Revista 128 Octombrie 2020 .Reg 19 II

An. IX, nr.
10 (104) octombrie 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură
Anul IX, nr. 10 (104), octombrie 2020
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Preşedinte de onoare
Dumitru Botar
Membri:
Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Ion Lazu, Jean Lupu, Alexandru Chirilă-
Stanciu, Paul Emanoil Barbu, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei
Planşele noastre
1 şi 3: Cercetătorul, criticul şi istoricul literar Stancu Ilin (n. 23 noiembrie 1933,
com. Fărcaşele, Romanaţi- m. 13 octombrie 2020, Bucureşti).
2. sus: Stancu Ilin, Ovidiu Papadima şi Ioan Oprişan.
jos: Stancu Ilin, I. C. Chiţimia, Liliana Fischer, Cornelia Ştefănescu,
Rodica Florea.
4. Colectivul Institutului de Istorie şi Teorie Literară ,,G. Călinescu” condus de
acad. Eugen Simion. În dreapta, jos, Stancu Ilin alături de Ioan Oprişan.
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. IX, nr. 10 (104) octombrie 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Cuprins
1. Ion Andreiţă- „Sărăcuţii predazzani”… – Cum i-a alungat foametea şi

sărăcia pe unii italieni să-şi găsească salvarea pe pământ românesc.../3
2. Lt. col. Constantin Savopol- Cu călăraşii romanaţeni în drum spre Kerci
(IX).............................................................................................................../6
3. Cornel Manolescu- Familia Ion Lugoşianu din Slatina........................./17
4. Ion Lazu- Scriitori din Olt şi Romanaţi. Ion Stratan (n. 1 octombrie
1950, Izbiceni, jud. Olt- m. 19 octombrie 2005,
Bucureşti).................................................................................................../30
5. Mircea Damian- Bucureşti (VI) ............................................................../34
6. Cornel Manolescu, Radian Vasile- Cadre didactice din judeţele Olt şi
Romanaţi, deţinuţi politic în perioada comunistă (IV)............................/47
7. Alexandru Chirilă Stanciu- Mari muzicieni români. Tenorul Ionel
Tudoran (1913-1979) .............................................................................../61
8. Mihai Petrescu- A fost tatăl meu (I)......................................................../66
9. Teodor Nedelea- Trenul vieţii................................................................../83
10. Radian Vasile- Învăţătorii şi căminele culturale din judeţele Olt şi
Romanaţi (1936-1943).............................................................................../85
11. Mirela Costache- Mihail Drumeş- debut în teatru................................../92
12. Paul Emanoil Barbu- Scrisori ale profesorului caracalean Ilie
Constantinescu către soţia sa Ana şi copiii lor, Ştefan, Elisabeta şi Ileana
(I)................................................................................................................/97
13. Corneliu Vasile- A trecut în nefiinţă Stancu Ilin, un cercetător de marcă
al literaturii române................................................................................/104
14. Ioan Oprişan- La despărţirea de un bun prieten, Stancu Ilin............../107
15. Ionuţ-Mihăiţă Ocoleanu, Marius Daniel Bujor- Jertfele militarilor
Regimentului 19 Infanterie- garnizoana Caracal, în Campania din Est,
în luptele din anii 1941 şi 1942 (II)......................................................../108
16. Marin Petran-Vlădila- Câteva date despre Căminul Cultural
Vlădila....................................................................................................../113
17. Jean Lupu- Muzica şi sănătatea omului................................................/118
„Sărăcuţii predazzani”… – Cum i-a alungat foametea şi sărăcia pe unii

italieni să-şi găsească salvarea pe pământ românesc –
Ion Andreiţă
Am citit cu ceva timp în urmă un articol despre italienii trăitori în ţara

noastră: „Comunitatea italiană istorică din România‖, semnat de Francesco Gerardi
în „Literatorul”, nr. 171, septembrie 2013 (oare, va mai fi apărând această
revistă?). Autorul, dovedind o bună cunoaşte a fenomenului, sublinia contribuţia
acestei comunităţi la propăşirea patriei de adopţie. Toate bune şi la locul lor, până
la o afirmaţie care mi-a stârnit nu doar nedumerirea, ci şi o sfântă nemulţumire:
„România modernă nu se putea naşte (sublinierea mea) fără contribuţia
emigranţilor italieni” (veniţi – mă rog!) – „începând cu secolul al XVIII-lea şi mai
ales în a doua jumătate a secolului XIX‖. Chiar aşa?
Constat că o astfel de exagerarea o fac şi alţi autori, vorbind despre etnici
de-ai lor stabiliţi pe ospitalierul plai românesc; fenomen asupra căruia nu
intenţionez să insist acum. Nu este în intenţia mea să analizez (şi) argumentele
unor astfel de supoziţii… axiomatice (deşi, apelând la ceea ce se spune în textele
respective, nu se cam susţin). Într-un fel, până la un anumit punct, le-aş şi înţelege.
Francesco Gerardi este italian. Aşa cum alţii pot fi: armean, ucrainian, ungur,
evreu, bulgar, sârb etc. Dar sunt şi eu român – şi daţi-mi voie să mă îndoiesc, ba
chiar să nu fiu de acord, că ţara mea, numărând totdeauna câteva milioane de
români, şi-a alcătuit primele forme de organizare – cnezate? voievodate? – şi-a
ctitorit hotar şi lege prin contribuţia determinantă a unor oaspeţi, al căror număr nu
trecea de câteva zeci, câteva sute, mii, poate chiar zeci de mii. Şi astfel revin, la
întrebarea nedumeririi mele: Chiar aşa?
Mă întorc la articolul lui Francesco Gerardi. Şi reafirm că este unul valoros,
susţinut de o bibliografie bogată (ceea ce nu justifică, însă, că România, fie ea şi
cea modernă, nu se putea naşte fără aportul emigraţiei italiene). Acestei bibliografii
aş dori să-i adaug şi eu un document mai puţin cunoscut pe plaiul nostru mioritic.
Este vorba de volumul „Da Predazzo alla Transilvania e ritorno – un racconto
lungo 150 anni”; „Sulle Ali di una Rondine – Storia di Migrazioni”, Cromopress
di Trento, 2002 („Din Predazzo în Transilvania şi înapoi – o poveste lungă de 150
de ani”, editat în Colecţia „Pe aripile unei rândunici – Istoria migraţiilor‖) semnat
de două personalităţi marcante: istoricul Marco Felicetti şi poetul Renzo
Francescotti.
Eram la Roma, când am întâlnit cartea într-o librărie. Apoi am revăzut-o la
Veneţia – şi în câteva oraşe din Nord. În sfârşit, în primăvara lui 2003 a fost
promovată şi la Accademia di Romania (Institutul Cultural Român) din Roma; mai
exact, pe 21 martie, după datarea autografului primit de la Renzo Francescotti, cu
acest prilej. Autorii reconstituie epopeea unui pumn de italieni (60; atât; mai mult
sau mai puţin de cam cât se vor fi aflat în rătăcitoarea arcă a lui Ulysse). 60 de
oameni porniţi în căutarea unui destin mai pricopsit.
Mai întâi, câteva cuvinte despre punctul de plecare. El se află în nordul
Italiei, în regiunea Trentino Alto Adige, alcătuită din două provincii: Trento,
locuită de italieni, şi Bolzano, cu o populaţie preponderent germană. Orăşelul
Predazzo face parte din provincia Trento, coagulată în jurul oraşului cu acelaşi
nume, Trento (în Evul Mediu, important îndeosebi din punct de vedere religios: pe
la jumătatea mileniului al II-lea, aici a avut loc un conciliu care a deschis iniţiativa
contrareformei).
Jumătatea secolului al XIX-lea s-a impus în zona Trento prin două
amprente distincte: în ceea ce priveşte conştiinţa naţională, s-a dezvoltat o
puternică mişcare de unitate/unire cu Italia, regiunea fiind (se ştie) sub Imperiul
Habsburgic – din acest punct de vedere existând similitudini cu mişcarea naţională
românească din Transilvania; în ceea ce priveşte starea economică, peste Trento
s-a aşternut o sărăcie cumplită, autorii descriind (cu ajutorul documentelor)
perioada 1840-1850 drept „ani de extremă sărăcie‖. În consecinţă, una din căile de
salvare a fost pribegia: în părţi ale prea vastului şi multietnicului imperiu, precum
şi în sudul italian.
Această situaţie a generat şi plecarea în Transilvania – aflată sub protecţia
habsburgică – a 60 de italieni (46 din orăşelul Predazzo; ceilalţi, vecini, din aceeaşi
regiune Trento) buni meseriaşi, dar fără sare în căpistere. Ei beneficiau de un
contract cu Societatea de construcţii de drumuri din Transilvania, cu o durată de
doi ani; timp care avea să devină secol – şi peste secol. Cu o exactitate…
nemţească, vechea cronică menţionează: „Plecarea a avut loc în ziua de 3 martie
1851, iar călătoria s-a efectuat pe jos, cu trenul, pe apă şi a durat 21 de zile,
încheindu-se la Sibiu, în data de 24 martie, orele 5, seara‖.
Între lucrările făcute de ei, în veacul de viaţă şi muncă pe Târnave (dar nu
numai aici) se numără: Biserica din Stavila-Cluj; Şoseaua Câmpulung Muscel-
Juvala-Braşov; Podul peste Dâmboviţa, dintre Muscel şi Bran; Calea ferată
Braşov-Miercurea Ciuc-Gheorghieni; Gara din Teiuş; Calea ferată Sf. Gheorghe-
Ciceu-Ghimeş; monumentul poetului Sandor Petofi de la Albeşti (locul unde a
căzut în revoluţia paşoptistă).
În acest îndelungat timp, predazzanii au trăit, tot mai amplificat, un
sentiment pe care au învăţat să-l exprime cu acel cuvânt minunat, existent numai în
limba română: dorul – dorul după locul natal. Aşa s-a născut o poezie-epopee, care
se recită/cântă şi astăzi în comunitatea italiană din România (cuprinzând, desigur,
mai multe „vetre‖, pe lângă cea din Predazzo. Iată câteva fragmente (în traducere
liberă):
Sărăcuţii predazzani
Au plecat în Transilvania
Să descopere Cuccagna
(„Cuccagna‖ înseamnă o ţară fabuloasă, a fericirii; o Arcadie sau El
Dorado).
Am fost noi şi la Sibiu
Unde domnul inginer
Ne-a primit foarte frumos
Şi ne-a dat o casă bună
Apoi, cu oarece umor:

De la Hermannstadt (Sibiu – n.n.) plecat-am
Multe care şi carete
Ca mari conţi şi mari baroni
Şi la Kronstadt (Braşov – n.n.) am ajuns
În această peregrinare, ei îşi propun să confecţioneze un steag, pe care să-l

trimită (semn de dragoste şi ataşament) Parohiei natale din Predazzo – gest reţinut
de poezia astfel:
Sărăcuţii predazzani
La stindard se tot gândeau
Zilnic ei se întrebau
Ce culori să pună-n stemă:
Verde? Roşu? Alb curat?
Sau pe toate trei deodat`?

(Anticipând astfel steagul naţional italian!).
În timp, păstrându-şi tradiţiile, ei s-au ataşat tot mai mult de români,

numele unora suferind mici modificări. Un singur exemplu: Croce a devenit
Crocea – definind astăzi multe familii de origine italiană, trăitoare în Transilvania
(Gheorghieni) dar şi în Moldova (Dărmăneşti) Muscel, Vâlcea, Târgovişte,
Bucureşti.
Totdeauna a existat o legătură între predazzanii din România şi cei din
Trento; mai sporadică în perioada dictaturii, ea a înflorit după 1990. Cu iniţiative
din ambele părţi. Cercul Trentino din România se înscrie, la Tribunalul din Braşov,
ca asociaţie culturală. Sosesc şi ambasadori de acasă, între care Grupul folcloric
„Aisenponeri‖ din Predazzo. Se implică şi unul din autorii viitoarei (actuale) cărţi.
Are loc încununarea savantului predazzan Franco Pedrotti cu titlul Doctor Honoris
Causa, de către Universitatea din Cluj-Napoca. Tot aici, la Cluj, poetului Renzo
Francescotti – care scrie în dialect trentan – i se traduc şi tipăresc două cărţi:
„Treizeci de ani de versuri‖ („Trent`anni di versi‖) şi „Celtica”.
Cu prilejul lansării (cărţii) de la Accademia di Romania, poetul Renzo
Francescotti spunea, între altele: „Este vorba de cea mai veche plecare organizată,
care se cunoaşte până acum. În România, predazzanii găseau un popor neolatin,
cu o limbă uşor de învăţat pentru ei‖. Atunci, la lansare, ecoul cărţii s-a reflectat şi
în câteva ziare italiene. Colega de breaslă Cinzia Dal Maso consemna, în cotidianul
„Italiasera”, din 25 martie 2003: „Un moment ca acesta de astăzi, când prezenţa
în Italia a emigranţilor români constituie un fenomen vast şi complex, cred că este
important să cunoaştem şi un fel de istorie inversă: mica epopee a unor italieni din
Predazzo şi de pe Valea Fiemme, regiunea Trento, care în 1851 şi-au părăsit
casele pentru a merge să lucreze în Transilvania”.
Revenind la articolul lui Francesco Gerardi din „Literatorul”. Autorul scrie
undeva: „În ce priveşte România, nimeni încă nu s-a învrednicit să salveze de la
uitare istoria emigraţiei italienilor pe aceste meleaguri, să redacteze o istorie a
Comunităţii Istorice Italiene‖. Lamentaţie care nu ajută la nimic. De ce nu s-ar
învrednici, la urma urmei, însuşi Francesco Gerardi? – dovedit bine documentat.
Are toate şansele de partea sa. Inclusiv Muza scrisului frumos.
Cu călăraşii Romanaţeni în drum spre Kerci (IX)
Lt. col. Constantin Savopol
În anul 1942 apare la editura Tiparul Românesc din Bucureşti un jurnal de front al
lui Constantin Gh. Savopol în care acesta consemnează momentele cele mai semnificative
ale participării Regimentului 2 Călăraşi din Caracal la războiul din Răsărit. Volumul se
intitulează ,,Cu călăraşii Romanaţeni spre Kerci” şi având în vedere că este o carte foarte
rară credem că merită să reproducem în revista noastră, în serial, întregul volum. Se
cuvine să spunem câteva cuvinte despre autor. Constantin Savopol este născut la 7
februarie 1894 la Piteşti, fiul generalului Savopol şi al Luciei, de religie ortodoxă,
domiciliaţi în Craiova. La 2 noiembrie 1914 îl găsim la Regimentul 1 Călăraşi din Craiova,
după ce absolvise şcoala de cavalerie de aici. Este profesor la Liceul Militar din Craiova
până în 1926 când vine la Regimentul 2 Călăraşi din Caracal. În primul război mondial este
prizonier. În 1944 era colonel, în 1945 este trecut în rezervă iar în 1958 este scos din
evidenţă pentru limită de vârstă. A fost căsătorit cu A. Mărăscu şi au avut trei copii: Dinu
(n. 1928), Rodica (n. 1931) şi Doina (n. 1933).
În luptele de la Kerci (1942), comandantul Regimentului 2 Călăraşi era colonelul
Ion Hristea, colonelul Savopol fiind ajutor al comandantului iar în perioada în care
colonelul Cristea a fost în Germania (15 martie 1944-5 aprilie 1944), colonelul Savopol a
fost înlocuitorul comandantului.
După cum mărturiseşte chiar autorul, copiii săi i-au dat un carneţel la plecarea pe
front, cu rugămintea de a nota în el cum îşi petrece timpul. Notaţiile au fost la început
zilnice, apoi ,,în clipele de răgaz”. Camarazii de front au devenit repede colaboratori ai
jurnalului care s-a îmbogăţit cu fotografii făcute de ofiţerii şi soldaţii regimentului. Autorul
mărturiseşte că ,,acest jurnal personal va fi o amintire plăcută şi călăraşilor romanaţeni
ce au făcut războiul”.
O copie a acestui volum inedit a fost oferită redacţiei noastre de către dl. prof.
Dumitru Botar din Caracal. În redarea textului am respectat grafia originală.
20 NOEMBRIE [1941]
Afară viscolul nu mai încetează. Problema hrănirii cailor este din ce în ce
mai grea. Aci nu se găsesc furaje, iar unde se găsesc puține, ele trebuiesc împărțite
cu unitățile germane și cu vânătorii. Grăunțele se aduc tocmai dela Feodosia, de
unde un transport se efectuează în patru zile.
La regiment se prezintă fruntașul Tudorache Ștefan din escadronul I, trimis
cu o adresă de un regiment de roșiori.
Acest soldat a fost dat dispărut la 5 August cu ocazia acțiunii căpitan
Dobrescu la Marara.
El era cu grupa care făcea siguranța pionerilor ce lucrau la distrugerea căii
ferate dela Est de gara Lubasevka. Calul fiindu-i omorât, s-a rătăcit în noapte de
camarazi și a nimerit în liniile rusești.
În timp ce doi Ruși îl escortau și el se aștepta să fie executat din clipă în
clipă, i se perindau în minte amintirile celor dragi de acasă, ogorul pe care l-a lăsat
și pe care poate nu-l va mai vedea...
— „Aide grăbește, camarade‖, îi spune într-o perfectă limbă românească,
unul din soldații ruși.
— „Ești basarabean, măi frate?... Dece nu vă predați că noi vă dăm drumul
acasă‖.
— „Taci că mă nenorocești‖.
Rusul cel adevărat care nu pricepuse dialogul s-a informat la camaradul său
și probabil, că ambii și-au făcut planul de pus în aplicare chiar în astă noapte: fuga.
Ajunși în Syrovo, la casa mărginașe a unei bătrâne, basarabeanul îl dă în
primire:
— „Ai grijă de acest frate al nostru, ascunde-l bine‖. Femeia de frica Rușilor
ce erau în sat, i-a indicat ca ascunzătoare podul. Fruntașul Tudorache Ștefan, ostaș
desghețat din Romanați, a înțeles situația și știe de acum ce are de făcut.
Ca o pisică se furișează în pod aci într-un colț, se ascunde bine în niște
boarfe.
Se hotărăște să aștepte acolo sosirea trupelor noastre, care nu puteau să
întârzie.
Se luminase de ziuă când aude pași pe acoperișul de trestie al casei. Trage
mai bine cu urechia și aude cum în colțul opus un om ce își face loc prin stuhul
acoperișului. Străinul vrea să intre în pod.
Dacă mă descoperă sar la el și’l strâng de gât, își făcea planul Tudorache;
dacă stă liniștit îl las în pace.
Nepoftitul musafir însă n-a intrat în pod decât cu picioarele până la brâu și-a
adus un telefon iar după câteva minute a început să vorbească la aparat. Era un
observator ce conducea tirul bateriei dela marginea satului.
După o jumătate de oră se vede că a fost descoperit de artileria noastră,
deoarece câteva proectile au căzut în jurul casei, iar unul chiar pe observator.
Partea aceia de acoperiș a fost făcută țăndări iar Rusul n-a mai mișcat.
Fruntașul Tudorache deși impresionat nu și-a pierdut cumpătul. Și-a făcut o
mică ferestruică prin trestia acoperișului și toată ziua a observat orice mișcare din
sat. A văzut tunuri; tancuri, mișcare încoace și încolo.
A treia zi Rușii se retrag spre pădurice, dar el nu-i slăbește dela observatorul
său.
Într-un târziu, se ivesc doi motocicliști germani. El sare și le face semne
desperate ca să-i oprească. Dar ei trec mai departe și intră în focul inamic.
Motocicliștii se înapoiază atunci în grabă.
Acum sosesc două tancuri germane, urmate de un ploton din Roșiori,
Fruntașul Tudorache Ștefan le oprește și explică ofițerului unde sunt tunurile
anticar ruse.
Ofițerul verifică informațiile fruntașului și apoi trage direct în ele. Efectul
este minunat. Ofițerul german se apropie de fruntaș, îl bate pe umăr, și dându-i
câteva țigări îi zice: „bravo camarad român, ai fost prizonier și observator‖.
Și astfel fruntașul Tudorache Ștefan a început să lupte cu regimentul de
roșiori până ce și-a găsit unitatea sa.
Seara sosește poșta cu scrisori și jurnale. Aflăm de frumoasele serbări dela
București cu prilejul primirii trupelor ce au luptat la Odesa. Jurnalele sunt date la
escadroane pentru a fi puse la dispoziția trupei.
Populația a fost vestită că Duminică va sosi preotul ambulanței pentru slujbă.
Toată lumea este fericită. Toți se pregătesc de slujbă.
Locuitorii dau secera jos din altarul bisericii, demontează scena, spală
ferestrele și în două zile apare o cruce, sfeșnice, o strană lucrată de locuitori.
Starostele ne cere învoirea de a merge cu o patrulă într-un loc unde au
ascuns ei acum 20 ani clopotul bisericii.
Femeile fac lumânări și se pregătesc să-și boteze copiii.
23 NOEMBRIE
Soarele se ridicase de mult pe cer, învăluind întreg cuprinsul satului într-o
lumină caldă de înfrățire. Vremea se arăta sub semnul binecuvântării lui
Dumnezeu.
Populația, frați de credință cu noi, așteaptă cu emoțiune adunarea religioasă
de mult dorită.
Femeile forfotesc pretutindeni îmbrăcând copiii cu ce au mai bun, din sărăcia
cu care i-a obișnuit bolșevicii.
Prin curți vezi pe copii învățând a face semnul crucii sub sfaturile
binevoitoare ale ostașilor români.
Aproape toți soldații au luat câte un copil dela gazdele lor pentru a-i creștina.
La ora 11 sosește preotul căpitan Erhan Ion. Acesta fiind basarabean știe la
perfecție limba rusă. La primul sunet al clopotului, toată populația începe să se
închine și pornesc a se aduna spre biserică. Pâlcuri de ostași cu copii de mână sau
în brațe, urmați de mamele lor, se îndreaptă spre sfântul locaș.
Biserica a fost împodobita cu câteva icoane vechi și o masa cu o cruce.
Clopotnița a fost complect refăcută iar clopotul instalat.
Copiii se uită la preot cu curiozitate și în special la temenelile făcute de
pravoslavnicii lor părinți.
O femeie vine cu o icoană pe care o ține pe piept, după ce a pus pe rochie un
prosop curat pentru ca icoana sfântă să nu atingă haina păcătoasă bolșevică.
Sosește Colonelul Teodorini, comandantul brigăzii care a ținut să asiste la
marea serbare a sfințirii bisericii.
Începe sfânta slujbă în fața ostașilor și credincioșilor din comună, slujbă pe
care toți o ascultă cu smerenie, luându-li-se doliul sufletesc, ce le-a cernit douăzeci
de ani, inima lor îndurerată.
Toți cu lacrămi în ochi, cu rugăciuni pe buze, cu mâinile împreunate pe
inima frământată și sfâșiată, în genunchi, imploră dreptatea dumnezeiască. Nici o
mișcare, nici un cuvânt decât rugăciunile și cântările înălțate spre cer. Era liniște și
pace, era un val cald de înfrățire creștinească.
O sfială cucernică pune stăpânire pe creștinii din Karacioli, care privesc cu
ochii înviorați sfânta cruce și cărțile sfinte, ascultând cu fețele scăldate în lumină,
prima slujbă în libertate.
Acum încep ei să înțeleagă că aci este mila, iertarea și dragostea. Nu mai
sunt sclavii celor fără Dumnezeu.
La sfârșitul slujbei preotul vorbește poporului despre puterea biruitoare a
celui de sus, despre rostul nostru aci, în Crimeia pentru triumful creștinismului
contra bolșevismului otrăvitor de suflete.
Începe botezul în masă al copiilor. Scena este foarte frumoasa. Fiecare soldat
are câte un copil în brațe. Doctorul Dașoveanu are pe fetița gazdii lui. Preotul
începe oficierea tainii botezului, în emoțiunea generala a mamelor chirăitul strident
al noilor creștini.
După slujba, starostele a oferit un vițel preotului, rugându-l să mai vină. El a
făgăduit că va mai veni și a dăruit vițelul pentru cei nevoiași din comună.
26 NOEMBRIE
Viscolul a reînceput. Acest climat ne miră foarte mult. Cetățenii de aci ne
povestesc că de 40 de ani n-au mai avut asemenea iarnă. Ce ghinion pe noi care
așteptam să trăim în țara portocalilor și a primăverii eterne, iar aci am dat peste o
iarnă curat rusească.
Colonelul Hristea a primit o scrisoare foarte frumoasă dela un bătrân boier
moldovean, domnul Alex. Exarcu, ginerele lui Manolache Costache Epureanu.
Bătrânul este în vârstă de 80 ani dar are sufletul timpurilor care, din nefericire, au
trecut de mult.
Iată ce scrie boierul moldovean:
Epureni-Murgeni Tutova
22 Octombrie 1941
Scumpe Ionel,
Buna și calda amintire ce-mi păstrezi, până și în aceste ceasuri de înaltă și
groaznică frumusețe pe care le trăești astazi, îmi este o dovadă mult prețuită de
credincioasă prietenie și mă mușca – până în colțul cel mai adânc al sufletului
meu.
Îți mulțumesc din toată inima cu recunoștință.
Tot ce îmi spui despre vitejia voastră, a tuturor, ofițeri și soldați, vă rămâne
deapururea o mândrie a neamului.
Sunteți toți, nu voi zice: eroi; fiindcă după umila mea părere, acest cuvânt
sfânt, care se întrebuințează zilnic de toate ziarele, pe toate foile, prin toate
rândurile a devenit o banalitate ce profanează nemuritoarea voastră slavă, dar voi
zice: sunteți toți români, toți fii ai vieților trecute, fii ai Țărei care se pleacă cu
pioasă smerenie în fața voastră.
Voiu zice: Țara v-a dat viața, voi ați scăpat-o dela moarte.
Mergeți mergeți înainte, Dumnezeu vă arată drumul, Dumnezeu vă însoțește,
Dumnezeu vă păzește și va însoți, va păzi pe copiii voștri, pe copiii copiilor voștri
în vecii vecilor. Amin.
Te îmbrățișez cu tot dragul
Moș Alecu
Ce plină de simțire. Ce caldă recunoștință. Cum se cunoaște educația
generației din trecut.
Oh, dar am nădejdea că totuși acele timpuri vor reveni.
30 NOEMBRIE
Astăzi la ora ostașului s-a vorbit de contra atacurile date de regiment la
Filiberta și Malajo-Belosjoska. Ostașii cari ascultau au fost încântați mai ales când
s-a spus despre regimentul nostru: „acest regiment specializat în contra atacuri‖.
Aceasta este adevărat. Regimentul a acționat tot mereu în sprijinul altor
unități și întotdeauna cu succes grație avântului grozav al ostașilor și în special,
grație mândriei că atunci când se cere sprijinul lor, el să fie într-adevăr un sprijin.
Să mai poftească cineva să mai repete povestea cu Caracalul în viitor.
5 DECEMBRIE
Ne sbatem ca să putem hrănii caii. Furajele sunt din ce în ce mai puține. Nu
știu ce vom face și cum vom ieși din iarnă.
Se citește trupei următorul ordin de zi al Corpului vânătorilor de munte:
Ostași cavaleriști,
Îndată după măreața izbândă dela Marea de Azov, unde alături de bravii
Vânători de Munte și viteaza Armată Germană ați contribuit la distrugerea armatei
roșii, v-ați legat soarta armelor de aceia a Corpului de Munte sub comanda căruia
ați intrat.
Prin marșuri lungi și obositoare, fără răgaz de odihnă v-ați îndreptat către
Crimeia. Adăstând o clipă la istmul Salikow și Genitscheck ați atacat apoi în
istmul dela Gemitscheck un inamic puternic organizat la teren, protejat de
nenumărate rânduri de rețele de sârmă, obstacole contră carelor și câmpuri de
mine, reușind să fixați inamicul din față și să înaintați aproape 200 metri dela baza
de plecare prin focul năpraznic al inamicului..
După ce trupele de munte au străpuns istmul dela Sancow și inamicul se
retrăgea grăbit în fața armatelor germane din Crimeia, Cavaleria așteaptă cu
nerăbdare momentul să treacă la urmărirea inamicului...
Dela 1 Noembrie cavaleria începe trecerea în Crimeia peste apa Siwaschului
și depășind trupele de munte, pornește în iureș năpraznic pentru a nu da o clipă de
răgaz inamicului care se retrăgea îngrozit, o parte luând direcția spre Sevastopol iar
altă parte către Kerci.
Intrați sub ordinele Corpului de Armată Germană, v-am urmărit tot timpul cu
mândrie, în glorioasa voastră acțiune.
Pe drumuri desfundate de ploi, mărșăluind fără odihnă, ați ajuns inamicul
care mărșăluind spre Kerci și prinzându-l în încleștarea luptelor, i-ați pricinuit
grele pierderi și nu l-ați lăsat să se desmeticească până ce nu l-ați alungat dincolo
de apele strâmtoarei dela Kerci, înspre Caucaz. Când la 10 Noembrie v-ați oprit pe
coasta mării, voi ostași ai cavaleriei v-ați făcut din plin datoria.
Pentru vitejia voastră, pentru truda voastră de zi și de noapte, pe timpul
marșurilor obositoare, vă aduc mulțumirile și laudele mele. Mă închin cu pietate, în
fața eroilor călăreți, morți la datorie pentru cucerirea Crimeiei.
Comandantul Corpului Vânători de Munte
General de Divizie Avramescu Gh.
Dela escadronul trei ni se prezintă următoarea scrisoare în versuri a

sergentului Lincă Păun care este foarte interesantă:
Scumpi părinți și dragii mei Că din mila lui Christos
Vă scriu de aici din tranșei Până azi sunt sănătos...
Stând cu ochii la dușman Din mila Sfintei Fecioare
Ne văzut de voi de un an Până azi sunt în picioare
Și stând aici hoțește Căci după ploi și furtună,
Gândurile mă muncește Mai vine și vreme bună.
Și mă duc așa prin sat Iar cu gândul la Dumnezeu
Pe unde eu am umblat. Ce ne va scăpa de rău
Și-mi amintește de acasă Trebuie să nădăjduiți
De părinți și de nevastă, Și nevastă și părinți
Care așteaptă cu dor, Că s-o îndura Dumnezeu
Să-și vadă copilul lor, Și de mine păcătosul
Ce-a plecat să războiască Ca să vin odată acasă
Și țara să și-o întregească; La căminul cel frumos
S-o mărească până la Bug Așa că nu disperați
Si s-o scape dela jug. Pe mine când mă așteptați
Despre mine mamă, tată, Închei cu credința-n Dumnezeu
Cum v-am spus și altă dată Și cu gându-n satul meu.
7 DECEMBRIE
Escadroanele și-au organizat gospodăria lor în satele unde se găsesc. O duc
prost cu furajele și caii au slăbit foarte mult.
Escadronul doi a avut din nou de furcă cu partizanii. Plotonul Locot.
Constantienscu Victor a avut un soldat mort.
Escadronul căpitanului Dănăilă este la Uskut, la Sud spre mare. Ne
telefonează că în regiune nu se găsește la locuitori decât struguri și mere, acestea
fiind singurul aliment al populației. Printr-un denunț a aflat locul unui depozit al
partizanilor. A trimis pe Plot. Leoveanu cu un ploton și după doua zile a venit cu
șase prizonieri, 150 oi și 2000 kg faină. A fost o captură bună.
Legătura cu acest escadron este foarte grea, mai ales că prin această regiune
partizanii distrug firul telefonic foarte des.
Ei pândesc când trece patrula, coboară din munte și taie firul.
Către ora 10 plimbându-mă prin sectorul escadronului de mitralieră văd pe
artelnic vorbind cu un soldat german.
Mă uit la ei și mă minunez, cum de un sfert de oră discută foarte amical.
Sunt curios să știu ce vorbesc, mai ales în ce limbă, căci își răspund unul
altuia cu foarte mare culanță. Sunt foarte curtenitori între ei astfel că își oferă unul
altuia țigări și foc.
Mă apropii neobservat și acum îl aud foarte bine. Românașul nostru îi spune
germanului pe românește că a reușit în ogorul său să facă o producție tot așa de
frumoasă ca aci în Crimeia.
Camaradul german, foarte tacticos și trăgând din pipă, îi răspunde în limba
lui că se apropie sărbătorile și este al treilea Crăciun pe care îl petrece departe de
țară.
Dacă nu i-ași fi auzit și mă mulțumeam numai să-i privesc ași fi admirat
această perfectă înțelegere între acești doi buni camarazi de război.
Și vorbeau, și... se înțelegeau, de trecea timpul fiecăruia ca să satisfacă
nevoia de tăinuit.
După amiază au început repetițiile de cor pentru sărbătoarea de Crăciun.
Locotenent Popescu D-tru are prilejul să-și amintească meseria sa de profesor de
muzică.
8 DECEMBRIE
Doctorul nostru este în culmea fericirei. În fine după așteptări îndelungate, a sosit
Medicul Căpitan Dr. Opran Ion ca să-l înlocuiască pentru trei luni pe Dașoveanu.
Acesta râde, nu mai aude nimic și nu-i vine să creadă că plecarea lui este o
realitate.
12 DECEMBRIE
Zi nefastă. Sergentul
Lungu Nicolae, șeful echipei
a doua de telefoniști a fost
trimis cu o echipă dela
brigadă să consolideze
legătura telefonică între
escadronul 4 dela Eny-Salla
și escadronul dela Uskut.
Munții în această
regiune erau mai abrupți, iar
drumul șerpuia printre stânci,
prilejuind ascunzători foarte
periculoase.
Viscolul de azi noapte
întroenise drumul care devenise foarte greu.
Echipa înainta răzbind frigul și crivățul, întărită de căldura conștiinței
datoriei. Patru telefoniști deschideau drumul, desfășurând după bobine firul
telefonic, pe care la 500 metri înapoi, sergentul Lungu Nicolae și soldatul Chircă
Ștefan, îl ridicau pe stâlpi sau pomi, izolându-l acolo unde era nevoie. Erau urmați
de căruța de transmisiuni cu materiale, care lupta din greu cu zăpada viscolită ce pe
alocuri trecea de un metru.
La o cotitură firele trebuiau urcate pe un stâlp.
Sergentul Lungu Nicolae într-o clipită era urcat și fixa firul la extremitatea
stâlpului. Din senin, liniștea singurătății sălbatice a munților e turburată de o
bubuitură. O ploaie de gloanțe șueră din toate părțile cu zgomotul mărit de
răsunetul pustiu al stâncilor și sergentul cade la pământ, rănit mișelește în piept și
gât.
Chirică Ștefan aleargă la șeful său ca să-i dea ajutor.
- ,,Lasă-mă, du-
te la cei din urmă și
anunță-i să ia măsuri‖.
Soldatul îl așează
la un adăpost din
vecinătate și se furișează
urmărit de gloanțele
partizanilor, spre cei ce
veneau dinapoi.
Bolșevicii ies din
umbra ascunzătorilor
perfide și se reped la
eroul rănit.
Acesta deși
foarte greu rănit are
timpul să-și scoată
revolverul și trage. Când
vede că totuși inamicul
se apropie își trage un glonț în cap...
Sergentul Lungu Nicolae din Bold, Romanați, a preferat să moară decât să
cadă prizonier.
Câteva minute în urmă au sosit camarazii. Era prea târziu, sergentul murise,
iar bolșevicii dispăruseră pe potecile întortochiate din desimea pădurii.
,,Fii slăvit, sergent Lungu Nicolae ce ai murit ca un erou cu mâinile
încleștate pe firul aducător de speranțe. Ne doare că din zi în zi, la apelul de seară
răspund tot mai puțini, dar juram în fața comandantului nostru și a voastră, eroi
dragi ce vă ridicați sufletul în înălțimea cerului, ca să vă răzbunăm‖, – așa a vorbit
căpitanul Stoia Ion, comandantul escadronului de specialități, la înmormântarea
subalternului său, în curtea bisericii din Karacioli.
14 DECEMBRIE
Doctorul Opran, ne povestește că este plecat dela regimentul său dela 1
Noembrie și că drumul său este o întreagă odiseie.
18 DECEMBRIE
Pregătirile pentru sărbători sunt din zi în zi mai înfierbântate. Escadroanele
au făcut rost de porci și plutonierii majori se întrec a-și avea gospodăria cea mai
bună.
Avem făină, avem zahăr; dacă cozonacii nu s-ar face și cu ouă, am avea şi
cozonaci, dar nu sunt ouă și de aceia nu vom avea nici cozonaci.
Vom organiza și un pom de Crăciun, în care scop a fost trimes în țară
căpitanul Ioan Eugen să cumpere daruri.
Escadronul 2 are și concursul populației civile, astfel că va avea o serbare
urmată de dans. Unitățile germane dau și ele concursul.
La corpul V. M. vine știrea că ar fi posibil ca de sărbători să fim vizitați de
șefii noștri mai mari.
23 DECEMBRIE
Ninsoarea a încetat. Un strat gros de zăpadă învălue întreaga regiune. În sat
e liniște profundă.
La orizont soarele a început să-și reverse razele-i strălucitoare, care deși nu
ne pot încălzi, se contopesc cu albastrul limpede al cerului, pe care se profilează
coamele, neregulat crestate, ale munților Iailla.
Priveliștea ar minuna și pe cei mai pretențioși pictori.
Parca și barbarii nu îndrăsnesc să turbure această liniște plină de înțeles,
căci tunul lor a amuțit pentru un moment.
Totul se îmbină armonios cu sufletul nostru de buni creștini, care ne
reculegem în ajunul marei sărbători a nașterii Mântuitorului.
Populația din Karacioli ia parte cu bucurie la această bătălie a creștinătății,
făcând și ea pregătiri pentru Crăciunul pe care nu l-au serbat de 20 ani.
Ce furios ar fi Stalin, dacă ar privi din cetatea sa de ură dela Kremlin,
biruința lui Christos.
La ora 10, corul regimentului compus din ofițeri, subofițeri și soldați, sub
conducerea lt. Popescu Dumitru, se prezintă la postul de comandă cu colindele.
Colonelul foarte mișcat de această atențiune, se scuză că nu-i poate primi
pe toți în această lipsă de spațiu, astfel că programul se desfășoară afară.
Populația curioasă se adună, iar soldații germani aciuiți prin Karacioli ne
fac manifestațiuni entuziaste.
Corul este foarte reușit. Colindele sunt excelente.
Ofițerul nostru cu aprovizionarea, ad-tor slt. Cârjan ne reamintește în
versuri luptele regimentului din prima zi de război până azi în:
CÂNTECUL REGIMENTULUI
Ne-am ridicat din bezne viforoase Când codrii și văzduhul tăceau muți,
Flămânzi, din cerul sfintei mântuiri, Așa a fost să fie, ca într-o noapte
Avem de răzbunat atâți martiri Frumoasă, de liniște și șoapte
Și-atâtea lanuri ne plângeau, Când luna poposea pe Frătăuți,
mănoase.
Un tun a prins să cânte cazaciocul
Din codrii Bucovinei, ca străbunii, Iar noi legarăm jocul: Țin-te frate.
Cu ochii țintuiți pe larga zare, Pe-aci au fost odată cazemate.
Noi dârji, pândeam să năvălim călare, Acum, Ivane pe unde scoți cojocul?
Spre țara ce ne-o pângăriră hunii.
Sa-ncins un joc drăcesc, de-atunci cu
Stau palmele încleștate în carabine moarte
De atâta vreme, așteptând semnalul. Cu lăutari, în șuere isteți,
Și-n spume aprig, necheza și calul Ce secera de-a valma, mâini și vieți
Spre Nistru rotind priviri acviline. Că-n joc vezi, fiecare are parte.
Și mulți flăcăi cu sufletul de nalbă, Veghea, de sus atacurile toate...
S-au scuturat ca frunzele-n furtună Când după Vapniarka multe sate
Lăsând pe alții, la nepoți să spună, În vâlvătaie cade și Marara.
Cât sânge a băut Fântâna Albă.
Curând apoi în dimineața-albastră,
Din tot ce-am făptuit, numai puțin Pe orizontul roșu cum e rugul
O, de-ar putea ei să povestească Sclipind, zărirăm printre sălcii, Bugul
Scriind în veac bravura românească, Ce molcomea duios privirea noastră.
Cei ce căzu’n luptă la Hotin.
În drum, ne-ntâmpinau cu veselie
Dar fapta le-a grăit mai mult ca slova, Copii cu bucle blonde și senine,
Că slovele în vânturi se destramă, Pe care-i învățarăm să se-nchine
Ei au plecat, lăsând soție, mamă, Și gârbovi moși cu barba colilie.
Dar reîntregit-a d-apururea Moldova.
Și ne-așteptau, râzând, frumoase fete
Trimis-au să ne-oprească tancuri Cu ochi de cer și părul bălăior,
grele Care zâmbeau când le strângeai ușor,
Ei nu știau că sufletele pot Zicând ,,Nielza‖ printre priviri șirete.
Și bombe ce-negreau zenitul tot:
Să-nvingă nemiloasele ghiulele. Dar Niprul urlă surd ca o osândă
Și cere jertfe noi în valu-i rece.
Și când trecurăm Nistrul, râu de Din toți, nu știm câți oare îl vom
sânge trece?
În noaptea-aceia de catran, Dar ne-avântăm asupră-i spre
Vedeam deasupra umbra lui Ștefan izbândă.
Și nici satan nu ne putea înfrânge. .
La Nipru, cartea-și mai întoarce-o
Iar când în goana zilei de departe, filă.
Din satul pitulat în văi stinghere, Și nume noi s-a încris în ea cu sânge
Veniră moldoveni cu graiu de miere, Pe care cineva acasă le-o plânge.
Le-am spus că Nistrul nu ne mai Și-n frunte stă Băcanul Rafailă.
desparte
Țâșneau spre cer rachetele ușoare
Apoi pornirăm goana înainte, Și sec sclipeau sticloase, triste stele...
Prin ploaia de obuze ucigașe, Și bubuia sub semnul morții grele
Căci ,,,Roșii‖ pârjoleau păduri, orașe Pământ, văzduh și undele barbare.
Și pângăreau bisericile sfinte.
Răzbirăm însă, cruntele torente
Ne-au pus în față ziduri de grenate, Într-un amurg cu violet și mov
Dar noi le-am spart cu pumnii de oțel Ca să pornim spre Marea de Azov
Și încleștați amarnic în măcel, Și să creem istorice momente.
Gonim năpraznic haitele turbate
Prin ani, când-va poveștile maestre
Prin nori o lună galbenă ca ceara Grăi-vor de un atac la Filibert
Și ce s-o spune n-o fi nici pe sfert Urcarăm apoi coasta însorită -
Din ce făcură piepturile noastre. Spre Kerci-ul depărtat în ritm de
valuri
Credeam pământul c-are să răstoarne Ce năpădesc frenetic peste maluri.
Și mări și cer și vânturi în puhoi Și în curând Crimea-i cucerită.
Și că se va abate peste noi,
Tot iadul cu sălbaticile-i goarne. Acuma... așteptăm din nou semnalul
Ca să ne-aducă acasă... sau-nainte
Dar am trecut prin oarbele Ghenee Așa cum rânduit-au cele sfinte
Senini, semeți și aprigi ca Apollo Și cum ne va conduce Mareșalul.
Sfințind păgâna brazdă de acolo
Cu viguroase suflete oltene. Din când în când, ne mai distrăm o
leacă
Și ne-avântăm mai mult în stepa arsă Organizând prin munți o escapadă
În neînfrânta, vie-naintare Ca s-aducem un partizan ca pradă
Spre Donul, ca un semn de întrebare Și să nu stăm... iar vremea... las să
Ce peste maluri rodnice se revarsă. treacă.
Cu toamna-nveştmântată-n aur însă. Hei, Doamne mare. Vine primăvara

Trecură pragul altor cuceriri Și poate... O, vorbirea-și în ceas bun.
Și în ajunul sfintei izbăviri Om termina pe-aicea. Zău vă spun,
Crimeia ne-aștepta cu fața plânsă. Mie dor nebun de draga Mărioara.
Văzut-ați fulgerul cum tae zarea? O! parcă văd cum satul înflorit
Și marșul nostru fu asemeni lui. Râzând în soare o să mă primească
Ne-am împlântat în mare ca un cui, Iar Oltul, frate, apă românească,
Ca-n sudul cald s-atingem iarăși Îmi strigă de departe: bun venit.
marea.
Karacioli-Crimeia
22 Dec. 1941
Colonelul mulțumește tuturor și le oferă după datina străbună vin și pezmeți

în loc de colaci, apoi le urează la toți sărbători fericite și să se reîntoarcă la casele
lor victorioși.
După o jumătate de oră toți erau îmbarcați în mașina popotei și a
aprovizionării și se îndreptau spre Karasubazar pentru a felicita pe colonelul
Teodorini, comandantul brigăzii.
Aci efectul a fost foarte mare, deoarece nimeni nu se aștepta la un astfel de
cor.
Colonelul Hristea împreună cu corul s-a dus după sugestiile brigăzii, să
felicite pe domnul general Avramescu, Comandantul Corpului Vânătorilor de
Munte.
Toți au fost foarte bine primiți, iar după executarea programului domnul
general a oferit tuturor șampanie și prăjituri.
Așa se încheie 23 Decembrie 1941 în așteptarea unor timpuri mai bune.
25 DECEMBRIE
Crăciunul. Dar nu ne este dat ca să-l petrecem liniștiți, căci Rușii au
debarcat la Kerci. Se zice că după lupte crâncene au fost respinși. Noi suntem în
alarmă.
Domnul general Pantazi și-a anunțat sosirea la noi pentru a treia zi de
Crăciun. Să dea Dumnezeu să-l vedem sănătos pe fostul nostru comandant de
Divizie. Dela el avem deviza: „Izbândă sau moarte‖. Dela această deviză ostașii
acestui regiment nu s-au abătut niciodată.
Colonelul Hristea ia masa cu ostașii escadronului patru la Eni-Salla, iar
mâine la escadronul doi.
Spre seară vremea s-a stricat. Viscolul a reînceput.
26 DECEMBRIE
La escadronul doi la Stari-Krim se duce numai colonelul Hristea, noi
trebuind să fim gata la primirea oricărui ordin. Rușii întotdeauna își rezervă dreptul
surprizelor în timpul sărbătorilor.
Escadronul doi ajutat de populație a împodobit un brad ca pe timpuri bune.
Surprize n-au fost căci n-a sosit căpitanul Ioan dela București; el a rămas la
Berislav, unde podul a fost rupt de ghețuri.
În ce privește partea a doua a serbării, dansul, n-a mai avut loc, căci Rușii
ne-au poftit ei la dans.
La ora 18 regimentul începe marșul spre Kerci.
Viscolul din ce în ce mai tare ne lovește drept în față. La ora 20 ajungem la
Stari-Krim, unde întâlnim pe colonel care ne aștepta și pornim spre Feodosia.
Şoseaua, cotea mereu, ocolind neregulate masive muntoase. În noaptea ce
se lasă tot mai întunecoasă, urcăm și coborâm în viscolul ce se întețește.
Pentru a desgheța oamenii, mergem mai mult pe jos. Pe la crăpatul de ziuă
ajungem în Feodosia. Aci totul în liniște. Batalionul german ce fusese acolo s-a
mișcat și el spre Kerci.
Familia ION LUGOȘIANU – SLATINA
Prof. Cornel MANOLESCU
Ion Lugoșianu s’a născut în anul 1840, în Teiuș – Alba, dintr’o fruntașă
familie românească. Tatăl său cu același nume era morar, unul din epitropii
bisericii și școlii românești unite, din această aleasă comună românească.
Parohul cărturar Gheorghe Dobo notează, în memoriile sale, ajutorul
însemnat ce a primit dela acest vrednic fiu al bisericii sale, în acțiunea religioasă
și culturală.
Îl descrie astfel:
Avea fața mai mult rotundă, închisă, nas roman proporționat, gură
potrivită, atingând cu sarcasm și satiră pe cei vrednici de ele, de aceea multora
neplăcut; frunte frumoasă lată; păr argintiu, în tinerețe negru; om de mari talente,
care-i reamintia totdeauna memorialistului de propriul său părinte.
Un fiu al său, Iacob, a fost profesor la Academia Teologică și la liceul
român unit din Blaj, mai pe urmă protopop în Turda, unde a și răposat în 1897, în
etate de 80 de ani.1
Ziarul ,,Foaia Poporului’’, care apărea la Sibiu, în numărul său 41 din 5/17
Octomvrie 1897, la pag. 489, publica următorul Necrolog:
Subscrișii în numele lor și al numerosilor cosângeni amici și cunoscuți cu
inima frântă de durere facem cunoscut, că prea iubitul nostru moș respectiv socru,
frate, unchiu și cumnat Iacob Lugoșianu, paroch gr.-cat. în Turda nouă, protopop
al tractului Turda membru al ,,Asociațiunei Transilvane’’, după un morb greu și-a
dat nobilul seu suflet în mâinile creatorului azi în 10 octombrie 1897 la 8 ore
înaintea de ameazi, în al 81-lea an al etății, și al 44-lea al preoției (.......).
Rămășițele pămentești s’au așezat Marți, în 12 Octomvrie a.c. la 1 oră
după ameazi în cimiterul bisericei gr.-cat.
din Turda.
Unul dintre semnatarii
necrologului era Octavian Lugoșianu, ca
nepot.
Coborând dintr’o asemenea
familie și primind îndemnuri înalte,
tânărul Ioan Lugoșianu urmează liceul la
Blaj, apoi Academia de drept în Sibiu.
Venind în țară, e câtva timp funcționar la
Ministerul instrucției. În 1860, obține,
prin concurs o catedră la Craiova.
În 1862, e transferat la Slatina,
unde funcționează până la moarte în 13
Mai 1877, lăsând amintiri neuitate. Era
învățător iscusit și pedagog bun. 2
A venit la Slatina, în locul lui Ioan Lugoșianu (1840 – 1877,mai 11 )
Nicolopol, la cl.I și II, de la șcóla Sursa foto: G. Poboran, Istoria
sucursală din Craiova. 3 orașului Slatina, pag. 408.
Toate lecțiile sale erau pline de
vioiciune și de surprise. Nu știa ce este plictiseala și desgustul. Când, la cea dintâi
lecție ne-a spus că << sunt părinte cu cei cuminți și leu cu cei cari nu învață și
nu ascultă >> zice un fost elev al său (d. ION S.FLORU), am simțit că avem a
face cu un om.
1
Cea mai îndelungată perioadă la conducerea protopopiatului greco-catolic Turda a avut- o Iacob
Lugoșianu ( 1817-1897 ). El a păstorit această comunitate de credință din orașul de pe Arieș timp de 31 de ani,
între 1866-1897. A studiat teologia la Blaj între 1839-1843. A fost un apropiat al familiei Rațiu susținând mișcarea
memorandistă. (Prof. dr. Răzvan Mihai Neagu – Blajul și formarea intelectuală a preoților greco-catolici din
Turda- 1754-1948).
2
IBIDEM.
3
Poboran, George, Istoricul Șcólei primare de băeți No.1 Ionașcu din Slatina, Tipografia Societății
1897.
În deosebi, erau mult
pomenite lecțiile frumoase ce făcea
din istorie și din limbile străine
(germana, latina, elina), pe care el,
om instruit le cunoștea bine.
El nu comunica numai
cunoștințe, ci făuria suflete. La o
lecție de istorie, de pildă, sugera
profetic elevilor săi, că precum
Roma veche a fost întemeiată de
legendarul Romulus și a pierit sub
Romulus Augustus sau precum
Constantinopolul a fost ales ca
reședință a imperiului roman din
Răsărit de Constantin cel Mare și a
fost cucerit de Turci în 1453 sub un
Constantin, tot asemenea împărăția
Habsburgilor, întemeiată de Rudolf Ion și Măndița Lugoșianu cu fiul lor
de Habsburg, va pieri în zilele Octavian (Sursa foto: Ion Georgescu-
moștenitorului de tron austro-ungar Școlile din Blaj, în revista ,,Boabe de
grâu’’, nr. 6/iunie 1933).
Rudolf, fiul împăratului Franț Iosef.
Preda geografia după
hartă și glob. Introdusese caetul
personal pentru a trece lună cu
lună situația școlară a fiecărui
elev. Bun gospodar, el avea
casă în centrul orașului ( n.n.
Slatina ), apoi vie, trăsură și
cai.
A murit în floarea vieții,
în urma unui accident de
trăsură, lăsând regrete
4
unanime.
Cercetând Registrul de
Stare Civilă, pentru decedați,
Fragment din actul de deces al prof. Ion aflăm că profesorul Ioan
Lugoșianu, care constată cauza decesului- Lugoșianu a decedat, cum a
maladia Brightu (,,Brightu’’ ).
constatat D-l Preșbeanu
Medicu urbei acestu casu de mórte declaratu de Maladia Brightu ( n.n Bright ).5
Data corectă a decesului este 11 mai 1877.
4
Georgescu, Ion, Școlile din Blaj, Articol publicat în revista ,,Boabe de grâu’’, nr. 6 / iunie 1933.
5
Maladia Bright este o boală renală, numită după Richard Bright, medic englez. care a studiat bolile de
rinichi
A fost căsătorit cu Smaranda (Măndița) Nicolau, împreună cu care a avut
mai mulți copii:
-Octavian (n.1866, august 11), Eftimia (n. 1872, ianuarie 11), Ion (n.
1873, octombrie 30), Maria, căsătorită în anul 1899 în București cu farmacistul
Iosef Micu 6 și Irina (n. 1877, iunie 3), căsătorită cu farmacistul Mihail Biltz, la
București în anul 1897.7
Dintre aceștia cel mai cunoscut a fost Octavian.
OCTAVIAN I. LUGOȘIANU
Publicistul și profesorul Octavian Lugoșianu s-a născut pe 11 august 1866 în

Slatina, după cum dovedeşte extractul:
Din Anul o mie optu sute șai-ɖece și șase luna August doispreɖece la ora
ɖece dimineața în naintea noastră Primarul Comunei urbane Slatina oficerul
Statului civil, D. Ión Lugojanu de religie ortodocsă vîrsta dóa-ɖeci și optu ani
profesia professor domiciliat această comună care nea preɖentat un copil de secsŭ
Bărbătescu născutu în ɖioa joi August unspreɖece ora optu dimineața din trânsul
declarantele în casa
Mahalaua Galbenă și
din D. Smaranda
Logojanu soția sa și cari
copil a declarat că
voește ai da prenumele
de Octavian (…)8
A urmat clasele
primare în perioada
1874 – 1875, la școala
Fragment din actul de naștere al lui Octavian
de băieți nr.1 ,,Ionașcu’’
Lugoșianu.
din Slatina.
Studiile secundare le-a urmat la liceul ,,Matei Basarab’’ (1878-1885) și
apoi a urmat și terminat facultatea de litere a Universității din București (1889). 9
A fost numit prof. suplinitor la liceul ,,Lazăr’’ la 1 IX 1890, provizoriu pe 12.III.
1897. A fost numit prin concurs profesor la Liceul ,,Sfântul Sava’’ din București,
în anul 1892, provizoriu 1. IX. 1896, definitiv 1899.10
A fost funcționar la Biblioteca Academiei Române. La indicațiile
profesorului Ion Bianu, directorul B.A.R., în anul 1898, Octavian Lugoșianu va
începe dificila etapă de clasificare a colecțiilor Cabinetului de Stampe. În preajma
Primului Război Mondial, când și-a încetat activitatea O. Lugoșianu oferea
6
Monitorul Primăriei București, nr. 28, din 10 Octombrie 1899.
7
Monitorul Primăriei București, nr. 34, din 23 noiembrie 1897.
8
S.J.A.N. Olt, Colecția de Registre de Stare Civilă Slatina, reg. 1866.
9
Dim. R. Rosetti, Dicționarul Contimporanilor, Ediția I., București, Editura << Populara >>, Pasagiul
Român, NO. 12, 1897.
10
Anuarul Învățământului Secundar din anul 1924-1925, întocmit de Constantin Kirițescu, București,
Tipografia Curții Regale F. GŐBL și Fii, 19 Strada Regală, 19, 1925, pag.221.
cercetătorilor primul fișier în accepțiunea științifică a termenului. După război,
munca i-a fost continuată la același nivel de către Ioan Băcilă.
O. Lugoșianu a publicat cercetări și notițe istorice în revistele: ,,Convorbiri
literare’’, ,,Revista nouă’’, ,,Universul’’, ,,Adevărul’’, etc.11
OPERA
~ Boscărie. O serbare la Iași în 1834, [ de ] O. Lugoșianu. Craiova, Edit.
Librăriei și Tip. David J. Benvenisti, 1896 (19,5 X 10). 48 p.15 bani. (Biblioteca
Nouă Literară și științifică , nr. 2 ).
~ Din pribegia Ungurilor, de O. Lugoșianu, Bucuresci (Tip. Corpului
didactic, C. Ispășescu & G. Brătănescu ( 29,5 X 19,5 ). 15 p.
~ Hărțile Colonelului Carol Begeanu, de O. Lugoșianu. București (Inst. de
Arte Grafice Carol Göbl, S-sor Ioan St. Rasidescu ), 1917 (24 X 16 ). 30 p.
*Descriere după copertă
~Oltenia sub ocupațiunea austriacă (1717 – 1739), Studiu istoric, de O.
Lugoșianu. Bucuresci ( Tip. Carol Göbl,1889 ( 23 X 16,5 ).1 f., 63 p.
În Enciclopedia ,,Cugetarea’’, p. 498 este menționat ca teză:
~Societatea femeilor române [ din

Peșta ] din anul 1815, de O.Lugoșianu (Stab. Grafic I.V.Socecu), 1895 (19,5 X
13). 24 p. 1 leu.
*În colaborare
STURDZA, D. A.,Sturdza D.C. și ~ Documente privitóre la Istoria
Românilor. București, 1891.
*De asemenea
11
Enciclopedia ,,Cugetarea’’, pag. 498.
-Lui Ion Bianu...[ cuprinde și: Hărțile colonelului Carol Begeanu de ~ ].
București, 1916.
-Prinos lui D.A. STURDZA…[ cuprinde și Un aventurier din secolul al
XVII-lea de ~ ]. București 1903. 12
Dintr-o altă sursă aflăm că: Duminică 12 iunie 1911 s-a ținut la București
adunarea generală a societății ,,Transilvania’’ pentru ajutorul studenților și
elevilor meseriași români de peste munți. Octavian Lugoșianu a fost ales în
Comisia Censorilor a Societății.13
În anul 1919 Octavian Lugoșianu este ales deputat de Ilfov, în primul
Parlament al României Întregite.14 A candidat din partea Naționaliștilor democrați
ai Uniunii democrației naționale.15
Octavian Lugoșianu a decedat pe 2 iulie 1929, la București. A fost
înmormântat în cimitirul ,,Sfânta Vineri’’.
Întoarcerea d-lui Lugoșanu din străinătate.
Cu expresul Orient a sosit aseară în Capitală d. subsecretar de stat I.
Lugoșanu, care a tratat la Paris participarea capitalului străin la înființarea
creditului agricol.
D. Lugoșanu a fost întâmpinat la gară de d-nii miniștrii Vaida-Voevod și
Mihai Popovici, d-nii Carol Davila, Gafencu etc. Cei care l-au întâmpinat i-au
prezentat odată cu urările de bun venit și condoleanțe, deoarece în cursul zilei de
ieri d. Lugașanu a avut durerea să piardă pe tatăl său profesorul Octavian
Lugoșanu.16
Ziarul ,,Adeverul’’, în numărul 13.968, din 7 iulie 1929, publică sub
semnătura istoricului literar și publicist Barbu Lăzăreanu un articol despre
Octavian Lugoșianu decedat la 2 iulie 1929. Autorul evoca personalitatea și opera
celui dispărut. Prezentăm articolul așa cum a fost redactat păstrând ortografia
acelor timpuri:
,,Octavian Lugoșianu
A dispărut încă un destoinic cotrobăitor prin arhive și deslușitor de vestigii
ale trecutului. Fapte cari, la prima vedere, nu par din cele mai vrednice de luare-
aminte, el știa să le ,,încadreze’’ și te trezeai, astfel cu evocarea unui spectacol
nebănuit și amuzant dintr’o epocă.
A început, în 1888, să publice în ,,Revista Nouă‖ a lui B.P. Hasdeu, note de
bibliografie critică: un material condensat de lecturi grave, redate într’un stil care e
departe de-a fi greoi.
A recenzat, astfel, lucrarea scriitoarei E. Gerard de Laczowski: ,,The land
beyond the forest’’ ( Țara de dincolo de pădure ), fapte, tablouri și curiozități din
Transilvania, - operă apărută la Londra în 2 volume imense.
12
www.biblacad.ro>brm.
13
,,Tribuna’’, Arad, Mercuri, 15/28 iunie 1911,nr.130, pag.5.
14
www.cdp.ro>uploads2017/10.
15
Monitorul Oficial al României nr. 165/11 noiembrie 1919.
16
,,Adeverul’’, Miercuri 3 iulie 1929.
Asupra scrierii etnografice a lui Teofil Frâncu și George Candrea ,,Românii
din Munții Apuseni’’ a aruncat una din cele mai cuprinzătoare priviri. A arătat,
apoi, unde’s de urmat și unde trebuesc părăsite ,,Cărările neumblate’n România’’
ale călătoarei engleze Mrs. Walker (Untrodden paths in Roumania, Londra 1888, -
un volum de 360 de pagini ). Încercări importante a avut despre Mitropolitul
Andrei Șaguna și despre documentele pentru limbă și istorie culese de Ilarion
Pușcariu.
În vremea când colabora la ,,Revista Nouă’’, O. Lugoșianu a apărut și un
studio istoric ,,Oltenia sub ocupațiunea austriacă 1717 – 1739 (o broșură de 64 de
pagini). A contribuit, apoi, la adunarea și coordonarea unor acte privitoare la
istoria Românilor, - a acelor acte cari alcătuesc suplimentul 1-iu tomul IV la
colecția Hurmuzaki. Volumului acesta i-a întocmit un vast indice cronologic (28 de
pagini format in-quatro) și care e în același timp o conținătoare tablă analitică a
materiilor.
Pitoresc a zugrăvit ,,Societatea femeilor române din anul 1815’’. Iar în
,,Biblioteca Nouă’’ – care apărea la Craiova, sub direcția literară a lui Dimitrie
Teleor în editura David Benvenisti – O. Lugoșianu a tipărit două mari schițe cari
sunt o atrăgătoare contribuție la istoria spectacolelor, străine și indigene în
Moldova. În prima schiță de arheologie teatrală, se arată niște ,,mehanico-
fizicalicești meșteșuguri’ pe care ,,cu pozloveniia înaltei stăpâniri le-a dat în Eși, la
5 August 1826 ,,dumnealui Monsiu Bartolomeiu Boscu’’.
Acelui Boscu îi datorăm un termen italienesc – care nu există în limba
italiană - : boscărie.
În ,,Căminul nostru’’ – revistă ce apărea în anul 1910-1911 sub îngrijirea
lui Ionescu Boteni – O. Lugoșianu a făcut necrologul bibliotecarului și istoricului
Nicolae Densușianu. Tot acolo, el scrie despre tablourile pictorului Jehuda Barbu
Iscovescu care este, împreună cu Constantin Daniel Rosenthal ,,unul dintre primii
pictori cari răspândiseră în România artele plastice’’.
În ,,Căminul nostru’’, mai aflăm și un esseu al lui O.L. despre cele dintăi
studii de desemn ale lui Gheorghe Asachi. Cercetările acestea, - în cari se
evidențiază însușirile lui de-a pune rânduială și de-a stabili o legătură între
lucrurile descoperite de ochiu-i ager și atent – fac parte din ciclul articolelor și
studiilor alcătuite la secția de stampe a Academiei Române, unde Lugoșianu a
funcționat o serie de ani. Acolo a cercetat cu deamănuntul cele mai de seamă
contribuțiuni la cartografia românească din întâia jumătate a veacului trecut printre
cari Harta administrativă cu tăbliță statisticească a Prințipatului Valahii, alcătuită
din porunca deplin înputernicitului Prezident al Divanurilor Prințipaturilor
Valahii și Moldovii Domnul Gheneral Adiotant Kiseleff de polcovnicul Ștab
Bergenheim 1-iu și Căpitanul din acelaș ștab Cneazul Galițin, după masștabul
1/420.000 în București 1833. Tradusă de praporcicul miliții Șonțul 1-iu, în
litografia lui I. Eliad și R.T. Biliț’’
Din studierea, în deosebi, a hărților Colonelului Carol Begeman, a redactat
o importantă lucrare apărută în primul ,,Omagiu lui Ion Bianu’’.
Tulburătorii prafului arhivelor se înțepenesc cu tot dinadinsul într’un stil
demodat; stilul lui O.Lugoșianu – care nu se înstrăinase de literatură – nu se
înfățișează însă scorojit. Și scoaterea la iveală a caracterului epocilor, a trăsăturilor
din viața intimă a acestora n’a pierdut nimic prin sprințenia stilului lui O.
Lugoșianu. Ci dimpotrivă.
Barbu Lăzăreanu
A fost căsătorit cu VERONA și împreună au avut 4 fete: ADELA,
VERONICA, ANA, și ELENA și un băiat-IOAN.
*ADELA (,,Adelica’’), fiica cea mare a lui O. Lugoșianu a fost căsătorită
cu Mihail Popovici 17.
*VERONICA, căsătorită Georgescu, s-a născut în București, la 15 iulie
1902, a fost arestată în 1949, o dată cu fratele său, Ioan Lugoșianu și condamnată
la 8 ani închisoare corecțională cu începere de la 15 august 1949
Motivul – ,,a știut că s’a trimis corespondență la legația Americană și n’a
denunțat’’. A făcut parte dintr’un complot.
Detenție la Jilava, Mislea și Văcărești. La data arestării avea ca studii 5
clase de liceu, căsatorită cu Nicolae Georgescu, fost inginer, în august 1949 era
funcționar, 3 băieți.18
*ANA, căsătorită Stan, s-a născut în București, la 16 octombrie 1905.
Prima arestare a avut-o în anul 1947, la penitenciarul Văcărești.
A doua
arestare a avut loc
în 1952. Internată
de către D.G.S.S.
Pitești, la 14 mai
1952, în peniten-
ciarul Pitești,
pentru 24 de luni,
motivul
încarcerării fiind
,,element dubios’’.
La data arestării
avea domiciliul în
Pitești. Era căsăto-
Fotografie cu familia Lugoșianu (1926). Rândul de
rită cu doctorul sus, în centru, Ion Lugoșianu și surorile sale Elena, Ana și
Nicolae Stan, Veronica (Sursa foto: www. memorialsighet.ro>familia
având o fată. Ca lugosianu)
studii avea bacalaureat teoretic.
Detenția la Popești-Leordeni, Rahova-3 și Penitenciarul Târgșor. A fost
eliberată la 25.IV.1954.19
17
Mihail Popovici, născut la Brașov, în 21 octombrie 1879 și decedat la 7 mai 1966. A fost ministru
în mai multe guverne, între anii 1927-1931. A absolvit Dreptul la Budapesta și Filozofia la Viena. Membru al
Partidului Național, militant pentru Unirea Transilvaniei cu Tara. A fost arestat la 21 august 1947, pentru
,,activitate intensă’’ în Partidul Național Țărănesc și eliberat la 5 iulie 1955 din penitenciarul Sighet.
18
www.iiccmer.ro>resurse>fisele matricole
*ELENA , născută în 21 noiembrie 1906, la București. În anul 1925 se
căsătorește cu magistratul Anton Petrescu.
La data arestării era dactilografă, 4 clase de liceu. Divorțată. A fost arestată
și condamnată la 24 de luni, motivul fiind ,,element dubios’’. Încarcerată la
15.IV.1952.
Detenția la Ghencea, Popești-
Leordeni, Târgșor. A fost eliberată la
19 aprilie 1954.20
IOAN O. LUGOȘIANU
Diplomatul IOAN
LUGOȘIANU, fiul profesorului
Octavian și Verona Lugoșianu s-a
născut în București, la 5 noiembrie
1890.
După studiile liceale urmează
Facultatea de Drept și Școala de Științe
politice de la Paris. A fost consilier
IOAN O. LUGOȘIANU
Sursa foto: galeria portretelor.ro
tehnic al Delegației române la

Conferința Păcii de la Paris (1919 –
1921). Deputat în mai multe legislaturi.
Șef de cabinet al prim-ministrului Al.
Vaida între 1919 – 1920. Secretar al
Delegației române la Conferința Păcii
de la Londra (21 februarie – 12 martie
1921 și martie 1922).
În 1920 a fost comisarul
guvernului roman în S.U.A. și Canada
pentru a organiza serviciile consulare și
a studia coloniile românești din aceste
țări.
Membru al P.N.Ț.,
colaboratorul cel mai apropiat al lui
Iuliu Maniu.
19
IBIDEM
20
IBIDEM
Subsecretar de Stat la președinția Consiliului de Miniștri (16 noiembrie
1928 – 7 iunie 1930 și 17 iunie – 10 octombrie 1930), ministrul Instrucțiunii
Publice (7 – 17 iunie 1930),
ministrul Industriei și
Comerțului (6 iunie – 11
august 1932 și 20 octombrie
1932 – 14 iunie 1933).
Ion lugoșianu a fost
deputat de Severin (1931,
1932), candidat din partea
P.N.Ț.
În numărul său din 2
Decembrie 1931, ziarul
,,Adevĕrul’’, publică
articolul intitulat ,,Plecarea
d-lui Lugoșianu la
Londra’’, în care erau
explicate motivele acestei
vizite.
Pe 2 Decembrie
1931, cu trenul de 12,45,
Ionel Lugoșianu a plecat la
Londra pentru a lua contact
cu d. Titulescu. D.
Lugoșianu nu va pleca la Iuliu Maniu și diplomatul Ion Lugoșianu ( negativ pe
sticlă, fondul Iosif Berman Sursa foto: historia. R0).
Londra cu propunerea
formală către d. Titulescu
de a primi președinția partidului. De altfel pentru o astfel de propunerte nici n’ar
fi fost necesar să plece un trimis special.
D. Lugoșianu se duce la Londra în scop informativ. D-sa va comunica d-lui
Titulescu dorința generală în partidul național-țărănesc de a-l alege pe d-sa ca șef
și-l va întreba dacă este dispus să accepte, precum și cari ar fi condițiile sale.
Faptul că a fost ales ca emisar d. Lugoșianu se explică nu numai prin
încercata d-sale pricepere în astfel de chestiuni, dar și prin aceea că fostul
subsecretar de stat este unul din intimii d-lui Maniu. Aceasta va fi o dovadă că
demersul se face cu consimțământul președintelui demisionat.
,,Adevĕrul’’, numărul din 22 Decembrie 1931, la rubrica ,,Știri diverse’’
scrie despre rezultatele obținute de către I. Lugoșianu în urma vizitei sale la
Londra, unde a avut întâlniri cu Nicolae Titulescu
D. Lugoșianu, trimis la Londra de conducerea partidului național-țărănesc
pentru a lua contact cu d.Titulescu, a părăsit capitala Angliei și se află acum la
Paris, unde va rămâne câteva zile. Știrile sosite de la d-sa arată că d. Titulescu nu
s’a pronunțat în mod categoric în chestiunea șefiei partidului, ci a anunțat că, pe
la mijlocul lunei Ianuarie, va veni în țară pentru chestiuni de serviciu și, cu acest
prilej, va sta de vorbă cu
membrii comitetului de
direcție asupra
propunerii se i se face.
În cercurile
conducătoare național-
țărăniste se crede că
șansele acceptării sunt
foarte mici. De altfel
chiar dacă d. Titulescu ,,Universul’’- Director Ion Lugoșianu
ar fi dispus să accepte,
încă nu ar face-o decât după terminarea conferinței dezarmării, adică prin Martie
sau Aprilie.
Ziarul ,,Adevĕrul’’, nr. 14.770, din 25 Februarie 1932, publică informații
despre incidentul petrecut la Cameră, între I. Lugoșianu și ing. Mareș.
D. I. Lugoșianu, fost subsecretar de Stat la Președinția consiliului, a
provocat pe d. Mareș pentru că acesta l’a calomniat de la tribuna Camerei,
afirmând că împreună cu d. Mihai Popovici este beneficiarul contractului de
construire a șoselei București – Oradea de către societatea suedeză. Ne-am ridicat
totdeauna contra acuzațiilor nedovedite, cari sunt cu atât mai odioase cu cât se
LUGOȘIANU O. IOAN- Fișa matricolă penală
formulează în incinta parlamentului.

Dar nu credem că provocarea poate tranșa chestiunea indiferent de rezultatul ei.
D. Lugoșianu a recunoscut că este consilierul juridic al societății suedeze
,,Svenska’’. Faptul în sine n’ar avea importanță – d. Lugoșianu fiind avocat și
societatea având nevoie de consiliile unui jurist român pentru operațiile și
contractările ce face în România. Dar (... ) că interesele statului vin în conflict cu
ale societății, pentru motivul foarte simplu că șoseaua se dovedește a fi rău
construită pune chestiunea dacă omul politic care este d. Lugoșianu, mai poate
presta zisei societăți serviciile sale contra statului.
Duel Lugojeanu – ing.Mareș
D. I. Lugojeanu a provocat la duel pe d. ing. Mareș pentru acuzația ce i-a
adus în Cameră. Martorii d-lui Lugojanu sunt Cămărășescu și Gafencu. Urmează
ca d. Mareș să-și desemneze și d-sa martorii.
Periodicul ,,Adevĕrul’ , nr. 14.775, din 2 Martie 1932, prezintă duelul, care
a avut loc între I. Lugoșianu și ing. Mareș.
Duelul Lugoșeanu-Mareș a avut loc, astăzi dimineața la Floreasca. Arma
aleasă a fost pistolul cu ghivint și cu cătare. S’au schimbat la comandă două
gloanțe la distanță de 30 m. Nici un combatant n’a fost lovit. Adversarii nu s’au
împăcat. Medici au fost: dr. Topa pentru d. Mareș și dr. D. Popovici pentru d.
Lugoșanu.
A fost delegat la Geneva la Liga Națiunilor. Ministrul plenipotențiar pe
lângă Vatican (14 iunie 1933 – noiembrie 1937).21
Între 1938 – 1940 este co-director al ziarului ,,Universul’’, iar după
plecarea socrului său, Stelian Popescu în exil, director.
Ion Lugoșianu a fost arestat în anul 1949 și condamnat prin sentința
nr.106/50 a Tribunalului
Militar București, pentru
crimă de înaltă trădare (,,a
avut legături cu anglo-
americanii’’ ), la muncă
silnică pe viață. După ce a
trecut prin arestul M.A.I.,
prin spitalul-închisoare
Văcărești și prin
penitenciarele Jilava, Aiud,
Pitești și Gherla, a decedat la
7 noiembrie 1957, în
penitenciarul Râmnicu-Sărat,
în urma unui ,,colaps cardio-
vascular’’.
În anul 1933, Ioan O.
Lugoșianu se căsătorise cu Mirele și mireasa intr-un cerc de invitați.
Foto: ,,ILUSTRAȚIUNEA ROMÂNĂ’’, nr. 19,
Elena-Cornelia Popescu,
Miercuri, 3 Mai 1933.
fiica marelui gazetar Stelian
Popescu. Au fost cununați de către Nicolae Titulescu.
21
Galeria portretelor.ro
Evenimentul a fost
relatat pe larg, în paginile
revistei ,,Ilustrațiunea
română’’, nr. 19,
Miercuri, 3 Mai 1933, în
articolul: ,,O NUNTĂ
CA’N POVEȘTI’’.
Cununia religioasă
s’a celebrat în cea mai
spațioasă biserică din
Capitală: biserica
Sfântului Spiridon, din
Calea Șerban Vodă.
În timpul slujbei
încerc să notez dintre cei
prezenți. Greu să-i pot Oficierea cununiei religioase a d-rei Elena Stelian
Popescu și a d-lui I. Lugoșianu, ministrul industriei și
nota pe toți. Totuși în comerțului, în biserica ,,Sf. Spiridon” din Capitală
enorma asistență am Sursa foto: Rev. ,,Ilustrațiunea română’’,
remarcat pe d-nii Al. nr.19 / 3 Mai 1933.
Vaida Voevod,
președintele consiliului de miniștri; Mihai Popovici, ministrul Justiției, Mirto
ministrul comunicațiilor; general Samsonovici; ministrul apărării; D.R. Ioanițescu
ministrul muncii; Voicu Nițescu, ministrul domeniilor cu doamnele (…).
După cununia religioasă, a urmat o recepție în saloanele d-nei și d-lui
Stelian Popescu din str. Dionisie 10. S-a petrecut admirabil până noaptea târziu.
A doua zi dimineața tinerii căsătoriți au plecat cu Simplonul în voiaj de
nuntă în Italia, oprindu-se în prim loc, la Veneția.
Din mariajul soților Elena și Ion Lugoșianu s-au născut 3 fete și un băiat.
* ELENA ION LUGOȘIANU

Din ,,Fișa matricolă penală’’ aflăm următoarele informații:
Porecla Ecaterina-Ioana. Născută pe, 3 februarie 1934, la Roma. Studii-
Facultatea de Construcții, inginer instalator, necăsătorită.
Arestată de către U.M. 0232, Timiș, la data de 06.11.1966. Depusă
preventiv la 06.01.1967. Condamnată la 3 ani de închisoare, motivul fiind
,,trecerea frauduloasă’’ a frontierei. În anul 1979 a plecat în străinătate unde a și
rămas. 22
*IOANA ( ‚,Țuca’’ ) ION LUGOȘIANU

Arestată la 15 aprilie 1952. Detenția la Gherla. Arestată în lotul foștilor
demnitari împreună cu alți 20 de tineri, la 15 aprilie 1952. A fost eliberată la 15
aprilie 1954. ( Ionițoiu, C. I.; Ionițoiu V. , II. 259, Ionițoiu V.V., 388 ).
22
Elena Popescu Lugoșianu ,,Jertfele mele: tatăl, soțul și fiul’’, articol publicat în revista ,,Memoria’’,
nr .8/1993.
Ioana împreună cu soțul ei , fiul proprietarului fabricii de cărămidă din
Sibiu, au fugit în Germania, unde au rămas definitiv
*SANDA – VERONICA ION LUGOȘIANU

Născută la începutul lunii februarie a anului 1943. Nașterea a fost înscrisă
la serviciul Stării Civile a Sectorului I- Galben.23
Căsătorită în anul 1965 cu fiul lui C. Mironescu, fost director, la Direcția
presei în 1942. În 1968 cei doi au plecat la Nisipurile de Aur, în Bulgaria, de aici
în Turcia, Grecia, Italia și Franța. Din Franța au
emigrat în S.U.A.24
*ION-STELIAN-OCTAV (,,IOANE’’)
ION LUGOȘIANU.
Născut la 20 martie 1938, arestat în 1958

și condamnat la moarte pentru ,,acte de trădare’’,
a fost executat în penitenciarul Jilava. Avea doar
20 de ani.
În anul 1993, la vârsta de 82 de ani (
n.1911 ) Elena Popescu-Lugoșianu publică în
paginile reviste,,Memoria’’, nr. 8/1993,
articolul,,Jertfele mele: tatăl, soțul și fiul’’, în
care prezintă suferințele sale, în urma pierderii
celor dragi. Elena Popescu-Lugoșianu
,,Memoria’’, nr. 8/1993
Scriitori din Olt şi Romanaţi
Ion Stratan (n. 1 oct. 1950, Izbiceni, jud Olt – 19 oct. 2005, București)
Ion Lazu
Raul Popescu scrie, printre altele, despre poetul oltean: Ion Stratan,
Nino pentru prieteni, a ales, în 2005, moartea. Știa „Că totul este moarte, că nu
avem un sens/ În lumea trepăduşă în care-am fost un vers‖ („Se întindea noianul de
unde nu mai vii‖, din vol. „Crucea verbului‖, Ed. Paralela 45, 2000). S-a sinucis,
încredințându-şi inima lamei reci a unui cuțit de bucătărie – angoasa morții i-a
transformat fiinţa într-un inamic autentic şi periculos, de unde poate şi acea
schizofrenie a eului prezentă în unele poeme ale sale.
23
Gazeta Municipală nr.559 / 21 februarie 1943.
24
Elena Popescu-Lugoșianu, Op.cit.
Ion Stratan, unul dintre reprezentanții de marcă ai generației ’80, a debutat
în 1981 cu volumul de poezie „Ieşirea din apă‖, însă cel de-al doilea volum,
„Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983), este cel care îl impune cu adevărat
pe poet. Înainte de acest volum, va apărea cu un grupaj de poeme în antologia „Aer
cu diamante‖ (Ed. Litera, Bucureşti, 1982), alături de alţi colegi de generație, poeţi
formaţi în parte, ca şi Ion
Stratan, în cadrul ședințelor
Cenaclului de Luni. E vorba
de Mircea Cărtărescu, Florin
laru și Traian T. Coşovei. Între
1983 şi 1990, Ion Stratan nu va
mai publica, pentru ca, după
1990, activitatea sa poetică să
cunoască un ritm trepidant,
publicând uneori câte două sau
chiar trei cărţi pe an. Acest
lucru nu anulează calitatea
volumelor sale de după 1990: „Lumină de la foc” (1990), „Lux” (1992), „Ruleta
rusească‖ (1993), „Desfacerea‖ (1994), „O zi bună pentru a muri‖ (1995),
„Cântă-mi zeiță mânia…‖ (1996), „Mai mult ca moartea‖ (1997), „De partea
morților‖ (1998), „Apa moale‖ (1998), „Oameni care merg‖ (1999), „Crucea
verbului‖ (2000), „Zăpadă noaptea‖ (2000), „Locurile tăcute‖ (2001), „O lume de
cuvinte‖ (2001), „Spălarea apei‖ (2001). Există, însă, o problemă (întâlnită, de
altfel, şi în cazul altor poeți de valoare din cadrul generației ’80): volumele sale de
poezie sunt greu accesibile, ba chiar inexistente în multe biblioteci municipale şi
judeţene. Ce-i drept, multe dintre ele au fost publicate în
tiraje confidențiale, la edituri obscure de provincie.

,,Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983) este, cum am spus deja,
volumul definitoriu pentru lirismul lui Ion Stratan. Având o structură trinitară
(„Marea rotundă‖, „Cinci cântece pentru eroii civilizatori‖, „Călătoria‖), acest
volum redă, într-o poetică a lucidității, riguroasă, laconică, singurătatea
poetului, singurătate extinsă asupra întregului univers și simbolizată prin liniştea
Genezei: „o LINIŞTE întortocheată ca şi cum/ mi-aş asculta propria ureche/
aducând mărilor săruri amare‖ („Legenda zilei‖), „era atât de linişte încât a/ viețui
părea o siluire‖ („Maria me ta kitrina‖). O singurătate accentuată printr-o tăcere
rece, ucigătoare: „tăcere lingând lama de cuțit a clipei/ fără memorie pe care merg
tălpile sale moi‖ („Hermes‖). Este descrisă o geneză amintind de cea eminesciană,
care, în liniștea începuturilor, anticipează sfârșitul – un dincolo mai promițător
decât acest mecanism, complex totuși, numit viață: „la capătul zimțat trebuie să
existe un încă/ dacă nu un viitor un infinit rău după ce/ steaua a spus «nu» și
suratele sale m-au spălat disprețuitor cu o ploaie de aur/ trebuie să fie ceva ca o
blană de tigru aruncată pe un gard cenușiu/ ceva în care ne-am regăsi/ de n-ar
trebui să ne învățăm chipul de dinafară/ și să-l purtăm în brațele Salomeei‖
(„Hermes‖). În versurile citate, bine camuflat în straturile hermetice ale poemului,
se face parcă simțit și un ton de o ironie amară – cam singurul element pe care l-ar
avea în comun poezia lui Ion Stratan cu cea a generației sale. Evidentă este, însă,
teama (heideggeriană) în fața nimicului/ neantului, compensată prin speranța
găsirii unui spațiu al permanenței, al unei vetre (poate acel loc topit în „purpura
asfințitului‖ spre care se îndreaptă și craii lui Mateiu Caragiale). În poezia lui Ion
Stratan, moartea este singurul lucru cert din viață (sau, în termenii lui Heidegger,
este „posibilitatea cea mai caracteristică a ființei‖): „Mă miroase moartea cu/ nările
în formă de «o»/ și de omega și alfa‖ („Odă‖). Moartea apare ca o desfacere (și
Geneza este o desfacere din divinitate, în care caz Apocalipsa ar fi o desfacere a
desfacerii), ca o risipire în timp și spațiu.
Te-am prins trestie-frumoasă și bestie
ai lucit o clipă în soare
harpist, tu din solzii te-am prins într-o capcană de apă
deltei reci de dogoare sub care morții mei sapă
te-am prins fără vină
te-am prins și te-am plîns într-o catastrofă de mină
la apa neîncepută de jegul coconului
cu gura din care atîrnă vietato vivere – tre morti, tre
limbile Babilonului disparuti e tre leșin-iati
peste ei umbra ta trece
te-am prins cu sfaturi
te-ai zbătut a se păstra la loc uscat
la apa neîncepută întunecos și rece
mi-ai tăiat degetele-n
laba de broască, încet pe tine, care nu cunoști vreun mort
ca-ntr-o inimă descusută după vorbă sau după port
în care se-necară ai mei
sub sălcii sălcii amoebe luptînd în groapa cu lei
îi chemasei pe vii
îți mai dau cîte-un vierme
te-a prins seaca și gînditoarea care-i roade singurătatea
să te hrănești în acvariu,-n sicriu și nu m-am văzut și nu m-am supus
sting lumina pe care-ai aprins-o pe și n-am crezut că sînt eu
ape în nici o oglindă, în nici un tablou
Tu, cel ucis să te scriu zugrăvind germinarea homuncului
nou
Ai putea fi unul din ei
dintre viermi, dintre zei Am lăsat două lemne la picioare de
Cînd lumea era fără gură și căsca mese
la amintirea visului ce sta puse cruciș și părînd ne-nțelese
și-a fost de-ajuns să nască steaua N-am putut să mai urc – un om sînt.
goală Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
materie trosnind de plictiseală Nu cred urcării spuse de-Acela
vînată de o vînătă-ntîmplare Unde-i balonul, unde-i nacela?
sau poate de-amintirea unui gînd mai
mare Mi-au dat confetti și farfurii
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă E pur si muove să spun, iepuri vii
prinsă-n corset de casta piramidă Să scot din colțul gurii cu mîinile
cînd au venit pe scuturi sau sub scut Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude Ai, ai, nella strada, cabotin,
punînd țintar la orbi pupile ude saltimbanc
atunci ți-am dat cinci sutele de Farseurul lui pește și-al vinului franc
chipuri mi-e frică, mi-e frică
stupide și sculptate în nisipuri și scot din năframă năframa mai mică
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot Dacă se află-unul va spune
cînd te cătau și mărunțeau nisip Amprentele mele sînt încă pe rune
cu laser într-o carne fără chip Rotulele mele-s lăsate să țină
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle Pe altul ce cade-n genunchi în
cu arca disperării într-o iesle grădină
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
pîine acum Și masa, tavanul și sudui și rîd
din pămîntul de-atunci, pentru mîine Mănînc tencuiala și nota de plată
mîine-acest oraș liniștit Ce știu că odată veni-va, odată
păzit de turbatul său cîine
Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
A doua seară eram cu amicii Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
beam cîte-o bere, cerusem micii cel de jos, cel de sus
un cerc de stele împrejur bunul sau răul
deasupra cerc de stele viul sau mortul
Sat wam asi-mi s-a spus viermele, mărul
într-o învălmășeală de vorbe, pahare va grohăi Adevărul
formula era sîsîită, se pare
Bucureşti (VI)
Mircea Damian
Volumul de reportaje al scriitorului romanaţean Mircea Damian intitulat

,,Bucureşti” a apărut în anul 1935 fiind capul de
serie al colecţiei ,,Oraşe” din care au mai apărut
ulterior ,,Constanţa” de Tudor Şoimaru (1936),
,,Braşov”, de Octav Şuluţiu (1937) şi ,,Sibiu” de Al.
Dima (1940). În acelaşi an apăruse volumul
omonim al lui Paul Morand, numai că Mircea
Damian prezintă un Bucureşti pitoresc, amuzant,
în care ceasurile nu indică aceeaşi oră, în care se
circulă haotic, în care jurnaliştii năvălesc pe străzi
vânzând ziare, femeile de stradă te întâmpină la
ceas de seară, florăresele şi oltenii îşi vând marfa
pe străzi, scriitorii se întâlnesc zilnic la Capşa, la
cenacluri ori la Ziua Cărţii, în tramvaie se circulă
fără bilet, proprietarii se ceartă cu chiriaşii,
haimanalele dorm prin parcuri, politicienii ţin
discursuri sforăitoare, pietonii se plimbă haotic pe
Calea Victoriei iar agenţii de circulaţie nu pot face
ordine etc. Dacă o carte similară ar fi fost scrisă
de un inginer sau de un arhitect, desigur că ar fi
fost mai precisă dar nu ar fi avut farmecul şi
umorul specifice literaturii lui Mircea Damian.
Fragmente semnificative din acest volum
apăruseră în revistele vremii: ,,Vitrina Literară”
(1934), ,,Azi” (noiembrie 1934), ,,Revista Fundaţiilor Regale” (nr. 1/1935), ,,Reporter” (nr.
1/1935) şi fuseseră citite în cenaclul Sburătorul condus de E. Lovinescu.
După apariţie, cartea a fost recenzată în presa literară (de C. Panaitescu în
,,Facla”, nr. 12/14 februarie 1935; C. Şiclovanu în ,,Facla” din 13 septembrie 1935; Petru
Comarnescu în ,,Revista Fundaţiilor Regale” din aprilie 1935; O. Şuluţiu în ,,Familia” din
aprilie 1935; Pericle Martinescu în ,,Reporter” din 21 februarie 1935; Aurel Chirescu în
,,Litere” din 18-19 martie 1935; T. S. în ,,Revista Scriitorelor şi Scriitorilor Români” din
martie-aprilie 1935; Vladimir Streinu în ,,Revista Fundaţiilor Regale” nr. 12/1934; A.
Davidescu în ,,Cele trei Crişuri” din mai-iunie 1935, Petre Pascu în ,,Societatea de mâine”
nr. 3/1935 ş.a.).
Nota de la început este menită să-l prevină pe cititor asupra lipsei de metodă cu
care s-a scris cartea. Însemnarea de la final ne încredinţează că autorul şi-a scris volumul
la Isvor-Romanaţi în vara anului 1934.
În redarea textului, am păstrat grafia autorului. Redacţia aduce mulţumiri d-lui
Nicu Petria care, cu răbdare şi pasiune, a tehnoredactat întregul volum.
DINCOLO DE MAHALA aci încep maidanele, locuite de

țigani și bătute, noaptea, de
Orașul nu se isprăvește în haimanale și pungași.
toate părțile la marginea Țiganii locuiesc în bordee și
mahalalei, de unde sʼar putea se îndeletnicesc cu de toate: cu
crede că începe câmpul. Nu. De mici furturi, cu mici
meșteșuguri... Hrana și-o scot din de două tunuri uriașe. Pe urmă
ceea ce produce maidanul, pe vezi un dreptunghi care pornește
care sunt cărate gunoaiele dela intrare și merge până în
orașului. Scotocesc grămezile de marginea lacului, împărțit în
gunoi unde găsesc cârpe, oase, pătrate de flori. Din distanță în
fier vechi, și alte... bogății pe distanță, jocuri de apă. De o parte
care le «desfac». Țigăncile mai și de alta, alei de castani și tei.
coboară și în oraș. Le găsești în Parcul Carol este mai întins
halele centrale rezemate de decât Cișmigiul și este altfel
bidinea, le găsești cu flori pe pentru că e făcut. Altădată erau
calea Victoriei, sau cu porumbi aci mlaștini, țânțari, și loc pentru
fierți... Fiecare cu specialitatea ei. depozitat gunoaie. Astăzi, Parcul
Parte din țigani și copiii mai Carol adăpostește istoria țării, pe
răsăriți, coboară de asemeni în care o poate ceti oricine colo sus
oraș unde muncesc ca salahori, în Muzeul Militar, pe hărți, în
sau fac pe văcsuitorii de ghete documente, pe tunuri și
sau pe lăutarii la cârciumile dela mitraliere. La picoarele muzeului
periferie. și între două tunuri cu țevile spre
Acum 2 – 3 ani, un preot cer – odihnește Soldatul
(un preot!) a avut fantezia să-i... Necunoscut, la cap cu o flacără
organizeze în grupare politică! A veșnic vie care fâlfâie în noapte
făcut chiar un fel de club, cu ca o chemare și ca o aducere
ștampile și cu tot ce trebue. Dar aminte. De aci, din Arenele
țiganii, – ca țiganii: sʼau certat. Romane, în fața Țării și a lumii și
Și, – ca să fie la fel cu unele din în fața lui Dumnezeu, sʼau spus
partidele politice, mai mult sau toate durerile și nedreptățile
mai puțin istorice, – sʼau împărțit Națiunii și toate bucuriile ei...
în două, fiecare tabără pretinzând ...........................
că este cea autentică, și înjurând Parcul are forma unei potcoave,
pe cealaltă. Amândouă publică căreia îi dă ool o alee largă cât o
diverse «comunicate» și fiecare șosea, din marginea căreea
are «șeful» ei. Ce s-o alege din pornesc în sus, printre arbori și
politica romilor (că nu-și zic flori, poteci pietruite, unele în
«țigani»; își zic «romi»), nu știu. pantă, altele în linie dreaptă și cu
Dar de făcut, – o fac. Cine știe? trepte.
Poate că vor scoate și gazete cu În partea dinspre Muzeu și
timpul (fiecare grupare, cu în marginea lacului, niște grote
«organul ei») și poate vor intra și cu jocuri de apă. Iar în stânga,
în Parlament... câteva cetăți istorice în miniatură,
Atunci să vedeți ședințe!... la care urci pe trepte de piatră.
Lacul se întinde pe sub poduri de
PARCUL CAROL lemn de mesteacăn ocolind o
Întîi vezi clădirea Muzeului insulă din care țâșnește, suplă și
Militar, imensă și sobră, flancată abă, moscheea făcută după
fantezia Reginei – poete Carmen – Nu, nu vreau! – și râde.
Sylva. Drept în față, altă insulă – Vrei, nu vrei, eu tot o să te
mai mare cu restaurant și sărut.
grădină. Mesele sunt așezate – Dacă poți...
printre pomi și grădina este Până la urmă, poate. Fata se
mărginită de sălcii plângătoare. lasă moale, și sărtul durează cam
Pe lac, în partea de la intrare, mult. Alții, trec pe lângă ei și le
plutesc câteva lebede triste. Și le dau chiot. Pe urmă:
stă parcă rău, atât de puține și – Ajunge, băă...
atât de albe pe lacul ăsta mare, Seara, grădinile sunt pline și
înconjurat de atâta lume și de muzica militară cântă. Lumea
atâta veselie. consumă ca și în Cișmigiu,
Deși Parcul Carol este vizitat mititei și bere și aruncă peste
aproape zilnic de lume din toate gard frimiturile la pești. Perechile
colțurile Țării, are o atmosferă din cartier, perechi de muncitori,
oarecum regionalistă, o din Filaret, stau aproape
atmosferă de cartier. Cu îmbrățișate la mese și beau
deosebire de Cișmigiu, unde ai dintrʼun pahar. Apoi dansează. Și
impresia că se întâlnește Capitala iar beau...
cu toată România cu toate lumile Rar de tot vezi pe câte cineva
ei, Parcul Carol este numai al din oraș.
cartierului, exclusiv al cartierului. Noaptea vine mai de vreme
Aci e mai mult sgomot decât aci pentrucă lumea se duce la
veselie și lumea este mereu lucru, în fabrică, de dimineață.
aceeași, lumea pe care ai văzut-o Întunericul coboară din dealul
ieri, pe care ai văzut-o alaltăieri Filaretului și peste puțin se face
și pe care o vei vedea cu liniște. Alb ca un stâlp de var,
siguranță peste un an, peste doi... turnul moscheiei străluceşte în
Aceleași guvernante stând pe lună. Triste și albe lebedele
bănci lângă cărucioare și cosând plutesc pe lac, ca pe oglindă. Sus,
sau pălăvrăgind; aceiași copii pe frontispiciul Muzeului Militar
dolofani și sgomotoși, jucându-se doi vulturi cu aripele deschie...
pe alei și agățându-ți-se de Și atât!
pataloni; aeiași pensionari Ba nu. Parcului Carol îi
plictisiți și visători; aceleași lipsește ceva și îi prisosește
perechi plimbându-se la braț sau ceva. Îi lipsește un monument
împletite de mijloc, vorbind tare, al creatorului, un monument
râzând tare; aceiași soldați, măreț al Regelui Carol I,
fluierând cântece dela țară sau așezat undeva pe o colină. Și-i
marșuri... prisosește un tren care trece
Pe undeva, pe o potecă mai prin mujlocul pieții de la
dosită, un flăcău se luptă cu o intrare. Un tren care nu este ca
fată care nu se lasă sărutată fără toate trenurile, pentrucă prea
osteneală... fluieră ascuțit și întrʼuna, prea
se tamponează și prea afumă. violete în piept, fiecare bărbat are
Un tren ca un balaur, de care floare la butonieră. Multe costume
lumea se ferește cu groază și sunt întoarse, multe rochii prefăcute,
pe care îl blestemă. O pacoste, dar sunt foarte noui în primăvara asta
însfârșit, și o teroare... nouă, în lumina asta albă...
Este o reînoire totală, o
PRIMĂVARA ÎN prefacere, o reîntinerire. Cetatea
CETATE răsuflă masiv și adânc și aerul este
– Ia violete, coniță, ia mimoza! atât de proaspăt, încât se vede. Până
Ia violetele! Violetele!... și casele par mai tinere, și
Violetele!... pensionarii. Au și ei flori la butonieră
– Ghiocei! Ghiocei! și pacă li sʼau îndreptat genunchii și
Și tot mai slab, tot mai spatele. Se plimbă în primăvară fără
îndepărtat. bastoane și zâmbesc florilor, femeilor
– Ia castane, ia maroane, ia și soarelui...
alune americane... În hale, primăvara, a făcut
– Ce mai faci, bă, cu ele? Nu curățenie, a spălat dalele de piatră și a
vezi cʼa venit primăvara? scos în piață femei cu bidinele și
Peste tot și în fiecare an, tăietori de lemne, care dormitează pe
primăvara este nouă. Dar nicăieri nu capre, lângă ferestrău. De o parte și
este atât de nouă, atât de surprinzător de alta a Dâmboviței, covoare și
de nouă și de frumoasă, ca la scoarțe românești strălucesc în soare
București. Primăvara nu vine încet ca ca niște livezi semănate cu flori de
toamna. Vine deodată și întreagă, toate culorile...
vine de sus și de jos și din larg, vine Dealul Patriarhiei are pete de
ca o biruință și rămâne ca o victorie: verdeață lângă pânze subțiri de
luminoasă și pură. Auzi mugurul zăpadă. Este atât de neverosimilă
cum plesnește și-l vezi cum se zăpada și-i stă atât de rău lângă
desghioacă. Sunt albe casele, sunt brazda înverzită...
albe tramvaiele, e albă lumea și Numai Dâmbovița este tot așa:
tânără. E tânără toată lumea și veselă. uleioasă și murdară. Își târăște apele
Miroase a brazdă și a văzduh. Cerul e la vale, cu cutii și resturi de mâncare
sus de tot, este atât de sus și atât de în spate. De sub poduri, șomerii se
limpede, că nici nu-l vezi. Ți-l arată arată întinzându-se la soare și
soarele... zâmbind primăverii cu gura toată și
– Ia uite ce pardesiu! flămândă.
– E nostim costumul ăla, dar La mahala, sʼau ars bălăriile și
prea are carourile mari. gunoaiele. Vântul își vâră botul în
– Iar se poartă verde. albituri, trece prin odăi și-ți scoate
– Ghiocei, ghiocei, ghiocei... ochii cu praf. Pe maidanele cu gunoi,
– Tempo, Vestea, Credința... sʼau strâns copiii. Galbeni, cu
Calea Victoriei, geme. Peste tot, picioarele goale, cu cămăşile peticite,
femei elegante, și ireal de frumoase. cu părul vâlvoi și mozoliți ca purceii.
Fiecare femeie are un buchet de Aiuriți dʼatâta soare, culeg cioburi și
tinichele, aruncă ghemotoace de
cârpă și se înțeleg așa de bine cu – Unde?
gunoiul... – Știu eu?!
Prima țurcă! Prima barză! – Să mergem întrʼun local,
– Barza băă! Barzaa! undeva...
– E jos, mă băiete, e jos? Ai? – Nu se poate.
– Nu, uite-o prin dreptul El tușește. Nu sʼa prins.
fabricei. – Atunci? La un cinematograf?
– Însfârșit, bine că o văzui – Mai degrabă.
sburând. O da Dumnezeu să mă – Neʼntâlnim acolo?
plimb vara asta, că am tooot stat – Mʼaștepți în holl.
și-acasă atâția ani și oi mai sta șiʼn – Bine. La «Regal».
pământ. – E un film bun?
– Dacʼar fi așa! Dar nu cred. Al – Te cred.
meu nʼar mai fi, nu mai lucrează de Pe el, nu-l prea interesează
trei luni... filmul. Dar nu spune. La ora hotărâtă,
– Dealtmiteri, așa spune și în o așteaptă cu biletele în mână,
cartea de vise: «barză visând că nerăbdător. Ea întârzie 5 minute,
sboară, călătorie însemnează»... pentrucă așa se obișnuiește. În sală,
Și o faci. Ori te duci la băi, ori la întuneric.
munte... Sau la Bellu... sau la Sf. – Pʼaici.
Vineri... Că tot călătorie este... Și-o apucă de braț. O apucă de
... Cârciumile au scos grătarele sus, de lângă sân, și-o ține strâns.
afară. Dupăce se deprinde cu întunericul,
– Tic – tic – tic – tic – tic – tic pune ochii pe două locuri libere
–tic – tic ! întrʼun șir cu trei ocupate.
Pe geamuri, în loc de «țuică – Pardon!
fiartă», se vede dela distanță un alt Și o trece pe ea înainte ținând-o
manifest, de primăvară: mereu de braț și simțidu-i sânul. Apoi
ȚAPUL 6 LEI se așează tocmai la mijloc, izolați. Se
HALBA 9 LEI uită îndărăt să vadă cine stă la spate,
În Cișmigiu, cea dintâiu se uită în lături și peste sală. Apoi
iubire nouă... scoate punga cu bomboane:
– Vrei?
CINEMATOGRAFELE – Mersi.
Altădată, îndrăgostiții se Și tace și se uită la ea din profil.
întâlneau în cofetării, mâncau E parcă mai frumoasă și mai distinsă
prăjituri și își spuneau că se iubesc. în semi-obscuritatea asta, și seamănă
Astăzi, se întâlnesc la cinematograf, puțin cu eroina din film. Întinde
mănâncă alune americane și brațul pe la spatele ei și-l lasă pe
caramele... speteaza scaunului, și-i suflă în
– Te văd astăzi? ureche:
– Da. – Te iubesc!
– Fii cuminte.
– Tu mă iubești? coada ochiului, roșie. De ruşine?! De
– Ssst! Taci că te-aude lumea. emoție?! ...
– Nu este nimeni pe lângă noi. Ea:
– Ia te uite ce scenă admirabilă! – Foarte frumos film.
– Dă-o dracului. El:
Îi apasă brațul pe spate și o strânge – Hm.
cu palma de umărul celălalt. Femeia Cu alții, lucrurile se petrec
se înfioară și se teme. Și iar îl roagă altfel. Femeia înțelege să fie
să se astâmpere. Și se ferește. Dar curtată vreme mai îndelungată, și
brațul omului se ține după ea și palma fără mâini, hotărât fără mâini.
îi mângâie cu degete care tremură, Primind să vie la cinematograf,
umărul, apoi coboară nesimțit în jos. scotește că numai venitul
– Tț! ... Să știi că nu mai viu prețuește în sine o favoare și o
altădată. atenție pe care nʼa acordat-o
Și râde. Și își apasă, moale, altuia, fiindcă «nu-i stă în
sânul cu palma. caracter». Lucru pe care bărbatul
El își retrage brațul, se uită iar nu-l înțelege.
prin sală și la spate, și operează în Și începe ca mai sus.
partea astalaltă. În aripa stângă, adică. – Ia mâna.
Îi prinde întâi cotul, ca în căuc. Și i-l – Doar nu-ți fac nimic rău.
strânge violent. – Ia mâna, că nu-mi place.
– Au!... Ce, ești nebun?!... Mă Și i-o aruncă, brutal. El stă
doare. cuminte, câteva minute, apoi iar
Acum, schimbă mâinile. Aduce încearcă. Femeia, face una din
pe cea stângă, o vâră pe sub brațul două: sau se ridică și pleacă fără
drept, se apleacă bine, așa ca să să spună o vorbă și fără să se uite
atingă umărul femeii, și își strecoară la el, sau se ridică și pleacă, după
palma întinsă pe sub brațul ei, spre ce i-a spus tare:
subsioară... – Să-ți fie rușine!
– Mă gâdili, nebunule! Fata de la mahala nu ucide cu
În timpul ăsta, palma dreaptă a disprețul și nu plesnește. Ea
coborât încet, prin întuneric, și se iubește mai întotdeauna cu
odihnește cuminte, deocamdată, pe adevărat și este ortodoxă: se
genunchiul femeii... Stânga spovedește o dată pe an, și se
înaintează mereu, până la marginea duce la biserică. De aceea, când
sânului. Aci se odihnește o clipă, iar bărbatul o pipăe așa, fără
cealaltă îi mângâie genunchiul. Pe introducere, întrʼo sală
urmă, pornesc amândouă în sus, întunecoasă de cinematograf, se
fiecare spre alt obiectiv... uită la el cu tristețe:
... Dar în sală sʼa făcut lumină! – Credeam că ești cavaler!...
Bărbatul tresare speriat, își Dar sunt și perechi
adună mâinile în poală și clipește din îndrăgostite, care se iubesc, cum
ochi, nedumerit. Apoi tușește, stupid. se iubea altădată. Care se
Femeia a tresărit și ea și l-a privit cu întâlnesc, adică, sub ochii
părinților, care își scriu epistole Lui îi vine să plângă și se
de amor, plânse, și care gem sub gândește că e fericit, că e foarte
lună. Când o astfel de pereche fericit. Sʼapleacă nițel, pe urmă
vine singură la cinematograf, iar se mai apleacă, și se face că
evenimentul este catastrofal!... nu vede din pricina celui din față.
– Să vă întoarceți devreme, Părul ei, care-i atinge tâmpla îl
mamă. gâdilă și îl înebunește, nu altceva.
Că nu-și dau întâlnire la Însfârșit se întoarce încet, iar
ciematograf, în hol. Pleacă de sʼapleacă și-i atinge obrazul cu
acasă, dela domișoara, împreună. buzele. Nu-l sărută fiindcă buzele
Dumnealui scoate biletele, sunt paralizae și reci. Îl atinge,
dumneaei așteaptă pe scaun. Și numai. Ea se ferește nițel, numai
intră pe lumină la începutul nițel, și lasă genele în jos. Și e
filmului. El are niște bomboane: fericită...
– Uite! Atât.
– Vai! La întoarcere, îndrăznește
– Am luat de care-ți plac sʼo ia de braț. Și ea, îndrăznește
ție. (Se tutuiesc numai de câteva să-i îngăduie.
zile). Ronțăie amândoi și se uită În sălile de cinematograf, se
unul la altul duios. iubesc și perechi căsătorite mai
El: de curând. Intră la braț și vorbesc
– Sunt bune? tare:
Ea: – Pʼaici dragă.
– Delicioase! – Dar nu se vede.
Se face întuneric. Filmul este – Ia-o după mine
un film de dragoste, și asta e Și-i întinde mâna pe la spate,
frumos. La câte-o scenă se prin întuneric, și-o ia de mână.
privesc amândoi odată în ochi, Apoi, când se deslușesc două
lung și leșinat, și zâmbesc. Lui îi locuri:
cam tremură buzele, și ei genele. – Pardon.
Se apleacă unul în spre altul , Și se așează. El o ia de braț,
până își ating umerii. peste brațul scaunului. Ea îi
Și sunt fericiți. păstrează, pe genunchi, pălăria și
Dar omul e veșnic pardesiul.
nemulțumit. El se gândește: – Vrei o bomboană?
«Doamne, dacă aș avea curajul – Da.
s-o sărut pe obraz»! Se uită în Și i-o vâră în gură, el cu mâna
lături, apoi sʼapleacă binișor ca lui. Ea îi sărută degetele, și
ăla din film, adineauri. Dar nu, primește în shimb o sărutare pe
nʼare curaj. Seʼndreaptă pe scaun obraz. Pe urmă se uită la film.
oftează înodat și cu scări... Ea-l Mâinile, împletite, se întâlnesc în
priveşte și-l înțelege. Și palmă: a ei, făcută pumn, se
zâmbește. Apoi, mai curajoasă ca odihnește în palma lui. Genunchii
el, îl mângâie odată pe mână. se întâlnesc și ei, și se întâlnesc și
umerii... – Nu te las, că ți sʼapleacă...
Ea: Și-o prinde pe după gât, și-i
- Ce bine! apleacă frumos capul pe umeri și
El o privește în ochi trei o ciupe pe unde apucă...
secunde, apoi o sărută apăsat și – Rahat cu apă rece!...
înăbușit pe buze... Rahat!... Care mai iei rahat, bă?
– Mm!... Ne vede lumea. – Ia-mi un rahat! – se roagă
– Mult îmi pasă mie de femeia.
lume. El spiritual:
Și iar se sărută. Peste câteva – Lasʼcă ți se strică dinții.
minute, – din nou. Depe scaunul Apoi strigă:
dela spate, o doamnă mai în – Bă, ăla, cu rahatu, vino
vârstă și singură, care a privit ʼncoaci.
perechea de la început, se ridică – Și-aici bă.
indignată: Negustorul se încurcă,
– Câtă nerușinare! fiindcă este întuneric și nu
El se întoarce, se uită clipind găsește mușterii. Dă sʼapuce
la ea, și după ce o vede bine, zice întrʼo parte, dar e chemat dela
râzând: spate. Atunci stă pe loc, și strigă,
–Te cred!... să-l audă toată lumea:
La cinematografele dela – Așteptați să se facă
periferie, –lumea nu se mai lumină, băă, că mă împiedic și
ferește, pentru că nu are de cine: vărs bunătate de marfă...
toți fumează, mănâncă Când se face lumină, umblă
bomboane, și se iubesc. printre scaune cu rahatul
– Așa... Stai aci... Și ține grămădit pe-o farfurie așezată în
pălăria... mijlocul unei tăvi de lemn, pe
– Păi tu n-o ții? care o ține cu palma la înălțimea
– Zât! umărului. De jur împrejurul
Ea se uită la vecinul din farfuriei, pentru echilibru, –
dreapta, pe urmă la cel din spate, câteva pahare cu apă...
așa, fără intenție. – Rahat și apă rece!
– Uită-te la film, că... – Cum îl dai, mă?
Și ridică amenințător, – 3 lei bucata.
pumnul. Dar deodată râde și-o Clientul ia o bucată de rahat între
sărută: degete, o privește pe toate părțile, și
– Țoc! nu-i place. O trântește în farfurie și ia
Cineva din întuneric: alta. Pe urmă,– alta...
– Bravo șefule. – Hai, mă, ce tot alegi?... Că
Altul: sunt toate la fel...
– Pe mine mă lași, bă? Negustorul mai vinde uneori
El, mândru: alune americane și chiar caramele.
– Șterge-te la bot – Psst!... Domnu!... Domnu de
Sau: colo nʼauzi?... Bă, ăla, dʼacolo, stinge
țigarea. sută, filme de aventuri și polițiste.
E jandarmul. Omul se face mai Acțiunea este trepidantă, scenele se
întâi că nʼaude, apoi sʼapleacă și pune succed veriginos. Publicul aplaudă
țigarea jos, ca sʼo ia când se face sau huiduie, – după caz. Iar dacă se
întuneric. Fumează aproape toți. Dar ʼntâmplă să se rupă filmul, – și se
pe întuneric și pe furiș. Sʼapleacă și ʼntâmplă tocmai acolo unde urmează
trag din țigări și împrștie fumul cu un deznodământ sau în mijlocul unei
palma. În sală plutește un aer bătălii crâncene, – în sală izbucnește
îmbâcsit. Nu este decât un ventilator un vacarm îngrozitor. Auzi numai
mic, care de cele mai multe ori nu fluierturi, scurte și ascuțite, izbituri
funcționează. Duminica mai ales, cu piciorul în podea, sau cu
dacă intri în sală după a doua bastoanele, plescăituri și huiduieli.
reprezentație, aerul te izbește în piept Cu siguranță că dacă operatorul sʼar
ca un pumn. E o căldură stătută și arăta în sală și ar spune că filmul nu
miroase a sudoare și a tutun prost... mai continuă, – publicul l-ar sfâșia.,..
Sala, – ticsită. Scaunele toate – Hăăă!... Huooo!... Fiuuuuu!...
ocupate, și pe amândouă laturile, Zdup, zdup, zdup...
lumea stă în picioare, grămadă. Sunt – Îndată, domnilor... Un
mai mult perechi, și stau cuprinse pe moment, că sʼa defectat filmul...
după umeri sau pe după mijloc, unul Aveți răbdare, domnilor.
cu capul pe umărul celuilalt. Vocea sună rugătoare, miloagă
Uneori, în grămadă se găsește și aproape. Domnul proprietar știe bine
câte țață sulemenită, îmbrăcată ca o că dacă ațâță hoarda, praful sʼalege
sorcovă și cu capul gol. În de sală și de el...
înghesuială, se pomenește ciupită Sgomotul nu numai că nu
violent de pulpă sau de braț. Odată încetează, dar se întețește, iar când
țâșnește: filmul începe, – și trebue să înceapă
– Care ești, mă, ăla? Ai? Arată- exact de unde sʼa întrerupt, – se face
te, mă, să-ți văd mutra... Fire-ai al deodată liniște și lumea urmărește
dracului să fii, de nespălat... acțiunea cu încordare. Câteunul mai
– Mai domol cucoană, mai cu temperament, strânge brațul
domol, mă ʼnțelegi? vecinului în neștire, și se uită cu ochii
– Dă-te la oparte! – strigă ea. ieșiți din orbite. Pe urmă aplaudă
Că-mi murdărești rochia, mitocane. furtunos pe domnul care se uită la el,
– Zău?! – se miră omul. Păi dece de pe pâmză, cu mâinile în șolduri,
ai venit aci, între mitocani?! cu cămașa ferfeniță în mijlocul a zece
Și se vâră în ea, și-i mângâie, namile pe care le-a tăvălit de-a lungul
dʼal dracului, rochia și sânii, și-i și de-a latul unei săli de cârciumă din
spune cʼo iubește, măcar că nu-i America de Sud, sau întrʼo tavernă
place câtuși de puțin. Femeia se ditrʼun port mediteranian. Victimile
depărtează indignată și drăcuind. gâfâie pe jos legate fedeleș, iar eroul
– Ssst! – face altu, spiritual, – că zâmbește ostenit și plin de sânge, –
nu sʼaude ce vorbesc ăia depe pânză. dar biruitor...
La periferie se reprezintă, sută la
– Măi, al dracului! Dar tare mai mâna în gâtul ăluia, doar a căscat
este, mă! – se minunează lumea. Nu, gura ca un pui de găină, i sʼau muiat
filmul nu sʼa isprăvit. Uite, ușa se genunchii și sʼa lungit greu ca un
deschide vertiginos, și apare snop de coceni, dimineața pe brumă...
«șeriful», dacă acțiunea se petrece în ... Sʼaude clopoțelul sunând, sau
America, sau poliția, dacă un gong. Spectatorii se îndreaptă pe
întâmplarea are loc întrʼun port, – și scaune și privesc atenți. Unii aplaudă,
ia în primire pe bandiți. Eroul iar dacă pauza durează prea mult,
zâmbește disprețuitor și-i lovește cu aplaudă toată lumea, și fluieră.
piciorul, iar sala, înebunită de Gongul mai sună odată, apoi lumina
entuziasm, aplaudă. Pe urmă, tocmai se stinge și sʼaprind două reflectoare
în momentul când domnul erou își mici, așezate la doi metri înălțime, de
scutură, plictisit, palmele, apare o parte și de alta a scenei. Perdelele
eroina care este de cele mai multe ori se îndepărtează încet-încet, și în
o femeie blondă și sentimentală. Întâi mijlocul scenei, în față, rămâne o
se uită lung la el și cu dragoste, apoi femeie în chiloți negri cu sutienul
îi cade în brațe moale și topită de negru. Are formele cam pline,
iubire și de admirație. Și se sărută femeia, piciorul cam mare, și
lung și cu patimă... atitudinea cam țeapănă, – dar are
– Țoc, țoc, țoc!..., bravo șefule!, pielea albă și este proape goală în
– strigă lumea din sală, imitând lumina rampei...
sărutul și aplaudând turbat... – Mmm! – auzi pe câteunul.
În sală, sʼa făcut lumină. – Nu fii măgar, că plec! – sare
Cortina se ridică încet și scena ea de-alături, încruntată.
rămâne un moment goală. Apoi se O și uitase. Atâtea femei
trag perdelele laterale: începe revista. frumoase în film, pe scenă alta...
Pauza este mai mare acuma. – Ce te-a apucat?!
Negustorul cu rahat umblă prin sală Se uită la ea cu dușmănie. A
strigându-și marfa, iar lumea sărutat-o mai înainte și i-a cumpărat
comentează filmul: rahat, ce-i drept. Dar acuma i se pare
– Ai văzut, mă!? urâtă și vulgară...
– Mi-a plăcut mai ales când a Femeea depe scenă stă cu
tras covorul cu ei: se rostogoleau ca mâinile în șolduri și cu capul puțin
dovlecii... înclinat la stânga, zâmbește cu toată
– Și când a sărit depe dulap și gura și mulțumește...
sʼa agățat de candelabru și și-a făcut – Bravo, Mițo, bravo! – strigă
vânt de câteva ori și a căzut în câte unul, care-o cunoaște...
mijlocul tipilor ca trăznetul... Apoi începe să danseze un
– Dar când le-a ieșit înainte în dans oarecare. Se frământă greoi
capul scării, sus... Îi arunca pe rând, câteva minute cu zâmbetul
cu câte un pumn sub fălci, în jos pe înghețat pe buze. Parcă scoate
scară ca pe lubenițe... picioarele din noroi. Dar
– Al dracului, mă, ce forță... publicului îi place...
– Nʼai văzut?... Când i-a pus – Bravooo!... bis...
Apoi, perdelele se închid, și după Țiganca se ține câțiva pași după
o pauză scurtă începe piesa, în care tine, în fiecare mână cu câteun
dansatoarea de adineauri are un rol de buchet.
babă sau de țigancă. – Zece lei, coniță!... Ia,
Piesele se aseamănă la toate domnule, pentru domnișoara... Îl las
cinematografele: un comisar, un cu opt, că prea e frumoasă și tinerică,
sergent de stradă, care este de multe mânca-o-ar maica...
ori una și aceeași persoană, – un Dacă ați stat în București numai
țigan, o soacă, o pereche de curând trei zile și nʼați văzut dimineața de
căsătorită, şi încă un tip oarecare, noapte, cum coboară țigăncile în oraș
pentru intrigi. Lumea râde de se cu coșurile pline de flori, în cap, – să
prăpădește, și aplaudă. știți că ați scăpat un spectacol cu totul
– Bravo, mă!... Fira-ți-ai rar, și mai ales cu totul bucureștean.
dracului să fiți, că bine le mai Este ca și când nʼați văzut în viața
spuneți. dumneavoastră un răsărit de soare în
La sfârit, un «artist» și-o Mai, peste o livadă înflorită, sau un
«artistă» pleacă prin sală cu apus de soare pe Mare, în
fotografii și cuplete... Septembrie...
– Poftiți cupletele care sʼau Coșurile sunt largi ca niște
cântat pe scenă... doi lei bucata... Și coșuri de rufe, și încărcate cu flori de
lumea cumpără... toate culorile, de toate nuanțele.
...................................................... Țigăncile merg câte una, câte două și
Noaptea la 12 sau la 12,30 câte trei cu grădinile în cap, se
sau la 1, după cum a fost filmul înșiruie câte 10 – 20, și florile
de lung și revista, – iese ultima strălucesc în rouă și în soare. Femeile
serie. Perechile nu sunt toate la astea oacheșe, vesele și glumețe,
braț, fiindcă în sală sʼau mai vestesc cele dintâi primăvara, și tot
certat... ele coboară cu toamna în coșuri...
– Lasă-mă!... țipă câte una... Sʼașează din distanță în distanță
Du-te la aia din film... pe trotuar, înbuchetează florile și le
Stricatule... udă, le privesc cu duioșie dedeparte,
Dar se împacă. așa cum își privește un pictor tabloul,
Din bulevard, lumea se și le așează iar în coș, pe categorii, cu
îndreaptă, comentând sau băgare de seamă. Și strigă:
înjurând, dacă filmul a fost prost, – Flori, coniță, ia flori frumoase,
–spre localurile de noapte. În fața domnișoară...
fiecărui cinematograf, câțiva Strigă toată ziua și toată ziua le
indivizi pândesc... udă și le aranjează. Și le vând. Seara
– Allo!... Singură, le vezi socotind banii pe trotuar, apoi
domnișoară?... îi leagă cu două noduri în colțuri de
basmale și pleacă îndărăt cu coșurile
FLORĂRESELE goale în mână, pentru ca a doua zi, în
– Flori, coniță, ia flori frumoase, zori, să coboare iar și iar, mereu cu
coniță... Ia flori, păpușico...
altfel de flori , dela ghiocei până la țiganca știe cu cine are de-aface.
camelii, dela câmp până la seră.... -Nu se poate, conașule... Pe
...................................................... mine mă costă 9... Să nu câștig și
Sunt două feluri de eu un franc?
florărese: unele care vând pe – Mai mult nu dau.
stradă, – și altele care vând în Dar se gândește că florile
localuri. Are fiecare localul ei, sunt în mâna femeii, – cum să i le
sau umblă fiecare din local în ia? Ar face o impresie proastă...
local, de seara până dimineața cu – Iei, fă, 8 lei?
coșul de toartă. Pune ochii pe – Nu iau niciun ban mai
mesele la care stau femei puțin, conașule.
întovărășite de bărbați, și doar te Pe urmă, cu dojană.
pomenești că îți întinde buchetul – Te tocmești dumneata
peste umăr: pentru conița asta frumoasă?
– Ia flori, boierule. – Na 10 lei și du-te dracului.
Dacă boierul stă la îndoială, – Săruʼmâna... Să-ți trăiască
țiganca schimbă obiectvul: domnișoara...
– Ia flori, coniță. El, ca o scuză:
«Conița» este adesea o... cum – Nu mă scumpesc pentru
să spun... o invitată... o «coniță» cinci lei, la o adică, dar prea sunt
de ocazie, însfârșit. Dacă e mai speculante...
timidă, se uită la flori, le miroase Femeia tace și miroase
din mâna țigăncii și zice, moale, florile. Chelnerul, mai atent decât
că nu-i trebue. Țiganca nu pleacă, boierul, a adus un pahar mare pe
fiindcă a înțeles cum stau jumătate cu apă, și l-a pus în
lucrurile: boierul e cam zgârcit. mijlocul mesii...
– Ia flori, boierule, – mai – Ca să nu se veștejească...
zice odată. Și florile zâmbesc din pahar,
El se face că nʼaude, și obosite și roșii: Prea sʼa tocmit
încearcă o conversație cu mult lumea pentru ele...
prietena. Țiganca pune atunci De cele mai multe ori,
buchetul pe masă dinaintea florăreasa știe bine cine îi va
femeii. Aceasta îl ia în mână și îl cumpăra flori, și știe la cine
miroase. trebuie să se tocmească și la cine
El dacă vede că nu mai are nu. Uite, în boxa aceea o pereche
încotro: beată de iubire și amețită de vin.
– Vrei flori, dragă? Se privesc în ochi și vorbesc
– Sunt frumoase... încet. Pe masă mai au flori, – dar
– Cât costă, fă? – întreabă el nʼare aface...
pe țigancă, nițel răstit. – Ia flori, conașule.
– 10 lei, conașule. El a tresărit.
– Ține 5 și cară-te. – Avem, nu vezi?
A, păi dacă așa stau – Ba văd, dar sunt veștede...
lucrurile, – nu lasă 1 leu. Că Ia te uită la ale mele ce frumoase
sunt și vesele... Parcă le-am cules sʼapleacă nițel cu pieptul înainte.
acum din grădină... – Așa...
Ei râd, amuzați. În localurile de petrecere,
– Bine, cum le dai? este altfel: fiecare local își are
– 15 lei, buchetul, conașule. florăreasa lui, și fiecare
Putea să ceară și 30: florăseasă clientela ei. Aci, florile
conașul tot nu sʼar fi tocmit... se vând mai scump, și se vând
– Alege, dragă. mai puțin. Și par străine. Nʼau
Femeia alege două buchete și le niciun miros și parcă nu au nicio
pune pe masă, în partea cealaltă. culoare. Sunt moleșite de căldură
– Să cerem un pahar cu apă, și pălite. Dimineața, oamenii de
– zice el. serviciu le mătură la gunoi,
– Nu... îmi plac mai bine strivite și mirosind a vin și a
așa... tutun...
Mai târziu vine altă țigancă. Bărbații nu cer mai
Și iar mai cumpără două niciodată flori. Cer numai
buchete... femeile, și poate nʼar cere nici
– Să-ți schimb floarea dela ele, dar sunt înțelese cu
butonieră... florăreasa, care le dă «la sută».
Și întinde peste masă Când omul e beat rău sau
mâinile și peste sticle, și el prost rău, femeia doar îi trece
florile pela nas, le lasă nițel pe
masă, și apoi i le dă înapoi pe
furiș, florăresei. Iar peste câteva
minute sau peste un ceas:
– Cumpără-mi niște flori,
dragă.
– Flori? – întreabă el
moțăind. Parcă am mai
cumpărat?
– Nu știu cine mi le-a luat
depe masă când am dansat...
– Bine, să vie...
... Dimineața sunt atât de
triste ieșind din local, florile, la
butoniera bărbatului și în corsajul
femeii! Și atât de vesele sunt și
zâmbesc în dimineață și în rouă,
florile din coșurile cât niște
grădini, înșirate pe trotuar...
– Ia flori, coniță, ia flori
fumoase, maică...
Mircea Damian (1899-1948)
Cadre didactice din judeţele Olt şi Romanaţi, deţinuţi politic în
perioada comunistă (IV)
Cornel Manolescu, Radian Vasile
În anul 2019 a văzut lumina tiparului la prestigioasa editură Hoffman volumul omonim al
colaboratorilor noştri, d-nii Cornel Manolescu şi Radian Vasile. Cu permisiunea autorilor
vom reproduce în paginile revistei noastre cele mai reprezentative nume din acest veritabil
dicţionar al suferinţelor şi nedreptăţilor. Încă o dată vedem cum învăţătorii şi profesorii au
fost în toate epocile istorice categoria cea mai prigonită.
CĂLIN, ALEXANDRU M. (n. 1905-?)

Născut la data de 25 martie 1905 în comuna Constantineşti, judeţul Olt,
absolvă Şcoala normală ,,Preda Buzescu’’ din Slatina, funcţionând ca învăţător.
În comuna Constantineşti a absolvit şcoala primară mixtă (certificat de
absolvire din 28 august 1919). A fost admis în clasa I a Şcolii normale de băieţi
Preda Buzescu din Slatina în urma concursului din septembrie 1919.25 În anul
şcolar 1920-1921, era elev în clasa a II-a, în anul şcolar 1922-1923 în clasa a IV-a,
nr. 146, iar în anul şcolar 1923-1924 în clasa a V-a, nr. 5.26 În anul şcolar următor,
Călin Alexandru era elev în clasa a VI-a. În urma rezultatului obţinut la examenul
de completare depus de elevul Călin Alexandru în luna octombrie 1925, acesta a
fost declarat promovat.27
A făcut parte dintre învățătorii refugiați în anul 1940 din Dobrogea de Sud.
În anul 1940, Călin M . Alexandru apare în tabelul cuprinzând date despre
învățătorii utilizați la școala din satul Șuica refugiați din teritoriile cedate:
- Învățător gradul didactic II la 1 ianuarie 1926.
- Titular la școala primară din satul Carapcea, jud. Caliacra.
- Între 1939-1940 a funcționat la școala din Carapcea-Caliacra.
- A fost utilizat la școala din satul Șuica, jud. Olt.
- Copii: Leonard-8 ani și Rodica-4 ani.28
Spre sfârșitul anului 1940, trimite Revizoratului școlar Olt următoarea
solicitare:
Revizoratul școlar Olt
Intrarea Nr. 6122
1940, noiembrie 12
Domnule Inspector
Subsemnatul Călin M. Alexandru, înv. gr. II utilizat la școala primară din
satul Șuica jud. Olt, cu respect vă rog să binevoiți a dispune să fiu utilizat la
școala primară din comuna Constantinești, jud. Olt în locul d-lui Diaconescu Ion,
care va trece în locul meu aici.
25
S.J.A.N. Olt, Fond, Școala normală de băieţi ,, Preda Buzescu’’-Slatina, reg. 5/1919/1920.
26
S.J.A.N. Olt, Ibidem, reg. 7/1922.
27
S.J.A.N. Olt, Ibidem, reg. 8/1924-1925.
28
S.J.A.N. Olt, Fond, Inspectoratul școlar al județului Olt, dosar 15/1940.
Cer această utilizare la școala din com. Constantinești din următoarele
motive:
Sunt născut și crescut aici. Am casă, pământ și un tată bătrân și
neputincios.
Deci sunt legat sufletește și material de această comună. Aici voi putea
să-mi muncesc pământul, voi avea unde să locuiesc și voi putea să îngrijesc de
bătrânul și neputinciosul meu tată. Școala nu va pierde cu nimic prin aceasta.
Ba ceva mai mult, va câștiga, întrucât eu voi munci cu mai mult drag
pentru ridicarea școlii și satului meu natal.
Înv. Diaconescu Ion nu are vreo legătură cu com. Constantinești. El este
născut și crescut în com. Scornicești, comună mult mai apropiată de satul Șuica,
unde ar urma să fie utilizat.
Am fost utilizat la șc. din Șuica fără să am o cerere depusă pentru acest
post, iar înv. Diaconescu Ion s-a prezentat la post pe ziua de 14 octombrie și
întrucât nici pe statele de salarii nu suntem trecuți, prin bunăvoința Dvs , școala
poate face această utilizare, considerându-se încă de la începutul anului.
Cu stimă,
Călin Alexandru.29
În anul 1940, soția Călin M. Aurelia funcționa ca învățătoare definitivă la
școala primară din satul Șuica.
În anul școlar 1941-1942 a fost utilizat la școala Mărgineni-Olt.30
Pe Călin Alexandru îl regăsim în anul 1946 menţionat în paginile ziarului
,,Gazeta Oltului’’:
Căminul Cultural Constantineşti şi-a început activitatea cu tot dinadinsul
depăşind activitatea în alte cadre, astfel în colaborare cu Căminul Cultural
intelectualii satului în frunte cu D-l insp. Jud. Alexandru Călin a pus bazele unei
cooperative agricole. De sărbătorile Crăciunului a organizat o frumoasă serbare
cu colinzi şi datini de sărbători sub conducerea D-lor: S. Diaconescu, M. Popescu
şi pens. Iliescu directorul căminului cultural. În timpul serbării, căminul a fost
inspectat de către Dl. îndrumător cultural I.C. Stoian, care le-a vorbit sătenilor şi
le-a împărţit cadouri şi revista ,, Albina’’.31
Este arestat în anul 1951 de către Direcția Regională a Securității Piteşti, şi
internat la penitenciarul Piteşti (ordinul nr. 17543).32 Avea domiciliul în comuna
Coloneşti, Raionul Slatina, regiunea Argeş. Era căsătorit cu Aurelia Ştefănescu,
învăţătoare şi aveau 2 copii. În Armata Română avea gradul de sergent T.R.,
contingent 1927 şi aparţinea de C.M. Olt. Era membru al Partidului Frontul
Plugarilor.
În trecut părinţii săi, Marin şi Maria, au fost proprietarii unei suprafeţe de 5
ha de teren arabil. De la penitenciarul din Piteşti a fost ridicat de mai multe ori
pentru anchetă de către securitate.
29
S.J.A.N. Olt, Ibidem, dosar 2/1940.
30
Ibidem, dos. 2/1942, pag.264.
31
,, Gazeta Oltului’’, anul VI, Nr. 53, 1946 aprilie 15, p. 5
32
https://www.iiccr.ro/...matricole-penale/fise-matricole-penale-detinuţi politici.
Este judecat şi condamnat la ani grei de închisoare. Tribunalul Militar
Craiova îl condamnă pe Călin Alexandru la 15 ani de închisoare (hotărârea
judecătorească nr. 217/952) pentru uneltire contra ordinii sociale, art. 209 cod
penal (descrierea pe scurt a faptului: a fost informat de către un prieten că se
urmăreşte înfiinţarea unui partid socialist creştin şi i-a lăsat un manifest care a fost
găsit la percheziţie). Pentru că nu l-a denunţat la securitate pe prietenul său,
învăţătorul Călin Alexandru a primit ani grei de detenţie.
Este închis la penitenciarul din Craiova în baza mandatului de arestare Nr.
137 din 30 martie 1952, emis de către T.M. Craiova (data începerii pedepsei: 5.VI.
1951; data expirării pedepsei: 31. V. 1966).
A fost eliberat la data de 23.VI.1964, prin decretul de graţiere Nr. 310/64.
Avea domiciliul în oraşul Piteşti, Str. Dimitrie Cantemir 29. În acest interval de
timp, Călin Alexandru a fost închis în mai multe penitenciare din ţară: Piteşti,
Craiova, Jilava, Aiud, Gherla, Văcăreşti, din nou la Jilava şi Gherla.33
CĂLIN, FLOREA M. (1901 – 1996)

S-a născut în fosta comună Constantineşti, judeţul Olt, la data de 18 iulie
1901.
A fost absolvent de şcoală normală şi de Seminar Teologic la Constanţa.
A fost numit în
învăţământ la 1 septembrie
1924 cu ord. Nr. 85093/924 la
şcoala din comuna Carapcea,
judeţul Caliacra, unde a
funcţionat până la 1
septembrie 1933. În acest
interval de timp este hirotonit
pe seama parohiei din
Carapcea - la data de 10 mai
1925. De la 1 septembrie
1933 s-a transferat la şcoala
din Scorniceşti, judeţul Olt.
Titluri dobândite în Maria și Florea Călin
învăţământ:
- Provizoriu - 1 septembrie 1924.
- Defintiv – 1septembrie 1928, ord. Nr. 78059/928.
- Gradul II- 1 ianuarie 1933, ord. Nr. 34721/933
Activităţi desfăşurate:
- La Carapcea a construit în calitate de preot-învăţător un număr mare de obiective
sociale: şcoală, biserică, spital, cămin, etc.
- A înfiinţat Căminul cultural din comuna Tătuleşti, judeţul Olt, al cărui director a
fost până în anul 1949.
33
Ibidem.
-Comandant străjer al Stolului de la Şcoala primară din comuna Scorniceşti, jud.
Olt de la 1 decembrie 1937.
În anul 1936, Şcoala din Scorniceşti avea 5 posturi de învăţători, unul
dintre aceste posturi fiind ocupat de către pr. Florea Călin (gradul didactic II şi
două gradaţii).
La data de 27 decembrie 1944, Călin Fl. Elena fiica învăţătorului preot
Florea M. Călin, născută la 3 mai 1926 era elevă în clasa a VII-a a Liceului
comercial de fete din Craiova.34
În anul şcolar 1948-1949, la data de 19 decembrie 1948, Călin Florea,
învăţător titular, gradul didactic I, funcţiona la şcoala primară- elementară din com.
Scorniceşti, satul Scorniceşti, plasa Potcoava şi preda la clasele V-VIII.35
În anii 50 ai secolului trecut, Călin Florea intră în vizorul securităţii
comuniste iar la 6 septembrie 1951 este arestat cu ordinul Nr. 12643/951 emis de
către Securitatea din Piteşti.36 La data arestării, era căsătorit cu Maria Mateescu (n.
7.X.1903-d. 26.VI.2000) şi avea în proprietate 1,25 ha de teren arabil şi o casă.
Avea 3 copii. Părinţii săi, Marin şi Maria, ambii decedaţi au fost agricultori. În
trecut fusese membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar în 1951 era membru al
Frontului Plugarilor.37 În armata română avea gradul de locotenent în rezervă,
contingent 1925. Ajunge la Penitenciarul din Piteşti, unde este închis pentru
cercetări. Avea statutul juridic de internat. De la penitenciarul Piteşti va fi ridicat
de securitate pentru a fi anchetat la data 15.X. 1951 J. 24522/951 (reprimit la
19.X.1951, J. 26398/951) şi la data de 28.I. 1952 J. 3125/952.
Va fi judecat şi condamnat la 1 an de închisoare corecţională în baza
hotărârii judecătoreşti Nr. 217/952 emisă de către Tribulalul Militar Craiova,
pentru uneltire contra ordinii sociale, art. 209 c. p. (data începerii pedepsei: 25.
August 1951; data expirării pedepsei: 23 august 1952.) Descrierea pe scurt a faptei:
fratele i-a arătat un manifest primit de la un deputat, l-a citit fără să facă
denunţul.38
A fost închis la penitenciarele de reeducare de la Piteşti, Craiova (aici este
depus de către Parchetul Militar Craiova cu mandatul de arestare Nr. 151 din 20
martie 1952), Jilava (transferat pentru munci la data de 10 mai 1952, j. 13311/952)
şi Poarta Albă (transferat: 20 mai 1952, j. 14438/952). Învăţătorul Călin Florea va
fi eliberat la 17 septembrie 1952, conform adresei Nr. 73964/952 emisă de M.S.S.
Constanţa.39
După ce a ieşit din închisoare, a fost detaşat de la Tătuleşti la Şuica, până la
6 octombrie 1964 fiind extrabugetar. După ce a ieşit din închisoare, preotul
învăţător Călin Florea a desfăşurat o activitate remarcabilă la parohiile unde a fost
preot.
34
S.J.A.N. OLt, Fond Inspectoratul şcolar al judeţului Olt, dosar 377/1944.
35
S.J.A.N. Olt, Ibidem, dosar 474/1948.
36
37
Ibidem
38
Ibidem
39
Ibidem.
Ca titular la parohia Teiuş s-a implicat în realizarea unor obiective de
interes social şi economic:
- patru poduri de lemn;
- un cămin cultural;
- a participat efectiv la construirea unui grajd;
- a înfiinţat un cor cu rezultate bune la concursurile naţionale, etc.40
De asemenea, a reparat biserica de la Afumaţi din parohia Urşi (1959) şi
biserica filială de la Şuica (1958.)41.
Fiind bolnav, la data de 1 ianuarie 1963 s-a pensionat, iar de la 1 noiembrie
1963 a fost îmbisericit la biserica Sf. Parascheva, Tătărăi, com. Scorniceşti.42
CĂLINESCU, CONSTANTIN C. (1908-?)

Născut la data de 1 mai 1908 în comuna Poiana Lungă, sat Chiscovata,
judeţul Botoşani, a fost învăţător cu titlul definitiv în comuna Brusturi, jud. Bihor.
Data căsătoriei: 27 august 1938, cu Maria I. Istrate, învăţătoare, născută la
data de 15 iunie 1916, la Caracal. 43
Copii: Carmen – Doina, n. 1944 august 27.
Studii: Absolvă Şcoala normală de băieţi între anii 1923-1929, cu media
8,50, diploma Nr. 120 din 5 octombrie 1929 eliberată de către dir. Şcolii normale
,,Mihai Eminescu’’ din Botoşani.44
Titluri dobândite în învăţământ:
1. provizoriu – 15 septembrie 1930
2. definitiv- 1 septembrie 1935
3. gradul II – 1 septembrie 194345
Jurământul: la 15 septembrie 1943, Inspectoratul şcolar al judeţului Bihor.
Gradaţiile şi data obţinerii lor:
- 1 aprilie 1936, cu ordinul ministerial Nr. 6398/1936 şi ord. Inspectoratului şcolar
judeţean 3158/1936.
- 1 aprilie 1941, ordinul ministerial 227707/1941 şi ord. Inspectoratului şcolar al
judeţului Romanaţi.
- 1 aprilie 1946, ordinul ministerial Nr. 358717/1946 şi cel al Inspectoratului şcolar
judeţen 6638/946.46
Funcţii şi însărcinări în învăţământ: preşedinte al Cercului cultural
,,Dragoş Vodă’’ Iacobeni, ord. Inspectoratului şcolar Câmpulung Nr. 7076/1936.
Funcţii sau însărcinări în afara învăţământului: Comandantul secţie P.P.
Mănăstirea Humorului, ord. Nr. 1986/1937 al Inspectoratului P.P. Câmpulung.
Situaţia în învăţământ:
40
Rădulescu, Ana-Maria, Clerici ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Aius, Craiova, 2006, p. 54
41
Ibidem, op. cit. p. 55.
42
Ibidem.
43
S.J.A.N. Olt, Fond Inspectoratul şcolar al judeţului Romanaţi. Inventar de documente create de foatul
inspectorat al judeţului Romanaţi-stat personal 144/C.
44
Ibidem.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
1. Com. Cosula, cătun Şupica, judeţul Botoşani, postul II B., înv. provizoriu numit la
15 septembrie 1930 şi a funcţionat până la data de 15 septembrie 1931.
2. Com. Rjavinţi, sat Grimeşti de Sus, judeţul Hotin. La şcoala din această localitate a
ocupat postul I ca învăţător provizoriu. A fost numit la data de 1 septembrie 1931,
până la 1 septembrie 1932.47
3. Com. Breaza, jud. Câmpulung, postul I B, titlul provizoriu, numit la 1 octombrie
1932 (ordin de detaşare Nr. 146187 din 1932, oct. 6 al Ministerului Instrucţiunii),
până la 1 septembrie 1934.
4. Com. Coşula, cătun Şupica, jud. Botoşani, postul II.B, detaşat 1932, oct. 1, până la
1933, august 31.
5. Com. Iacobeni, judeţul Câmpulung, transferat la 1 septembrie 1934, până la data
de 31 august 1937.
6. Comuna Moldova-Suliţa, postul I.B, detaşat de la 1 septembrie 1934 până la 31
august 1935 (ord. Inspectoratului şcolar Nr. 7325 din 2 octombrie 1934).
7. Com. Mănăstirea Humor, jud. Câmpulung, postul III. B, transferat la 1 septembrie
1937, până la 31 august 1939.
8. Com. Brusturi, jud. Bihor, postul I.B, detaşat la 1 octombrie 1938, până la 31
august 1939 (ord. Insp. Şc. 6580/1938 din 29 sept. 1938.)
9. Com. Brusturi, jud. Bihor, postul I.B, transferat la 1 sept. 1939 prin ord. Insp. Şc.
Nr. 6272/1939 din 26 iulie 1939.48
10. Com. Cioroiu, jud. Romanaţi, utilizat de la 1 oct. 1940, până la 31 august 1941
prin ordinul Inspectoratului şcolar Nr. 5497/1940 din 3 octombrie 1940. În anul
1940 a făcut parte din categoria învăţătorilor refugiaţi. În cererea adresată
Inspectoratului şcolar al Ţinutului Mureş din 7 sept. 1940 arăta, cităm: ,,… având
în vedere dispoziţiunile privitoare la învăţătorii refugiaţi publicate de onor
Ministerul Educaţiei Naţionale în ziarul Curentul nr 4515 din 6.IX. a.c., am
onoarea a vă comunica: am fost învăţător cu titlul definitiv şi cu o gradaţie la
şcoala primară din com. Brusturi, plasa Tileagd, căsătorit, fără copii, soţia
învăţătoare la aceeaşi şcoală primară de stat, cu deosebit respect vin a vă ruga să
binevoiţi a interveni locului în drept pentru a fi utilizat ca învăţător într-una din
comunele judeţului Romanaţi, iar în cazul când în judeţul de mai sus nu voi putea
fi utilizat din lipsa de posturi, vă rog să fiu utilizat în orice judeţ din Oltenia”.
Avea domiciliul în oraşul Caracal, strada I. C. Brătianu nr. 55, unde solicita să i se
trimită şi salariul aferent lunii august.49
11. Scheia, jud. Vaslui, utilizat de la 1 septembrie 1941, până la 1 mai 1945 prin ord.
Insp. Şc. 5893/1945.
12. Com. Brusturi, jud. Bihor, postul I.B, gradul II, revenire, 1 mai 1945, până la 31
august 1946.
13. Picleu, jud. Bihor, gr. II, detaşare la 1 sepembrie 1946, până la 31 august 1947
(ord. Min. Edu. Naţ. Nr. 317520 din 10 oct. 1946.)
14. Hidişelul de Sus, jud. Bihor, gradul I, transferat- 1 sept. 1947 prin ord.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Arhivele Naționale București, fond M.E.N., Dir. Înv. Primar, dosar nr. 288/1940, fila 181.
Ministerului Educației Naționale, Nr. 165788 din 25 iunie 1947.50
Învăţătorul Călinescu Constantin provenea dintr-o familie de intelectuali,
tatăl său Constantin fiind preot, iar mama Elena era învăţătoare. A fost arestat pe
data de 29 iunie 1959 de către U.M. 0113 Craiova pentru apartenţa legionară din
trecut şi condamnat la o pedeapsă de 36 de luni (ord. M.A.I. Nr. 10052/59 ), între
30 .VI. 1959 şi 30 .VI.1962.51 În anul 1959, învăţătorul Călinescu Constantin avea
domiciliul în comuna Redea, raionul Caracal, Regiunea Craiova. Era căsătorit cu
Maria Călinescu, având împreună un copil.52
În Armata Română avea gradul de sergent, contingent 1930 şi aparţinea
Centrului Militar Caracal.53 A fost trimis în lagărele de muncă forţată de la Salcia
(data transferării 8.X.1959) şi Periprava (data transferării 01.XII.1959), fiind
eliberat la termen pe 30. VI. 1962 la domiciliul său din Caracal str. Gh. Doja, Nr.
55, regiunea Oltenia.
CĂPĂȚINEANU, DUMITRU GH. (1881 – 1954)

Învăţător, membru în Delegaţia Permanentă a PNŢ, deputat în câteva
legislaturi din perioada interbelică, ca reprezentant al jud Olt, subsecretar de stat la
Ministerul Educaţiei Naţionale în guvernul Nicolae Rădescu (4 nov.'44-6 mart.'45),
Dumitru Căpăţâneanu s-a născut la data de 17 octombrie 1881 în comuna Spineni,
satul Cuza-Vodă, judeţul Olt. A fost fiul
preotului Gheorghe Căpăţineanu şi al Stancăi.
După cursurile primare la şcoala din
localitatea natală, Gh. Căpăţineanu urmează
Şcoala normală Carol I din Câmpulung-
Muscel, pe care o absolvă în anul 1901 (total
49 absolvenţi). Aici la Şcoala normală Carol I,
a fost coleg cu Ion Mihalache din Goleşti
Badii-Muscel. Din judeţele Olt şi Romanaţi au
mai absolvit în acelaşi an cu D-tru
Căpăţineanu: Georgescu Dumitru-Potcoava
(Olt), Iliescu Gheorghe-Bălţaţi (Olt),
Voiculescu Ilie-Cioroiu (Romanaţi),
Voiculescu Teodor-Amărăşti (Romanaţi). 54 În
anul 1907 se căsătoreşte cu Ioana Popescu,
fiica primarului conservator Radu Popescu din
comuna Chilia. Naş le-a fost Grigore
Cantacuzino, preşedintele Partidului
Dumitru Căpățineanu
50
S.J.A.N. Olt-Fond Inspectoratul şcolar al jud. Romanaţi. Inventar de documente create de fostul Inspectorat al
jud. Romanaţi. State personale-statutul personal Nr. 114/C.
51
52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Nicolescu, N, Bunescu Al., Pârnuţă Gh, Monografia Liceului Pedagogic din Câmpulung-Muscel, 1867-1967,
Bucureşti-1967, p. 207.
Conservator.55
A funcţionat pentru început
ca învăţător la şcoala din comuna
Vâlcele, judeţul Olt, unde a fost şi
director (1904-1909). De aici se
transferă în anul 1909 la şcoala din
localitatea Făgeţelu, judeţul Olt,
unde va rămâne până pe 15 august
1916, când este înrolat ca
sublocotenent în rezervă la
Regimentului 43 Infanterie Slatina.
În comuna Făgeţelu, activitatea
învăţătorului D. Căpăţineanu a fost
una rodnică, ridicând, împreună cu
localnicii, un local nou de Şcoală pe
terenul moştenit de la Ioana
Căpăţineanu.56
A participat la Primul
Război mondial, fiind comandantul
Căpățâneanu Gh. Dumitru – Fișa matricolă
companiei a 8-a din cadrul penală.
Regimentului 43 infanterie.57 Pentru
faptele sale de vitejie pe câmpul de luptă, învăţătorul D. Căpăţineanu a fost decorat
şi avansat în grad. Imediat după Marea Adunare de la Alba Iulia, la „5 decembrie
1918 Ion Mihalache înfiinţeză Partidul Ţărănesc, iar bazele acestui partid în
judeţul Olt sunt puse de D-tru Căpăţineanu împreună cu Milan Berbecaru.58
Dumitru Căpăţineanu va rămâne pe tot parcursul vieţii sale un prieten devotat
colegului său Ion Mihalache şi un susţinător permanent al Partidului Ţărănesc.
După 1918, a devenit o figură marcantă a vieţii politice din judeţul Olt. În
zilele de 2, 3 şi 4 noiembrie 1919 au avut loc alegerile pentru Adunarea deputaţilor
din primul Parlament al României Mari. La Olt, Dumitru Căpăţineanu a candidat
ca independent, fiind ales deputat cu 12 557 de voturi.59 La alegerile pentru
Cameră din 25, 26, 27 mai 1920, Dumitru Căpăţineanu a candidat din nou pe lista
nr. 1 - Federaţia naţional social. A obţinut 9776 de voturi, fiind ales deputat.60 A
candidat pentru deputaţi şi la alegerile din 5, 6, 7 martie 1922 pe lista nr 3 a
Partidului Ţărănesc. A obţinut 2084 de voturi, dar nu a fost ales. La aceleaşi
55
Căpăţâneanu, Dumitru -Grigore, Dumitru Gh. Căpăţâneanu-fondator al Partidului Naţional Ţărănesc Olt, în
Memoria Oltului, 5/2017.
56
Căpăţâneanu, Dumitru- Grigore, Dumitru Gh. Căpăţâneanu-fondator al Partidului Naţional Ţărănesc Olt, în
57
Căpăţâneanu, Dumitru-Grigore, Dumitru Gh. Căpăţâneanu-fondator al Partidului Naţional Ţărănesc Olt, în
58
Memoria Oltului,3/2014.
59
Monitorul Oficial al României nr. 163 din 7 noiembrie 1919, p. 9173.
60
Monitorul Oficial al României nr. 044 din 30 mai 1920.
alegeri, dar pe listele Partidului Naţional Liberal a participat şi învăţătorul Teodor
Dumitrescu Firicel.61
După fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român din Ardeal,
condus de Iuliu Maniu, D. Căpăţineanu conduce organizaţia naţional ţărănistă din
judeţul Olt, fiind un adversar de temut pentru liberalii lui Vasile Alimăneşteanu.62
De asemenea, Dumitru Căpăţineanu a participat la toate alegerile
organizate în perioada 1926-1946. La alegerile pentru Cameră din 7 iulie 1927 a
candidat pe lista nr. 4 a P.N.Ţ. Lista a fost votată de 97 de alegători, ceea ce
reprezenta un procent de 0,31%. Nu a fost ales.63 În anul următor, la alegerile
pentru Cameră de la data de 12 decembrie 1928, a candidat pe lista 1 a P.N.Ţ.,
obţinând 25271 de voturi. A fost ales deputat.64
În anul 1933, la 20
decembrie (Cameră) şi 28-
29 decembrie (Senat), au
loc în România alegerile
parlamentare, câştigate de
către P.N.L. aflat în
opoziţie, cu un procent de
aproape 51%, ţărăniştii
obţinând mai puţin,
respectiv 13,92%. Dumitru
Căpăţineanu a candidat la
aceste alegeri pentru
Cameră pe lista nr. 5 a
P.N.Ţ. la jud. Olt, obţinând
1894 de voturi. Nu a fost
ales deputat.65 Luna
decembrie a anului 1933 a
fost o lună tensionată,
Garda de fier fiind scoasă
în afara legii, iar primul
ministru liberal I.G. Duca
este asasinat.
În perioada 6
decembrie 1944 – 28
februarie 1945 a fost
Subsecretar de stat la Ministerul Educației, în Guvernul Nicolae Rădescu.
61
Monitorul Oficial al României nr. 277 din 10 martie 1922, p. 12070.
62
Memoria Oltului 3/2014.
63
Monitorul Oficial al Românie nr. 153 din 14 iulie 1927, p. 9607.
64
Monitorul Oficial al României nr. 283 din 19 decembrie 1928, p. 10711.
65
Monitorul Oficial al României nr. 300 din 29 decembrie 1933, partea I, p. 97-98.
Din toamna anului 1946, dar mai ales după data de 30 iulie 1947, când
partidele politice sunt desfiinţate, pentru Dumitru Capăţineanu şi familie începe
calvarul persecuţiilor comuniste, unii dintre membrii familiei fiind arestaţi.
Conform fişei matricole penale emisă de Penitenciarul Piteşti, Dumitru
Căpâţineanu, fiul lui Gheorghe şi al Stancăi, a fost arestat la data de 16 august
1952 de către D.G.S.S. Piteşti, cu ordinul nr. 95875/1952. Avea domiciliul în
comuna Dobroteasa, Raionul Drăgăşani, Regiunea Piteşti. Ocupaţia la data
arestării: pensionar, iar în trecut: învăţător. Averea în trecut: 40 de ha teren arabil,
casă şi un cazan de ţuică. În Armata Română avea gradul de căpitan, contingent
1903. Înainte de 1952, a mai fost internat în anul 1947 la penitenciarul Piteşti (în
anul 1947, după arestarea lui D. Căpăţineanu şi a fiului său Grigore, familia se
retrage în comuna Dobroteasa, părăsind casa din localitatea Făgeţelu). A trecut pe
la închisorile din Piteşti şi
Craiova.
În anul 1952 a
făcut parte dintr-un grup
de persoane care au
deţinut funcţii sau au fost
membri ai PNŢ, PNL sau
ai Gărzii de Fier, dislocat
în anii 1952-1953. Astfel,
Dumitru Căpăţineanu,
născut în comuna Spineni,
judeţul Olt, de profesie
pensionar a avut
domiciliul înainte de
dislocare în comuna
Dobroteasa, jud. Olt.
După dislocare (28
octombrie 1952), i se
fixează domiciliul în
localitatea Mărăşeşti,
strada Panciu Bucovinei
nr. 1-Bârlad, pentru că a
făcut politică PNŢ, a fost
preşedinte al comit. D-tru Căpățineanu în fața casei sale. Sursa foto:
judeţean Olt şi deputat în Arhiva d-lui Căpățineanu Dumitru-Grigore,
66
parlament. Rm-Vâlcea
Numele lui Dumitru Căpăţineanu apare şi în referatul nr. 322/ 21.IV.1953
al securităţii privindu-l pe Ilinca Marin67, fost prefect de Olt, reţinut în baza
66
R.S.R., Ministerul de Interne, dosar nr. 4144.
67
Victimă a securităţii, avocat, s-a născut în comuna Dumitreşti, judeţul Olt, fiind fiul lui Drăguşin şi al Ioanei. În
anii 50 ai secolului trecut avea domiciliul în Bucureşti, str. Logofăt Luca Stroici nr. 39. S-a înscris în P.N.Ţ. în anul 1920,
fiind recomandat de Trandafirescu Nicolae. A activat până în anul 1921 în organizaţia P.N.Ţ. a judeţului Olt în funcţia de
casier şi deputat de Olt. Între 1921 şi 1931 a fost senator în Parlamentul României, iar din 1933 a fost numit prefect de Olt
ordinului 490 Cabinet, referat din care cităm: (…) în această calitate a activat (n.n.
Ilinca Marin) alături de Căpăţâneanu Dumitru, Popescu Vasile, fost senator,
Popescu Radu, fost deputat, Ionescu Ilie, fost deputat, având în acelaşi timp
legături cu dr. Lupu Nicolae, Cezar Spineanu şi Mihăescu Ştefan. Aceste legături
aveau ca scop organizarea şi dirijarea muncii politice în cadrul P.N.Ţ. (…).
A murit la data de 6 iunie 1954, singur şi bolnav, în localitatea Mărăşeşti
– Vrancea, unde avea domiciliul forţat. Locul unde a fost înmormântat a rămas
necunoscut68
Din frumoasa locuinţă în care a locuit D. G. Căpăţineanu, câteva obiecte au
fost salvate fiind păstrate în muzeul de la Chilia înfiinţat de pasionatul Nicolae
Nica.
CHIVĂRAN, GHEORGHE M. (1911 – 2003)

S-a născut la data de 8 august 1911 în comuna Morunglav, judeţul
Romanaţi. A fost fiul lui Marin și al Mariei, agricultori.
Studii făcute:
- Şcoala normală din Caracal (1924-1930). Seria de absolvire: iunie 1930. Diploma
Nr. 245 din 23 august 1930.
Situaţia în învăţământ:
1. Şcoala primară Morunglav-Ghioşani, jud. Romanaţi, între 1 noiembrie 1930-31
august 1931
2. Şcoala primară Gropşani-
Horezu Vechi, jud.
Romanaţi, între 1 decembrie
1933-31 august 1934
3. Şcoala primară Feleacul,
judeţul Mureş, de la 1
septembrie 1934.
4. Şcoala primară Oroiu,
judeţul Mureş, transferat la
această şcoală la data de 1
septembrie 1935, ord. Nr.
136837/935.
5. Şcoala primară Crăciuneşti,
judeţul Mureş, transferat
aici la data de 1 septembrie
1938. Soții Rada și Gheorghe Chivăran
până în anul 1937. Din declaraţiile date de către Nicolae Ilinca cu ocazia reţinerii din luna august 1952, rezultă că, după 23
august 1944 s-a alăturat grupării P.N.Ţ. Alexandrescu activând în organizaţia fostului judeţ Olt şi a sprijinit acţiunea B.P.D.
în alegerile din noiembrie 1946. În anul 1953, ţinându-se cont de funcţiile deţinute în trecut şi de faptul că avea vârsta de
peste 60 de ani, Marin Ilinca este încadrat de Comisia C.M. din M.S.S pe timp de 5 ani cu domiciliul fixat în raionul
Vaslui, regiunea Iaşi. Va fi arestat în anul 1959.
68
Căpăţâneanu, Dumitru -Grigore, Dumitru Gh. Căpăţineanu-fondator al Partidului Naţional Ţărănesc Olt, în
6. Este numit director al Şcolii primare din Crăciuneşti – 1 septembrie 1938, ord. Nr.
150455/938.69
7. Utilizat la Şcoala primară Morunglav, ord. 182119/940 (ca refugiat din Ardeal.). În
anul 1940, după Dictatul de la Viena, soţii Chivăran rămân fără posturi, şcoala
unde funcţionau intrând în teritoriul cedat ungurilor.
8. În cererea adresată Inspectoratului școlar al Ținutului Mureș-Alba Iulia, înv.
Chivăran Gheorghe solicita un post de învățător în localitățile Morunglav sau
Morunești, ori în comuna Bobicești, județul Romanați. În aceeași cerere, menționa:
,,Vă rog să binevoiți a lua în considerare faptul că subsemnatul am servit țara în
cele mai grele timpuri, în regiunea cea mai grea (secuime), de la numire și până
astăzi, când aștept ordine sub drapel și că nu ar fi drept să fiu numit în alte județe,
când în comunele sus arătate au fost numiți băieți tineri, necăsătoriți’’.
9. Subsemnatul n-am altă sursă de venituri și alte posibilități de a-mi întreține copii,
decât salariul‖70. Soţia, Rada Chivăran71, funcţionase ca învăţătoare definitivă cu o
gradaţie şi cu statutul personal nr. 52350 la şcoala din comuna Crăciuneşti, jud.
Mureş. Rămânând fără postul din com. Crăciuneşti, ruga Inspectoratul şcolar al
Ţinutului Mureş să fie numită într-un post din com. Morunglav sau Moruneşti, jud.
Romanaţi-sau în oricare altă comună din apropierea lor (cererea din 6 sept. 1940).
10. În aceeaşi cerere, înv. Chivăran Rada menţiona: ,,Vă rog să binevoiţi a lua în
consideraţie că subsemnata am servit ţara numai între minoritari, că am trei copii
(Nicolae-5 ani, Adela-3 ani, Octavian-1 an), că nu am alt mijloc de existenţă în
afară de salariu, că în comuna Morunglav au fost numiţi învăţători tineri, fără
copii ori chiar necăsătoriţi şi care pot servi în orice parte a ţării, aceasta fiind o
datorie!” A fost repartizată împreună cu soţul, Chivăran Gheorghe, la şcoala din
com. Morunglav. județul Olt.
11. Transferat la Morunglav la 1 septembrie 1945.
*Titluri dobândite în învăţământ:
- Suplinitor de la 1 noiembrie 1930.
- Titlul provizoriu de la 1 septembrie 1934.
- Definitiv de la 1 septembrie 1936, ord. 192063/936.
- Gradul didactic II de la 1 septembrie 1941.
- Gradul didactic I de la 1 septembrie 1946, ord. Nr. 369910/946.72
*Gradaţii:
1. Gradaţia I aprobată la 1aprilie 1938 cu ord. M.E.N Nr. 222105/938.
2. Gradaţia a II-a aprobată la 1 aprilie 1944. 73
Situaţia militară: Şcoala of. de rez. Cavalerie Târgovişte, 1 noiembrie 1932-1
noiembrie 1933. Eliberat cu gradul de sublocotenent.74
69
S.J.A.N. Olt-Fond Inspectoratul şcolar al jud. Romanaţi. Inventar de documente create de fostul Inspectorat al
jud. Romanaţi. State personale-statul personal Nr. 72/C.
70
71
Născută la data de 29 octombrie 1910 în comuna Morunglav, jud. Romanaţi, Chivăran Rada, născută Ciorâcă,
absolvă Şcoala normală din Caracal, 1924-1930, sesiunea iunie 1930. A funcţionat şi la şcolile primare de stat din localităţile
Arbore, jud. Suceava (1 octombrie 1931-31 august 1932), Bobiceşti, jud. Romanaţi (1 octombrie 1933-31 august 1934),
Feleacul, jud. Mureş, etc. A decedat la data de 27 martie 1999.
72
73
Ibidem.
Învățătorul Chivăran Gheorghe a fost arestat, după venirea la putere a
regimului comunist de două ori, prima dată în anul 1949, pentru ajutor legionar și a
doua oară la data de 3 februarie 1962. Era căsătorit cu Rada Chivăran (1910-
1999). A servit țara în cel de Al Doilea Război Mondial ca sublocotenent în
rezervă, contingent 1933. În anul arestării (1962), avea ca proprietate 0,62 ha teren
arabil, iar în trecut suprafața de 1,20 ha
și devenise agricultor, fiind dat afară
din învățământ, iar părinţii săi, Nicolae
şi Maria, erau decedaţi.
În anul 1962, Tribunalul
Militar din Craiova, prin hotărârea
judecătorească nr. 106/1962, l-a
condamnat pe Chivăran Gheorghe
pentru faptul de uneltire contra ordinii
sociale, art. 209, c.p. la 5 ani de
detenție în baza hotărârii judecătorești
nr. 106/1962, mandatul de arestare nr.
167/62 (data începerii pedepsei: 3
februarie 1962; data expirării pedepsei:
1 februarie 1967).
De la penitenciarul Craiova a
fost transferat la Jilava pe 19
decembrie 1962, unde a rămas până la
data 5 februarie 1963, când a fost
mutat la închisoarea de la Galați. De la
Galați este mutat la Ostrov pe 19 martie 1963. Aici va rămâne până la data
grațierii, 3 august 196475. Mormintele soților Chivăran se află în cimitirul satului
Morunglav, județul Olt.
CIUREL, GHEORGHE I. (1911 - ?)

Născut la data de 9 decembrie 1911 în comuna Obârşia, judeţul Romanaţi, a
fost profesor, licenţiat al Academiei de Educaţie Fizică.
Părinţii săi, Ioan şi Ioana, au deţinut până la cooperativizare suprafaţa de 26
de hectare teren arabil şi fuseseră trecuţi de către autorităţile comuniste la categoria
chiaburi.
În anul şcolar 1948/1950, Ciurel Gheorghe era profesor la Liceul ,,Ioniţă
Asan’’ din Caracal iar în luna august trebuia să urmeze cursurile I.P.C.D.76
A fost arestat în anul 1950 de către Securitatea din Craiova pentru faptul de
uneltire contra ordinii sociale- a ajutat organizaţia legionară cu suma de 500 lei şi
închis la penitenciarul din Craiova cu ordinul Nr. 24911/950.
74
Ibidem.
75
76
S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura Romanaţi, dosar 81/1949, f. 4.
La data arestării avea domiciliul în oraşul Caracal, str. Ştefan Gheorghiu,
nr. 24, raionul Caracal, regiunea Dolj şi era căsătorit cu Sabina Ghigeanu. În
acelaşi an este judecat şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru
uneltire contra ordinii sociale, art. 209 cod penal (hotărârea judecătorească nr.
864/50, mandatul de arestare nr. 1464/50 emise de către Tribunalul Militar
Craiova).
Pedeapsa începea cu data de 16 aprilie 1950 şi se încheia la 14 aprilie 1955.
După 5 ani de zile, Tribunalul Militar Craiova hotărăşte prelungirea
arestului profesorului Ciurel Gheorghe cu încă 100 de zile, între 15 aprilie şi 23
iulie 1955. Această decizie a tribunalului din Craiova este anulată conform
decretului 544/54 ( j. 0161997/54 ), Gh. Ciurel fiind eliberat la data de 14 aprilie
1955.
În cei cinci ani de detenţie a trecut pe la penitenciarele de la Craiova,
Jilava, Aiud, Poarta Albă, Gherla (transferat aici la data de 22 mai 1954) şi lagărul
de muncă de la Valea Neagră. După eliberarea din închisoare, conform Deciziei nr.
5608 din 13 aprilie 1955 a Ministerului Afacerilor Interne, i se fixează domiciliul
obligatoriu timp de 24 de luni în comuna Răchitoasa, raionul Feteşti.
În anul 1958, prin ordinul nr. 10030/58 al Ministerului Afacerilor Interne,
Ciurel Gheorghe este din nou arestat şi condamnat la 36 de luni pentru ajutor
legionar (data începerii pedepsei: 12.IX.1958; data expirării pedepsei: 12.IX.1961.)
Printr-un alt ordin al M.A.I. (ord. 10094/61) i se prelungeşte durata
detenţiei cu încă 36 de luni (12.IX.1961 – 12.IX.1964). Dacă în anul 1950 avea în
proprietate 12 hectare de teren arabil, mai târziu a fost obligat să doneze această
suprafaţă statului.
După ani
grei de închisoare
(11 ani), Gheorghe
Ciurel va fi eliberat
la data de 6 mai
1964 (ordinul
5021/64). Avea
domiciliul în
Caracal, strada
Libertăţii, nr. 17.77
Rândul de jos: Ciurel Gheorghe, primul de la stânga la

dreapta.1
77
Mari muzicieni români:
Tenorul IONEL TUDORAN (1913-1979)
Alexandru-Chirilă Stanciu
În pleiada artiştilor lirici români, Ionel Tudoran ocupă un loc aparte. Născut în
comuna Bărăşti de Vede, judeţul Olt, la 24
iunie 1913, din părinţi ţărani, Ionel Tudoran
urmează clasele primare în comuna natală
(1920 -1924), iar cursurile gimnaziale le face
la Slatina (1924 -1928), la Gimnaziul ,,Radu
Greceanu‖ și cele liceale la Piteşti (1928 -
1931). La Slatina a fost membru al renumitului
cor ,,Ciprian Porumbescu‖ condus de către
dirijorul Dorel Georgescu. În anul 1932 se
înscrie la Academia de Muzică şi Artă
dramatică ,,George Enescu‖ din Iaşi pe care o
absolvă în 1937.
(Fotografia de alături îl înfățișează pe Ionel
Tudoran în rolul lui ”Mario Caravadossi” din
opera ”Tosca” de Giacomo Puccini).
Debutul artistic ca tenor, îl face încă din anul
IV de studii la conservator când interpretează pe scena Teatrului Naţional din Iaşi
rolul judecătorului Roland din opereta ,,Vagabonzii‖ de Ziehrer (stagiunea
1935/36), după care urmează rolul ,,Barinkay‖ din opereta ,,Voievodul Ţiganilor‖
de Strauss pe care-l interpretează într-o triumfală serie de peste 30 de spectacole în
stagiunea 1936 -1937.
La Academia de Muzică ieşeană are ca profesori pe Antonin Ciolan, Alexandru
Zirra, Mihail Codreanu, Constantin Georgescu şi Agatha Bârsescu, iar studiile le
termină în iunie 1937.
În acelaşi an 1937, este angajat ca prim – solist – tenor la Opera Română din
Cluj, unde timp de 11 ani, până la 1 septembrie 1948 interpretează toate rolurile
date, cu multă pasiune şi devotament, bucurându-se la toate spectacolele de
aprecieri elogioase. Din 1948 este transferat tot ca prim solist – tenor – la Opera
Română din Bucureşti, unde funcţionează până la 1 noiembrie 1963 (deci 15 ani),
după care pensionându-se părăseşte prima scenă lirică a ţării.
Viaţa lui Ionel Tudoran a fost o adevărată luptă, cu o perseverență deosebită.
Nu împlinise încă treizeci de ani, când reușește să obțină o performanță deosebită
pentru un tânăr cântăreţ: în numai doua luni de studio intens– de la 22 septembrie
la 21 noiembrie 1941— reușește să debuteze în cinci roluri principale
extraordinare:– Traviata de Giuseppe Verdi, Mireasa vîndută de Bedrich
Smetana, Madamm Butterfly de Giacomo Puccini, Făt Frumos de Hermann
Klee şi Răpirea din Serai de Wolfgang Amadeus Mozart.
Activitatea sa artistică de aproape 30 de ani i-a dat posibilitatea de a interpreta
peste 40 de roluri jucând în ,,Cavaleria rusticană‖ de Pietro Mascagni,
,,Trubadurul‖ de Giuseppe Verdi, ,,Văduva veselă‖ de Franz Lehar, ,,Paiaţe‖ de
Leoncavallo‖, ,,Casa cu trei fete” de
Schubert – Berte, ,,Turandot‖, ,,Madame
Butterfly‖, ,,Tosca‖ de Giacomo Puccini,
,,Liliacul’’ de I. Strauss, ,,La şezătoare‖ şi
,,La seceriş‖ de Tiberiu Brediceanu,
,,Răpirea din Serai‖ de W.A. Mozart,
,,Mireasa vândută‖ de Bedrich Smetana,
,,Povestirile lui Hoffmann‖ de Jacques
Offenbach, ,,Lakme‖ de Leo Delibes, ,,Fata
de la Cozia‖ de T. Bratu, ,,Carmen‖ de
Georges Bizet, ,,Ivan Susanin‖ de M.
Glinka, ,,Boris Godunov‖ de M.P.
Mussorgski, ,,Manon‖ de Jules Massenet
etc., şi a interpretat rolurile principale din
operele ,,Hughenoţii‖ de Giacomo
Meyerbeer, ,,Maeştrii cântăreţi din
Ionel Tudoran în rolul ,,Othello” din Nürnberg‖ de R.Wagner, ,,Othello” de
opera cu același nume de Giussepe Verdi, ,,Oedip” de George Enescu
Giuseppe Verdi.
şi altele.
Într-o scrisoare pe care maestrul Ionel
Tudoran mi-a adresat-o la 24 ianuarie 1976,
când pregăteam apariția cărții ,,Pagini din
istoria muzicală a Slatinei”, scria: ,,În cei 30
de ani de carieră artistică neîntreruptă am
cântat toate genurile de operetă şi operă pe
aproape toate scenele din ţară, iar în
străinătate am fost trimis în zeci de turnee
artistice în aproape toate ţările Europei”.
Ionel Tudoran a fost recunoscut de
către specialiști ca unul dintre cei mai buni
cântăreţi români de operă din cea de-a doua
jumătate a secolului XX. Datorită
performanțelor sale deosebite, Ionel Tudoran a
fost invitat să joace şi pe scenele din afara
României, în ţări precum: Bulgaria, Germania,
În rolul ,,Don Jose” din
URSS, Polonia, Iugoslavia, Ungaria sau ,,Turandot” de G.Puccini
Cehoslovacia. Pe lângă activitatea desfăşurată
pe scenele din ţară şi din afară, Ionel Tudoran a colaborat şi cu Radio Bucureşti,
cântând în numeroase recitaluri şi concerte de muzică românească şi străină,
imprimând peste 40 de piese vocale, cu orchestră sau pian. Tot la Radio Bucureşti i
s-au înregistrat integral rolul lui Laios din monumentala operă „Oedip‖ de George
Enescu, având ca dirijor pe Constantin Silvestri, apoi rolurile din operele ,,Boris
Gudunov‖ şi „Tosca‖, dirijor Egizio Massini. În plus, tenorul Ionel Tudoran a
desfăşurat şi o intensă activitate pedagogică. A fost profesor la Conservatorul din
Bucureşti şi a format mai multe generaţii de tineri interpreți, străduindu-se să
împărtăşească tinerilor din vasta sa experienţă artistică, dar mai cu seamă
învăţându-i să preţuiască munca, cu care s-a deprins de mic copil.
În continuarea scrisorii de mai sus, preciza: ,,Ca profesor am desfăşurat o
vastă activitate pedagogică în cadrul secţiei canto a Conservatorului ,,Ciprian
Porumbescu” din Bucureşti, iar foştii mei studenţi sunt solişti pe diferite scene
lirice din ţară sau profesori de muzică în învăţământul de cultură generală şi de
specialitate la diferite şcoli din întreaga ţară”.
Iată-l pe Ionel Tudoran (cel din spate) la Poznan, în Polonia, împreună cu
Mihail Arnăutu,
dirijorul polonez
Menjinski, soprana
Elena Cernei și Jean
Bobescu.
Presa vremii i-a făcut
un elogiu remarcabil:
,,În galeria marilor
cântăreţi români, a
vocilor de aur care au
intrat în istoria artei
noastre lirice, numele
lui Ionel Tudoran
se află la loc de
cinste. El a marcat
un moment
important în hronicul muzical al ţării sale, fiind de-a lungul a trei decenii mereu
în actualitate- personalitate puternică, împletind în chip armonios
înzestrări naturale cu multiple calităţi câştigate la şcoala
cea mai înaltă. Se poate spune fără teama de a greşi
că între anii 1934 şi 1963, adică de la primii paşi ai debutului şi până în
clipa părăsirii în plină glorie a scenei, numele său s-a aflat pe toate buzele
iubitorilor de operă de la noi, iar cronicarii l-au elogiat pentru arta cântului său,
pentru vocea sa minunată, de rară frumuseţe :
,,Ionel Tudoran, cântăreţ excepţional… te farmecă aidoma tonului unei
vechi viori italieneşti in mâna unui maestru,..‖ ;
„Vocea splendidă, emisia corectă și facilă, frazarea ireproşabilă, jocul de
scenă degajat şi sigur, ţinuta sobră şi elegantă au fost pe scurt însuşirile tenorului
Ionel Tudoran…” ;
Ionel Tudoran şi-a iubit profesia cu pasiune, cu putere de sacrificiu, aşa
cum numai artiştii de vocaţie ştiu să o facă. A respectat munca de la vârsta cea mai
fragedă, nerămânându-şi niciodată dator‖.
Pentru merite deosebite obținute în întreaga sa carieră tenorul Ionel
Tudoran a primit în anul 1957 titlul de Artist emerit, iar în anul 1968 a obținut
Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a.
În anul 1960 apare la
Electrecord discul cu arii
din opere din creația
marilor compozitori
români și străini
interpretate de tenorul
Ionel Tudoran și
baritonul Alexandru
Lupescu. Iată, alături,
coperta discului
respectiv.
A părăsit scena în
1963, în plină glorie,
după ce timp de treizeci
de ani a slujit neîntrerupt
teatrul liric românesc, mai
întâi ca solist de operetă
la laşi, apoi la Opera din Cluj şi în cele
din urmă la Bucureşti.
În ianuarie 1972 îi solicitam
maestrului Tudoran date despre
activitatea sa artistică, date pe care să
le înserez în monografia muzicală a
Slatinei, carte la care lucram de mai
multă vreme. Cu această ocazie, pe
data de 17 ianuarie 1972 primesc
următoarea scrisoare: ,,D-le Stanciu,
Prin prezenta mă grăbesc să vă
confirm primirea scrisorii
dumneavoastră și să vă comunic că mă
voi conforma pe cât va fi posibil să vă
trimit date despre cariera mea (artist
de operă și profesor la conservator) la
zi, dacă credeți că vă vor fi necesare,
plus 2 fotografii. Am toată bunăvoința
să vă ajut pe cât posibil, pentru că
admir perseverența cu care vă urmăriți
frumosul scop. Între 10-15 februarie
curent veți primi sigur-foarte sigur
chiar toate cele promise printr-un
student al meu( slătinean de origine)
Anastasiu Viorel, care vi le va aduce
personal acasă. Cu toate urările de
bine și succes, al d-vs, Ionel Tudoran‖.
Acesteia îi urmează și un P.S.: ,,În ziua
de 20 curent ( joi) ora 15 și 15, pe
programul II am un recital de operă la
Radio. Fiți bun și anunțați pe bunul
meu amic, avocat Sergiu Ionescu,
strada Strehareți, 26, care la rândul lui
va comunica și altora și în special (îl
rog foarte mult) pe domnul avocat
Panțurescu. Cu mulțumiri, Tudoran‖.
Evident, în urma acestora, m-am
conformat și am pus în aplicare cele
solicitate.
În anul 1972, când corul ,,Ciprian
Porumbescu‖ al Sindicatului
Învățământ Slatina a spărbătorit 60 de
ani de activitate continua (sărbătorirea
corului slătinean a avut loc în data de
10 decembrie 1972- dată la care
Monografia corului scrisă de
subsemnatul a fost oferită tuturor celor

care au participat la mărețul eveniment),
maestrul Ionel Tudoran, fost membru al
acestui prestigios cor local, a transmis
următorul mesaj:
,,La cea de a 60-a aniversare a corului
Sindicatului Învățământ Slatina, îi urez
încă mulți ani de viață și succese din ce în
ce mai mari în slujirea idealului de frumos,
în cultivarea cântecului românesc, în
educarea în spiritul patriotic al actualei
generații. În viața poporului nostru, care
organizat ca stat național nu depășește cu
mult 100 de ani, (1859) aniversarea a 60
de ani de activitate continuă a unei
asociații corale înseamnă foarte mult. De
asemenea, fac urări de sănătate și viață
lungă foștilor și actualilor membri și
conducători ai corului.
La mulți ani! București, 24 Ian.1972.
Semnează, Ionel Tudoran
Iată alături câteva scrisori pe care mi le-a
trimis maestrul Ionel Tudoran:
Activitatea renumitului tenor Ionel
Tudoran reprezintă o muncă asiduă pusă
în slujba artei pe o perioadă de peste 30 de
ani, iar noi slătinenii trebuie să fim mândri
că a fost elev și la Slatina, unde primele
îndrumări în ale muzicii le-a primit de la
profesorul său din cadrul gimnaziului
,,Radu Greceanu‖ , regretatul și simpaticul
Dorel Georgescu, precum şi-n activitatea
desfăşurată în cadrul corului ,,Ciprian
Porumbescu‖ din localitate ca membru al
acestuia.
A decedat la data de 28 octombrie 1979,
la Bucureşti.
A fost tatăl meu…. (I)
Mihai Petrescu
Au trecut dureros de repede aproape trei decenii de când, tatăl meu, învătătorul
Nicolae Petrescu din Dobriceni judetul Olt, a plecat să se odihnească….
Paradoxal dar în tot acest timp evaporat l-am simţit atât de aproape de inimile
noastre. Am simţit aproape sufletul său blând şi altruist care nu putea să răspândească
decât dragoste şi lumină. Am lăcrimat împreună cu cei ce au participat la parastasul de
pomenire la Moșii de iarnă, inventariind bucuriile şi tristeţile noastre cotidiene, având
revelaţia că ne-am adunat în acelaşi creuzet al arderii intelectuale.
Ne-am mărturisit şi am vorbit dincolo de infinit. De aceea ne-am reîntâlnit la
această tristă aniversare de la plecarea sa în lumea îngerilor - toţi cei dragi spiritului său,
pentru a-i aduce un pios omagiu.
Poate că împreună, familia şi prietenii, am reuşit să rescriem şi să colorăm
postum, câteva dintre filele imaculate ale vieții pe care dascălul n-a mai avut răgazul să le
termine.
Noi, cei rămaşi să-i ducem mai departe înveşnicirea sub mantia pământului
primordial, a spicului de grâu şi a luminii solare, credem că Dumnezeu a iubit şi mai
iubeşte lumea în care trăim pentru oameni ca Nicolae Petrescu, cel care a fost un strop de
lumină pentru sufletele și viitorul discipolilor săi.
Din notele şi însemnările sale- care nădăjduim să vadă în curând lumina tiparului
sub forma unui volum- încredinţăm revistei Memoria Oltului şi Romanaţilor câteva
fragmente semnificative însoţite de fotografii ale autorului, păstrate în arhiva familiei.
Autorul
5 noiembrie 1910. Am văzut
lumina zilei în comuna Dobriceni,
azi sat component al fostei comune
Ştirbeiu, judeţul Romanaţi, după ce
în 1953 a primit denumirea de Iancu
Jianu prin grija puterii comuniste
locale, aparţinând judeţului Olt după
noua organizare administrativ-
teritorială.
Aproape, la nici 100 km spre
nord, în judeţul Vâlcea, mai precis în
comuna Stoeneşti, mai fiinţează un
sat cu numele de Dobriceni. Unii le
confundă, atribuind anumite atestări
documentare unuia sau altuia din
cele două sate.
În diferitele publicaţii care au
văzut lumina tiparului sub semnătura
autorului Petrescu, fie Nicolae fie
Mihai fiul meu, sau nepoatele
Florina- Camelia şi Victoria-
Daniela, cred că s-a reuşit să se
demonstreze că anumitele atestări la
care se face referire în publicaţiile
apărute indică fără tăgadă că este vorba de aşezarea sătească, Dobriceni de
Romanaţi.
Dobricenii au o istorie bogată, care pleacă din timpul celei de a II- a domnii
a lui Mihnea Turcitu (1577-1583) şi (1585-1591) domnitor al Ţării Românești ce
atestă documentar satul, prin actul emis la mai 29, anul 1589 (7097), act prin care
,,întăreşte lui Dragotă şi ginerelui său, Pătru, ogoare şi vii la Dobriceni‖.
Localizare
Satul Dobriceni, unul din cele cinci sate componente ale comunei, se află pe
larga şi mănoasa Vale a Olteţului, la nord de Balş, orăşel din Oltenia. Cu satul
acesta se termină judeţul Olt, spre nord, peste apa Olteţului începând judeţul
Vâlcea.
Din mijlocul satului, se desprinde o uliţă care ocoleşte spre vest, nord-vest
dealul lui Bucică, pe valea Fulgerului, urmând drumul ce leagă satul de cătunul
vecin Prioteşti şi mai departe, peste apa Aninoasei, de Preoteştii de Vâlcea, spre
Bălceşti. Trebuie făcută o diferenţiere între cele două cătune cu denumire
asemănătoare la prima pronunţie, dar deosebite prin ,,i‖ la cătunul nostru, Prioteşti
şi ,,e‖ la pronunţia Preoteşti de Vâlcea.
Ca o continuare a dealurilor Frăţilei din Vâlcea, în partea de vest a satului, îşi
cocoşează spinarea domoală dealul lui Bucică, apoi spre sud, dealul Cerului
străjuieşte satul, orientându-şi cele trei „Boturi‖. Cu o orientare nord-sud, dealurile
au o expunere excelentă, fapt ce favorizează cultura viţei de vie al cărui nectar este
renumit în zona Olteniei şi apreciat de cunoscători.
Din vatra satului spre est, se aşterne roditoarea şi mănoasa vale a Olteţului,
cultivată cu cereale şi zarzavaturi, iar în lunca acestuia se înalţă zăvoaiele de salcie,
plop, isâcă sau anin roşu, materie primă pentru rudarii aciuiţi în sat prin 1953, ca
urmare a ,,bunăvoinţei‖ unui parvenit şi provenit în localitate, fost casap de
animale la Abatorul Craiova, Trifu Gheorghe, numit director la nou înfiinţatul
G.A.S. pe fosta moşie expropiată a prinţului Barbu Ştirbei
Spre apus, deasupra acestor dealuri, până la apa Căluiului care desparte satul
de vecinul Dobreţu, se aşterne un podiş roditor, vârstat de trupurile vechilor codri
seculari, din care au rămas Tătărăii, Pelinul, Ruginoasa şi Izvoru.
Satul, poartă în spate greutatea secolelor. Mărturie stau descoperirile făcute
cu ocazia diferitelor săpături, care încep cu obiectele scoase la lumină de bunul
meu prieten, preotul paroh Ionică Bălaşa prin 1936, care scormonind prin
măruntaiele dealului lui Bucică, a scos la lumină împreună cu fratele său preotul şi
renumitul arheolog Dumitru Bălaşa, supranumit şi Patriarhul de la Drăgăşani,
dintr-un mormânt al unei căpetenii trace, perfect conservat, un topor de luptă,
lancea, vârfuri de săgeţi în formă de frunză, precum şi podoabele din bronz şi alte
părţi metalice din harnaşamentul calului, obiecte ce se află expuse în vitrinele cu
antichităţi din incinta Muzeului Satului Dobriceni.
Cu ocazia diferitelor activităţi gospodăreşti, sau săpături efectuate de
locuitorii satului pentru noi construcţii, s-au găsit numeroase monede din argint ca:
denari republicani cu inscripţia „Roma‖, moneda din argint bătută de împăratul
Adrianus Publius Aelius trăitor între 117 şi 138 ai cărui ostaşi şi-au cheltuit pe
aceste meleaguri soldele, dinarii bătuţi la 135 e.n. sau moneda de argint bătută în
anul 41 e.n. de împăratul Claudius I întru cinstirea verişoarei sale, celebra
Messalina ce i-a devenit soţie încă din timpul domniei unchiului lui împăratul
Caligula ( 37-41 e.n. ) precum şi alte vestigii ale trecutului.
Toate acestea au fost strânse cu pasiune şi trudă de acelaşi preot Ioan Bălaşa
într-un mic muzeu pesonal, muzeu care a fost ridicat, în toamna lui 1955 de
,,oamenii vigilenţi ai partidului‖ care nu priveau cu ochi buni preocupările unui
fost ,,verde cu diagonală‖.
După diversitatea obiectelor vechi găsite, se poate deduce că viaţa oamenilor
de pe meleagurile dobricenene s-a dezvoltat contiuu, fără intermitenţe, de-a lungul
anilor.
Triburile primitive din epoca pietrei, bronzului şi începuturile epocii fierului
au stăpânit lunca Olteţului, care oferea îndestulătoare posibilităţi de trai. Apoi
dacii, romanii şi popoarele migratoare, îndeosebi slavii, au vieţuit şi stăpânit aceste
locuri.
Căutând explicaţia toponimului DOBRICENI, am constatat că rădăcina
îndepărtată din punct de vedere strict morfologic este vechiul slav „ dobrâi ” cu
sensul de „bun” dar totuşi toponimul nu poate fi slavon, acest lucru nefiind permis
de sufixul „eni ” formă a sufixului latin, moştenit de noi.
Rădăcina veche slavă,
menţionată aici, a fost adaptată la
limba română sub atropicul DOBRE,
cu sufixul IN dând DOBRIN şi de
aici, pornind originea toponimului.
Dar tot aşa de bine, toponimul
DOBRICENI s-a format în limba
română, de la un nume de persoană,
DOBRE, DOBRICĂ sau DOBRICI
(fiul lui Dobre), antroponim de origine
sârbească.
De fapt, numele de Dobrici apare
în Cartea Administratiei Austriece
(1718 – 1739) când Oltenia se afla sub
dominaţia austriacă, printre cei patru
boieri hotarnici menţionaţi aici, fiind
şi boierul Constatin DOBRICI.
În concluzie, structura
morfematică a toponimului
DOBRICENI, este formată din
morfemul DOBR, IC, rădăcina, (venită poate din ICĂ, Dobrică ), iar ENI, este
forma de plural al altui sufix (EAN sau EANU ) la singular.
Deci, formaţia DOBRICENI, poate fi o creaţie lexicală în interiorul limbii
române, indiferent de unde pleacă.
Până în anul 1953, satul Dobriceni, împreună cu satul Prioteşti au format o
unitate administrativă aparte, comuna Dobriceni.
În decursul timpului, o parte a satului a aparţinut Dobriceniului din Deal,
până la 1884, iar satele Mărcuşu şi Ghindari care azi aparţin comunei Laloşul, deşi
erau despărţite de apa Olteţului aparţineau de satul Dobricenii din Vale şi asta
pentru satisfacerea intereselor politice, administrative şi economice ale unor mari
moşieri localnici, ale căror moşii se întindeau peste graniţele judeţelor Vâlcea şi
Romanaţi. Este vorba de cei care au moştenit sau au cumpărat bucăţi din moşiile
Buzeştilor, cei care au stăpanit iniţial aceste pământuri, Constantin (Titi)
Teodorini, Alecu Măldărescu, sau familia Dobriceanu.
Numele de Iancu Jianu al comunei din care face parte şi satul Dobriceni, este
de dată recentă, nume impropriu dat acestei localităţi de către nişte parveniţi,
proveniţi în localitate, activişti de partid inculţi, în 1953, cu toate că vestitul şătrar
– haiduc - aventurier, cum exotic îl descrie Bucura Dumbravă în „Haiducul‖ nici
nu a pus vreodată piciorul pe aceste locuri.
Comuna purtase timp de 100 de ani numele de ŞTIRBEI, fiind amplasată pe
una dintre moşiile prinţului Barbu A. Ştirbey.
Până la aceea dată 1853, localitatea s-a numit CIUTUROAIA sau
CEPTUROAIA, după cum apare consemnat în hrisoavele vremii, atunci când s-au
strâns materiale pentru întocmirea Monografiei satului, monografie care a apărut şi
a fost lansată în 1990, odată cu sărbătorirea a 100 de ani de atestare documentară a
şcolii satului Dobricenii din Vale, sub semnătura mea, la care şi-a adus o
însemnată contribuţie şi fiul meu, Mihai-Puiu, învăţător la şcoala din sat, el fiind a
şasea generaţie de dascăli în familia ctitorului acesteia.
Până în anul 1884, vatra satului se afla cam cu 800 – 1000 de metri spre est
de locul unde se întinde astăzi satul. Între anii 1882 – 1884, fenomenele
pluviometrice au fost intense, astfel că apele Olteţului au inundat satul în vara
anului 1884, locuitorii fiind nevoiţi să-l părăsească şi să se mute mai spre vest, spre
Dealul lui Bucică, pe la poalele căruia s-a construit actuala şosea, de-a lungul
căreia, pe o distaţă de peste doi kilometri, s-au ridicat casele actualului sat.
De altfel, apele năbădăioase ale Olteţului, mai ales primăvara şi pe timp
ploios, ies din matcă şi astăzi, câteodată, făcând mari ravagii. Astfel, în anul 1914,
au distrus biserica satului, construcţie datând din anul 1764, lăcaş de cult ortodox,
construită de Athanasie Dobriceanu şi fratele său, călugărul Kiril, având hramul
Cuvioasa Paraschiva. Construcţia solidă, din cărămidă, cu ziduri groase de 1
metru, tip cetate, ridicată în Crivina, la gura Corboii, mai dăinuie şi astăzi prin
ruinele care se mai văd în punctul amintit, la capătul dinspre zăvoi al uliţei Rudari.
Se zice că după o ploaie de peste o săptămână, Olteţul a ieşit din matcă şi
vijelios, a muşcat din malul unde la peste 200 de metri era amplasată impunătoarea
construcţie a bisericii. Atât de puternică a fost viitura încât din cimitirul răscolit de
apele învolburate, au plecat la vale sicriele cu osemintele celor petrecuți dintre cei
vii, sub privirile îngrozite ale localnicilor.
În anul 1940, cade luată de ape şi biserica din Prioteşti, biserică construită pe
malul Aninoasei de preotul Ioan Dinescu, străbunicul meu, la 1891, biserică ce nu
va mai fi reconstruită niciodată din cauza războiului şi apoi a lipsurilor materiale
ca urmare a schimbării regimului politic din ţară.
Ne-au rămas amintire doar câteva fotografii ale celor două lăcaşuri de cult
dispărute, fotografii ce se află expuse la Muzeul Sătesc aflat în incinta
Complexului Şcolar, muzeu ce fiinţează de peste 45 de ani şi este condus de fiul
meu, Mihai Petrescu, cel ce a preluat ştafeta de la Mircea Popescu, vărul meu şi
unchiul său.
Genealogia maternă
Părinţii mei, români get-beget, erau aproape ţărani. Spun aproape ţărani,
deoarece făceau parte din familii de moşneni, adică ţărani cu pământ la cap,
stăpâni pe bucata lor, o mică avere de până la 10 hectare.
Tata, Ion zis Zaharia, şi-a adoptat numele la recrutarea şi încorporarea sa în
armată în 1902, după numele tatălui său, Petre numit în actele vremii, la care a
adăugat sufixul „escu‖ devenind Petrescu. În actul său de naştere care poartă
numărul 38 din august 1881, este trecut Ioan Petre Dobrin Boangiu. După moda
timpului, iar de la recrutare, familia s-a numit Petrescu.
Mama, Siţa, în familia sa numită Veta, era fiica mai mică a preotului paroh
de Dobriceni, Dumitru Popescu, cel care va înfiinţa şcola în satul nou la 1897,
oficial, după ce neoficial funcţiona cu 10 ani mai devreme, condusă tot de el.
Sărmana de ea, a trăit doar până
la vîrsta de 34 de ani, decedând în
ianuarie 1917 la naşterea fratelui mai
mic, Gheorghe, Gică sau Georgică,
numit în familie şi în sat.
Tata a supravieţuit mamei 37 de
ani, decedând în iarna anului de graţie
1954, la 73 de ani, după o grea
suferinţă. Era fiul cel mare dintre cei
patru în viaţă, aşa cum se numesc copiii
care au trăit, ai moşneanului Boangiu
Dobrin Petre, care la rândul său era fiul
cel mai mare al lui Dobrin Boangiu.
Familia străbunicul Petre se
numea Boangiu, primind acest nou
nume de Boangiu, deoarece se ocupa
cu vopsitoria pânzei sau a dimiei ţesută
în casă. Pentru această meserie era
pregătit cu cazane mari de aramă,
culori naturale pe care le pregătea după
reţete proprii din plante, coaja copacilor, flori de câmp sau alte ingrediente după
rețete numai de el ştiute. De fapt, această meserie i-a fost sorocită şi fratelui nostru
mai mic, Gică, mezinul familiei, dar totul a rămas în faza de proiect, acesta
îmbrăţişând o altă meserie, aşa cum se va vedea la timpul potrivit.
Aşa cum am mai spus, fiul meu, institutorul Mihai Petrescu, a cercetat
documente din arhivele judeţene şi naţionale descoperind înscrisuri elocvente, pe
lângă cele necesare întocmirii Monografiei Şcolii definitivate în 1997 şi lansată în
vara aceluiaşi an cu ocazia centenarului şcolii şi datele necesare întocmirii
arborelui genealogic al familiei.
Astfel, după mamă, s-a coborât în timp până la preotul Teodosie Dinescu,
1786- 1853. Acesta apare în 1838 candidat de învăţător cu pregătire de specialitate
la Scoala Preparandă din Beneşti a lui Iordache Otetelişanu.
În anul 1839 funcţiona, la 52 de ani, ca învăţător pentru copiii din Dobricenii
Vechi şi Laloşu, în Dobricenii din Deal, azi Mologeşti din comuna Laloşu- Vâlcea.
În acelaşi an, este numit subrevizor al plasei Olteţu de Jos. Conlucra şi cu ceilalţi
învăţători, precum cel din Ştirbeiu, Dincă Matei, pe la 1842, care era şi boiangiu.
Profesorul Dimitrie Serghiad de la Şcoala Normală din Vâlcea, care
îndeplinea şi funcţia de revizor şcolar judeţean, trimite Eforiei lista cu subrevizorii
şcolari din judeţ, menţionând şi înlocuitorii acestora: ...„în plasa Olteţu, revizor
este Tudosie Dinescu. Plasa are 4270 de familii cu 40 de şcoli şi cu 854 de elevi.
Revizorul este şi învăţător în satul Laloşu, unit cu Dobriceni, având ca ajutor pe
Gheorghe Vizante‖.
Teodosie Dinescu a avut doi băieţi care i-au urmat menirea: Gheorghe
Dinescu, care a început ca ajutor de învăţător al lui Ghiţă Lăcătuşescu, la Şcoala
din Titirici, plasa Otăsău, fiind plătit cu 50 de lei pe an. Celălalt fiu, Ion Dinescu
era ajutor de învăţător al lui Marin Ionescu din Mădulari lângă Beica, peste dealul
Bârluiului de la Laloşu, remunerat cu 70 de lei pe an.
Ion Dinescu, trăitor între 10 aprilie 1823-21 martie 1894, a fost fiul cel
mare al preotului învăţător Teodosie. A deprins buchiile cu tatăl său, la şcoala din
sat, după care a plecat la şcoala de pe lângă Mânăstirea Bistriţa, la seminar.
Din cauza greutăţilor familiale, este angajat „ajutor de învăţător‖ la numai
16 ani, de unchiul său dinspre mamă, Marin Ionescu din Mădulari. Tot acum, în
1839, absolvă şi şcoala preparandă din Beneşti. În 1851 se căsătoreşte cu Ilinca,
fiica popii Gheorghe din Dobriceni. În acelaşi an părăseşte învăţământul şi se
hirotoniseşte, devenind preot paroh al bisericii din sat.
După moartea socrului său, la 12 aprilie 1853 Ion Dinescu vine preot în
Dobricenii Vechi (din Deal). Îşi botează copiii trecându-le ca nume de familie
Popescu ( popa - Popescu).
Împreună cu Ilinca, soția lui, au patru copii: Dumitru, preot, apoi fratele
Gheorghe poreclit şi Oae, din cauza părului rebel-creţ, devenit cântăreţ al fratelui
său la biserica din sat şi fetele Anica şi Caliopia.
Popa Dinescu îşi trimite copiii la şcoala din Dobricenii din Deal (Laloşu),
unde fratele său Gheorghe îi urmează tatălui lor, Tudosie, la catedra şcolii.
Decedează în 1894 la 21 martie, cu numai 20 de zile înainte de a împlini 71 de ani.
Ilinca, soţia sa decedează la 27 aprilie 1902.
Gheorghe Dinescu, celălalt fiu, născut în 1825, absolvă şi el Şcoala
Preparandă de la Beneşti şi devine aşa cum am mai arătat, ajutor de învăţător al lui
Ghiţă Lăcătuşenescu din Titirici-Otăsău. Se căsătoreşte cu fata acestuia, după
moartea socrului devenind învăţător titular al şcolii din Otăsău.
La moartea tatălui, Tudosie Dinescu, vine în satul natal şi pentru o perioadă
de un an, profesează ca învăţător aici. Pentru că soţia nu-l urmează, neconvenindu-
i să se rupă de locurile natale şi de familia ei, se înapoiază la Titirici-Otăsău, unde
se şi stabileşte.
Nu are urmaşi. Moare în anul 1856, împuşcat de boierul Otăşanu în urma
unui duel având la bază infidelitatea doamnei Elinca, soţia boierului.
Străbunicul Ion Dinescu, a avut aşa cum am amintit, patru copii. Cel mai
mare, Dumitru, bunicul meu, este născut la 29 ianuarie 1852 şi a trăit doar 57 de
ani, decedând după o răceală contractată la Boboteaza anului 1909.
Pe vremea aceea, din cauza viiturilor de la munte, Olteţul era crescut, slujba
de Bobotează fiind făcută pe malul apei, cu aruncarea crucii sfinte în valuri. Fiind
corpolent şi apropiindu-se prea mult, popa Dumitru a alunecat în apă şi s-a udat, de
aici alegându-se cu o răceală puternică din care nu la mult timp după, i s-a tras
moartea.
Bunicul meu a învăţat la şcoala din satul Dobricenii din Deal, azi Laloşu-
Mologeşti, avându-l ca învăţător pe fratele tatălui său, Gheorghe. Ca fiu mai mare,
a fost îndreptat spre Seminarul Bistriţa, pe care l-a absolvit în anul 1875.
Între 1877 şi 1894 a suplinit parohia din Laloşu - Mologeşti, fostul
Dobricenii din Deal. În 1877 s-a hirotonisit, adică a căpătat dreptul de a avea o
parohie şi s-a căsătorit cu
Marghioala (1862 – 1944), fiica cea
mare, de numai 15 ani, a
negustorului sârb, evreu, Alecu
Marcovici din Craiova, care a
crescut de mică în casa boierului
Dobriceanu, prieten cu tatăl
acesteia.
Cu Marghioala, a avut şapte
copii :
-Maria ( Miţa ), 1878-1975,
căsătorită cu Grigorie Breazu din
Măciuca-Vâlcea.
-Eugenia, 1880 – 1956,
căsătorită de două ori, la Vulpeni cu
Manea Titus şi la Morunglav cu
Mihai Popescu.
-Siţa ( Veta ), mama mea,
1883 – 1918, căsătorită cu Zaharia
Petrescu, în sat.
-Nicolae ( Nicu ) 1885 – 1943,
învăţătorul meu, căsătorit cu Eliza
Ianculescu, tot învăţătoare, din Leu,
Dolj
- Severică, preot-învăţător, 1888 – 1956, căsătorit cu Teodora Vasilescu,
învăţătoare din Balş, decedat în urma unui accident auto pe când se întorcea cu
vaca de la păşunat.
-Mihai-Mihalache (1890 – 1943), învăţător, necăsătorit şi
- Victoria-Ziţa, necăsătorită.
Bunicul meu, popa Dumitru, s-a mutat în 1894 martie 21, după moartea
tatălui său, Ion Dinescu, la parohia Dobricenii din Vale, sat mutat pe noua vatră în
urma inundaţiilor catastrofale care au înecat gospodăriile şi agoniseala în toamna-
iarna-primăvara 1893-1894, obligând locuitorii să-şi mute strânsurile circa 700 -
800 metri mai spre vest, la poalele Dealului lui Bucică, acolo unde se află astăzi
vatra satului.
Încă de la venirea în sat, ajutat de fratele său mai mic, Gheorghe zis și Oae
care era şi cîntăreţ la biserică, pune bazele învăţării de carte, înfiinţînd şcoala, care
începe să funcţioneze oficial la 1 octombrie 1897, fiind remunerat pentru aceasta
cu 65 lei pe lună. De fapt, popa Dumitru a început învătarea copiilor mai întâi, pe
lână biserica din sat, neoficial încă din 1888, la 1 septembrie.
La 1 februarie 1889 preotul Dumitru Popescu trimitea un raport către Eforia
Şcolilor în care raporta despre funcţionarea acesteia într-o încăpere a Primăriei.
Deci, în paralel cu funcţia de preot în parohia Dobricenii din Deal, popa Dumitru
venea în Dobricenii din Vale, satul vechi şi apoi noua vatră, unde a pus bazele
învăţării de carte cu 8 ani înainte de înfiinţarea şi deschiderea oficială a şcolii, în
1897.
Funcţionează ca învăţător suplinitor recunoscut de Eforia Şcolii până în anul
1902. Fiind cel care a înfiinţat şi a oficializat şcoala satului nou Dobriceni, la
sărbătorirea Centenarului acesteia pe noua vatră, în 1997, s-a hotărît de către fiii
satului, ca şcoala să poarte denumirea de ,,Dumitru Popescu‖ omagiu peste
veacuri pentru cel ce a adus lumina învățării de carte în sat.
În ciuda demersurilor făcute, până în anul 2001, deci timp de 4 ani, perioadă
cât direcţia şcolii a fost ocupată în mod fraudulos prin relaţii şi cunoştinţe de către
un fost activist comunist, uns profesor după evenimentele din decembrie 1989
deoarece a absolvit cursurile Academiei Ştefan Gheorghiu a P.C.R. ului, acest
lucru nu a fost posibil, conducerea
I.S.J. Olt, conducere ţărănistă, luând în
considerare delaţiunile protejatului său,
insul de proastă amintire, Marinică
Barcău, de loc din Irimești - Vâlcea.
Dacă patronul spiritual al şcolii,
Sf. Dumitru Izvorâtorul de Mir a fost
sărbătorit încă din 1997 ca Ziua Şcolii,
realizarea faptică a propunerii s-a făcut
pe 26 octombrie 2001, odată cu
sărbătorirea patronului spiritual al
şcolii.
Prin strădania cadrelor didactice,
urmaşii întemeietorului, precum şi a
directorului nou numit, profesorul
Nicolae Prioteasa, în urma demiterii
celui vechi, Marinică Barcău (decizia
M.E.C. din 15 septembrie, - art. 135 e -
), pe frontispiciul şcolii a fost etalat şi
dezvelit un basorelief-medalion,
realizat fără nici-un fel de pretenţii
pecuniare de artistul plastic Eugen
Ilina, ofiţer de marină în cadrul
Academiei Militare, membru al U.A.P. care de fapt, îşi are originea tot în
Dobriceni, unde s-a născut şi a buchisit primele litere cu popa Dumitru, străbunica
lui, baba Gheorghiţa a lui nea Stancu Dobrin Bongiu.
Onoarea dezvelirii basoreliefului primului învăţător, care a şi dat numele
şcolii mi-a revenit mie, Nicolae, nepotul acestuia, la 91 de ani, ca cel mai vârstnic
cadru didactic al satului şi care timp de 43 de ani, am păstorit copiii consătenilor.
Din cei 43 de ani, 35 de ani am condus ca director şcoala satului.
Genealogia paternă.
Mă opresc aici cu genealogia maternă, trecând la cea paternă, care îşi
situează pornirea, la finele secolului al XVIII lea.
Cele mai vechi date le am despre Ioniţă Bongiu, care a trăit 71 de ani, între
1792 – 1863. Acesta a avut doar doi copii.
Prima născută a fost Maria şi după trei ani, străbunicul meu, Dobrin Bongiu,
care a decedat la 62 de ani, în 1879.
Moş Dobrin a avut cinci copii: doi băieţi,- Petrică şi Stancu şi trei fete cea
mai mare fiind Anica, căsătorită cu Petrache Dincă din Prioteşti, apoi Maria,
căsătorită cu Ion Păun din Ştirbei şi Ioana, căsătorită cu Matei Corbeanu din acelaş
Ştirbei.
Cei doi băieţi, Petrică născut la 15 aprilie1850 şi decedat în urma unei răceli
puternice contractată în februarie 1924 şi Stancu, penultimul copil, născut în 29
octombrie 1854 şi decedat de tifosul exantematic contractat de la veniţii de pe
front, la 12 ianuarie 1918.
Băieţii s-au căsătorit în sat, ridicându-şi casele în satul nou, peste drum unul
de altul, pe cureaua moşnenească de 24 de stânjeni ce porneşte din „apa Olteţului,
până-n matca Căluiului‖. Cei doi şi-au luat ca neveste, fete de ţărani moşneni, cu
pământuri şi vite, așa cum era obiceiul pământului.
Moş Petrică, a avut cu soția sa Gheorghiţa, patru copii:
 tata, Ion zis Zaharia (1881 – 1954),
 Maria zisă şi Ruţa, căsătorită în Laloşu (1883 –1962),
 Anica căsătorită în sat cu Nae Bâtă, nu au avut copii (1885 – 1973)
 şi Marin zis Nae, căsătorit cu Smaranda, avand 6 copii (1888- 1980)
Străbunicul deci, Bongiu Dobrin, stăpânea jumătate din cureaua de moşie a
familiei, lată de 12 stânjeni, care se întindea din matca Olteţului, urca Dealul lui
Bucică, cobora prin Vălceaua lui Moţ, trecea peste Balta Fulgerului, urca coasta
Corboii pe platoul căreia erau viile vechi ale Dobrineştilor, cu căsoaie în mijlocul
ei, unde se păstra recolta de vin şi de unde cei bătrâni îşi luau atât cât le trebuia
pentru consum pentru o perioadă scurtă şi de unde nu a dispărut niciodată, nimic.
De aici, cureaua de pământ cobora matca Corboii, urca pădurea Pelin, traversa
Pelinul arabil, o insulă de pământ roditor între păduri, trecea peste pădurea din
Vălceaua cu Izvorul, traversa Borzul şi se oprea în matca pârâului Călui. Asta era
cureaua de moşnean a bunicului meu Petre (Petrică) Dobrin Bongiu, care a fost
numit Boangiu deoarece se îndeletnicea cu vopsitul aşa cum am mai amintit, curea
moştenită de la străbunicul Ioniţă, care a împărţit-o celor doi fii, Petrică şi Stancu.
Tata, Zaharia, s-a născut în casa pe care bunicul Petrică şi soţia sa
Gheorghiţa, din satul Diculeşti de Vâlcea, născută în neamul Răducănoilor, o
aveau în cătunul Fulger, în punctul numit „ La baltă ‖ peste drumul satului, tot pe
cureaua lor de moşie fiind o baltă mare, care acumula apele ce curgeau pe
Vâlceaua lui Moţ, de pe versantul vestic al Dealului Golubeanu, atunci acoperit în
totalitate cu păduri de foioase ( gârniţă, jugastru, carpen, frasin) şi de salcâm.
Această baltă era mai mult secată vara, cu o ciclitate de cinci şase ani, dar
era foarte rodoasă după perioada inundațiilor. De fapt, această baltă nu este decât
vechea matcă a Aninoasei, care în secolul XIX, mai precis până prin anul 1850,
curgea paralel cu drumul satului, vărsându-se în Olteţ după confluenţa cu pârâul
Corboaia.
Casa bătrânească, construită din bârne cioplite în lemn de stejar din pădurea
noastră, ce se întindea peste Vâlceaua cu Izvoru şi Pelin, era aşezată într-o mare
livadă de pruni albi, văratici, buni pentru producerea ţuicii.
Atunci când tata avea 7 –8 ani, cam prin 1890, casa a fost vândută lui
Dumitru Fănuică, zis şi Ariciu. Acesta, om practic, a demontat-o şi a mutat-o în
sat, la Dobriceni, pe uliţa Ariceilor. Aici se mai păstrează şi astăzi, aproape intactă,
după un secol şi jumătate, fiind locuită de una din fetele lui Mitru Ariciu, Lucica,
măritată cu Marin al lui Corboianu.
Moşul meu, Petrică Dobrin Bongiu, şi-a ridicat o altă casă cu ajutorul
cumnaţilor săi Răducănoiu din Diculeşti, oameni înstăriţi, meseriaşii constructori,
în Dobriceni, ,,La Olteţ‖ unde s-a mutat, se spune, din cauza hoţilor de peste deal,
dobreţanii, care începuseră să-şi cam facă de cap prin partea aceea a satului, așa că
aici, pe malul drept al Oltețului, și-a ridicat o casă.
Am să redau în detaliu toate elementele pe care le-am văzut eu în casa
bunicilor mei. Trebuie să spun că acea casă era una obişnuită, de oameni
gospodari, care aveau în curte hambarul cu cereale, acareturile pentru animale.
Curtea era împrejmuită cu gard din uluci de lemn spintecate la joagăr, sau
împletit din nuiele de alun pe trei lanți, iar la intrare în casă se află prispa cu
cerdac, pe care erau montaţi stâlpi de lemn sculptaţi cu elemente tradiţionale
româneşti, care simbolizează prosperitatea.
În interior, casa avea şase încăperi. Prima era tinda, o formă rurală a ceea ce
astăzi poartă numele de hol. În partea stângă se afla odaia unde în trecut se
organizau şezătorile şi clăcile, un fel cameră de lucru, cum i-am spune în prezent,
care astăzi are funcționalitatea de cameră de primire.
Odaia găzduia un război de ţesut aşezat „lângă geam‖, adică aproape de
fereastră pentru ca țesătoarea să aibă lumina zilei necesată țesutului şi o carpetă
veche de mai bine de un secol, agăţată deasupra patului încărcat de ştergare
româneşti, în vremurile în care tradiţia populară avea o cu totul altă valoare.
De fapt, așezarea unde și-a ridicat locuința, impropriu putea fi numit sat,
casele fiind răzleţite una de cealaltă, fără o protecţie deosebită. În aceeaşi curte, pe
când tata se pregătea de însurătoare, moș Petrică, s-a hotărât să-i ridice o altă casă
cu patru camere, beci mare sub toată casa şi prăvălie în faţă.
Tata ca şi bunicul, s-a ocupat mai întâi cu meseria de vopsitor - boiangiu şi
de dimier-croitor, apoi de negustorie, înfiinţând una din primele prăvălii din sat. În
prăvălie vindea pe lângă coloniale, alimente şi mărunţişuri şi băutura din producţia
proprie.
Era gospodar moşnean, cu două hectare de vie altoită, plantată odată cu viile
de la Ştirbei ale prinţului Barbu, vie care producea la un moment dat peste 600 de
vedre de vin.
În beciul casei, butoaiele de vin erau rânduite după vechime. Din vechile
butoaie, folosesc şi azi unul de 100 de vedre ( 1000 litri ), cu „pieptene‖ pentru
curăţat, în care intra de obicei Nicolae Calotă, un omuleţ de circa un metru
jumătate, firav, cel poreclit Fratemio, din cauza repetării curente în vorbire a
acestui cuvânt, dar și „Pișcoci‖ după numele unei jucării a vremii, de care insul nu
se putea lipsi.
Pentru că în prăvălie vindea şi frecţii, diferite alte leacuri uzuale preparate
de el, umane sau animale necesare gospodăriei, sau pentru că era un om strâns,
precaut şi chivernisit, era poreclit şi ,,Șpiţerul‖
Casa veche construită de moş Petrică, i-a rămas fratelui mai mic al tatei, nea
Nae, care a refăcut-o prin 1930, iar în anul morţii lui, în iunie 1980, a fost demolată
de fiul său cel mic, Mircea, (poreclit Pătrăciune), care se căsătorise cu Ana (Nuţa)
a lui Zaria Chiloman din Ciumegeana. Aceştia au construit o casă din cărămidă pe
locul casei bătrâneşti. Poate acest lucru i-a grăbit moartea lui nea Nae, poreclit şi
Colivarul, fost cântăreţ la biserica satului, pe vremea când preot paroh era părintele
Ionică Bălaşa din Guşoieni-Vâlcea, ieșit la pensie odată cu acesta.
Mama Sița era cel de al treilea copil din cei şapte ai popii Dumitru Popescu, fiul
Ilincăi şi al popii Ion Dinescu.
Popa Dumitru, bunicul meu, a locuit peste Olteţ alături de părinți și frați, de
unde a venit în Dobricenii din Vale ca preot hirotonit în anul 1894. Spun aceasta
deoarece tocmai în anul 1901 popa Dumitru a cumpărat pământul unde s-a
construit casa în care locuim astăzi, de la Ilie Dumitru Cazacu cu 300 de lei, aşa
cum atestă actul de vânzare- cumpărare încheiat între cei doi, act pe care-l deţin în
original.
În casa aceasta din Dobriceni s-au născut copiii popii Dumitru. În casa
aceasta a locuit bunicul dinspre mamă, cu întreaga-i familie şi care i-a rămas
moştenire Maiei, soţia popii Dumitru. Maia îi ziceam noi, nepoţii şi Mamiţa îi
ziceau copiii ei. Aici a trăit ea, Maia, până la adânci bătrâneţi împreună cu fiica cea
mică, Victoria zisă şi Ziţa, rămasă nemăritată.
În grădina părintească, nenea Mihalache fiul lui, învăţător necăsătorit, şi-a
construit o casă în partea de est, la drum.
Casa părintească a fost locuită, aşa cum am mai arătat, de Maia, de Ziţa şi de
,,Mama Moaşe‖, una din surorile mamei, fostă moaşă comunală în Morunglav. Tot
aici a găsit adăpost între 1941 - 1945 şi un refugiat din Dorohoi, Moraru Gheorghe
şi soţia acestuia, o sărmană femeie bolnavă cu capul, Aglaia, care a fost bătută şi
alungată de soţ din cauza unei iubiri târzii pentru o localnică trecută, necăsătorită,
Lenuţa lui Predilă.
Casa a fost demolată de Cici, Lucian Popescu, fiul cel mare al lui nea Nicu,
fratele mamei, şi transportată la noua reşedinţă a acestuia, în Morunglav, unde s-a
căsătorit după o tinereţe aventuroasă, cu învăţătoarea Geta Sârbu.
Pe locul vechii case, Gheorghe Moraru şi-a construit o casă din chirpici, cu
numai două camere, care mai stă în picioare şi azi, la începutul celui de al III lea
mileniu. Locul şi permisiunea de a-şi ridica cocioaba în care să primească noua
nevastă în locul celei pe care a maltratat-o şi a alungat-o, i-a fost dat de acelaşi
primar Meşină Petre, care ne-a adus în sat şi rudarii.
După moartea lui Ghiţă Moraru, concubina, Lenuţa lui Tache Predilă, a
moştenit casa şi curtea. Acum, aici, pe vechea vatră strămoşească a bunicului
nostru, sunt stăpâni cei din neamul Lenuţei, recte nepotul Florică Mitran, plecat de
ani buni în Italia, care și-a ridicat în vara lui 2017 o impunătoare locuință după
model italian.
Casa construită de nea Mihalache, a fost vândută de Bebe, Aristide Popescu,
vărul nostru, lui Aristide-Aristian Popescu, văr al III lea, nepot al lui Stancu
Dobrin, fratele lui moş Petrică Dobrin Boangiu, în prezent fiind locuită de Lucică,
fiul acestuia, cu familia, Fănela soţie şi Ionuţ, fiu care și-a ridicat deja în vara
anului 2018 o frumoasă construcție după un plan englezesc, luată de pe
meleagurile albionului unde lucrează de peste 5 ani.
Mama era considerată cea mai frumoasă dintre fetele popii Dumitru, cum era
numit de oamenii din sat. Blândă, cuminte, prietenoasă şi bună gospodină, suferea
totuşi de un început de surzenie din cauza unei otite din copilărie, fiind cam tare de
urechi.
Ca noră, se împăca foarte bine cu moş Petrică, bunicul meu, care ţinea la ea
ca la propria-i fiică. Tata era cam zgârcit, dar ea era darnică şi bună cu moşu şi cu
fiicele acestuia nemăritate, Ruţa şi Anica, cu care se avea ca şi cu surorile.
La căsătorie, mama a primit ca dotă, 6 pogoane de pământ în punctul „Cotul
Nemţului‖, la sud de sat, pe malul Olteţului, o pereche de boi, vacă cu viţel,
precum şi o bucată de pământ, loc de casă în mijlocul satului, unde în 1939 am
început să-mi ridic eu casa.
Se spune că la naşterea mea a fost mare bucurie şi petrecere, deoarece
veneam după două fete, Aneta născută în anul 1907 şi Antonica născută un an mai
târziu, în 1908.
Tata a dat cep unui butoi de 30 de vedre de vin şi a dat de băut ,,pe gratis‖ la
toţi cei care treceau pe drum sau intrau în cârciumă.
De la tata mi-au rămas întipărite învățăturile pe care mi le spunea atunci când
mergeam cu toții la muncă, urcați în car, sub ultimul licăr al stelelor gonite de
geana zorilor: ,,Bea apă de unde și calul bea. Calul nu va bea niciodată apă
nepotabilă. Așează-ți capul unde pisica doarme cel mai bine. Mănâncă fructe de
unde poate fi descoperit și viermele. Alege ciupercile care atrag și musculițele.
Plantează un copac unde vezi cârtița săpând. Construiește o casă unde poți întâlni
un șarpe. Sapă o fântână sau orice groapă care va servi drept sursă de apă pentru
consum, unde poți vedea păsările făcându-și cuiburi, în bătaia soarelui. Mergi la
somn și trezește-te odată cu găinile, astfel nu vei pierde nicio clipă a zilei și vei
avea o perspectivă minunată asupra vieții. Mănâncă nenumărate legume și fructe
crude, proaspete pentru a avea vigoare, energie putere în corp și minte și o inimă
rezistentă, de leu. Dacă îți arunci ochii mai des în văzduhul cerului și vezi
claritatea lui, vei avea o minte mai liniștită și gânduri mai ordonate. Preferă liniștea
în locul vorbăriei: liniștea va coborî în adâncul sufletului, iar mintea ta va deveni
calmă, liniștită și relaxată. Să nu lăsați anii să treacă fără a încerca lucruri noi, la
un moment dat veți prinde curaj, dar nu veți mai avea putere şi nici timp ...‖
Copilăria
Chipul mamei îl am foarte vag în minte. Ca prin vis îmi amintesc că ne croia
şi cosea singură cămăşuţele şi rochiţele, ne îmbrăca curat, mai ales duminica,
atunci când mergeam cu toţii la biserică. Despre mâncărurile făcute de mama, îmi
amintesc de un pilaf cu carne de gâscă, foarte gustos şi de pâinea în ţest pe pat de
frunze de hrean, coaptă în vatra din casa bătrânească.
Pe la 4 – 5 ani, am avut prima cumpănă, așa cum se spune pe aici, adică o
întâmplare tragică din care am ieșit cu bine. Era prin luna martie, primăvara
devreme, când m-au luat surorile mele la Olteţ şi am alunecat în apă. Eram gata să
mă înec, deoarece pe atunci Olteţul era mare şi adânc, nu ca acum. Dacă, nu ştiu
cine, văzându-mi moţul roşu al capişonului, nu m-ar fi scos din apă, puteam să mă
înec.
Tot cam pe la aceeaşi vârstă, într-o zi când mama spăla rufele în curte,
învârtindu-mă pe lângă căldarea cu apă pusă la foc, m-am împiedicat şi am căzut
cu fundul în ciobul cu sodă caustică topită, partea de jos a unei sticle sparte,
făcându-mi o rană ale cărei semne le port pe corp şi astăzi.
În anul 1916, când a sunat mobilizarea pentru primul război mondial şi eu nu
împlinisem încă şase ani, tata a plecat la Slatina la regiment iar noi, copiii, am
rămas acasă împreună cu mama şi cu moş Petrică. Eram patru fraţi, surorile mele
mai mari Aneta şi Antonica de 8 şi 7 ani, eu de nici 6 ani şi sora noastră mai mică
Aritina de numai 4 ani. Am mai avut un frate, geamăn cu Aritina, Severică, mort
de nici un an.
Îmi aduc aminte că în toamna anului 1916, când trupele germane ocupaseră
Oltenia şi toată lumea fugea din calea acestora refugiindu-se în Moldova, moşul
Petrică şi mama au îngropat în vatra focului sub cărămida ogeacului, o cutie de
tablă cu bani de argint proveniţi din vânzările făcute.
Tata lăsase prăvălia încărcată cu de toate, ştiind că altă sursă de venit nu
aveam şi mai ales ştiind că vor veni vremuri grele când nu se vor găsi multe din
cele necesare în gospodărie. Lucrurile mai bune şi mai valoroase le-am ascuns în
şopru şi le-am acoperit cu scânduri şi alte troace din casă. Tot acolo am ascuns şi
porumbul boabe, astupând crăpăturile dintre scânduri cu balegă de vacă.
Moş Petrică, precaut, a făcut deasupra carului un coviltir din nuiele de alun
peste care a întins rogojini şi cergi, pregătind totul ca să plecăm şi noi în pribegie,
spre Dobrețu, în pădurea noastră de la Vâlceaua cu Izvoru. Peste noapte, în casă
s-au adunat câteva familii cu copii, rude, ca să hotărască „ce și cum‖ spre bucuria
noastră care nu mai conteneam cu joaca până am adormit obosiţi, claie peste
grămadă.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, că a doua zi n-am mai plecat iar pe drum au început
să treacă coloane de călăreţi nemţi, cu coifuri de alamă pe cap şi cu suliţe lungi.
Seara, unii dintre ei au rămas la noi în curte, pe marginea şanţului sau în poieniţa
din faţa cârciumii. Unul dintre ei, cu nişte mustăţi răsucite, îmi amintesc că m-a
luat pe genunchi, m-a mângâiat şi a scos din raniţă zahăr şi bomboane şi mi-a dat,
spunând, dar mai mult arătând prin gesturi, că are şi el acasă un copil cam de vârsta
mea. Erau totuși și ei,oameni...
Cam cu o zi înainte de venirea în sat a nemţilor, într-o noapte, tata a venit de
la regimentul din Slatina, pe ascuns. Noi copiii, am înţeles numai dar de văzut nu
l-am văzut, ferindu-se pesemne ca nu cumva să spunem cuiva de venirea lui.
Am fost duşi la moşu în casa cealălaltă, iar a doua zi am fost aduşi acasă.
Tata se reîntorsese la regiment, care plecase din Slatina pe drumul spre Moldova.
Noaptea cartiruiseră la Cepari, de unde a venit călare, peste 30 de kilometri, însoţit
de un prieten de acolo. Stătuse numai o parte din noapte şi cu noaptea în cap,
plecaseră spre Cepari la regiment, să nu li se observe lipsa. De atunci mama nu l-a
mai văzut pe tata şi nici tata pe mama, deoarece în ianuarie 1918, după ce a născut
pe cel de al şaselea copil, pe Georgică, la numai câteva zile, a murit din cauza
complicaţiilor naşterii, lăsându-ne orfani, în îngrijirea moşului.
Acum după greaua pierdere, a intervenit şi despărţirea de fraţi de surori, de
sat, de gospodărie.
Ca prin vis îmi aduc aminte de înmormântarea ei, pe o iarnă cu multă zăpadă,
cu drumul spre cimitirul din capul satului, cu o sanie cu plaşii de lemn, trasă de
boii noştri, mânaţi de Nicolae Calotă.
După moartea mamei, neavînd cine ne îngriji şi mai ales că Georgică, cel mai
mic dintre noi nu avea decât 8 zile, am fost despărţiţi şi repartizaţi astfel: eu, am
fost luat de tuşa Miţa sora mai mare a mamei, căsătorită cu Grigorie Breazu la
Măciuca. Aneta şi Antonica, au rămas acasă cu moşu Petrică şi au fost îngrijite de
ţaţa Anica, sora mai mică a tatei care, deşi căsătorită cu Nae Bâtă, nu avea copii şi
stătea mai mult pe la noi şi pe la moşu. La un an după moartea mamei, a murit şi
Baba, soţia lui moş Petrică.
Aritina a fost luată de ,,Mama Moaşă‖, altă soră a mamei căsătorită Popescu
în Morunglav. Tot aici a găsit şi o femeie care avea un copil cam de vârsta fratelui
meu Georgică şi astfel a putut şi el să fie alăptat şi să supravieţuiască. La doica
aceasta a stat până a venit tata din război.
Aici, la Morunglav în gospodăria acestei femei bune, care şi-a făcut milă de
Georgică, după ce a auzit de la Mama Moaşă necazurile prin care trecea tata, a
crescut ca al patrulea copil al familiei timp de 2 ani şi jumătate, fratele nostru.
Din perioada cât am stat la Măciuca, am puţine şi vagi amintiri. Era în timpul
ocupaţiei nemţeşti din timpul primului război mondial, prin 1916, când unchiul
nostru Grigorie Breazu era primar în Măciuca. În curtea mare din spatele casei
înalte, cu prispă, se adunau vitele rechiziţionate de nemţi pentru hrana soldaţilor lor
de pe front.
Împreună cu fetele lui mai mari, verişoarele mele, Aritina, Vetuţa şi Paula de
7, 8 şi 9 ani, mai apropiate de vârsta mea ne petreceam timpul cu jocurile
copilăriei, cu plimbări la viile de pe dealul Botoranilor sau cu vitele la câmp,
călărind caii cu care-și făcea muncile unchiul Grigorie Breazu, pe lunca Cernei.
În urmă am aflat că acolo am fost dat la şcoală, dar de asta, nu-mi aduc aminte
decât vag.
În vara anului 1919 când a venit tata din război, am fost aduşi acasă. Pe mine
m-a luat cu o cabrioletă pe care o mâna un birjar din sat, din familia Bărbulescu,
renumiţi crescători de cai. Noi stăteam în spate şi pe drum, îmi amintesc că-mi
spunea:
-,, Hoţule cu trei cămăşi,
una-ţi faci şi două n-ai ―.
Atunci am realizat ce bine este să ai pe cineva care să ţină la tine şi care să
aibă grijă să te ştie sănătos şi mai ales, să te strângă la piept atunci când ai nevoie.
Acasă am găsit şi pe fratele meu mai mic, Georgică, Gică cum o să-i spunem
noi, pe care nu-l cunoşteam, care atunci când m-a văzut a început să plângă. Tot
cam în acelaşi timp a venit acasă de pe front şi fratele ai mic al tatei, nea Nae.
Noi, copiii, stăteam la moşu, cu nea Nae, iar tata în casa noastră „de di la
vale‖, dar la masă, ne întâlneam şi mâncam împreună.
Mâncarea obişnuita din perioada aceea, erau conservele aduse de pe front şi
pe care tata şi nea Nae le faceau rost de la cei întorşi de pe front, care preferau să-şi
ia de la gura lor şi a copiilor bruma de mâncare şi s-o dea în schimbul vinului sau a
ţuicii. Pâine nu aveam. În schimb, nea Nae era expertul în fabricarea mămăliguţei
pripite. Totul era asortat cu mujdei de usturoi pe care-l pregătea moşu într-un blid
de lemn, zdrobindu-l cu un pisălog tot din lemn strujit, pe care noi, copiii încercam
să-l luăm şi să-l folosim ca pe un buzdugan în jocurile noastre de-a ,,Zmeul şi Făt
Frumos‖.
La câteva luni de la venirea de pe front a tatei, la insistenţele moşului Petrică,
spre toamnă, tata s-a recăsătorit cu Maria Drugă din Preoteştii de Vâlcea -
Aninoasa- cum i se mai zice şi azi satului acela. Noi am rămas tot cu moşu şi cu
nea Nae în casa „de la deal‖, până ce unchiul Nae s-a căsătorit cu Smaranda a lui
nea Constantin Popescu.
Mama noastra vitregă s-a purtat oarecum bine cu noi, dar de multe ori avea
ieşiri duşmănoase, din care cauză se iscau neînţelegeri între ea şi tata, care se ferea
să mai aibă şi alţi copii.
Noi plecam dis-de-dimineată cu tata la muncă şi ea ramânea acasă, chipurile
ca să aibă grijă de Gică, muciosul şi plângăcisul acela de borac, cum îi zicea
mereu, iar seara, când ne întorceam frânţi de oboseală, nici mâncare pregătită nu
găseam. Am aflat însă de la o vecină, Mitra lui Miai, că după ce plecam noi la
muncă, îl scula pe Gică şi-l băga pe uşa ţaţei Smaranda, fără să-i dea nimic de
mâncare, spunându-i acesteia ,,îl las oţârică la dumneata, cumnată, că eu trebuie să
fac de mâncare ca la cantină şi mai am şi prăvălia pe cap…,,
De fiecare dată când tata o întreba ce a facut toată ziua de n-a avut timp să
gătească, replica strident că „ea nu este servitoare la cantină‖. Era foarte
inteligentă, plină de curiozitate, bârfitoare, şi-i plăcea să tăinuiască şi bârfească cu
oricine. Totdeauna era informată de tot ce s-a petrecut sau se petrece prin sat sau
împrejurimi şi, mai ales, nu scăpa prilejul de a se lamenta oricui era dispus să o
asculte, despre greutăţile pe care trebuie să le înfrunte „în casa plină de copii a
babalâcului‖, babalâcul fiind tata.
La începutul căsniciei lor, tata i-a acordat toată încrederea, ca unei soţii
adevărate şi devotate familiei.
Prin forţa împrejurărilor i-a dat mână liberă peste toată gospodaria, cât şi în
cârciumă şi în prăvălie, fără să bage în seamă „ciupelile‖ pe care le făcea
sistematic, sustrăgând lucruri şi bani, pe care cu ajutorul vecinei şi fostei ei
prietene din satul de unde veniseră, Mitra lui Tizu a lui Miai, alias Mitra Ilie
Calotă, le trimitea la fratele ei, Nicu Drugă, care rămăsese să locuiască cu mama
lor în casa părintească din Aninoasa. Mai târziu, tata a observat lipsurile, ba chiar
şi oamenii luaţi la muncă „ cu ziua ‖ au găsit bani ascunşi în cuibarele păsărilor sau
în oale îngropate. A urmărit-o dar în zadar, că ea ştia să se disculpe, uzând de fel şi
fel de pretexte.
Pe vremea aia, tata avea o situaţie materială destul de bună, provenită atât din
veniturile muncii proprii, produsele, mai ales băutura, făina, mălaiul, fiind
comercializate în cârciumă şi în prăvălie.
Prăvălia aducea şi ea un venit destul de frumuşel, aici găsind sătenii tot ce le
era necesar în gospodărie. Deasemenea, tata se mai ocupa şi cu boiangeria,
vopsirea lânii şi a ţesăturilor din lână, pe care le strângea de la cei care lucrau cergi
şi velinţe sau ţeseau în războiul aşezat „în odaie‖ postavul gros din lâna oilor
proprii. Periodic el strângea și ducea materialul adunat la Polovragi, la piua de apă
cu ciocănele lui Costică Gorgonel.
Micile ciupeli făcute de mama vitregă cu dibăcie şi sistematic, nu erau
observabile la prima vedere de noi, dar erau observate la frate-său, Nicu Drugă,
care în doi-trei ani şi-a ridicat o casă din căramidă, cu prispă şi patru camere,
acoperită cu tablă, dar mai ales pe un loc al ei de peste drum de Bărbulesti, unde a
plantat salcâmi, l-a împrejmuit şi a mai ridicat şi un pătul, sub pretextul ca „după
moartea dumitale, fira-i al Dumnezeului de babalâc, o să mă dea copii dumitale
afară din casă şi trebuie să am şi eu unde trage‖. În realitate, toate le pregătea
pentru nepoţii ei, Nelu, Nae şi Aurică Drugă, pentru a-i scoate din Aninoasa şi a-i
avea pe lângă ea.
De fapt, imediat după moartea tatei în ianuarie 1954, s-a şi retras la Nelu
ducând cu ea aproape tot din casa de la deal, din gospodăria tatei unde a mai stat
doar două luni după moartea acestuia, atât cât i-a fost necesar să ia ce i-a vrut
sufletul şi ce credea că-i trebuie lui Nelu. Aici, la doar o casă spre nord de casa
mea, a locuit până la moartea sa în 1978 adică 24 de ani, fără a călca cei 40 – 50
de metri, pentru a mă vizita.
Faţă de fraţii şi de nepoţii ei, avea o dragoste nemărginită, avându-i totdeauna
în atenţie, compătimindu-i şi discutând de ei cu oricine cu mult interes, ajutându-i
şi făţiş dar mai ales pe furiş, până la moartea tatei.
Astfel, când venea pe la noi frate-său, care-şi făcuse obiceiul să ne viziteze la
fiecare sfârşit de săptămână, când se angaja în discuţii cu tata, pe care nu-l scotea
din „dragă cumnăţele‖ sau vorbea cu noi atunci când tata era plecat cu treburi, ea
ieşea afară şi-i punea în paporniţă sau în coş, odată chiar în cizme, avea el grijă să
le lase în prispă, sticle cu băutură, sau alte bunuri şi totdeauna bani.
Odată, iarna, frate-său Nicu a venit cu sania cu boi de la târg de la Ştirbei şi a
lasat-o la poartă. Ea, sub pretext că „se sperie boii‖, a adus sania în curte şi a pus în
ea grunji de sare, o damigeană de o vadră cu băutură şi alte lucruri de prin casă şi
le-a acoperit cu fân. Când Nicu, frate-său a vrut să scoată sania din curte, boii s-au
speriat de câinele care lătra ca turbat de ori câte ori îl vedea şi au „înnodat‖ sania,
aceasta răsturnându-se, au ieşit la iveală toate lucrurile ascunse. Tata a luat-o la
bani mărunţi de faţă cu toţii şi ea a motivat că i-a dat Nicu bani să-i cumpere de la
noi tot ce era ascuns în sanie. A arătat şi banii, dar erau bani tot din casă, pe care
nu reuşise să-i plaseze.
Tot din ciupelile făcute de-a lungul anilor din averea tatei, l-a ajutat şi pe alt
nepot al ei care locuia în sătucul Bauru, Aurică, frate cu Nelu, să-şi ridice o casă
mare şi solidă, „ca un tribunal‖ cum obişnuia să o laude faţă de toată lumea care
era dispusă să o asculte.
Această casă şi acum nelocuită, a început să se degradeze, iar familia lui
Aurică s-a destrămat, el fiind semialienat mintal, despărţit, mai degrabă părăsit de
soţie şi de copii, care l-au eliminat din viaţa lor din cauza manifestărilor lui
impulsive faţă de ei.
Altui nepot, Nae, i-a înlesnit încă de când trăia tata, dar era bolnav la pat, să
„cumpere‖ un cântar mare, un pat de fier forjat, o adevărată opera de artă, iar după
moartea tatei i-a dat încă un pat din lemn masiv şi o masă mare tip tejghea, care
era în prăvălie. Dar nici acest nepot nu s-a bucurat prea mult de lucrurile „dăruite‖,
neavînd o soarta mai bună ca frate-său. De fiecare dată când se căsătorea, şi a
făcut-o de trei ori, era părăsit de consoarte, care plecau „unde vedeau cu ochii‖. S-a
plasat la un moment dat ca şofer la un Aprozar în Bucureşti, dar n-a făcut purici pe
acolo, metehnele ancestrale ale familiei împingându-l să bage mâna prin saci sau
prin lăzi şi să-şi facă şi el parte din marfă, pe care o plasa fraţilor Aurică sau Nelu,
care o vindeau la târg la Ştirbei.
După ce a ieşit de la „pârnae‖ a continuat să trăiască din expediente
dubioase. Acum nu mai ştie nimeni pe unde a hălăduit şi pe unde şi-a lăsat oasele,
dar nici nu i-a dus dorul nimeni. Atât mama ei, Ioana, cât şi fratele Nicu, au murit
înaintea ei, nebuni.
Aşa se întâmplă cu cei ce calcă alături de cinstea şi bunul simţ al ţăranului
român. Poate că prin asta se adevereşte zicala românească „cineva, acolo sus,
veghează la toate, bune şi rele‖.
TRENUL VIEȚII
Prof. TEODOR NEDELEA, SLATINA
„Trenul vieții” este titlul unei cărți, scrisă de colonelul (R) Ion T. Stoian –
Ursoaia, care dorește să fie o continuare a unei alte cărți, tipărită în anul 1931 cu
titlul „Un copil, un sat”, avându-l ca autor pe profesorul Ion St. Floru (adică Ion
Stoian Floru). Dincolo de coincidența numelui Stoian la ambii autori, se adaugă și
precizarea importantă că amândoi și-au petrecut copilăria în aceeași localitate,
numită Ursoaia. Este binecunoscut faptul că Ion St. Floru a fost finul marelui om
de cultură Titu Maiorescu. „El s-a născut în satul Floru pe 28 septembrie/10
octombrie 1864... și a murit în anul 1950, anul în care eu m-am născut‖.
Cartea „Trenul vieții” apare în anul 2020 la Editura DacoRomână și în
mare parte este lucrată de autor în trista perioadă a epidemiei de Covid-19, când
„autoritățile statului au decretat starea de urgență, obligându-ne să stăm mai mult
la domiciliu (adică în termeni militari, ca la arest)‖.
Cu afecțiunea specifică a
fostului copil crescut la țară, în carte
sunt descrise obiceiuri, evenimente,
oameni și locuri, prieteni, colegi sau
rude, dar și importante amănunte
istorico-geografice ale unor localități.
Sunt și informații despre case,
construcții anexe și arhitectura rurală
din satul natal. „Casa părintească a
fost construită după 1943 din ostrețe
de salcâm printre care s-a băgat
pământ amestecat cu paie‖.
Compartimentarea spațiului ce
alcătuia o locuință sătească este
simplă și arată astfel : „camera de la
foc‖, „camera de la drum‖ și „odaia
... pentru musafiri și .... hainele de
sărbătoare‖. Materialele combus-
tibile utilizate iarna erau cele
tradiționale, respectiv „paie, coceni și
bețe de floarea soarelui‖. Azi, hoții
de lemne au pârjolit pădurile din
zonă.
Autorul este descendent dintr-o familie de eroi ai neamului nostru.
„... bunicul a plecat în Primul Război Mondial și nu s-a mai întors‖. Despre un al
doilea bunic, nepotul mărturisește: „Personal mă mândresc că dețin ordinul de zi
prin care tata-mare a fost avansat la gradul de sergent sanitar pe timpul războiului‖.
„Am o fotografie trimisă de tăticu de pe front (2 februarie 1944) mamei și,
atunci când vreau să plâng, citesc ce scrie pe spatele fotografiei. Iar astăzi când
scriu această carte, mă întreb: oare pentru ce au luptat părinții și bunicii noștri, să
ne câștigăm țara sau s-o vândă politicienii vremii actuale ?‖
Tatăl autorului „a plecat pe front, de unde s-a întors în toamna anului 1944.
Nu-i plăcea să povestească despre front, deși ajunsese până la Cotul Donului,
văzuse și trăise multe‖. În derularea cărții sunt argumente suficiente că acest tată „a
fost un luptător‖. „Toată viața lui a muncit pentru a cumpăra pământ pentru copii,
iar când a venit năpasta colectivizării în 1962.... i-au luat absolut tot‖.
Viitorul colonel, copil fiind, rememorează cu tristețe că prin anii 1955 –
1956, părinții lui s-au înapoiat de la treierat cu un singur sac de grâu în „căruța
pregătită cu cergă. Tot grâul ni l-a oprit statul pentru cote‖.
Viața rudelor din Ursoaia era guvernată de principii morale sănătoase
fiindcă „Nu sufereau lenea, prostia, băutura, curvărăsia, minciuna... ‖. Alte rude
oferă un frumos exemplu de elită intelectuală locală. Colectivizarea agriculturii a
forțat deformarea unora din convingerile cetățenești cu pronunțat suport ortodox.
„Pe vremea aceea furtul era la modă, eram convinși că furam din munca noastră de
pe pământul nostru, deși unii oameni au făcut pușcărie pentru câțiva știuleți de
porumb‖. Sărăcia devenise evidentă, ca rezultat al unor constrângeri diabolice, ale
unui sistem importat din țara kolhozurilor. „... au dispărut și recoltele din magazie
și pătul, acum erau goale, inclusiv fânarele cu nutrețuri pentru animale‖.
După anul 1989 s-au schimbat multe, nu numai la Ursoaia ci peste tot, cu
bune și cu rele. Martor și participant la această schimbare a fost și autorul cărții
„... fiind participant la ce s-a întâmplat în Piața Universității inclusiv ruperea
baricadei de la Intercontinental‖. În anul 1998 a devenit profesor – doctor la
Academia Militară, după o activitate laborioasă de conferențiar al catedrei de
„Informații, Informatică, Transmisiuni și Război Electronic‖.
Metaforic vorbind despre titlul cărții scrisă de Ion T. Stoian-Ursoaia,
autorul a plecat cu „Trenul vieții‖ din Gara C.F.R. Sinești, la Breaza a urmat
cursurile Liceului Militar, apoi la Sibiu a făcut Școala de „artilerie terestră‖, după
absolvirea școlii de ofițeri merge la Ineu, și în final ajunge la București.
Învățătorii și căminele culturale din județele Olt și Romanați (1936-1943)
Radian Vasile
Învățătorii școlilor rurale și urbane au fost cei care s-au implicat în acțiunea de
înființare a Căminelor culturale în localitățile din județele Olt și Romanați,
contribuind prin activitățile desfășurate în cadrul acestor instituții la îmbogățirea
spirituală a locuitorilor satelor și orașelor. Dascălii au înființat de asemenea în
localitățile unde au fost repartizați cooperative școlare și sătești, farmacii școlare,
bănci populare, societăți culturale. Mulți dintre învățătorii menționați mai jos erau
mobilizați pe front, participând la campania din est.
Căminul cultural Zvorsca, jud.Romanați
A fost înființat
în anul 1939, având un
număr de 64 de
membri. Cotizațiile
însumau 2100 lei.
Funcționa pe lângă
școala din comună78.
În comuna Zvorsca în
anul 1942 erau două
școli, prima construită
în anul 1899 și a doua
în anul 1924.
Şcoala construită în anul 1899 (imagine din 1942)
78
Arhivele Naționale, Ministerul Culturii Naționale și Cultelor, dosar 1468/1943.
În afară de Căminul cultural, în cadrul școlii mai funcționau și alte instituții:
Casa de economii, Cooperativa școlară, Cantina școlară, Atelierul școlar. Până în
anul 1942, în cadrul căminului cultural Zvorsca s-au organizat numeroase
activități, constând în:
- cursuri țărănești, sătenii și sătencele frecventând aceste cursuri, dornici de
învățătură;
- diferite serbări culturale organizate mai ales cu elevii școlii din localitate, având în
program coruri, recitări de poezii cu caracter patriotic, piese de teatru, exerciții de
gimnastică și jocuri naționale;
- conferințe ținute de către învățătorii de la școala din Zvorsca.
De activitățile desfășurate la Căminul cultural s-au ocupat în perioada 1939-
1942 învățătorii școlii: Gheorghe Dumitrașcu, Petre D. Pârjolescu, Marin Iliescu,
Elena Iliescu79.
Înv. Gheorghe Dumitrașcu. S-a născut în anul 1898, aprilie 17 în comuna
Amărăștii de Sus din părinți țărani. A urmat școala primară în comuna natală, apoi
4 clase de liceu
la Caracal,
clasa a V-a la
Școala normală
de băieți Rm.
Vâlcea iar clasa
a VI-a la Școala
normală Bâlea
– Coțofenești,
jud. Putna,
ieșind învățător
în anul 1918.
Şcoala construită în 1924 (Imagine din 1942) A fost
numit mai întâi
la Școala din com. Tia Mare, jud. Romanați (1 nov. 1918), apoi transferat la Școala
Bucinișu din același județ. Definitiv din anul 1921. La 1 sept. 1922 ajunge prin
transfer la școala din com. Zvorsca-Romanați. În anul 1921 s-a căsătorit și în anul
1942 avea 3 copii, casă și gospodărie în Amărăștii de Sus. În anul 1927 este
înaintat la gradul II iar la gradul I în anul 1936. În anul 1936 este numit director al
școlii din Zvorsca80.
Înv. Petre Pârjolescu. Născut în comuna Zvorsca la data de 24 iunie
1906. Absolvă primele clase la școala din comuna natală. În anul 1925 este
absolvent al Școlii normale din Caracal. Între anii 1926-1930 a fost casier la banca
Viitorul din Caracal. De la 1 noiembrie 1930 până la 1 octombrie 1940 a funcționat
ca învățător la școlile din Beibunar și Topei din Cadrilater, jud. Durostor. De la
79
Ibidem, Elena Iliescu, Monografia școalei primare mixte Zvorsca, jud. Romanați, manuscris-1943.
80
Ibidem
data de 1 octombrie 1940 funcționează ca învățător utilizat la școala din comuna
Zvorsca81.
În anul 1942 era căsătorit cu Ecaterina Pârjolescu, conducătoare la grădina
de copii din comună și aveau un copil.
Înv. Mihail Iliescu. Născut la data de 6 decembrie 1903 în comuna
Zvorsca, județul Romanați a fost fiul lui Ilie I. Grigore, de profesie agricultor.
Absolvă în anul 1924 Școla normală de băieți Oradia Mare. La 1 octombrie 1924
este numit învățător cu titlul provizoriu în comuna Borisova, jud. Ismail. Între anii
1924-1926 satisface stagiul militar la Școala de ofițeri în rezervă Nr. 1 București și
obține gradul de sublocotenent în rezervă. În anul școlar 1926-1927 funcționează
ca învățător detașat la Școala primară mixtă din comuna Strejeștii de Sus, jud.
Romanați. În următorul an școlar 1927-1928 a fost detașat la școala din localitatea
Cocorăști. De la 1 septembrie 1928 până la 1 sept. 1932 a fost învățător la școala
din Strejești de Sus. La 1 septembrie 1932 este transferat la școala din comuna
Vișina Veche. Obține definitivatul în anul1930, gradul didactic II în anul 1933. La
1 septembrie 1937 este detașat la Școala primară mixtă Zvorsca Romanați. La data
de 10 mai 1939 cu ocazia concentrărilor va fi înaintat la gradul de locotenent. A
fost căsătorit cu Maria Rădulescu, care însă a decedat în luna februarie anul 1931.
În anul 1932 se căsătorește cu Elena Popescu. În anul 1942, Mihail Iliescu avea 3
copii (unul din prima căsătorie), casă și gospodărie în comuna Zvorsca.
Înv. Elena Iliescu. Originară din comuna Amărăștii de Jos, jud. Romanați,
s-a născut la data de 9 aprilie 1907, fiind fiica lui Ioan T. Marin, agricultor.
Absolventă a Școlii normale din Turnu Severin, va fi repartizată cu titlul
provizoriu la data de 1 septembrie 1926 la școala Baldovinești-Gubandru
(Romanați). În anul școlar 1927-1928 va funcționa ca învățător detașat la școala
Vișina Veche. Între anii 1928-1936

Limbă

Revista 128 Octombrie 2020 .Reg 19 II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista 128 Octombrie 2020 .Reg 19 II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. IX, nr.

10 (104) octombrie 2020 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

Director: Ion D. Tîlvănoiu

ISSN 2284 – 7766

1. Ion Andreiţă- „Sărăcuţii predazzani”… – Cum i-a alungat foametea şi

„Sărăcuţii predazzani”… – Cum i-a alungat foametea şi sărăcia pe unii

Am citit cu ceva timp în urmă un articol despre italienii trăitori în ţara

Apoi, cu oarece umor:

În această peregrinare, ei îşi propun să confecţioneze un steag, pe care să-l

Sau pe toate trei deodat`?

În timp, păstrându-şi tradiţiile, ei s-au ataşat tot mai mult de români,

Cu călăraşii Romanaţeni în drum spre Kerci (IX)

Lt. col. Constantin Savopol

Dela escadronul trei ni se prezintă următoarea scrisoare în versuri a

Cu toamna-nveştmântată-n aur însă. Hei, Doamne mare. Vine primăvara

Colonelul mulțumește tuturor și le oferă după datina străbună vin și pezmeți

Familia ION LUGOȘIANU – SLATINA

Prof. Cornel MANOLESCU

Publicistul și profesorul Octavian Lugoșianu s-a născut pe 11 august 1866 în

~Societatea femeilor române [ din

tehnic al Delegației române la

LUGOȘIANU O. IOAN- Fișa matricolă penală

formulează în incinta parlamentului.

* ELENA ION LUGOȘIANU

*IOANA ( ‚,Țuca’’ ) ION LUGOȘIANU

*SANDA – VERONICA ION LUGOȘIANU

Născut la 20 martie 1938, arestat în 1958

Scriitori din Olt şi Romanaţi

tiraje confidențiale, la edituri obscure de provincie.

Volumul de reportaje al scriitorului romanaţean Mircea Damian intitulat

DINCOLO DE MAHALA aci încep maidanele, locuite de

Cornel Manolescu, Radian Vasile

CĂLIN, ALEXANDRU M. (n. 1905-?)

CĂLIN, FLOREA M. (1901 – 1996)

CĂLINESCU, CONSTANTIN C. (1908-?)

CĂPĂȚINEANU, DUMITRU GH. (1881 – 1954)

CHIVĂRAN, GHEORGHE M. (1911 – 2003)

CIUREL, GHEORGHE I. (1911 - ?)

Rândul de jos: Ciurel Gheorghe, primul de la stânga la

Tenorul IONEL TUDORAN (1913-1979)

subsemnatul a fost oferită tuturor celor

A fost tatăl meu…. (I)

Prof. TEODOR NEDELEA, SLATINA

Învățătorii și căminele culturale din județele Olt și Romanați (1936-1943)

Şcoala construită în anul 1899 (imagine din 1942)