermann
Steinthal (1823-1899/ filolog și filosof german), în Germania, și de Alexandru
Potebnja (1835-1891/filosof și lingvist rus), în Rusia.  
● Concepția lingistică a lui Heymann  Steinthal
 137

H. Steinthal a fost profesor la universitatea din Berlin. Este autorul mai multor
lucrări științifice, în care se ocupă mai ales cu probleme de teorie a limbii:
„Klassifikation der Sprachen, dargestellt als die Entwickelung der Sprachidee”,
scrisă în anul 1850, însă apărută în 1860 („ Clasificarea limbilor și dezvoltarea
ideii de limbă”); „Grammatik, Logik, Psychologie: Ihre Prinzipien und Ihre
Verhältniss zu Einande”, ib. 1855 („Gramatica, logica și psihologia. Principiile
lor și relațiile dintre ele”); „ Einleitung in die Psychologie und
Sprachwissenschaft, ib. 1871 („Întroducere în psihologie și lingvistică”) etc.
H.  Steinthal a preluat unele idei de la W. von Humboldt (1767-1835), pe care
le-a opus, pe de o parte, încercărilor de construire a gramaticii logice (care mai
continuau să existe în prima jumătate a sec. al XIX-lea), pe de altă parte,
concepțiilor naturaliste ale lui A. Schleicher. În problemele de filosofie a limbii H.
Steinthal îl continuă pe învățătorul său W. Humboldt, iar „în psihologie a aderat
la concepția cunoscutului filosof-idealist, psiholog și pedagog Johann Friedrich
Herbart (1776 –1841/fondator al pedagogiei ca disciplină academică).
Adepții naturalismului lingvistic considerau limba un organism, iar lingvistica –
o știință naturală. H. Steinthal respinge acest punct de vedere. În opinia lui, limba
„nu este un fenomen cu legi proprii, ea nu poate fi studiată în afara vieții psihice a
indivizilor care o vorbesc”[1, 42]. Ea se formează după legile vieții spirituale. H.
Steinthal, fiind puternic influiențat de psihologia idealistă a lui J. F. Herbart,
reduce viața psihică la reprezentări se sine stătătoare, a căror activitate ar fi dirijată
numai de legile mecanice ale asociației și ale percepției. Pe baza „mișcării
reprezentărilor individuale el încearcă să explice originea și dezvoltarea limbii”[2,
122]. Autorul susține că unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul
individual al vorbirii, înțeles ca un proces psihic, fără nici o legătură cu viața
socială. El „definește limba ca fiind un produs spiritual prin care activitatea psihică
este exprimată cu ajutorul sunetelor articulate”[4, 108]. În accepția lui H. Steinthal,
limba ar fi un produs al sufletului omenesc, o emanație a conștiinței de sine a
omului, „exprimarea, cu ajutorul sunetelor articulate, a mișcărilor interne, psihice
și spirituale, a stărilor și atitudinilor conștiente”[5, 108]. Tot în acest context
autorul face o precizare foarte importantă sub aspect cognitiv/gnoseologic, care,
însă, este mai mult declarată decât demonstrată. El distinge:
• capacitatea de a vorbi, prin care autorul înțelege, pe de o parte, capacitatea
fiziologică de a emite sunete articulate și, pe de altă parte, conținutul de ansamblu
al lumii interne, ce există înaintea limbii și urmează a fi exprimat cu ajutorul ei;
• materialul de limbă, adică elementele produse de capacitatea de limbaj în
procesul vorbirii;
• vorbirea, ce se dezvoltă în prezent sau este concepută ca desfășurându-se în
prezent;
 138

• o limbă oarecare concretă – totalitatea materialului de limbă a unui popor [5,

108].
Critica pe care o face tendinței de identificare a categoriilor logice cu cele
gramaticale l-a dus pe H. Steinthal la concluzia (greșită, în fond) că limba nu este
legată de logică. Autorul încearcă să argumenteze că ar exista două tipuri de
gândire: gândire obiectivă, care operează cu reprezentările obiectelor și
fenomenelor din lumea înconjurătoare, și gândire lingvistică, care ar avea de a face
cu reprezentări ale reprezentărilor. Reprezentările lingvistice (numite de autor de
gradul II) constituie, după H. Steinthal, forma internă, iar forma externă o
alcătuiește învelișul sonor al limbii. Forma internă evoluiază și trece prin trei stadii
diferite în funcție de nivelul diferit al reprezentării și a înțelegerii de către om a
realității obiective [6, 49]. Prima etapă, perioada preistorică, ar reflecta un grad
insuficient de percepere și înțelegere a lumii înconjurătoare de către omul primitiv,
latura predominantă a vieții spirituale este cea afectivă. Cuvintele primordiale
(onomatopeele și intergecțiile) ar „fi fost reacțiile involuntare ale omului primitiv
le evenimentele exterioare”[3, 24]. Cuvintele-senzații, subiective prin natura lor, și-
ar fi dobândit caracter obiectiv grație naturii imitative. Etapa a două, referită de
asemenea la perioada preistorică, este marcată prin dezvoltarea considerabilă a
gândirii logice. Conștiința omului era dezvoltată în măsura în care el putea
caracteriza obiectele după anumite proprietăți ale lor, creând astfel cuvinte-
denumiri (substantive, verbe etc.), ce exteriorizau anumite percepții. Trebuie
remarcat că asemenea cuvinte sunt apte a reda situații concrete; cuvântul „integru
putea să exprime sensul unei propoziții. Treptat sunt eleborate cuvintele-
reprezentări, având un sens generalizat” [3, 24]. Etapa a treia din evoluția formei
interne este raportată de H. Steinthal la epoca istorică deja; modificările fonetice și
semantice codiționează pierderea legăturii între complexul sonor și sens; forma
internă dispare din conștiința lingvistică, iar sunetul și reprezentarea obiectului se
asociază fără mijlocitor.
H. Steinthal n-a reușit să depășească teoria idealistă a celor două perioade din
istoria limbilor: perioada dezvoltării, a evoluției progresive a limbilor și cea a
declinului, a decăderii lor. Neînțelegând esența socială a limbii, raporturile ei reale
cu societatea, Steinthal (asemenea lui W. von Humboldt) încearcă să explice
direcția dezvoltării limbii, trăsăturile ei caracteristice, cu ajutorul unei abstracții
atemporale – spiritul poporului, care nu există, însă, în afara celui individual, el
este obiectul de cercetare al psihologiei colective. Încercarea savantului de a
explica natura socială a limbii, specificul ei național a suferit eșec. Mențiunile de
tipul: „ noi nu ne putem imagina omul altfel decât vorbitor și, ca urmare a acestui
fapt, membru al unui colectiv național”sau „ individul vorbește în societate” [5,
115] etc. nu sunt edificatoare pentru concepția de ansamblu a lui H. Steinthal, la
 139

baza căreia se află psihologismul subiectiv, potrivit căruia limba ar fi o sumă a

actelor de vorbire, iar „procesul comunicării s-ar explica nu prin necesitățile
sociale ale colectivității de vorbitori, ci prin identitatea sentimentelor,
predispozițiilor, aspirațiilor,... a spiritului popular, care s-ar manifesta în produsele
acestuia: limba, moravurile, obiceiurile, tradițiile, folclorul etc.”[5, 114,115]. După
părerea savantului german, lingvistica este cea mai bună introducere la psihologia
poporului. Scopul lui ultim este de a stabili legături între tipul limbii, tipul gândirii
și cel al culturii spirituale a unui popor, totul în cadrul psihologiei. Lingvistica
devine la el un capitol al psihologiei.
H. Steinthal s-a ocupat și de clasificarea morfologică (tipologocă) a limbilor,
dorind să lărgească clasificarea lui W. von Humboldt. A descris diferitele tipuri de
limbi în lucrarea „Klassifikation der Sprachen, dargestellt als die Entwickelung
der Sprachidee”, Berlin, 1850 („ Clasificarea limbilor și dezvoltarea ideii de
limbă”). El considera că diferite tipuri de limbi trebuie să reflecte progresul pe care
l-au realizat popoarele în redarea conceptelor lingvistice.
Cu toate neajunsurile imanente, teoria stadială a lui H. Steinthal este o
încercare interesantă de a interpreta limba din punct de vedere istorico- tipologic.
● Concepția lingistică a lui Alexandru Potebnja
Concepția psihologită, în lingvistica rusă, și-a găsit un adept convins în
persoana lui Al. Potebnya, profesor de filologie rusă la Universitatea din Harkov
(din 1875). Cu un an înainte (1874), susține teza de doctorat – „Из записок по
русской грамматике” („Însemnări privind gramatica rusă”). În 1877 este ales
membru-corespondent al Academiei de Științe din Rusia. Ca lingvist, s-a interesat
de un cerc foarte larg de probleme: raportul dintre limbă și gândire, teoria
cuvântului, teoria formei gramaticale, esența limbii, lingvistica generală, gramatica
comparativ-istorică a limbilor indo-europene, fonetica, lexicologia și gramatica
limbii ruse și a altor limbi slave, propoziția și părțile de propoziție, etnografia,
creația literară cultă, folclorul etc.
Concepția lingvistică a lui Al. Potebnja este influiențată de ideile promovate
de W.von Humboldt și H. Steinthal. Psihologismul savantului harkovian se
manifestă în abordarea unor probleme de teorie a limbii, cum ar fi: originea și
dezvoltarea limbii, corelația dintre limbă și gândire etc.
În lucrările sale de bază „Мысль и язык”, 1862 („Gândire și limbă/Gândul
și limba”); „Из записок по русской грамматике”, т., 1874, т., 1899 („Însemnări
privind gramatica rusă”); „Из записок по теории словесности”*1, 1905
(„Însemnări privind teoria literaturii”) etc. Al. Potebnja, preia unele teze
(fundamentale) ale lui W.von Humboldt și H. Steinthal, aducându-le modificări
esențiale, - fapt care i-a permis să elaboreze o concepție originală, diferită în multe
privințe de psihologismul clasic european. Astfel, preluând ideea lui Steinthal
 140

despre „însemnătatea euristică a creației populare orale pentru studiul limbii,

savantul rus nu acceptă însă teza, potrivit căreia etno-psihologia ar fi o știință
atotcuprinzătoare despre spiritul și viața intelectuală în genere a omului. În timp ce
etno-psihologia, neavând un obiect de studiu bine determinat, nu era o știință
lingvistică propriu-zisă, lucrările lui Al. Potebnja au rămas, totuși, în sfera
preocupărilor lingvistice”[8, 390].
Ca și predecesorii săi, Al. Potebnja s-a interesat, în primul rând, de bazele
psihologice ale vorbirii și a studiat unitățile limbii, în special din punctul de vedere
al conținutului lor, acordând multă atenție tezei lui W.von Humboldt despre limbă
ca activitate (Energeea) în procesul căreia se produce neîntrerupt înnoirea limbii.
Asemenea lui H. Steinthal a rezolvat problema raportului dintre limbă și vorbire de
pe pozițiile psihologismului subiectiv: el separă cele două aspecte ale limbajului și
recunoaște ca reală numai vorbirea. Înțelegând vorbirea ca fiind un act individual
de creație spirituală, Al. Potebnja crede, ca și H. Steinthal, că funcția principală a
vorbirii este nu comunicarea ideilor, ci exprimarea lor: „ cuvântul este un mijloc de
a înțelege pe altul numai în măsura în care este un mijloc de a te înțelege pe
tine”[9, 113]. Savantul rus, pornind de la ideile predecesorilor săi cu privire la
forma internă a limbii și „aplicând consecvent una din principalele teze ale
psihologismului lingvistic, potrivit căreia vorbirea ar fi un act individual de creație
spirituală și numai ea ar avea existență reală, elaborează o teoria originală a
cuvântului, diferită de cea tradițională”[6, 51]. După părerea sa, cuvântul nu are o
existență autonomă obiectivă; sensul lui este un act individual de reprezentare, care
există numai în context, corespunzând, de fiecare dată, unui act al gândirii. În
afara vorbirii, „cuvântul este numai punctul de apropiere a mai multor sensuri unite
în mod artificial”[10, 43]. Astfel, autorul neagă categoric fenomenul polisemiei:
„Vaița adevărată a cuvântului se realizează în vorbire..., în fiecare caz când este
pronunțat sau perceput cuvântul comportă nu mai mult decât un sens”, „ sensul
cuvântului e posibil numai în vorbire. Lipsit de legătură, cuvântul e mort, nu
funcționează, nu-și manifestă nici caracteristicile sale lexicale, nici pe cele formale,
pentru că nu le are”[5, 143]. Potebnja susține că o schimbare cât de mică a sensului
unui cuvânt îl face să fie un alt cuvânt.
În același mod este analizată/expusă și polisemia formelor gramaticale ale
cuvântului. Fiecare valoare nouă a unei forme gramaticale, ca și în cazul sensurilor
lexicale, ar fi o altă formă. Mai mult, autorul consideră că forma gramaticală ține
nu de planul expresiei, ci de planul conținutului: „Forma este un element al
semanticii cuvântului și e de același ordin cu sensul lui material”[5, 140], „Sensul
material și cel formal al unui cuvânt reprezintă un singur act al gândirii”[5, 141].
Cuvântul, după Al. Potebnja, poate avea, pe de o parte, un sens apropiat (de
exemplu, cuvântul care exprimă noțiunea comună/generală de pasăre) și, pe de altă
 141

parte, unul depărtat (sensurile terminologice (speciale) ale termenului zoologic

pasăre: vrabie, ciocârlie, graur, botgros, bufniță, privighetoare, hulub etc.).
Autorul explică această delimitare prin factori sociali, cum ar fi: experiența de
viață diferită a oamenilor, nivelul diferit de instruire, gradul diferit de cunoaștere
de către vorbitori a obiectelor, fenomenelor din realitatea obiectivă, studiile făcute
etc. Potebnja consideră că purtătorii unei limbi înțeleg la fel sensurile apropiate,
deoarece ele constituie acele elemente comune din semantica unităților lexicale,
grație căror este posibilă comunicarea dintre membrii aceleiași colectivități
lingvistice. Lingvistică ar trebui să se ocupe exclusiv de sensurile apropiate,
susține autorul, deoarece ea riscă altfel să devină o știință a științelor.
Cuvântul are două funcții de bază: de generalizare și cea de dezvoltare a
gândirii. Structura cuvântului înglobează trei elemente (în lingvistica rusă se
considera până la Al. Potebhja că cuvântul este o unitate dintre un sunet și un
sens): sunetul articulat (învelișul sonor), sensul și semnul cuvântului. Funcția de
semn o îndeplinește forma internă. Trebuie menționat faptul că savantul rus
interpreta forma internă în mai multe feluri: ca „centru al imaginii”, „sens
etimologic (apropiat)”, „imagine a imaginii”, adică reprezentare, înțeleasă de el ca
semnificant [5, 126]. În această ordine de idei, remarcăm că mai aproape obiectului
de studiu al lingvisticii pare a fi înțelegerea formei interne a cuvântului ca o
proprietate specifică a unui obiect/fenomen fixată în denumirea lui: de exemplu,
coada-calului (reflectare a unei asemănări formale între floare şi coada animalului),
colţii-babei (între trăsăturile exterioare ale fructului şi dinţii unei bătrâne), floarea-
soarelui (permanenta orientare a plantei după soare) sau în limba rusă медведь (faptul că
acestui animal îi place mierea). Depre forma internă, în lingvistica actuală, se vorbește
doar în cazul cuvintelor ce nu s-au deetimologizat.
Al. Potebnja, ca să nu fie nevoit, probabil, să recunoască polisemia măcar în plan
diacronic, respinge teoria sensurilor proprii și figurate, considerând că sensul anterior nu-
i aparține cuvântului dat, ci altui cuvânt. După el, orice sens al cuvântului „este un sens
propriu și, în același timp, un sens derivat, chiar dacă nu se cunoaște sensul de la care a
foest derivat”[5, 126].
Problema-cheie pentru Al. Potebnja ține de raportul dintre limbă, gândire și
realitate. Autorul menționează funcția de suport al limbii, rolul ei activ în procesul de
formare a gândului și de cunoaștere a realității. În lucrarea Мысль и язык el face o
analiză adâncă a raporturilor dintre limbă și gândire, subliniind unitatea lor. A
arătat că gândirea se exprimă și se formează cu ajutorul limbii: „Limba este un
mijloc nu de a exprima un gând de-a gata, ci de a-l crea, ea nu este o reflectare a
unei viziuni de-a gata, ci o activitate ca parte componentă a ei. Pentru a sesiza
sentimentele sale, pentru a înțelege reprezentările sale externe, omul trebuie se le
obiectiveze cu ajutorul cuvântului și să realizeze o legătură dintre acest cuvânt și
celelalte cuvinte”[5, 122].
 142

Al. Potebnja a scos în evidență unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și

noțiune, propoziție și judecată, legătura categoriilor gramaticale cu categoriile
logice și caracterul lor istoricește schimbător, combătând încercările logiciștilor de
a pune semnul de echivalență între acești termeni (adică de a identifica sensul
cuvântului și noțiunea, propoziția și judecata, gramatica și logica). Să urmărim
câteva concluzii ale autorului rus:„ Prin tot conținutul său... cuvântul diferă de
noțiune și nu poate fi un echivalent al ei” sau „Propoziția gramaticală nu este
identică și paralelă cu judecata logică” [5, 147]. Al. Potebnja consideră că „nu se
poate construi o gramatică universală pentru că limbile se deosebesc nu numai prin
forma lor sonoră, ci și prin structura gândirii pe care o exprimă, adică prin
conținutul lor” [10, 69]. Așadar, Al. Potebnja a înțeles diferența dintre categoriile
gândirii, aceleași pretutindeni la popoarele aflate pe aceeași treaptă de dezvoltare,
și reflectarea acestor categorii sub forma sensurilor gramaticale, care sunt
caracteristice fiecărei limbi.
Al. Potebnea, în baza legăturii indisolubile dintre limbă și gândire, a
interdependenței lor în plan istoric-evolutiv, combate atât teoria celor două
perioade în dezvoltarea/evoluția limbilor, cât și ideea superiorității limbilor vechi.
Autorul susține că limba evoluiază perpetuu, „răspunzând nevoilor crescânde ale
gândirii”, că „limbile noi sunt în general niște organe mai perfecte ale gândirii
decât cele vechi, întrucât primele conțin un capital de gânduri mai mare decât
ultimele” [10, 65] și „dacă o formă este înlocuită cu alta, înseamnă că aceasta este,
probabil, mai adecvată necesităților gândirii” [10, 66].
În domeniul lingvistici comparative-istorice savantul rus și-a adus aportul
cel mai valoros la studierea sintaxei limbilor slave, în general, și a sintaxei limbii
ruse, în special, arătând caracterul istoric al categoriilor sintactice, considerate pâna
la el neschimbătoare. Al. Potebnea a înțeles că în cadrul sintaxei comparative-
istorice nu pot fi aplicate procedeele folosite în fonetică și morfologie, și anume
compararea unor forme asemănătoare. El preconizează un alt procedeu: să se
urmărească, în istoria unei limbi, tendințele de evoluție în sintaxă și să se compare
(aceste tendințe) în limbile din aceeași familie, stabilindu-se astfel treptele
cronologice și tendințele comune începând cu limba-bază. Astfel, Al. Potebnea a
urmărit în limba rusă veche evoluția exprimării unei idei mai întâi prin apoziții
predicative, apoi prin propoziții secundare paratactice*2 și, în cele din urmă, prin
construcții hipotactice*3; apoi a comparat fapte asemănătoare din limbile latină,
greacă, sanscrită, baltice, germanice, făcând o serie de concluzii cu privire la
dezvoltarea sistemului sintactic în limbile indo-europene. Pentru Al. Potebnea,
obiectul sintaxei comparative-istorice îl formează nu fapte izolate, ci tendințe în
evoluție.
 143

Note:
*1.● Cuvântul словесность din rusă înseamnă: 1. creația exprimată prin mijlocirea
cuvântului (orală și/sau scrisă), arta cuvântului; 2. științele filologice (lingvistică,
stilistică, literatură, folclor etc.); 3. Denumirea disciplinei în școala rusă de până la
revoluție (1917), în cadrul căreia se studia sistematic literatura (tradus din rusă – A.
I. [7]).
*2.● Parataxă Sf [At: IORDAN, STIL. 251 / Pl: ~Xe / E: Fr Parataxe] Mijloc de
exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre
elementele componente ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor
alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură Si: juxtapunere.sursa: MDA2
(2010)[11].
*3.● Hipotáxă s.f. (Lingv.) Alegere a părților unui enunț cu elemente relaționale;
subordonare. [< fr. hypotaxe, cf. gr. hypotaxis – dependență].sursa: DN(1986); •
raportul de subordonare prin joncțiune în cadrul frazei, cu ajutorul conjuncțiilor și
locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor relative,
al pronumelor și adjectivelor nehotărâte cu funcție de relație și al adverbelor
relative.sursa: DTL (1998) [12].

Referințe bibliografice:
1. H. Steinthal, Einleitung in die Psychologie und Sprachwissenschaft, ed. a II-a,
1881.
2. V. Tomsen, История языковедения до конца XIX века. Краткий обзор
основных моментов, Moscova, 1938.
3. L. Novac, Em. Oglindă, Lingvistica Generală (materiale didactice), Chișinău, 1998.
4. H. Steinthal, Grammatik, Logik, Psychologie: Ihre Prinzipien und Ihre
Verhältniss zu Einande, citat de V. Zveghințev, în Хрестоматия по истории
языкознания XIX-XX веков.
5. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
6. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
7. https://kartaslov.ru/%D0%B7%D0%BD%D0%B0%D1%87%D0%.
8. Амирова Т.А., Ольховиков Б.А., Рождественский Ю.В. Очерки по истории
лингвистики, Moscova, 1975.
9. Al. Potebnja, Мысль и язык, ed. a III-a, 1913.
10. Al. Potebnja, Из записок по русской грамматике, vol.I, Moscova,1958.
11. https://dexonline.ro/definitie/paratax%C4%83.
12. https://dexonline.ro/definitie/hipotax%C4%83.
 144

5.13. Școala neogramaticilor

La începutul celui de-al patrulea sfert al sec. al XIX-lea continuă critica
concepțiilor naturaliste asupra limbii, a unor idei ale savanților/lingviștilor
psihologiști, care mai făceau încercări de a scoate lingvistica comparativă-istorică
din impasul în care ea se afla în anii ´70-80 ai secolului respectiv. În această
atmosferă se constituie în Germania neogramatismul, cel mai puternic și amplu
curent în lingvistica mondială de la hotarul sec. al XIX-lea și XX-lea, cu centrul
principal la Leipzig. Adepții acestui curent erau cu toții tineri, astfel încât
adversarii lor i-au poreclit, în bătaie de joc, neogramatici (germ. Iunggrammatiker,
de la iung –„tânăr”), dar cei vizați au acceptat porecla și au schimbat-o în renume.
Reprezentanții acestei școli sunt: Hermann Paul (1846-1921), Karl Brugmann
(1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909), Bertold Delbrük (1842-1922) din
Leipzig, Germania; Wilhelm. Meyer-Lübke (1861-1936), Elveția, Austria,
Germania; Michel Jules Alfred Bréal (1832-1915), Franța; Filipp Fortunatov
(1848-1914), Jan Niecisław Ignacy Baudouin de Courtenay (1845-1929), Rusia;
Wilhelm Ludwig Peter Thomsen (1842-1927), Danemarca; William Dwight
Whitney (1827-1894), SUA. La școlile neogramaticilor s-a format ca savant și
elvețianul Ferdinand de Saussure (1857-1913), părintele lingvisticii moderne.
Tinerii lingviști, în scurt timp, câștigă lupta în polemicile aspre, aprinse în
care au intrat cu „bătrânii”, adversarii săi, combătând multe dintre concepțiile
acestora. Manifestul noii școli a fost articolul-program semnat de Karl Brugmann
și Hermann Osthoff în volumul I al „Studiilor de morfologie în domeniul limbilor
indo-europene” („Morphologische Untersuchungen auf dem Gebiete der
indogermanischen Sprachen”, Leipzig, 1878-1879). Fundamentarea teoretică a
doctrinei neogramatice, însă, va fi făcută doi ani mai târziu de Hermann Paul în
lucrarea „Principii de istorie a limbii” („Prinzipien der Sprachgeschichte”, 1880).
H. Osthoff și K. Brugmann, deja în studiul de program, le obiectează
predecesorilor săi că s-au ocupat cu o ardoare deosebită de limbi și prea puțin s-au
interesat de omul vorbitor. Vorbirea umană, în opinia lor, are două fațete: una
psihică și una fizică. Scopul savantului comparativist ar fi să dezvăluie acest
mecanism, căci numai astfel „putem să ne facem o idee despre ceea ce e posibil în
limbă, despre modul în care unovațiile de limbă, ce pornesc de la indivizi, se
înrădăcinează în colectivitatea lingvistică respectivă și, în genere, putem descoperi
principiile metodologice, de care savantul va trebui să se conducă în munca sa de
cercetare a istoriei limbii”[1, 153]. Manifestul neogramaticilor, pentru a explica
schimbările de limbă, declară, în acord cu teoriile psihologiste, că limba nu există
decât în indivizii vorbitori, ceea ce înseamnă - în fiecare din ei separat.
Schimbările, susțin ei, nu pot proveni decât de la indivizi, adică nu pot fi explicate
decât prin psihologia personală a individului de la care au pornit. Dat fiind că
 145

procesul psihologic care stă la baza schimbării poate fi mai ușor surprins la un om
de astăzi decât la un mort de mii de ani, baza principală pentru lingvist trebuie să
fie studiul limbilor vii, al dialectelor. Asupra acestui punct H. Osthoff și K.
Brugmann insistă mult, combătând pe cei care studiază limba „pe hârtie”, căci,
cum spun ei, pe hârtie totul e posibil.
Tinerii gramatici lansează ipoteza în care susțin că inovațiile și modificările,
afectând doar expresia sonoră a gândului, se bazează în foarte multe cazuri pe un
proces psihic, ce anticipează articularea sunetului. Astfel, ei pledează pentru o
apropiere mai strânsă dintre lingvistică și psihologie, promovând cu insistență în
domeniul filosofiei limbii concepția psihologist-individualistă a lui H. Steinthal și
respingând etnopsihologia. Un alt reprezentant al neogramaticilor, H. Paul susține
că în realitate nu există decât psihologia individuală și, respectiv, are existență
reală doar vorbirea individului. Tot el afirma că în lume există atâtea limbi, câți
indivizi sunt și că „adevăratul obiect pentru lingvist îl constituie toate
manifestările activității de limbaj a tuturor indivizilor în interacțiunea lor” [1, 154].
Hermann Paul în lucrarea sa „Principii de istorie a limbii” („Prinzipien der
Sprachgeschichte”) împarte de la bun început științele în naturale și psihologice.
Lingvistica, având numai în al doilea rând de a face cu probleme ale științelor
naturii, este în primul rând o știință psihologică și ceea ce interesează în primul
rând este psihologia individului.
Principiile pe care le expun cu multă fermitate H. Osthoff și K. Brugmann
(ca și întregul curent al neogramaticilor) sunt, în esență, două și pot fi formulate
astfel: 1. Limba este guvernată de legi fără excepție (dar este vorba numai de legi
fonetice); 2. Un rol important în schimbările de limbă joacă analogia (dar trebuie
să recurgem la explicarea prin analogie numai acolo unde nu ne ajută legile
fonetice).
Punctul care a atras cel mai mult atenția în metoda de lucru, ca și în
declarațiile de principiu ale neogramaticilor, a fost atitudinea lor față de
regularitatea schimbărilor fonetice. De fapt, legile fonetice nu sunt o invenție a
neogramaticilor. Schleicher declarase încă din 1860 că legile fonetice sunt fără
excepții, dar în practică și el, ca și înaintașii lui, admitea tot felul de excepții
neexplicate, schimbări nemotivate și sporadice, ceea ce înseamnă o slăbire a
metodei, deoarece permitea să se introducă bunul plac al cercetătorilor în lucrările
de etimologie. Neogramaticii resping acest mod de a trata legile fonetice, acuzând
de „subiectivism și atitudine arbitrară pe acei savanți care își întemeiază teoriile pe
abateri și nu observă astfel caracterul stabil al legilor fonetice” [1, 161].
H. Osthoff și K. Brugmann declară fără nici o rezervă că numai savantul
„care ține seama de legile fonetice... stă pe un teren trainic în cercetările sale” [1,
160], „numai cel care se ține strâns de legile fonetice, stâlpul științei noastre, are în
 146

cercetările sale teren ferm sub picioare”[2, 14]. În concepția neogramaticilor, orice
modificare fonetică, având un caracter mecanic, se produce conform legilor ce nu
cunosc excepții. Aceasta înseamnă că, dacă constatăm o schimbare a unui sunet
într-un cuvânt, această schimbare ar trebui să se regăsească în toate cuvintele în
care acel sunet apare în aceeași situație. Iată câteva exemple:
În cuvintele românești moștenite din latină, h a dispărut peste tot : homo ˃
om, humĭdus ˃ umed, herba ˃ iarbă, habēre ˃ avere, honestus ˃ onest etc. În
limba franceză pariziană a dispărut l palatalizat (muiat): fille [fij] ˃ fiică,
merveille[mɛrvɛj] ˃ minune, caille[kaj] ˃ prepeliță etc., rostite astăzi fără l ca și în
română (fiu, fiică, iepure etc. din lat. filius, filia, lepǒre). În limba rusă d final este
asurzit (adică este pronunțat ca t), și aceasta nu numai într-un cuvânt sau într-o
parte de cuvinte, ci în toate cuvintele fără excepție: год[гот] – an; род[рот] - gen;
луг[лук] – câmpie; сад[сат] – livadă/grădină; лëд[лëт] – geață etc.
Ce se întâmplă, însă, cu cuvintele care nu se supun „legii”? Neogramaticii
arată că în cazurile aberante sau legea nu este formulată corect, sau intervine altă
lege. De exemplu, dacă constatăm că cuvintele latinești manus, campus, strambus,
lana au devenit în românește mână, câmp, strâmb, lână și tragem concluzia că a
latin accentuat urmat de n sau m a devenit â, iar apoi descoperim că ramus,
clamat, squama au devenit ram, cheamă, scamă, trebuie să recunoaștem că legea
nu a fost bine formulată: a latin accentuat devine â în română când este urmat de n
sau de m+consoană. Dacă după m consoana lipsește, atunci a nu devine â (ca în
cazul cuvintelor ramus - ram, fames – foame/foamete ș.a.). Dar poate că nici acum
legea nu este corect formulată: lat. mamma a devenit în română mamă (cu a
păstrat), deși este urmat de m+consoană. Pentru ca a să devină â trebuie ca m să
nu fie urmat de un al doilea m (adică m să nu fie geminat). Lat. annus a devenit în
româește an, deci legea nu se aplică nici când n este geminat. În sfârșit, lat. anĭma
a devenit în română inimă (și nu înimă, adică i nu devine î/â); aici avem de a face
cu o schimbare ulterioară a lui î/â în i (anĭma ˃ înimă ˃ inimă). Abaterile de la
legi se explică prin existența altor legi. Stabilim că l intervocalic latinesc în română
se rotacizează, devine r: gula, mola, sole, scandula etc. devin gură, moară, soare.
Dacă, însă, vocala care urma era i și acesta, la rândul lui, era urma de altă vocală,
atunci i devenea iot, iar l devenea muiat, care mai târziu a dispărut: filius, folia,
mulier devin fiu, foaie, muiere. Se poate deci formula legea palatalizării (muierii)
și dispariției lui l intervocalic, dacă vocala următoare devine iot și, astfel, prima
lege își vede acțiunea limitată.
În afară de legile fonetice, singura mare forță care determină schimbările în
limbă este analogia (limitată, de altfel, la legile fonetice). În orice limbă, susține
H. Paul, fonetica strică, iar analogia repară. Sunt necesare câteva cuvinte pentru a
discuta principiul analogiei. În primul rând, ce înseamnă că fonetica strică, iar
 147

analogia repară? Este greșit „să credem, împreună cu neogramaticii, că orice

scurtare a unui cuvânt este o distrugere și că orice dezvoltare a corpului fonetic
este o reparație”[3, 51]. Dacă un cuvânt ca latinescul cabālus a devenit, din motive
fonetice, cal în limba română, nu avem nici un motiv să vorbim despre o stricare,
deoarece cal în românește este tot atât de capabil să-și joace rolul ca cabālus în
latină. Este adevărat, pe de altă parte, că schimbările fonetice reduc adesea corpul
cuvintelor. De exemplu, cuvântul augustus din latină devine în franceză aoȗt, citit
[u] sau [ut]. Cu toate acestea menționăm că se cunosc și exemple contrare, de
extindere pe cale fonetică a unui cuvânt, cum ar fi, de exemplu, în fr. casserole,
citit [kasrᴐl], a devenit în românește castron, introducându-se prin epenteză un t.
Când în unele regiuni românești cuvântul copil devine copchil [copkil], pe cale
fonetică, nu se poate spune că nu a crescut corpul fonetic al cuvântului, fără ca prin
aceasta el să fi devenit mai potrivit pentru rolul pe care-l joacă în limbă.
Pe de altă parte, dacă privim „stricăciunea și reparația în limbă prin prisma
coeziunii structurale a formelor (unui cuvânt) între ele și cu alte cuvinte
asemănătoare, este adevărat că în multe cazuri analogia repară stricăciunile cauzate
de fonetică, dar afirmația nu poate fi făcută nici aici fără rezerve”[3, 51]. Se
cunoaște că qu din latină a devenit în română p (aqua – apă, quattor – patru etc.),
iar atuci când qu este urmat de o vocală palatală devine č (quinque - cinci). Astfel,
pluralul cuvântului apă ar trebui să se rupă de la singular, devenind ace. Totuși, în
limba română actuală, pluralul de la apă este ape și nu ace, fiindcă analogia a
restabilit consoana p, unificând astfel paradigma cuvântului.
Neogramaticii (în special Hermann Paul și Bertold Delbrük) au ilustrat
acțiunea analogiei prin numeroase exemple, în fond corecte, din limbile indo-
europene vechi și noi. Totodată Bertold Delbrük explică, prin factori de ordin
psihologic, că analogia are un caracter inevitabil. Autorul scrie în lucrarea sa
„Einleitung in das Sprachstudium”, Leipzig, 1880 („Introducere în studiul limbii”):
„Inevitabilitatea acțiunii analogiei devine clară, dacă acceptăm că, în sufletul
vorbitorului, cuvintele se prezintă în cea mai mare parte nu izolat, ci în strânsă
legătură (asociate) cu alte cuvinte”[1, 193]. Hermann Paul aplică formula ecuației
proporționale: lat. hortus : horti = rivus : x, unde x = rivi.
Un mare merit al neogramaticilor a fost urmărirea faptelor de limbă în istoria
lor. Dar absolutizarea aspectului istoric în studiul limbii constituie un neajuns al
lor. H. Paul, de exemplu, în lucrarea sa „Principii de istorie a limbii” („Prinzipien
der Sprachgeschichte”, 1880), respinge însăși posibilitatea unui alt aspect de
studiere a limbii. Autorul scrie: „s-a susținut că, pe lângă aspectul istoric, mai
există un alt aspect de studiere a limbii. Trebuie să obiectez împotriva acestei
afirmații. Ceea ce unii vor să prezinte drept studiu neistoric și totuși științific al
limbii nu este în esență decât un studiu istoric imperfect al ei... Cum numai
 148

încercăm să determinăm legăturile și să înțelegem fenomenele, trecem imediat în

domeniul istoriei. E greu să-ți închipui în ce mod se poate judeca despre o limbă,
fără a te referi deloc la dezvoltarea ei istorică”[1, 170-171]. Astfel, observăm că
istorismul excesiv este pus la baza întregii concepții a lui Hermann Paul
(teoreticianul principal al neogramatismului german). Nu înzadar Bertold Delbrük
a avur tot temeiul să spună că lingvistica a pășit din perioada sa filosofică în cea
istorică.
Neogramaticii nu s-au putut totuși ridica la conceperea limbii ca un fenomen
social. Sub influiența filosofiei pozitiviste, care se răspândise mult pe vremea lor,
ei au considerat că rolul omului de știință este să adune fapte, nu să le explice, de
aceea cea mai mare parte a lucrărilor scrise de neogramatici „se mulțumește cu
expunerea modificărilor pe care le-au suferit sunetele și formele gramaticale în
decursul istoriei unei limbi”[3, 52].
Deși majoritatea concepțiilor generale ale neogramaticilor erau greșite, fiind
combătute încă de contemporanii lor și de lingviști din generația imediat
următoare a comparativiștilor, neogramatismul „ca sistem de principii și procedee
de analiză lingvistică s-a impus nu numai în Germania, dar și în alte țări” [4, 59].
Acest fapt se explică prin tendința neogramaticilor 1) de a preciza obiectul de
studiu al lingvisticii comparative-istorice, limitându-l la faptele atestate în
monumente scrise și în limbile vii; 2) de a perfecționa metodele de studiere a
limbii; 3) de a studia cu multă precizie un imens material de limbă; 4) de a face ca
lingvistica să devină o știință exactă, ce operează cu fapte, a căror probitate este
verificabilă, iar istoria bine cunoscută. Ei au elaborat lucrări valoroase, unele dintre
ele și astăzi sunt de referință, iar lucrarea scrisă de Karl Brugmann și Bertold
Delbrük „Bazele gramaticii comparative”(„Grundriss der vergleichenden
Grammatik der indogermanischen Sprachen”, Strassburg, 1886-1900) a încununat,
de fapt, etapa a treia din dezvoltaea lingvisticii comparative-istorice.
Savantul rus, profésorul N. Cemodanov, a menționat însemnătatea
neogramatismului pentru lingvistica comparativă-istorică în genere și pentru
gramatica comparativă a limbilor germanice în special. El scrie: „ Pentru
dezvoltarea gramaticii comparative a limbilor germanice neogramatismul a fost o
etapă nu numai importantă, ci și necesară... Principalul e, că neogramatismul a
eliminat din știință misticismul și ideile romantice și a dat un alt aspect lingvisticii
comparative-istorice. Făcând o cotitură hotărâtă spre observările nemijlocite ale
faptelor și spre metodele inductive de studiere a limbii, spre stabilirea unor stricte
corespondențe fonetice între limbile înrudite și în istoria unor limbi aparte,
neogramaticii au ridicat lingvistica comparativă-istorică la nivelul unei științe
exacte”[5, 3]. După justa apreciere a lui N. Cemodanov, neogramatici au elaborat
 149

studii fundamentale, ce nu și-au pierdut importanța până în prezent. Cu toate

acestea, menționăm și unele deficiențe, proprii concepției neogramaticilor:
1. Atomismul*1 în analiza fenomenelor lingvistice: neogramaticii cercetează
faptele izolate, în afara unui sistem.
2. Pozitivismul*2 neogramaticilor, adică tendința de a acumula și descrie
numeroase fapte de limbă, fără a le explica științific prin prisma unei teorii
adecvate, fără a oferi explicații ample.
3. Exagerarea rolului legilor fonetice și a analogiei, neglijând ceilalți factori
extra- și intralingvistici, condiționarea social-istorică a limbii și progresul ei.
4. Tezele vulgar-psihologiste, potrivit cărora modificările în limbă s-ar produce
ca rezultat al imitației, modei, instabilității psihicii individuale și că toate
modificările ar avea loc în sfera subconștientului.
5. Absolutizarea metodei inductive, promovarea consecventă a concepției
psihologist-individualiste asupra limbii.
Note:
*1.● ATOMÍSM s. n. 1. Doctrină filosofică (datând din Antichitate) care explică
diversitatea și schimbările lumii prin raportare la structura unor particule din ce în
ce mai mici (atomi), acestea având solidaritate și formă. 2. Teoria științifică
modernă a structurii și proprietăților atomilor. 3. Cercetare științifică sau concepție
care reduce un ansamblu la elementele lui simple. – Din fr. atomisme.sursa: DEX
´09 (2009) [6].
*2.● POZITIVÍSM s. n. 1. (În general) Concepție care recunoaște științei
monopolul cunoașterii despre Univers; (în sens strict) filosofia lui A. Comte, care
susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor
senzoriale. ◊ Pozitivism logic = mișcare modernă în filosofie care a încercat să
introducă metodologia matematicii și a științelor naturii, în domeniul filosofiei,
marcând începutul cercetării analitice în cercetarea filosofică. ♦ Curent în științele
juridice care combate orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența
dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. –
Din fr. positivisme.sursa: DEX´09 (2009) [7].
Referințe bibliografice:
1. В. Звегинцев, История языкознания XIX-го и XX-го веков в очерках и
извлечениях, часть I, Moscova, 1960.
2. Karl Brugmann, Hermann Osthoff, Morphologische Untersuchungen auf dem
Gebiete der indogermanischen Sprachen, Leipzig, 1878-1879.
3. Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvistici, București, 1961.
4. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
 150

5. Н. Чемоданов, Современное языкознание и сравнительная грамматика

германских языков.- Ве́стник Моско́вского университе́та Серия 9.
Филология, 1981, nr. 5.
6. https://dexonline.ro/definitie/atomism.
7. https://dexonline.ro/definitie/pozitivism.

5.14. Lingvistica structurală (noțiuni generale)

În știința despre limbă din sec. al XX-lea, sub influiența concepțiilor
lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure și ca o reacție sui geněris la dominația
îndelungată a neogramaticilor, apare o nouă direcție lingvistică, care a primit
denumirea de structuralism. Credem că este necesar, pentru a înțelege mai bine
esența acestei direcții, să facem cunoștință cu câteva noțiuni de bază, cum ar fi cele
de sistem, structură, substanță și corelația dintre ele.
Prin sistem înțelegem ansamblul elementelor lingvistice interior organizate,
aflate în anumite relații. Lingvistica, dacă considerăm că sistemul este o totalitate
de elemente condiționate reciproc și organizate într-un anumit fel, a tratat
dintotdeauna limba ca sistem. Trebuie, însă, remarcat faptul că la etapa inițială,
neavând metode științifice eficiente de cercetare sistemică (de ansamblu) a faptelor
de limbă, ea se limita doar la studierea aspectului de suprafață al obiectului
(foneme, morfeme, gloseme, propoziții/sintaxeme), adică la ceea ce astăzi se
numește substanță a limbii. Modalitatea de organizare internă a elementelor (a
sistemului), rețeaua de relații dintre ele (elemente) la fiecare nivel, constituie
structura limbii. Privită sub aspectul uneia din trăsăturile de bază – caracterul ei
sistemic și structural, - limba ar putea fi definită ca „un ansamblu complex de
elemente, ce interacționează și se condiționează reciproc, și de relații dintre ele, în
virtutea cărora ea funcționează ca un tot întreg organizat și unitar”[1, 57].
Lingvistica actuală, moștenind datele acumulate de cea tradițională și
introducând metode noi de cercetare a obiectului său de studiu, a trecut de la
„simpla descriere a unor fenomene de limbă izolate și a trăsăturilor adesea
nerelevante, de „suprafață”, ale acestora la generalizarea, gruparea lor într-un
sistem, ceea ce a permis să devină posibilă descoperirea trăsăturilor lor esențiale,
„de adâncime”, examinarea relațiilor dintre ele, a principiilor de organizare a mai
multor elemente într-un tot întreg”[1, 56]. Altfel zis, lingvistica a trecut de la
analiza unor fapte răzlețe la descoperirea relațiilor dintre ele și a caracterului lor
sistematic/sistemic. Lingvistica structurală a manifestat, de la bun început, intenția
să studieze anume raporturile obiective existente între elementele sistemului, adică
de a studia organizarea lui internă (tocmai aceea prin ce se menține orice sistem).
Analiza structurală își propune să pătrundă în interiorul sistemului, să descopere
relațiile, rețeaua de relații, care determină modul de organizare a sistemului, adică
 151

să descopere laturile ascunse, neobservabile ale obiectului studiat. De aici și

denumirea noii direcții a lingvisticii – lingvistică structurală sau structuralism
lingvistic. Cât privește inventarul de elemente, latura substanțială a acestuia, ele
sunt trecute pe planul al doilea. Astfel, putem spune că lingvistica tradițională era
cu precădere „substanțială”, iar lingvistica structurală – cu preponderență
„relațională”.
În sec. al XX-lea s-au format sub denumirea generală de structuralism
câteva școli, în primul râmd, 1. Școala de la Praga (școala funcțională pragheză);
2. Cercul lingvistic de la Copenhaga (școala glosematică daneză); 3.
Descriptivismul american.
Trăsătura comună a structuralismului clasic, indiferent de școala în care s-a
manifestat, este critica principială a lingvisticii precedente. Școlile sus menționate
sunt de orientare antineogramaticistă. Neogramatismul (direcția imediat
premergătoare lingvisticii structurale), ca curent lingvistic, s-a dezvoltat impetuos
în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, dar spre sfârșitul acestuia a început să
manifeste tendințe ce frânau dezvoltarea științei despre limbă. Neogramaticii
acordau o atenție exagerată substanței limbii și, creând un adevărat cult al faptului
izolat, ei dădeau dovadă de empirism îngust, de psihologism și istoricism greșit
înțeles. Anume ca o reacție la acești factori apare structuralismul lingvistic, care
deschide noi perspective de cercetare științifică a limbii.
Direcția structuralistă presupune două principii:
1. Fiecare unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă unitate lingvistică.
2. Unitățile limbii pot fi disociate în trăsături diferențiale.
Se elucidează relațiile între elementele care formează structura. Fiecare limbă
este privită ca reprezentând un sistem de relații (mai exact, o mulțime de sisteme
interrelaționate) ale cărui elemente – sunete, cuvinte etc. – nu au valoare în afara
relațiilor de echivalență și opoziție care se stabilesc între ele [2, 65].

5.15. Cercul lingvistic de la Praga (școala funcțională pragheză)

După apariția lucrării lui F. de Saussure „Cours de linguistique générale”
(„Curs de lingvistică generală”), publicat post-mortem (în 1916) de către studenții
săi, în mai multe țări apar școli lingvistice, care acordă, în cercetările lor, locul
principal analizei limbii sub aspectul structurii ei. Prima manifestare a
structuralismului s-a produs odată cu crearea Cercului lingvistic de la Praga
(1926) din inițiativa lingvistului ceh Vilém Mathesius (1882-1945). Un rol de
seamă în crearea Cercului din Praga revine lingviștilor cehi Vladimír Skalička
(1909-1991); Bohumil Trnka (1895-1984); Bohuslav Havránek (1893-1978) și
lingviștilor ruși Nikolai Sergheievici Trubețkoi (1890-1938); Sergueï Ossipovitch
Kartsevski (1884-1955); Roman Jakobson  (1896-1982), care au preluat și au
 152

dezvoltat, adesea dintr-un punct de vedere nou, unele idei din Cursul... lui F. de
Saussure, precum și o serie de teze, în special din domeniul fonologiei, din
lucrările lui I.A. Baudouin de Courtenay (1845-1929). Tezele programatice ale
școlii au fost expuse în primul număr al revistei „Travaux du Cercle linguistique de
Prague”,1929 („Lucrările Cercului lingvistic de la Praga”) și reflectau o concepție
unitară pentru toți membrii Cercului... asupra esenței limbii și a programului de
cercetări lingvistice.
La începutul sec. al XX-lea, până la apariția Cercului lingvistic de la Praga,
în lingvistica cehă (numită boemistă) domina școala lui Jan Gebauer (1838-1907),
care punea în prim plan adunarea și sistematizarea faptelor de limbă cehă pentru
dicționar și gramatica istorică. Această școală a dus până la extrem neajunsurile
neogramatismului; principiile generale ale ei (școlii lui Jan Gebauer) se reduceau
la următoarele: • cultul faptelor izolate; • încercările de a ocoli generalizările și a
analiza faptele în sistem; • eschivarea de la chestiunile general-lingvistice (adică de
la teoria limbii).
Tendința de a elabora o nouă viziune asupra limbii și, respectiv, de a crea noi
metode de analiză a acesteia, formulată explicit în Cursul de lingvistică generală al
lui F. de Saussure, schimbă radical situația în cercurile lingvistice la începutul sec.
al XX-lea. Se creaseră deja premise necesare pentru acceptarea ideilor noi
progresiste. Remarcăm în această ordine de idei că bazele noii etape au fost puse
încă de Baudouin de Courtenay (1845-1929), lingvist și slavist polonez și rus. În
concepția savantului un rol important îi revenea noțiunii de funcție. El a
demonstrat că funcția sunetului nu este identică cu caracterul lui fiziologic,
formulând, astfel, conceptul de fonem. Lingvistul elvețian F. de Saussure (1857-
1913) a pus în circulație, prin mijlocirea Cursului de lingvistică generală, încă
două idei fundamentale: • ideea cu privire la deosebirea dintre viziunea/lingvistica
sincronică și cea diacronică asupra limbii; • ideea cu privire la legăturile reciproce
dintre elementele constitutive ale sistemului limbii.
Aceste trei principii generale (trei idei) au devenit punctele ab initio ale noii
lingvistici. Pentru a se putea estima progresul în viziunile general-teoretice asupra
limbii, era de așteptat ca tezele școlii de la Praga să fie comparate cu concepțiile lui
F. de Saussure. În acest sens putem spune că poziția reprezentanților școlii
pragheze, „în ceea ce privește dihotomiile de bază, se consideră în genere a fi mai
explicită și mai lipsită de echivocuri, iar opozițiile, propuse de Cursul de
lingvistică generală, - mai puțin categorice, deși ei și-au însușit ideile de bază ale
acestuia, dezvoltându-le dintr-un punct de vedere nou”[3, 122].
Adepții cercului din Praga și-au însușit și au valorificat ideea caracterului
sistematic al limbii. Ei au definit limba „ca fiind un mijloc de comunicare, un
sistem funcțional de mijloace de exprimare. Au scos în evidență legătura foarte
 153

strânsă dintre compartimentele limbii, susținând că nici un fenomen nu poate fi

înțeles în afara sistemului. Interdependența dintre sisteme (microsisteme – A.I.) o
explică prin acțiunea comună a elementelor acestora în cadrul comunicării”[4,
107]. Fructificând ideea despre caracterul sistemic al limbii, praghezii subliniază
totodată că faptele limbii trebuie privite sub aspect structural, adică prin prisma
rețelei de relații ce există între ele. Sistemul, pentru dânșii, însă, spre deosebire de
alți structuraliști, nu se reduce numai la structură, adică la rețeaua de relații, ci
cuprinde și elementele între care se stabilesc aceste relații (de exemplu, sonoritatea
consoanei d este necesară pentru diferențierea cuvintelor solidar și solitar).
În continuare vom focaliza atenția asupra modului cum sunt interpretate de
către lingviștii Cercului de la Praga distincțiile (stabilite de F. de Saussure și
Baudouin de Courtenay) între limbă și vorbire, sincronie și diacronie și problema
funcției. Praghezii consideră, împotriva părerii lui F. de Saussure, că laturile
acestor perechi de contrarii (dihotomii) nu pot fi separate în mod absolut unele de
celelalte, deoarece reprezintă aspecte ale unui singur fenomen.
● Reprezentanții școlii de la Praga, abordând dihotomia sincronie-diacronie,
pornesc de la teza lui F. de Saussure despre importanța viziunii sincronice asupra
limbii, căci analiza sincronică a faptelor dezvăluie sistemul și, prin urmare, esența
limbii. Prin urmare, numai făcând distincția dintre sincronie și diacronie se poate
stabili caracterul de sistem al elementelor limbii.
Spre deosebire de F. de Saussure, praghezii considerau că între analiza
sincronică și cea diacronică nu există bariere de netrecut, căci „modificările
elementelor limbii întotdeauna duc la modificări în relațiile dintre ele, în structură,
afectând astfel sistemul în întregime și făcând ca acesta să progreseze sau să
regreseze”[3, 122]. Prin urmare, noțiunea de evoluție nu poate fi exclusă, după
părerea lor, din descrierea sincronică.
F. de Saussure considera la timpul său, în virtutea insuficienței cunoștințelor
lingvistice, că analiza diacronică se reduce la urmărirea faptelor izolate, rupte din
sistem. Praghezii, însă, afirmă că diacronia nu exclude noțiunea de sistem. Nikolai
Sergheievici Trubețkoi (1890-1938), de exemplu, privea teza saussuriană drept o
concesie făcută neogramaticilor, care nu permite înțelegerea faptului cum un
sistem evoluiază cu timpul în alt sistem. În aceeași ordine de idei Roman
Jakobson  (1896-1982), alt reprezentant al școlii de la Praga, susține că fără
legătura dintre static și dinamic nu poate fi înțeleasă dialectica transformării limbii.
Astfel, se poate spune că „îmbinarea punctului de vedere sincronic (adică static) cu
cel diacronic (adică dinamic) constituie una din contribuțiile de bază ale școlii
pragheze la dezvoltarea de mai departe a lingvisticii”[3, 123], deși problema
corelației dintre principiul sistemic și cel istoric încă continuă să se discute și în
prezent.
 154

Adepții cercului din Praga considerau, pe bună dreptate, că, deoarece limba e
în continuă dezvoltare, diacronia nu exclude noțiunea de sistem. Sistemul limbii se
află mereu într-un echilibru instabil, dar există în el, totodată, un nucleu stabil și
elemente periferice, care suferă schimbări mai ușor.
● Dihotomia limbă/vorbire. Dacă F. de Saussure considera că în vorbire nu există
numic colectiv, structuraliștii din Praga sisțin că în faptele de vorbire pot fi
descoperite legi cu caracter supraindividual; la ei, generalul (langue) nu este privit
cu totul în afara manifestărilor lui particulare (parole). Ei nu acceptă autonomia
limbii față de vorbire, considerând vorbirea singura realitate sesizabilă direct și,
prin urmare, calea corectă/firească de cercetare lingvistică este mișcarea de la
vorbire, ca ceva ce ne este dat într-o formă concretă și nemijlocită, spre limbă, care
poate fi cunoscută mediat, indirect, printr-un proces de abstracție, cu ajutorul
analizei științifice (Vilém Mathesius). Limba trebuie extrasă din vorbire. Nu se
poate aborda de odată limba, ocolind faptele vorbirii. N. Trubețkoi a pus dihotomia
limbă/vorbire la baza opoziției dintre fonetică (care se ocupă de studiul sunetelor
în vorbire) și fonologie (care se ocupă de studiul sunetelor în limbă). În lucrarea
„Grundzüge der Phonologie” („Bazele Fonologiei”, tradusă în limba rusă „Основы
фонологии”), N.Trubețkoi a separat subsistemul fonologic al limbii din ansamblul
de sisteme ale acesteia și a determinat în mod concret elementele componente ale
acestui subsistem – fonemele, corelațiile „opozitive dintre ele, adică structura
subsistemului (stabilind diferite tipuri de opoziții fonologice) și, ceea ce e mai
important, funcțiile lor diferențiatoare de sens (lexical și gramatical)”[3, 124].
Lucrarea savantului rus cuprinde caracteristica fonologică a circa 200 (două sute)
de limbi. Autorul a dovedit că proprietățile materiale ale elementelor fonologice
sunt mai puțin importante decât legăturile lor reciproce din interiorul sistemului,
decât rețeaua de relații dintre ele, adică decât structura sistemului. El a demonstrat
caracterul de sistem al limbii (spre deosebire de afirmațiile declarative de până
atunci) printr-o analiză ilustrativă a condiționării „reciproce dintre sunete și
sensuri, probând cu fapte concrete eficacitatea principiului sistemic în cercetările
lingvistice” [3, 124]. Introducerea noțiunii de fonem a devenit un punct de cotitură
în dezvoltarea științei despre limbă, a avut o influiență benefică nu numai asupra
modului de cercetare a problemelor de fonetică, dar și asupra metodologiei
studiilor de lingvistică în genere. Cu toate acestea, pragezii n-au reuțit să
consolideze o metodologie a cercetării și a altor nivele (superioare) ale limbii, deși
încercări s-au făcut. De exemplu, V. Skalička susține că gramatica descriptivă
cercetează vorbirea (parole), iar obiectul propriu al gramaticii structurale îl
constituie limba (langue), prima formând baza celei dea doua (după cum fonetica
este baza fonologiei). Alt reprezentant al praghezilor, Roman Jakobson încearcă să
pună la baza sistemului gramatical noțiunea de corelație morfologică, în care un
 155

membru al opoziției binare este marcat (puternic), posedă o anumită trăsătură, iar
celălalt este nemarcat (slab), lăsând trăsătura în cauză neexprimată. Astfel,
lexemele director; directoare se opun după o singură trăsătură – genul. Sensul de
persoană caracterizată după profesie (de gen biologic feminin) este exprimat în al
doilea cuvânt, care, de fapt, alcătuiește membrul marcat al opoziției. Această
trăsătură rămâne neexprimată în cuvântul opus director. Dacă să vorbim despre
sfera de utilizare a lexemelor din această opoziție (și altele, cum ar fi: profesor-
profesoară; învățător-învățătoare; raționalizator-raționalizatoare; producător-
producătoare etc.), termenul marcat are o amplitudine mai îngustă de folosire,
adică, în toate cazurile în care el apare (de exemplu, Mama mea este directoare),
poate fi folosit și termenul nemarcat (Mama mea este director), însă o situație
inversă încă nu a fost atestată (Tatăl meu este învățător, dar nu se permite lexemul
învățătoate). Prin urmare, cuvântul nemarcat poate fi utlizat cu raportare la ambele
genuri biologice, pe când cele marcate – numai cu raportare la persoanele de sex
feminin. (Cu toate acestea, în ultimii ani apar, la nivel de vorbire desigur, variante
marcate, cum ar fi: ministru – ministră; decan – decană; omolog – omoloagă etc.,
care nu sunt recomandate sau, mai bine spus, nu sunt admise de DEX – A.I.).
● Noțiunea de funcție ocupă locul central în concepția lingviștilor de la Praga.
Fiind pusă la baza tuturor cercetărilor, ei priveau limba ca un sistem funcțional,
care ajută la realizarea unor scopuri concrete, cum ar fi cel de exprimare a
gândurilor și cel de comunicare, determinant fiind în procesul de cercetare scopul
comunicativ. Focalizând atenția asupra sarcinilor pe care limba e menită să le
realizeze, praghezii ajung la concluzia că ea are diferite funcții, delimitând două
dintre ele ca fiind de bază: 1. Funcția socială (de legătură cu alți oameni); 2.
Funcția expresivă (de exprimare a gândurilor fără a ține cont de receptor).
Funcția socială, la rândul ei, include altele două: 1. Funcția comunicativă
(accentul se pune pe transmiterea unui conținut anumit/ce se comunică/); 2.
Funcția poetică ( atenția e acordată formei de comunicare/cum se comunică/).
Prezentăm branșarea funcțiilor limbii în tabelul de mai jos:

Funcțiile limbii
Socială Expresivă
comunicativă poetică

Școala lingvistică de la Praga și-a desfășurat activitatea în special în

perioada interbelică. Reprezentanții Școlii..., fiind în esență structuraliști, n-au
absolutizat noțiunea de structură a limbii; nu au atribuit noțuinii de funcție o
accepție pur formală și nici nu au eliminat din analiză planul conținutului. Iată de
 156

ce Școala de la Praga lasă impresia unui curent lingvistic echilibrat, reușind să

îmbine metodele de cercetare tradiționale și cele structurale.
Actualmente, când lingvistica structurală și lingvistica în genere extinde
metodele formale de analiză asupra planului de conținut al limbii, adică a
semanticii, apare din nou interesul față de noțiunile de sem (trăsătură semantică
minimală, diferențială), semem, puse în circulație de praghezi, căpătând o largă
aplicare în cercetările de semantică.
În plan cronologic, școala lingvistică de la Praga a fost prima care a pus
bazele structuralismului în lingvistică ca direcție nouă, căpătând astfel o
recunoaștere internațională. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea,
concepția structuralistă își găsește continuare în lucrările savanților din cadrul
Școlii de la Copenhaga (care, absolutizând noțiunea de structură a limbii, o ridică
la nivelul de algebră imanentă, iar noțiunii de funcție îi atribuie o accepție pur
logico-matematică, eliminând din analiză planul conținutului) și mai apoi – în
cadrul Școlii Descriptive din America.

Referințe bibliografice:
1. I. Dumeniuk, N. Matcaș, Introducere în lingvistică, Chișinău, 1980.
2. Lyions John, Introducere în lingvistica teoretică, București, 1995.
3. S. Berejan, I. Dumeniuc, N. Matcaş, Lingvistica generală, Chişinău, 1985.
4. Al. Graur, L. Wald, Scurtă istorie a lingvistici, București, 1961.