MOTIVATIA

Motivaţia reprezintă totalitatea motivelor care dinamizează

comportamentul uman.
Motivul este o structură psihică care determină orientarea,
iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui scop, fiind o cauză
internă a comportamentului. Datorită ei, trebuinţele (trebuinţe
fundamentale biologice şi impulsuri de origine psihică precum
tendinţa spre mişcare şi manipulare de obiecte) se transformă în
scopuri, planuri şi proiecte. Subiectul caută în mod activ forme de
interacţiune care îi sunt necesare funcţionării şi dezvoltării.
Există, la vârsta şcolarităţii, o motivaţie extrinsecă, prezentă
atunci când elevul se încadrează în disciplina şcolară fără un interes
direct pentru ceea ce se predă, ci doar pentru a primi, direct sau
indirect, recompense. Printre componentele motivaţiei extrinseci sunt:
dorinţa de afiliere (a fi în mijlocul grupului de elevi, de a primi
recompense şi de a face plăcere părinţilor şi profesorilor); tendinţele
normative (obişnuinţa de a se supune normelor şi obligaţiilor impuse
de mediul familial, iniţial, apoi, ulterior, de cel şcolar); teama de
consecinţele neascultării.
Un alt tip de motivaţie care se manifestă în învăţarea şcolară, ca
şi în orice altă formă de activitate, este motivaţia intrinsecă. Aceasta
se manifestă în condiţiile în care elevul este direct interesat de
dobândirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor şi implică motive
precum: curiozitatea – care are la bază un impuls nativ, dar menţinerea
ei depinde, în mare măsură, de atitudinea şi competenţa profesorului,
de contextul instructiv-educativ general; aspiraţia către competenţă şi
dorinţa de a deveni un profesionist într-un anumit domeniu; motivaţia
de autorealizare – care presupune realizarea aptitudinilor şi dorinţa de
a obţine succes personal.
Motivaţia de autorealizare este direct legată şi condiţionată de
nivelul de aspiraţie, care reprezintă totalitatea aşteptărilor, scopurilor
sau pretenţiilor unei persoane privind realizarea sa viitoare într-o
anumită direcţie. Constituirea unui anumit nivel de aspiraţie depinde
de potenţialul aptitudinal, efortul de voinţă, ambianţa socială şi
condiţiile material-culturale, dar şi de trăirea subiectivă a succesului şi
eşecului (este posibil ca succesul să crească nivelul de aspiraţie, iar
eşecul să îl scadă). De asemenea, nivelul de aspiraţie, pentru a putea
conduce către autorealizare, trebuie să concorde cu propriile
posibilităţi.
Ideal este ca motivaţia extrinsecă, odată cu maturizarea şi
creşterea experienţei şcolare şi sociale, să se transforme în motivaţie
intrinsecă. De altfel, procesul instructiv-educativ trebuie proiectat în
aşa fel încât să ofere elevului motivaţii pentru învăţare adecvate
nivelului său de dezvoltare. Numai astfel, motivaţia poate constitui un
real “motor” al învăţării şi, implicit, al dezvoltării. Pe lângă motivaţie,
un suport important al învăţării şcolare îl constituie atenţia.
Motivație si performanta. Optimum motivațional
Motivatia nu trebuie considerata si interpretata doar ca un scop
in sine, ci pusa in slujba obtinerii unor performante inalte.
Performanta este un nivel superior de indeplinire a scopului.
Din perspectiva diferitelor forme de activitati umane (joc,
invatare, munca, creatie), ceea ce intereseaza este valoarea motivatiei
si eficienta ei propulsativa.
In acest context, problema relatiei dintre motivatie si performanta
are nu doar o importanta teoretica, ci si una practica. Relatia dintre
intensitatea motivatiei si nivelul performantei depinde de complexitatea
sarcinii pe care subiectul o are de indeplinit (care poate fi o sarcina de
invatare, de munca sau de creatie).
Cercetarile psihologice au aratat ca in sarcinile simple (repetitive,
de rutina, cu componente automatizate si cu putine alternative pentru
solutionare) nivelul performantei creste pe masura ce creste intensitatea
motivatiei. In sarcinile complexe insa, cresterea intensitatii motivatiei se
asociaza cu cresterea performantei pana la un punct, dupa care aceasta
din urma scade.
Aceasta se intampla deoarece in cazul sarcinilor simple exista
unul, maxim doua raspunsuri corecte si diferentierea lor se face cu
usurinta, nefiind influentata negativ de cresterea impulsului motivational.
In cazul sarcinilor complexe, prezenta mai multor alternative de
actiune ingreuneaza actiunea impulsului motivational; cresterea in
intensitate a acestuia este defavorabila discernamantului si evaluarilor
critice.
In acelasi timp, eficienta activitatilor depinde si de relatia dintre
intensitatea motivatiei si gradul de dificultate al sarcinii cu care se
 confrunta individul.
Cu cat intre marimea intensitatii motivatiei si gradul de dificultate
al sarcinii exista o mai mare corespondenta si adecvare, cu atat eficienta
activitatii va fi mai bine asigurata.
In acest context a aparut in psihologie ideea optimului
motivational si necesitatea stabilirii unei intensitati optime a motivatiei
care sa permita obtinerea unor performante inalte, cat mai apropiate de
cele asteptate. Aceasta este exprimata de catre Legea Yerkes – Dodson
stabilita la inceputul secolului 20.
In obtinerea optimumului motivational se pot intalni doua situatii:
a) cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) corect de
catre subiect
In acest caz optimum motivational inseamna relatia de corespondenta,
chiar de echivalenta intre marimile celor doua variabile.
Daca dificultatea sarcinii este mare, inseamna ca este nevoie de o
intensitate mare a motivatiei pentru indeplinirea ei; daca marimea sarcinii
este medie, o motivatie de intensitate medie este suficienta pentru
solutionarea ei etc.
b) cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) incorect de catre
subiect
In acest caz, ne confruntam cu doua situatii tipice: fie cu subaprecierea
semnificatiei sau dificultatii sarcinii, fie cu supraaprecierea ei.
In nici una dintre situatii subiectul nu va fi capabil sa-si mobilizeze
energiile si eforturile corespunzatoare indeplinirii sarcinii.
In primul caz el va fi submotivat si va actiona in conditiile unui deficit
energetic, ceea ce va duce in final la nerealizarea sarcinii. In al doilea caz el
va fi supramotivat si va actiona in conditiile unui surplus de energie, care l-
ar putea dezorganiza, stresa, sau i-ar putea cheltui energia chiar inainte de a
se confrunta cu sarcina.
Optimumul motivational se poate obtine prin actiunea asupra celor doua
variabile care sunt in relatie: obisnuirea indivizilor sa aprecieze cat mai
corect dificultatea sarcinii (prin atragerea atentiei asupra importantei ei, prin
sublinierea momentelor ei mai dificile, etc.), sau prin manipularea
intensitatii motivatiei, in sensul cresterii sau a scaderii ei.
Aceasta presupune o usoara reechilibrare intre intensitatea motivatiei si
dificultatea sarcinii.
De exemplu, daca dificultatea este medie, dar este apreciata (incorect) ca
fiind mare, atunci o intensitate medie a motivatiei este suficienta pentru
realizarea ei (deci o usoara submotivare). Daca dificultatea sarcinii este
medie, dar este considerata (tot incorect) ca fiind mica, o intensitate medie a
motivatiei se obtine printr-o usoara supramotivare.
Un coeficient important in obtinerea performantei este nivelul de
aspiratie.
Nivelul de aspiratie este stimulul motivational care conduce spre
realizarea de progrese si autodepasiri evidente. El este cel care masoara
dorinta de a atinge nu orice performanta intr-o activitate data, ci
performante cat mai inalte, care sa insemne nu doar o simpla realizare a
personalitatii, ci si o autodepasire a posibilitatilor ei.
Alegerea nivelului de aspiratie trebuie facuta in raport cu posibilitatile si
aptitudinile subiectului; discrepanta prea mare dintre capacitati si aspiratii
poate fi periculoasa pentru performanta (poate produce demotivarea
persoanei, deceptii, regres, etc.).
De aceea, pentru ca nivelul de aspiratie sa aiba un efect pozitiv pentru
obtinerea performantei este bine ca acesta sa fie ales cu putin peste
posibilitatile de moment ale persoanei