Unitatea de învățare U. I.11.

Tehnicile proiective în evaluarea personalității

Cuprins
11.1. Introducere .............................................................................................................
11.2. Competențe ..............................................................................................................
11.3. Definirea și clasificarea tehnicilor proiective ........................................................
11.4. Exemple de tehnici proiective .............................................................................
11.5. Aplicabilitate și limite tehnicilor .............................................................................

11.1. Introducere
Tehnicile proiective se bucură de popularitate nu numai în rândul specialiștilor, dar
și în rândul populației generale, fiind într-un fel simbolul testării psihologice:
specialistul formulează un instructaj vag la care persoana răspunde cum dorește, iar
pe baza acestui răspuns, psihologul descifrează toate tainele legate de ce simte și ce
gândește persoana testată. Desigur, este doar un mit, dar a apărut tocmai pentru că
tehnicile proiective sunt complexe, greu de descifrat și pot aduce la suprafață
conținuturi psihice profunde.
Unitatea de învățare prezintă o clasificare a acestor tehnici și apoi prezintă, succint
cele mai cunoscute teste proiective. La finalul unității sunt prezentate aplicabilitatea
și limitele acestor metode.

11.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unități, studenții vor fi capabili:

• Să definească tehnicile proiective
• Să identifice grupa de tese din care fac parte
• Să ofere exemple de tehnici proiective și să descrie principiile interpretative
• Să explice aplicabilitatea și limitele tehnicilor.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

11.3. Definirea și clasificarea tehnicilor proiective

Tehnicile proiective sunt niște tehnici care presupun sarcini ambigue, slab structurate,
ce permit răspunsuri multiple. Subiectul testat nu cunoaşte semnificaţia răspunsurilor sale, iar
specialistul interpretează răspunsurile după un ghidaj care nu este înalt standardizat. În linii
mari, tehnicile proiective constau în expunerea respondentului sau formularea unei solicitări
pentru acesta la care el reacţionează în virtutea sensului pe care această situaţie o are pentru el.
Denumirea probelor vine din teoria psihanalitică în care proiecția este un mecanism de
apărare ce înseamnă atribuirea propriilor caracteristici, sentimente, dorințe sau trasaturi pe care
nu ni le dorim sau nu le cunoastem, unor obiecte sau persoane din exterior. Prin proiecție se
produce o descărcare pulsională, emoțională, ce aduce la suprafață reprezentări din organizarea
personalității (Anziu, Chabert, 2010). Respondentul este solicitat să construiască un răspuns
pornind de la un instructaj minim, având libertate de expresie mare. Ca rumare, subiectul
proiectează asupra materialului prezentat propriile sale interese, aspiraţii, atitudini, conflicte
sau moduri stabile de gândire.
Probele nu se aplică cu limită de timp, iar examinatorul trebuie să nu omită nimic din
instructaj, dar nici să nu ofere sugestii, exemple sau explicații. În interpretarea răspunsurilor se
consideră că modul de percepție și interpretare a stimulului reflectă aspectele fundamentale din
funcționarea psihică a persoanei, iar faptul că persoana nu cunoaște semnificația răspunsurilor
sale și nu se simte constrâns, putând să ofere ce răspuns consideră potrivit, permite accesul la
conținuturile latente, de profunzime ale personalității.
Tehnicile proiective nu au un conținut organizat pe dimensiuni sau trăsături de
personalitate, de aceea se pot obține răspunsuri care să aparțină dimensiunii voliționale,
aptitudinale, relaționale, afective, etc a personalității. Este așadar o abordare holistică, ce
permite accesul global la personalitate (în opoziție cu o evaluare pe dimensiuni/ trăsături).
Factorii determinanţi ai proiecției sunt (idem):
intensitatea emoţiilor/ trebuinţelor
ambiguitatea situaţiei
forţa şi integritatea Eului.
Altfel spus, cu cât emoțiile sunt mai intense, trebuințele mai puternice, cu atât
respondentul va proiecta mai mult. Cerința ambiguă și lipsa autocenzurii conduc și ele la
bogăția răspusurile la sarcinile proiective. Pe de altă parte, persoanele capabile de autocontrol,
care sunt echilibrate și își gestionează bine emoțiilor vor transmite acest lucru prin răspunsul
oferit.
După Lindzey (1959, apud Lilienfeld, Wood, Garb, 2000) există cinci grupe de teste
proiective:
1. Teste de completare: unde sarcina subiectului este de a completa un lanţ de asociaţii
pornind de la un stimul standard;
2. Teste de asociere: în care subiectul interpretează stimulul prezentat;
3. Teste aranjare/ selecție: sarcina este de a aranja sau ordona sau selecta după
preferință niște stimuli dați;
4. Teste de producţie: acestea sunt probe de creaţie sau de construcţie cu o tematică
dată;
5. Teste de expresie: unde subiectul este situat în faţa unor sarcini slab structurate,
fiind observat ce face.
Testele de completare
Primele teste de acest fel au fost propuse de Freud și Jung, în cadrul terapiei
psihanalitice, Jung fiind cel care a ajuns să selecteze un număr de 100 de cuvinte stimul, unele
care reprezentau zone posibile de conflict, iar altele neutre. Sarcina respondentului era să
răspundă cu primul cuvânt care îi vine in minte atunci când aude cuvântul stimul. Interpretarea
ținea cont de semnificația cuvintelor induse de cuvântul stimul, dar și de timpul de latență
(timpul scurs de la auzirea stimulului până la oferirea răspunsului): timpul prea lung putea
semnifica activarea unor mecanisme de apărare în fața unui cuvânt sensibil.
Tehnicile acestea se utilizează și acum, dar interpretările nu sunt suficient de bine
standardizate și depind mult de experiența examinatorului.
Tot o formă de teste proiective de completare sunt cele de completare de propoziții, în
care stimulul este un început de propoziție, iar persoana testată trebuie să continue cu ceea ce
îi vine în minte. Completarea se poate face în scris sau oral, iar la interpretare se ține cont dacă
tonul dominant este pozitiv sau negativ, cum este rolul eroului, care este atitudinea lui. Exemple
de astfel de propoziții pot fi:
”Când mă privesc în oglindă.......”
”Mă enervez când.....”
”Mama mea întotdeauna spune.....”
Un al treilea exemplu care se încadrează în această categorie sunt fabulele Louisei
Düss, psihanalistă cu formare clasică, care propune 10 povestiri ce au doar început, iar copilul
testat este invitat să completeze finalul poveștii (Düss, 2009). Testul este adresat psihanaliștilor
și celor instruiți în psihanaliză, deoarece presupune cunoștințe despre inconștient și structura
sa, modalitățile de reacție, înțelegerea simbolului și o tehnică a interviului psihanalitic. Ele pot
fi un mijloc de depistare al complexului și a gradului său de gravitate și ar putea servi drept
punct de plecare pentru o analiză.
Pentru a exemplifica, mai jos este prima fabulă: fabula păsării (pentru a vedea fixația copilului
față de unul dintre părinți, sau independența lui)
O mamă pasăre și un tată pasăre dorm împreună cu puiul lor în cuib, pe o creangă. Se pornește
un vânt puternic, zguduie copacul și cuibul cade la pământ. Cele trei păsări se trezesc brusc. Tatăl
zboară repede într-un brad, mama în alt brad. Ce va face puiul? Știe să zboare deja un pic.
O bună interpretare presupune a interpreta răspunsurile ca o configurație a unui întreg,
mai curând decât individual pentru fiecare fabulă. De asemenea interpretarea este cu atât mai
corectă dacă cunoaștem subiectul, întrucât mereu avem de a face cu un subiect care răspunde
în particularitatea lui irepetabilă și pentru a formula interpretările este nevoie și de un interviu
amănunțit cu respondentul.

Testele de asociere

În această categorie intră tehnicile care solicită respondentului să intepreteze ceea ce

vede într-o imagine, ce ar putea fi acolo. Cunoscutul test Rorschach, TAT-ul, CAT-ul intră aici.
Testul Rorschach creat de psihiatrul elvețian al cărui nume îl poartă, conține 10 cu
conţinut ambiguu, simetrice, 5 alb-negru, 5 color. Testul are 2 timpi de prezentare a stimulilor:
în primul timp se solicită respondentului să descrie de vede pe plansă, iar în al doilea să
identifice care parte din stimul reprezintă ceea ce a descris el.

Exemplu: planșele din testul Rorschach

Pentru scorarea testului, de ține cont de: conținut (ce vede respondentul: oameni,
animale, mâncare, obiecte), locaţia (descrierea este pentru toată imaginea sau doar o parte a
acesteia) și determinantul (s-a referit la culori, a văzut mișcare, a folosit fondul sau doar pata?,
etc). De asemenea se ține cont de numărul de răspunsuri pentru fiecare planșă, de timpul de
răspuns, și dacă respondentul a refuzat să răspundă la vreuna din planșe. Testul s-a bucurat la
început de o largă acceptare după care a intrat într-un con de umbră ca urmare a criticilor aduse
de adepții chestionarelor și a testelor obiective. Pentru a regla aceste neajunsuri, Exner (1974,
apud Dumitrașcu, 2005) a propus un sistem de scorare comprehensiv, cunoscut în prezent ca
TRACS. În acest sistem se lucrează cu coduri care apoi corespund unor semnificații în
interpretare. Profilul persoanei testate va face referire la calitatea formală, conţinutul
răspunsurilor, banalitate, scoruri speciale, ceea ce permite interpretări despre: stiluri şi abilităţi
cognitive, stiluri afectiv-temperamentale, stiluri interrelaţionale. În prezent, pentru a lucra cu
testul Rorschach este nevoie de formare specială (îndelungată), testul fiind încontinuare
controversat pentru că pe partea de calități psihometrice și validitate predictivă calitățile lui nu
sunt satisfăcătoare. În domeniul clinic, mai ales pentru urmărirea longitudinală a persoanelor
cu tulburări psihice este de ajutor, semnalând perioadele de stabilitate psihică și episoadele de
acutizare.
Al doilea test foarte popular din această categorie este TAT (testul tematic de apercepție),
realizat de Murray. Pentru Murray, apercepţia înseamnă interpretarea datelor perceptive în
funcţie de subiectivitatea individului, iar TAT-ul măsoară trebuinţele latente. Testul e format
din 31 de planșe, 30 cu imagini și o planșă goală, pentru fiecare subiect selectându-se 20 de
planșe (selecţie în funcţie de vârstă şi gen). Planșele au un simplu cod pe spate pentru a ghida
examintorul dacă ele sunt pentru femei sau bărbați (F, M), pentru tineri sau tinere (G, B), sau
pentru toată lumea (fără cod). Stimulii sunt scene cu personaje, ambigue, cu conţinut
semnificativ pentru problematica psihologică umană. De ex. planșa 2 prezintă o scenă de
familie ce poate fi interpretată ca situaţie familială conflictuală sau armonioasă, conflictul
dintre părinţi şi copilul adolescent, maternitatea; cuplul şi raportul cu o a treia persoană (soţii
şi cumnata, rivalitatea surorilor pentru un bărbat). Instructajul spune că acesta e un “test de
imaginaţie” iar sarcina lor este să spună ce evenimente au condus la scena din imagine, ce se
întâmplă în acel moment şi care va fi deznodământul povestirii; li se cere, de asemenea, să
spună ce simt oamenii descrişi în imaginile planşelor. Când se administrează şi planşa goală
subiecţilor li se cere să-şi imagineze că există o imagine pe planşă pe care ei trebuie să o descrie
(Preda, 1997). Murray considera că, raportându-se la o imagine ambiguă, persoana testată va
interpreta planșa prin prisma propriei experiențe, a propriilor dorințe, interese, neliniști,
îngrijorări.
 Pentru intepretare, specialistul se bazează mai mult pe propria experiență decât pe un set
de instrucțiuni. El va face o analiză a conținutului și o analiză formală. Pentru conținutul
povestirilor specialistul caută să identifice:
- eroul sau eroii
- trebuinţele latente (dominarea, supunerea, agresiunea, trebuinţa de realizare,
sexualitatea, de protecție, etc.), emoţiile şi sentimentele eroilor
- desfăşurării şi a deznodământului povestirilor (reușită, eșec, abandon....)
- temele povestirilor (simple, complexe, repetitive)
Pentru “analiza formală”, se ține cont de gradul de cooperare la subiectului, coerenţa,
gradul de realism, bogăţia detaliilor, stilul, tonalitatea afectivă, limbajul folosit.
Pe aceeași idee a proiectării în poveștile spuse de imagini este și testul CAT – Children
aperception test, elaborat de Leopold Bellak şi publicat pentru prima oară în 1949.
Testul are 10 imagini, în care diferite animale erau redate în situaţii tipic umane, fiind
desenate într-un stil antropomorfic, fiind destinat copiilor cu vârsta între 3 și 10 ani.
Examinatorul urmărește în povestirile copiilor: tema principală, eroul principal, principalele
trebuinţe şi nevoi ale eroului, concepţia asupra lumii, perceperea personajelor parentale de
aceeaşi vârstă sau mai tinere, conflicte, anxietăţi, mecanisme de apărare, adaptarea supraeului,
integrarea eului.

Testele de aranjare/ selecție

Pentru această categorie, cunoscute și folosite sunt cu precădere testul Szondi și testul.
Testul Szondi este alcătuit din 6 serii a câte 8 fotografii cu persoane care au un
diagnostic psihiatric, fotografii ce sunt etalate în fața respondentului cu solictarea ca acesta să
selecteze 2 poze care îi plac cel mai mult şi două care îi plac cel mai puţin. După ce subiectul
testat face alegerile, în fața lui se așează următoarea serie, cu același intructaj, până când avem
2 teancuri a câte 12 fotografii alese și 12 fotografii respinse. Trebuie menționat că pentru
persoana testată semnificația testului și diagnosticul celor din fotografii nu este cunoscut.
Ordinea în care se prezintă seriile și fotografiile dintr-o serie este prestabilită. Testul se aplică
în mod repetat, de cel puțin 6 ori (mai multe zile la rând) precizând respondentului că nu e
important ce a ales în dățile trecute ci ce simte azi față de fotografii.
Fotografiile reprezintă persoane diagnosticate cu homosexualitate, sadism, epilepsie,
isterie, catatonie, paranoia, depresie, manie, iar teoria lui Szondi stipulează că o persoană va
alege acele fotografii care corespund unor trebuințe nesatisfăcute, sau cu care se află în conflict.
De asemenea va respinge ceea ce are legătură cu propriile trebuințe respinse. Ceea ce rămâne
neutru semnifică fie lipsa conflictului, prin rezolvarea lor sau satisfacerea lor într-o manieră
acceptată, sau lipsa de tensiune, urgență pe acele direcții.
Legătura dintre patologie și semnificațiile în personalitate este făcută prin investirea
simbolică a acestor suferințe cu reprezentarea unor trebuințe, pulsiuni care generează tensiune,
scop și direcție de orientare.

Exemplu: fotografiile din testul Szondi (2 din 6)

În funcție de reacţii actuale (alegeri și respingeri) şi pulsiuni latente (respingeri

secundare și indiferente), constanța alegerilor și ordinea lor, specialistul analizează următorii
vectori (Dumitrașcu, 2005):
- Vectorul Sexual (S), alcătuit din:
a) factorul h (reprezentat de fotografiile de homosexuali), care corespunde trebuinţei de
tandreţe şi de abandon „pasiv”;
b) factorul s (reprezentat de fotografiile de sadici), care corespunde trebuinţei de activitate
fizică şi de manipulare agresivă a obiectelor.
- Vectorul Paroxismal (P) descrie sfera psihologică a controlului afectiv în general, alcătuit din:
a) factorul e (fotografiile de epileptici), care descrie modul în care subiectul îşi exprimă
emoţiile agresive sau ostile;
b) factorul hy (fotografiile de isterici), care indică modul în care persoana îşi exprimă emoţiile
mai tandre.
-Vectorul Schizofrenic (Sch), vectorul eului, deoarece el reflectă structura şi gradul de
rigiditate sau de fluiditate a eului, alcătuit din:
a) factorul k (fotografiile de catatonici), reprezentând trebuinţa de a păstra integritatea
narcisică a eului şi separarea sa de obiectele din mediu;
b) factorul p (fotografiile de schizofreni paranoizi), reprezentând trebuinţele expansive ale
eului, tendinţa de a fuziona cu obiectele mediului.
-Vectorul de contact (C), acest vector se referă la sfera generală a relaţiilor obiectuale ale
individului sau la contactul său cu realitatea, cu:
a) factorul d (fotografiile de depresivi)
b) factorul m (fotografiile de pacienţi maniaci).
Interpretare cantitativă stabilește coeficientul de tensiune a tendinţelor, indice psiho-
sexual și indice psiho-social. Și pentru a te specializa în testul Szondi este nevoie de formare
specială, testul fiind aplicat mai ales în context clinic.
Testul Lüsher (sau testul culorilor) prezintă respondentului 8 cartoane cu culori, 4
culori principale, 4 culori secundare, acesta fiind solicitat să le sorteze în ordinea preferinței.
Se realizează 2 testări succesive. Alegerile sunt ierarhizate și analizate după patru criterii de
interpretare: preferinţă, respingere, preferinţă relativă, indiferenţă. Alegerile excesiv
dizarmonice pun în evidenţă personalităţi cu o emotivitate profund instabilă, nevrotism etc.
Interpretarea ține cont de categoria cromatică din care fac parte culorile, poziţia în cadrul şirului
de alegeri, poziţia relativă la cele două aplicări. Autorul testului susține că aceste alegeri ne
oferă informații despre scopul spre care tinde persoana şi mijlocul prin care vrea să-l atingă,
starea actuală, sursele de stres şi rezervele adaptative. Culorile corespund cu patru funcții
psihice, organizate în categorii de relaţii opuse:
- autocentricul se manifestă prin introversie, centrarea pe universul interior, pe
profunzimile propriei fiinţe;
- eterocentric înseamnă focalizarea pe viaţa exterioară, extraversia ca atitudine dominantă,
deschiderea faţă de mediu;
- autonomia se manifestă prin tensiune, voinţă, masculinitate;
- eteronomia prin sentiment, dizolvare şi feminitate. În psihic, cele patru funcţii se organizează
în structuri în funcţie de direcţionare şi determinism, rezultând combinații. (Minulescu, 2001).
Testul se aplică cu precădere pentru valoarea lui predictivă în semnalarea problemelor
somatice, satisfacţia muncii și implicarea în sarcină.

Exemplu: culorile testului Lüsher

 Teste de producţie

În clasa testelor de producție intră în special desenele (desenul omului, al arborelui, al

familiei). Desenul este o modalitate de expresie în care este importantă subiectivitatea
desenatorului, pentru că desenul este o expunere a lumii interioare așa cum este organizată și
înțeleasă de către autorul lui. În desen lipsește constrângerea exprimării verbale (care necesită
conștientizare și control), iar reprezentările grafice pot fi căi de exprimare a sentimentelor,
intereselor, conflictelor, relațiilor cu lumea și cu ceilalți, adică desenul este înainte de toate o
expresie a persoanei noastre (Wallon, Cambier, Engelhart, 2012). În al doilea rând, desenul
”vorbește” despre obiectul său: ce reprezintă, raportul său cu realitatea, dar nu în mod absolut
și izolat de interpretara și viziunea personală a autorului desenului.
Desenele depind de actul kinestezic (motricitate), dar și de cel perceptiv (preluarea și
prelucrarea informației), ambele fiind importante în intepretare.
Poate cel mai cunoscut test proiectiv grafic este desenul omului/ desenul persoanei.
Această probă a fost inițial propusă de Goodenough ca probă de evaluare a dezvoltării
cognitive, intepretarea ținând cont de numărul de elemente desenate și de corectitudinea
acestora (vezi cursul de psihodiagnoza aptitudinilor și inteligenței). La scurt timp, mai mulți
specialiști au înțeles valența subiectivă a desenului, detaliile și elementele acestuia nefiind doar
o reproducere a realității exterioare cât mai ales a lumii interioare.
Buck (1948, apud Minulescu 2001) propune testul Casă- Copac-Persoană (House-Tree-
Person), iar Machover, si apoi Urban propun utilizarea testului persoanei ca test proiectiv.
Instructajul este unul simplu: ”Desenează o persoană/ desenează o persoană de celălalt sex”,
iar la dispoziția subiectului testat se pun hârtie A4, creion negru, creioane colorate, gumă de
șters. Se notează timpul de execuție, comentariile spontane ale subiectului, ordinea în care a
desenat diferite părți, iar la final se realizează un interviu clinic amănunţit.
Interpretarea se face pe baza criteriilor generale, o analiza formală și o analiza de
conţinut. La analiza formală se analizează: mărimea desenului, amplasarea pe pagină, realism,
simetrie, proporții, umbre, finisarea detaliilor, ștersături, apăsarea pe pagină. În analiza de
conținut intră: tema, atitudinea personajului, îmbrăcăminte, postură, expresie facială. Criteriile
generale fac referire la simbolistica unor elemente de conținut, câteva exemple fiind:

Partea corpului Semnificația psihologică

 Capul Abilitatea intelectuală, controlul impulsurilor, narcisism

Ochii Conceptul de sine, relaționare socială

Brațele Contactul cu mediul, deschiderea față de alții
Degetele Contactul cu alte persoane, capacitatea de a manipula
Picioarele Suportul perceput, preocupări sexuale, agresivitate

Este un test care are popularitate ridicată însă validitatea este scăzută.

Exemplu: desenul omului

Anamneză: Desenul din imagine este realizat de o adolescentă (15 ani) la câteva
zile după ce a fost stabilizată în urma unei tentative de suicid prin ingestie
medicamentoasă. Gestul a survenit ca urmare a unui conflict cu prietenul lui, care
dorea să se despartă de ea. Desenul realizat este o fată, îmbrăcată ”la modă,
atrăgător”, dar frapează absența capului, a mâinilor și a tălpilor. Capul, sediul
rațiunii, al auto-controlului lipsește ca simbol pentru răspunsul ei impulsiv de a-
și lua viața. Lipsește și ca o distanțare (blocare) a modului în care a ales să se
sinucidă (ingerând medicamente). Palmele ascuse sunt interpretate ca
simbolizând vinovăția și rușinea, iar absența tălpilor ca semn de insuficientă
siguranță și apartenență la lume. Partea bună poate veni din vestimantație, care
arată încă preocupare pentru aspectul fizic și atractivitate, ceea ce nu e compatibil
cu sinuciderea. Poate fi și semn al superficialității și al preocupărilor pentru
sexualitate.

Așa cum precizam, intepretarea desenului nu se poate face în absența unui interviu
amănunțit. Întrebările pornesc de la cine este personajul desenat și continuă cu ce îi place din
cum a desenat și ce nu îi place și apoi informații despre personaj: cum se simte? ce dorințe are?
cine sunt cunoscuții lui? dacă autorul desenului ar dori să îii semene, etc. Întrebările urmează
curul logic al răspunsurilor și le integrează.
Desenul omului este potrivit atât pentru copii, cât și pentru adulți, dar copiii mai mici
de 5 ani vor desena foarte schematic, iar intepretarea proiectivă va fi săracă din pricina
abilităților motrice și reprezentative scăzute. Adulții, pe de altă parte, pot fi rezistenți și
rezervați la invitația de a face un desen al persoanei, această activitate fiind una cu care probabil
nu au mai avut de-a face de mult. Ei sunt și mai conștienți de abilitățile grafice și s-ar putea să
refuze sau să deseneze schematic pentru a evita expunerea unui desen ”infantil” în opinia lor.
De aceea, probabil intervalul optim de vârstă pentru aplicarea testului persoanei ca test
proiectiv este între 6 și 15 ani. La desenul și instructajul clasic, au apărut și variante precum
desenul copilului în ploaie, în care ploaia este văzută ca simbol pentru aversitățile și
amențițările din mediu, iar umbrela/ orice protecție față de ploaie ca modalități de coping și
resurse ale copilului.
Desenul arborelui (testul arborelui)
Arborele are o simbolistică universală, desenele cu arbori fiind prezente în toate
culturile. De asemenea el are și atribute antropomorfe (coroana e capul, trunchiul e corpul,
rădăcinile sunt picioarele) ceea ce îl face potrivit ca test proiectiv. Instructajul e simplu:
”Desenează un copac, ce copac vrei tu, dar să nu fie brad” și se aplică atât copiilor (preferabil
de la 8 ani în sus) cât și adulților. Materialele necesare sunt foaie A4 şi un creion/ creioane
colorate plus gumă de șters.
Cei mai cunoscuți autori care au lucrat mult cu testul arborelui sun Koch și Stora, ambii
propunând o serie de elemente care trebuie analizate și scorate pentru a avea o interpretare
completă și cât mai obiectivă.
În interpretare se ține cont de: impresia de ansamblu, analiza trăsăturilor grafice,
simbolismul spaţiului grafic, semnificaţia componentelor desenului.
Se vor analiza, așadar:
- plasamentul desenului în pagină. Plasarea "normală" este cea centrală, cu o
relativă deviere spre stânga care poate fi considerată normală;
În funcție de amplasare avem următoarele situații
Zonă a pasivității Zona de înfruntare
Spectator Activism
Trecut Viitor
Introversie Extraversiune
Rebeliune
Început Pulsiuni
Origine Conflicte
Regresie Practic
Dependență Încăpățânare

- mărimea desenului: desenul foarte mare indică entuziasm dar de tip

compensatoriu, desenele mici indică o stimă de sine scăzută, eu slab, depresie,
sentimente de inadecvare.
- perspectiva: desenele schematice din câteva linii indică tendinţa de a evita,
posibil datorită lipsei de siguranţă; desenele incluse într-un peisaj, deci cărora li
se adaugă alte obiecte, indică în plus nevoia de sprijin, suport afectiv,
dependenţa subiectului de ceilalţi, nesiguranţă interioară.
- calităţile liniei: liniile puternice, negre sugerează agresivitate; cele uşoare, abia
vizibile indică abandon, tendinţa de a ceda, nesiguranţă, eu slab, anxietate (cu
excepţia profesioniştilor).
În privința elementelor componente, intepretarea se face pe:
- Coroană: modul de organizare mentală, gradul de diferenţiere la care a ajuns
individul, dar şi modalitatea de apărare sau atac faţă de lumea exterioară,
de mediu.
- Trunchi: eul individului, stabilitatea:
▪ baza trunchiului - simbol al tenacităţii, al solidităţii;
▪ deformările trunchiului - nu apar în normalitatea psihică; sunt rodul
experienţei subiective ele reprezentând dificultăţi adaptative resimţite
profund, prezenţa unor traumatisme, boli grave, accidente;
▪ mărimea trunchiului - este un indice pentru aprecierea maturităţii
psihice, maturitatea fiind sugerată de înălţimea prea mică sau prea mare
a trunchiului.
▪ scoarţa trunchiului - reprezintă elementul de protecţie, zona de contact
între interior şi exterior, între eu şi lume, raportul între fiinţa interioară
şi comportamentul exterior.
- Rădăcina: arhetipul, imaginea primară, raportul lumină-întuneric, apar rareori
reprezentate, pentru că ar presupune transparența solului.
 Exemplu: desenul arborelui

Anamneză: Desenul din imagine este realizat de un adolescent (13 ani) care vine
pentru internare în spital din cauza durerilor de cap de origine necunoscută
(cefalee recurentă). Băiatul are un istoric de abuz emoțional și fizic din partea
tatălui, cu o mamă rece și neimplicată. Rezultatele lui școlare sunt în scădere
(motivul principal pentru conflictele cu tatăl, susține acesta). Desenul prezintă 2
arbori plasați în peisaj, ambii cu ramurile tăiate și cu ramificația trunchiului
pornind de la bază. Ramurile tăiate semnifică traume repetate și lipsă de speranță.
Cele 2 trunchiuri, precum și cei 2 arbori pot fi simbol pentru conflictualitate între
le și părinți, dar și conflictualitate intra-psihică între semntimentele lui de iubire
și nevoie de afecțiune față de părinți dar și de respingere și dezamăgire față de
aceștia. Mediul în care sunt plasați arborii arată zone negre, umbre, venite din
trecut și care continuă și în viitor. Zona pare mlăștinoasă, cu apă, dar nu limpede
și cu verdeață, dar într-o formă ce poate ascunde capcane și neprevăzut. Arborii
nu sunt uscați în totalitate, ci există niste ramuri cu frunze, care sugerează
prezența unor resurse (de ordin emoțional sau cognitiv). Diagnosticul formulat a
fost de depresie (simptome somatice fiind intepretate in acest context) și s-a
recomandat psihoterapie.

Desenul familiei
Corman (2012) notează că mare parte din viața copilul se desfăsoară în familie sau în
legătura cu familia, de aceea nu este deloc de neglijat căutarea unor modalități de explorare a
acestor exeriențe. Desenul familiei are ca instructaj ”Desenează o familie, o familie pe care ți-
o imaginezi tu” iar în interpretare contează timpul de execuție, ordinea de execuție a
personajelor, retușurile care apar, impresia de ansamblu, analiza trăsăturilor grafice,
semnificaţia componentelor desenului, personajele, amplasarea lor unele față de altele,
dinamica. La finalul executării desenului, copilul este intervievat cu privire la desen: pe cine
reprezintă personajele, care îi plac cum le-a desenat, de cine nu e mulțimit, ce fac, cum se
simt...etc. Contează dacă personajul principal este sau nu autorul desenului, dacă ele este sau
nu przent în familie, cât de mult este pus în valoare, cu cine seamănă, lângă cine este amplasat.
Desenul ne vorbește despre relațiile dintre părinți și copii, dintre frați, sentimentele de
siguranță și confort, rivalitate, etc (Corman, 2012).
Variante ale acestei tehnici pot fi:
- Familia kinetică: desenează o familie în care fiecare face ceva
- Familia vrăjită: dacă ai avea puteri magice și ai putea să îi transformi pe membri
familiei tale în orice și chiar și pe tine, î ce i-ai transforma. Desenează-mi te rog
un desen despre asta.
Teste de expresie
Testele de expresie se pot folosi atât ca probe de diagnostic cât și ca tehnici de
intervenție. Cele mai cunoscute astfel de tehnici sunt cele de tip joc de rol, în care copilului
i se pun la dispoziție marionete, sau diferite obiecte, cu un instructaj minim: să ăși aleagă
ce dorește dintre materialele puse la dispoziție și să facă un joc. Uneori se prescrie un
scenariu foarte general: păpușa X refuză să meargă la școală..... oare ce crezi că s-a
întâmplat?
O altă tehnică care este cunoscută și se folosește pentru valoarea ei diagnostică, dar și
terapeutică este tehnica Sand tray. Această tehnică necesită ca materiale o cutie cu nisip și
o serie de jucării în miniatură. Subiectul testat este invitat să aleagă ce dorește dintre
materialele avute la dispoziție și să se joace în nisip. Jocul devine limbajul prin care el
exprimă interesele, preocupările, rezursele și stările conflictuale din viața lui (Mitchell,
Friedman, 1994). Distanțarea și sentimentul de siguranță sunt oferite din recurgerea la joc
și la personaje, ceea ce facilitează proiecția. Tehnica se poate folosi atât individual, cât și
în grup (cuplu, familie), specialistul notând atât conduita nonverbal cât și pe cea verbală a
respondentului.
Să ne reamintim.... tehnicile proiective:
– sarcini ambigue/ slab structurate; permit răspunsuri multiple
– subiectul nu cunoaşte semnificaţia răspunsurilor sale
– codificarea/ interpretarea nu este înalt standardizată
– modul de percepție și interpretare a stimulului reflectă aspectele
fundamentale din funcționarea psihică a persoanei
– Permit accesul la conținuturile latente, de profunzime
– Abordarea este holistică, avem acces global la personalitate (în opoziție cu
o evaluare pe dimensiuni/ trăsături)
– Clasificare:
– de completare: propoziții, fabulele Düss
– de asociere: Rorschach, TAT, CAT
 – de aranjare/selecție: Szondi, Lüsher
– de producție: persoană, arbore, familie
– de expresie: joc de rol, sandplay

11.5. Aplicabilitate și limitele tehnicilor proiective

Tehnicile proiective permit accesul la aspectele mai profunde ale personalităţii, fiind
lipsite de validitate de fațadă pentru că este dificil pentru subiect să anticipeze un răspuns
dezirabil. Sunt niște probe accesibile şi persoanelor cu nivel educaţional scăzut, provenite din
medii defavorizate sau celor vârste tineri (copii chiar de la 4 ani în sus). Interpretarea care de
multe ori vine și în urma unui interviu amănunțit este particularizată, individualizată. Folosite
longitudinal, se pot obține informații despre evoluția persoanei atât pentru aspectele sănătoase
ale personalității cât și în caz de suferințe psihice. Persoanele testate nu se simt sub microscop
atunci când răspund la aceste teste, se autocenzurează mai puțin și pot oferi informații la care
altfel nici chiar ei nu au acces pentru că nu întotdeauna le conștientizează. Colecția de date
obținute prin aceste teste completează de multe ori rezultatele la testele obiective și explică mai
bine comportamente și reacții ale persoanelor. Copiii, pentru care dezvoltarea cognitivă care să
permită oferirea de răspunsuri la chestionare este o condiție importantă, sunt mai ușor testați și
se simt mai confortabili cu aceste teste. În general, ele sunt bine acceptate de către toate
persoanele.
O principala limită pentru tehnicile proiective este dată de absența sau atingerea
nesatisfăcătoare a cerințelor legate de fidelitate si validitate. De aceea, deși în titlul multor astfel
de probe se regăsește cuvântul test (testul Rorschach, testul arborelui, etc), ele sunt doar tehnici,
neîndeplinind criteriile psihometrice cerute de teste (fidelitatea inter-scorări este scăzută, iar
validitatea predictivă de asemenea).
Un alt neajuns este că sunt slab standardizate, iar instructajul este de foarte multe ori
adaptat de specialist în funcție de considerente personale. Interpretarea poate fi subiectivă și
face uz de experiența examinatorului mai mult decât de indrumări standardizate.
S-a constat și că răspunsurile sunt adesea contaminate de experiențele ce preced
examinarea, uneori cele ce s-au petrecut cu doar ore sau minute înainte și nu sunt date de
caracteristici sau modalități de raportare la realitate persistente. Asta face ca interpretarea să
fie invalidă pentru personalitate.
Timpul de cotare şi interpretare este ridicat și este necesară o instruire specială (uneori
de lungă durată) pentru psihodiagnostician.
Test de evaluare a cunoștințelor
Stabiliti criterii de comparație și comparați metodele obiective și cele proiective
în evaluarea personalității.

Rezumat
Tehnicile proiective sunt sarcini ambigue care permit o varietate de răspunsuri
ce fac referire la emoțiile, capacitățile, interesele, preocupările și dorințele
persoanei examinate. Cu ajutorul lor se testează personalitatea în ansamblu,
fiind potrivite pentru foarte multe categorii de respondenți. Prin proiecție se
presupune că persoana testată va interpreta stimulul in funcție de caracteristicile
proprii si propria experiență de viața, iar auto-cenzura în oferirea răspunsurilor
este redusă. Tehnicile proiective, deși denumite teste, nu indeplinesc
caracteristicile psihometrice cerute de teste, sunt slab standardizate și se bazează
mult pe pregătirea specialistului.
Cele mai cunoscute tehnici proiective prezentate în această unitate de invățare
sunt: testul Rorschach, TAT, Testul Szondi, Lusher, testul persoanei, al
arborelui si al familiei.