Alexia Virga

12C

Viziuni despre modernizare in Europa

secolelor XIX - XX
A. Europa veacului al-XIX-lea şi modernizarea

Europa deţine poziţia dominantă în economie, cultură, sistemul militar şi colonial, are o
superioritate de netăgăduit în urbanizare, industrializare, nivel de trai şi învăţătură, standarde
de viaţă, igienă şi sănătate. Explozia demografică, urbanizarea şi societatea de masă au fost
expresia în plan social a modernizării economice şi politice europene din secolul XIX, care s-
a manifestat prin revoluţia industrială, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii
democratice. Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat viziunea
oamenilor asupra lumii. La începutul secolului XIX se credea că ştiinţa reprezintă speranţa
pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în
slujba creării unei societăţi apropiate de perfecţiune. Secolul XX este secolul unei dezvoltări
uluitoare a ştiinţei. Descoperirile în fizică, chimie, biologie, cercetarea spaţiului cosmic au
fost utilizate în economie şi în viaţa cotidiană, ducând la creşterea calităţii vieţii. în ziua de
astăzi există opinii autorizate care consideră că problemele complexe cu care se confruntă
omenirea (criza de materii prime, criza energetică, poluarea, încălzirea globală) îşi vor găsi
rezolvarea cu ajutorul cuceririlor ştiinţei.

B. Atitudini faţă de modernizare

Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcţie de problemele pe care societăţile trebuiau

să le rezolve. În societatea românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat
dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării. Astfel, adepţii unei dezvoltări
după modelul occidental susţineau necesitatea industrializării şi urbanizării (Dionisie Pop
Marţian, A.D.Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adepţii dezvoltării prin conservarea societăţii
tradiţionale româneşti considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de
dezvoltarea naturală, organică a ţării noastre. Modernizarea ar trebuia să se realizeze ţinându-
se cont de structurile şi valorile culturale româneşti tradiţionale; instituţiile aduse din
Occident alcătuiesc forme care nu au în comun nimic cu fondul constituit din structurile
tradiţionale româneşti (teoria formelor fără fond susţinută de junimiştii revistei Convorbiri
literare). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenţia aşa-numiţilor
sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae lorga) şi a poporaniştilor (conduşi de Constantin
Stere).

C. Conservatorism şi liberalism: două viziuni despre modernizare

Liberalismul dezvoltat la începutul sec.XIX susţinea toleranţa, dialogul, pluralismul,

limitarea autorităţii statului, separarea puterilor în stat, regim constituţional, proprietate sacră
şi inviolabilă, libertăţile fundamentale ale omului, economie bazată pe iniţiativa privată şi
sistemul pieţei libere.Conservatorismul se dezvoltă în paralel şi oarecum în opoziţie faţă de
liberalism, susţinând monarhia constituţională, făcând apel la tradiţie, morală, ordine şi
Alexia Virga
12C
ierarhie, pe rolul şi locul instituţiilor şi a bisericii.

D. Revoluţia industrială

Secolul XVIII marchează trecerea de la trecerea la înlocuirea forţei umane şi animale cu ceea
a motorului cu aburi creat de englezul James Watt, motor utilizat în industria minieră,
siderurgică, transporturi navale şi feroviare. În agricultură se constată fenomenul
împrejmuirilor prin care se constituie marile ferme de tip capitalist. Revoluţia transporturilor
începe prin locomotiva cu aburi a lui George Stephenson. Anglia trece prima la revoluţia
industrială urmată după circa o jumătate de secol de Europa de vest şi de nord şi America de
nord. A doua revoluţie industrială începe în jurul lui 1870 în Marea Britanie şi se bazează pe
invenţii cum ar fi telefonul, telegraful fără fir, oţelul, automobilul, motorul cu explozie,
utilizarea energiei electrice, a petrolului şi gazelor naturale. Se extind căile ferate
transcontinentale ca transamericanul şi transsiberianul, comunicaţiile telegrafice şi de
navigaţie transatlantică. Apar canalele Suez şi Panama, se dezvoltă bursa de mărfuri şi de
valori, apare mecanizarea şi chimizarea agriculturii, fapt ce sporeşte producţia de circa 30 de
ori şi scade preţul alimentelor. La 1900 a doua revoluţie industrială triumfă în Marea Britanie
şi dominioanele sale, Europa de vest, SUA şi Japonia.

E. Urbanizarea şi lumea oraşelor

Evoluţiile economice se manifestă prin organizarea producţiei pe baza diviziunii muncii şi

lucrului la bandă, creşterea producţiei datorită sporirii productivităţii, concentrarea producţiei
la sfârşitul secolului XIX în mari concerne, concomitent cu un rapid proces de urbanizare şi
de modificare a structurii economice prin predominanţa industriei în realizarea produsului
intern brut. Evoluţiile sociale sunt legate de cele economice şi se reflectă prin sporul
demografic datorat creşterii nivelului de trai şi de igienă şi modificarea structurii sociale prin
creşterea rolului economico-politic al deţinătorilor de active bancare, comerciale, industriale
şi imobiliare, prin sporirea ponderii clasei de mijloc (medici, avocaţi, profesori, ingineri,
funcţionari), creşterea numerică a muncitorimii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a
acestora(repaus duminical, zi de lucru de 8 ore, sistem de pensii de boală, vârstă şi
invaliditate) şi implicarea lor în viaţa politică şi socială.

F. Curente ştiinţifice, politice, culturale şi educaţionale în Europa secolelor

XIX-XX
Alexia Virga
12C

F.1. Curentele de gândire

Se dezvoltă în secolul XIX începând cu pozitivismul promovat de Auguste Comte, care pune
la baza evoluţiei umane raţiunea, observaţia şi experimentul. Evoluţionismul promovat de
Charles Darwin exploatează viziunea pozitivistă privind evoluţia lumii şi vieţii de la simplu
la complex. Relativismul dezvoltat pe baza operei ştiinţifice a lui Einstein, Freud şi Jung şi a
celei filosofice a lui Bergson şi Nietzsche relevă rolul subconştientului., a simţurilor şi
trăirilor în perceperea lumii. Pragmatismul promovat de William James consideră adevărul ca
rezultat al acţiunii şi succesului uman.

F.2. Curente politice

LIBERALISMUL
Este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice
a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor
ideilor politice care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea celor
individuale. Liberalismul clasic a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent
filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale
precum: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii
englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de iluminiştii francezi, iar ca
ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia, John Stuart Mill. Liberalismul
economic este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse
de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith şi de
fiziocraţii francezi.

CONSERVATORISMUL
În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de
opoziţie faţă de progres. Ideologia conservatoare a apărut ca o reacţie ia schimbările
provocate de Revoluţia franceză, dar şi faţă de liberalism despre care consideră că este o
concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dictonul contelui Falkland, care
spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic".
Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intimă
inegali. Nu se opun reformelor dar doresc să amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind
preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând respectarea ordinii tradiţionale, în care
fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocraţia trebuie
păstrate, iar Biserica să-şi menţină autoritatea spirituală.

SOCIALISMUL
Ideologia socialistă este un produs ai lumii moderne şi în special al dezvoltării capitalismului
industrial în secolul al XlX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei
în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care interesul societăţii
primează în faţa interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestări ale
ideologiei socialiste aveau un caracter utopic, deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa
egalităţii depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului
utopic din secolul XIX au fost englezul Robert Owen şi francezii Charles Fourier şi Saint-
Simon. Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa-nurnitul „socialism ştiinţific", este fundamentat
de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia publică în 1848 lucrarea Manifestul
Partidului Comunist care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că
societatea capitalistă este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de
repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazată pe
concepţia materialismului istoric care susţinea ideea că „lupta de clasă" este motorul istoriei.
Clasa muncitoare este cea oprimată şi munca ei exploatată de burghezie. De aceea
Alexia Virga
12C
„proletariatul" era clasa revoluţionară care va înlocui capitalismul cu o nouă societate, cea
socialistă în care se va institui proprietatea comună, va avea loc o repartiţie echitabilă a
bunurilor, iar membrii societăţii se vor bucura de egalitate deplină.

F.3. Curente culturale

ACADEMISMUL
Este o manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională şi norme
canonizate, golind realitatea de ceea ce este nou, de ceea ce se dezvoltă şi este mai viu în ea.
În pictură se manifestă ca o manieră a aşa-numitelor „academii", care se bazează pe un desen
şi un colorit similare exerciţiilor de şcoală de artă sau de atelier.

ROMANTISMUL
Reacţia împotriva atotputerniciei raţiunii şi a culturii clasice a marcat creaţia literară şi
artistică în prima jumătate a secolului XIX prin apariţia romantismului. Tema naturii, a
ruinelor şi a singurătăţii sunt caracteristice noului curent. Literaturile naţionale se afirmă în
opoziţie cu universalismul fiiosofiei franceze a luminilor. Pasionaţi de istorie, romanticii
proclamă faţă de universalismul clasic, diversitatea ţărilor şi a oameniior. Astfel, romanul
istoric este considerat o prelungire naturală a istoriei. Elanul romantic a suscitat un mare
entuziasm şi a inspirat atitudinile politice.

REALISMUL
Elanul şi încrederea generoasă care au antrenat literatura şi artele în prima jumătate a
secolului XIX a fost estompat de înfrângerea revoluţiilor de la 1848, care a marcat sfârşitul
iluziilor şi a efuziunilor sentimentale. De acum, romantismul s-a estompat. Mulţi artişti s-au
orientat către o estetică nouă: ei au dezvoltat un cult al artei, singura modalitate prin care
creatorul putea scăpa din „nebunia societăţii în care trăia". Urmând pe Balzac, romancierii s-
au orientat spre observarea minuţioasă a oamenilor şi a mediului social în care trăiau. Aşa a
apărut realismul la mijlocul secolului XIX. în pictură, urmându-l pe francezul Corot, artiştii
au părăsit atelierele şi au făcut să pătrundă natura cu frumuseţile ei în tablouri. Pictori realişti
au reprezentat viaţa modernă şi, în particular, realitatea socială. În arhitectură, dezvoltarea
urbană, îmbogăţirea clasei dominante şi politica de lucrări publice a suveranilor a făcut să
crească numărul edificiilor.

IMPRESIONISMUL
Apariţia impresionismului a reprezentat un moment revoluţionar în istoria artelor. Artiştii îşi
arată trăirile şi sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a realităţii, aşa
cum este percepută de ochiul omenesc. Pictând în aer liber, impresioniştii fac din lumină
elementul principal al compoziţiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea
strălucitoare care irumpe din tablourile artiştilor. O astfel de manieră de a picta nu era
înţeleasă de publicul vremii, picturile impresioniştiior nefiind expuse în saloanele oficiale de
expoziţie. Franţa este centrul unde apar aceste inovaţii revoluţionare, numele unor artişti
precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind întâlnite astăzi în cele mai de seamă
muzee ale lumii.

NATURALISMUL
Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului
XIX în Franţa şi în restul Europei. Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria
evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia credeau că ereditatea unei persoane şi mediul
decid caracterul acesteia. Naturalismul considera că mediul socio-cultural exercită o influenţă
absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. De asemenea studiau
elemente umane, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat.
Observaţiile lor în materie de psihologie erau totuşi rudimentare având în vedere că
Alexia Virga
12C
psihologia se dezvoltă abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliştii au adoptat
de asemenea tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii.

SIMBOLISMUL
Este o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi
parnasianismului, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare
poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare
propriu acestui curent. Adesea se consideră ca făcând parte din acest curent poeţi ca Charles
Baudelaire, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine, dar Stephane Mallarmé e cel care îi încarnează
cel mai bine în poezie.

PARNASIANISMUL
Parnasianismul a apărut ca o reacţie neo-clasică la romantism, cultiva expresia impersonală,
descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă,
cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo). Din dorinţa de a
elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia obţinută cu ajutorul
meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare
rigiditate a formei şi cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau
în mare măsură din opera lui Arthur Schopenhauer.

EXPRESIONISMUL
Işi are originea în Germania, fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich Heckel,
Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein, Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily
Kandinsky.Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism
şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor
a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o
artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară. Reprezentat de
artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare
artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi
sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta
expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând
revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare,
contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinu. Expresionismul devine, începând
din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia "Arta degenerată":
expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt
confiscate şi excluse din muzee.

DADAISMUL
Generaţia de artişti de după primul război mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile
unui război care nu dădea semne că s-ar apropia de sfârşit a fost una din cele mai
avangardiste din istoria umanităţii. Intelectualii, dezertorii, refugiaţii politici, toţi revoltaţii
împotriva absurdităţi acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român
Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire", în Zurich, capitala Elveţiei, pe atunci stat
neutru. Vrând să răspundă absurdului prin absurd, ei îşi manifestă revolta mai curând prin
provocare, decât prin idei estetice. Numele mişcării lor este ales prin hazard, dintr-un
dicţionar Larousse.

SUPRAREALISMUL
Este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar de avangardă care proclamă o totală
libertate de expresie, întemeiat de André Breton şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru
ale secolului XX. Suprarealismul susţine că adevărul şi arta se află "în realitatea superioară a
anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al
gândirii" eliberate de constrângeri.
Alexia Virga
12C

ABSTRACŢIONISMUL
Este denumirea pe care, începând cu cel de-ai doilea deceniu al secolului al XX-lea, şi-o
revendică o serie de tendinţe, de grupări, de creaţii în general diverse, succedându-se nu fără
o anumită atitudine polemică care au la bază un protest împotriva academismului şi
naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până
atunci de aşa zisă artă figurativă, şi aşezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete,
volume, ce ar trebui să exprime, în formă pură, acţiunea raţionalităţii şi sensibilităţii umane.
Arta abstractă înregistrează manifestări din cele mai diferite, dezvoltând şi extrapolând uneie
dintre aspiraţiile Arta abstractă, ca mişcare artistică cu identitate istorică, se face ecoul unui
fenomen mai general, în condiţiile prefacerilor sociale şi ale realităţilor erei tehnologice şi,
sub diferite forme, nume şi explicaţii, rămâne o constantă a artei contemporane.

F.4. Politici educaţionale

Politici educaţionale în secolul XIX. Propagarea revoluţiei industriale, dezvoltarea

economică, urbanizarea, dar şi afirmarea statelor naţionale au făcut ca, în secolul XIX,
guvernele să acorde o atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. Dezvoltarea învăţământului
a fost însoţită, în întreaga Europă, de modernizarea programelor şcolare, a manualelor, ca şi
de creşterea constantă a numărului de elevi. De o atenţie deosebită s-a bucurat învăţământul
primar şi cei secundar, introducerea gratuităţii şcolare primare, reducerea analfabetismului,
dezvoltarea învăţământului de stat.

Politici educaţionale în spaţiul românesc. Dacă în secolul XVIII, în Principate, cursurile

şcolare erau susţinute îndeosebi în limba greacă, de la începutul secolului următor s-a trecut
la promovarea învăţământului în limba română, un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui
Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul şcolii de la Trei Ierarhi, laşi) şi lui Gheorghe Lazăr
în Ţara Românească (Şcoala de la Sfântul Sava, Bucureşti). Reţeaua şcolară urbană şi rurală
s-a dezvoltat în urma adoptării unei legislaţii menite a încuraja modernizarea învăţământului.
Prima lege specială adoptată în timpul domniei lui A.I.Cuza introducea învăţământul primar
obligatoriu şi gratuit. Acesteia i s-a adăugat mai târziu legea iniţiată de Spiru Haret (1898),
susţinătorul celei mai cuprinzătoare reforme şcolare din România modernă. Învăţământul
superior din a doua jumătate a secolului XIX a fost reprezentat de instituţii de prestigiu
precum Universităţile din iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj (1871) şi Cernăuţi (1874).

Şcoala şi educaţia în secolul XX. Evoluţia regimurilor politice, ca şi formarea noilor state
europene după Primul Război Mondial au determinat guvernele să acorde atenţie sporită
mediului şcolar şi educaţiei în general. Legislaţia şcolară din perioada interbelică a pus
accentul pe răspândirea ştiinţei de carte, pe construirea de şcoli noi şi dezvoltarea
învăţământului secundar şi superior. în acelaşi timp, mai ales din anii 1920, s-au înmulţit
şcolile tehnice şi de meserii, învăţământul răspunzând astfel nevoilor crescute nevoile
crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate. În Italia fascistă, în Germania
nazistă, în URSS, sau, după Al Doilea Război Mondial, în statele europene cu regimuri
comuniste, şcoala a reprezentat şi un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile
sistemului totalitar. În perioada postbelică, evoluţia învăţământului s-a caracterizat prin
creşterea alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei, sporirea numărului elevilor şi al
absolvenţilor cu studii medii şi superioare, preocuparea constantă pentru dezvoltarea
educaţiei permanente,.

G. Modernizarea în Europa centrală şi răsăriteană: identităţi naţionale

Alexia Virga
12C

Decalajul cultural, economic, social şi ideologic al estului european se datorează şi

dominaţiei imperiilor otoman, rus, austriac şi german. Evoluţia conştiinţei naţionale, extins
după revoluţia de la 1848, combină la români, sârbi, unguri, polonezi, cehi, croaţi, bulgari şi
greci elemente liberale şi naţionalist romantice. Se face apel în revendicările naţionale la un
model statal de tip medieval considerat a fi „ideal”: Dacia şi Mihai Viteazul, statul lui Ştefan
Duşan, Regatul Sfântului Ştefan, Uniunea polono-lituaniană, statul Moraviei Mari, Croaţia lui
Tomislav, ţaratul lui Krum şi Simeon, Imperiul Bizantin.

H. Democraţie şi totalitarism

Sfârşitul războiului mondial marcat victoria militară a statelor democratice şi disoluţia

imperiilor multinaţionale şi autocratic conservatoare. Pe ruinele lor s-au născut şi sau întregit
state naţionale care au încercat să creeze şi ele sisteme democratice. Viaţa politică britanică
era dominată de disputa dintre laburişti, conservatori şi liberali, ceea franceză oscila între
stânga şi dreapta regrupată în coaliţii temporare şi relativ eterogene, în timp ce noua
Germania a Republicii de la Weimar, a înfrânt insurecţia comunistă, fără a reuşi să contureze
o stabilitate guvernamentală. Crizele declanşate de instaurarea comunismului în Rusia şi
tentativele de puci comunist în Germania(1918) şi Ungaria(1919), nu au avut urmări
permanente. Oferta totalitară cuprindea apelul la ordine, credinţă, disciplină, solidaritate
naţională şi socială, restaurarea vechii legalităţi. Ea s-a prezentat sub forma comunismului,
fascismului şi naţional-socialismului. Fascismul este ideologia statului şi a naţiunii, dezvoltat
în Italia de Partidul Naţional Fascist condus de Benito Mussolini. Ea neagă liberalismul,
democraţia şi pluralismul, combate marxismul şi susţine ideea coeziunii naţiunii şi consensul
naţional. Promovează economia statului corporatist, mitul naţiunii unitare şi a trecutului
glorios al Italiei. Comunismul este ideologia claselor sociale, bazat pe ideea construirii
societăţii comuniste caracterizată prin sistemul partidului unic, dictatura proletariatului
condus de un lider unic, internaţionalism proletar şi ideologia luptei de clasă. În plan
economic nega proprietatea privată urmărind cooperativizarea agriculturii, naţionalizarea
industriei, urbanizare şi industrializare forţată, economie centralizată, dirijată şi controlată de
partidul unic. Naţional-socialismul este ideologia rasei promovată în Germania de NSDAP
condus de Adolf Hitler. Ideea statului totalitar, a regimului poliţienesc şi a
antidemocratismului şi antiparlamentarismului este dublată de teoria rasei superioare
germanice şi de antisemitism visceral, ca şi de ideea necesităţii obţinerii prin război de spaţiu
vital în dauna vecinilor.

I. Identitatea europeană

Capătă contur în epoca interbelică datorită ideilor lui Victor Hugo, Aristide Briand, Richard
Condenhove Kalergi, ce propun o federaţie a naţiunilor europene, eliberată de ideea
hegemoniei germane, pericolul comunist şi fascist sau izolaţionismul britanic. Punerea lui în
Alexia Virga
12C
aplicare în cepe în 1957 odată cu crearea CEE şi devine realitate în 1992 prin tratatul de la
Maastricht.