Radu Dennis Luigi XE CNSH

Istoriografia Latină

Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul

evoluției concepțiilor și operelor istorice, totalitatea scrierilor istorice
dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea
cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.
Istoriografia Latină a fost inspirată de cea greacă în privința
concepției generale și a metodelor utilizate în redactarea lor. Acest lucru
s-a datorat asemănărilor dintre structura societății grecești și aceleia
romane. Pe de altă parte, este vorba despre decalajul cronologic dintre
dezvoltarea culturală a Greciei față de a Romei. Deoarece s-a dezvoltat
mai târziu, cultura latină a apelat la modelele oferite de eleni.
În cadrul Istoriografiei Latine se remarcă Cornelius Nepos,
Sallustius Crispus, Iulius Caesar și Titus Livius.
Sallustius Crispus s-a afirmat ca un important istoric latin.
Asemenea lui Cicero, Sallustius îşi începe cariera politică în calitate de
homo novus, ca adversar al aristocraţiei senatoriale şi adept al partidei
popularilor. Admis în calitate de quaestor în Senat, este exclus în anul 50
î.Hr. pentru motive politice.
Cornelius Nepos nu a lăsat asupra prozei latine o amprentă
comparabilă cu cea sallustiniană. A fost, înainte de toate, scriitor (nu s-a
preocupat vreodată de cariera politică); prieten bun cu Atticus, a avut
precum acesta gustul erudiției, care era din ce în ce mai răspândit la
mijlocul veacului întâi î.Hr.
Lui Nepos îi sunt atribuite: Tratatul Despre Marii Comandanti ai
neamurilor străine și două capitole din cartea Despre istorici latini
(viețile lui Cato si Atticus), la care se adaugă o Scrisoare către Cornelia
(mama gracchilor). Dintre operele pierdute sunt informații despre:
Cronicele (chronica), în trei cărți, apoi Exempla, în cinci cărți, care par a
Radu Dennis Luigi XE CNSH

fi reunit anecdote cu caracter moral referitoare la obiceiurile și

proverbele romanilor din vechime, șaisprezece cărți tratând despre
bărbații iluștri (De uiris illustribus), o viață a lui Cato și viața lui Cicero,
publicate separat.
Alături de Cicero şi Salustius, Caius Iulius Caesar se numără
printre întemeietorii prozei clasice latine. Spiritualitatea clasică greacă şi
latină se caracterizează prin raţionalitate, măsură, echilibru şi armonie.
Scrierile sale cele mai importante sunt „De bello Gallico” şi „De
bello civili”.
„De bello Gallico” este o lucrare alcătuită din opt părţi, dar numai
şapte dintre acestea pot fi atribuite cu certitudine lui Caesar. A opta carte
a fost scrisă de către Aulus Hirtius. Acesta este un jurnal de campanie,
servind atât ca sursă pentru cunoaşterea epocii, cât şi ca mărturie de
limbă latină literară, clasică şi elegantă. În această lucrare, Caesar
consemnează informaţii esenţiale despre gali, germani şi britani, despre
organizarea tactică a armatei romane, despre frământările sociale şi
politice de la Roma sfârşitului de republică.
Titus Livius a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii
a Romei. Singura sa operă, "Ab urbe condita", în 142 de cărţi, tratează
istoria romană, de la întemeierea Romei (conform legendei în anul 753
î.Hr.), până la moartea generalului Drusus în campania din Germania.
Din ea s-au păstrat numai 35 de cărţi, volumele 1-10 (cuprinzând
perioada 753 î.Hr. - 293 î.Hr.) şi 21-45 (218 î.Hr. - 167 î.Hr.), circa un
sfert din numărul iniţial, restul fiind cunoscut din rezumatul cărţilor 46 –
142, alcătuit în secolul IV. Titus livius a scris cea mai mare parte din
opera sa în timpul domniei lui Augustus.