Modele atomice

Modelul atomic este un model științific care încearcă să explice proprietățile, constatate

experimental, ale atomului.

Pot fi împărțite în:

 modele atomice precuantice (Thomson și Rutherford);

 modele cuantice (Bohr, Bohr-Sommerfeld și vectorial).

Primele modele atomice erau simple și reușeau să explice numai un număr mic de
proprietăți; ele au fost înlocuite cu modele din ce în ce mai complexe, care reprezină mai corect
realitatea. Astfel prin 1808, John Dalton, luând în considerație lucrările lui Lavoisier, a propus un
model atomic care conțineau o idee de bază de la Democrit: materia este compusă din particule
indivizibile. Modelul lui Dalton avea câteva principii:

- Atomul este o particulă extrem de mică, indivizibilă.

- Toți atomii unui element chimic sunt identici.

- Dacă două elemente chimice sunt diferite atunci și atomii lor sunt diferiți.

- Atomii unor elemente chimice diferite pot forma prin combinare compuși chimici, noi
substanțe.

- Prin reacții chimice se pot forma noi substanțe, dar principiul lui Lavoisier rămâne
totdeauna valabil.

Modelul atomic Thomson:

Modelul Thomson este un model clasic care presupune caa

atomul e alcatuit din electroni dispusi in interiorul unei sfere cu raza
de ordinul 10-10 c, incarcate uniform cu o sarcina pozitiva. Modelul
este denumit si „cozonacul cu stafide” datorita asemanarii dintre
dispunerea particulelor negative in norul de sarcina pozitiva si a
stafidelor in aluat. A fost propus de catre J.J. Thomson in anul 1906, inainte de descoperirea
nucleului atomic. El presupunea ca electronii oscileaza in jurul unei pozitii de echilibru atunci
cand li se comunica energie, atomul emitand radiatii de diverse frecvente.

Una dintre deficientele modelului consta in faptul ca frecventa radiatiei emise putea avea
orice valoare, lucru infirmat de seriile spectrale descoperite experimental. In 1909, experimentele
lui Geiger si Marsden pun in evidenta imprastierea particulelor α la trecerea printr- o folita
metalica, fenomen ce nu putea fi explicat pe baza modelului Thomson. Ernest Rutherford a intuit
ca sarcina pozitiva este concentrata intr-un volum mic in interiorul atomului. El a elaborat un
model planetar care considera ca atomul este format dintr-un nucleu pozitiv de raza 10-14 ÷10-
15 m in jurul caruia se rotesc electronii, pe orbite circulare.

Modelul Rutherford:

Modelul atomic Rutherford, elaborat de Ernest

Rutherford în 1911, este pri mul model planetar al atomului.
Conform acestui model, atomul este format din nucleu, în care
este concentrată sarcina pozitivă, și electroni care se rotesc în
jurul nucleului pe orbite circulare,
asemeni planetelor în Sistemul Solar. Modelul a fost dezvoltat
în urma experimentelor realizate de către Hans
Geiger și Ernest Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub
îndrumarea lui Ernest Rutherford, împrăștierea particulelor
α la trecerea printr-o foiță subțire din aur. Conform modelului atomic elaborat de Thomson,
particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza forțelor
electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90°
sau chiar cu 180°. Acest fapt a fost explicat prin existența unei neuniformități a distribuției
de sarcină electrică în interiorul atomului. Pe baza observațiilor efectuate, Rutherford a propus
un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul atomului, iar electronii orbitau în
jurul acesteia.

Noul model introducea noțiunea de nucleu, fără a-l numi astfel.

 El a estimat, din considerente energetice, că, pentru atomul de aur, aceasta ar avea o rază
de cel mult 3.4 x 10-14 metri (valoarea actuală este egală cu aproximativ o cincime din aceasta).
Mărimea razei atomului de aur era estimată la 10 -10 metri, de aproape 3000 de ori mai mare decât
cea a nucleului.

Rutherford a presupus că mărimea sarcinii pozitive ar fi proporțională cu masa

atomică exprimată în unități atomice, având jumătate din valoarea acesteia. A obținut pentru aur
o masă atomică de 196 (față de 197, valoarea actuală). El nu a făcut corelația cu numărul
atomic Z, estimând valoarea sarcinii la 98 e, față de 79, unde e reprezintă sarcina electronului.

Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o

structură orbitelor electronilor. Totuși, în lucrare este menționat modelul saturnian al lui Hantaro
Nagaoka, în care electronii sunt aranjați pe inele.

Principalul neajuns al modelului consta în faptul că acesta nu explica stabilitatea atomului.

Fiind elaborat în concordanță cu teoriile clasice, presupunea că electronii aflați în mișcare
circulară, deci accelerată, emit constant radiație electromagnetică pierzând energie. Prin urmare,
în timp, electronii nu ar mai avea suficientă energie pentru a se menține pe orbită și ar "cădea" pe
nucleu.

De asemenea, frecvența radiației emise ar fi trebuit să ia orice valoare, în funcție de

frecvența electronilor din atom, fapt infirmat de studiile experimentale asupra seriilor spectrale.

Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului și a existenței unor

particule componente, precum și posibilitatea separării acestora. Reprezentând punctul de plecare
al modelului Bohr, a dus la separarea a două domenii, fizica nucleară, ce studiază nucleul,
și fizica atomului, ce studiază structura electronică a atomului.

În ciuda deficiențelor, caracterul descriptiv al modelului a permis utilizarea ca simbol al

atomului și energiei atomice.

Modelul Bohr:

Modelul atomic Bohr este primul model de natură cuantică al atomului și a fost introdus în

anul 1913 de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest model preia modelul planetar al lui Ernest
Rutherford și îi aplică teoria cuantelor. Deși ipotezele introduse de către Bohr sunt de natură
cuantică, calculele efective ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice, modelul fiind, de
fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc,
adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă a nucleului).

Îmbunătățirea modelului Rutherford este în mare parte o interpretare fizică cuantică a

acestuia. Succesul cheie al modelului constă în explicarea formulei Rydberg pentru liniile de
emisie spectrală ale hidrogenului atomic. În timp ce formula Rydberg fusese cunoscută
experimental, nu a avut o bază teoretică până la introducerea modelului Bohr. Modelul Bohr nu
explică doar motivul pentru structura formulei Rydberg, ci și justificarea rezultatelor sale
empirice în termeni de constante fizice fundamentale.[1]

Modelul Bohr este un model relativ primitiv al atomului de hidrogen, în comparație

cu atomul învelișurilor de valență. Ca teorie, el poate fi derivat ca o aproximare de ordinul întâi
a atomului de hidrogen utilizând mecanica cuantică mai largă și mai exactă și astfel poate fi
considerat o teorie științifică depășită. Cu toate acestea, din cauza simplității sale și a rezultatelor
sale corecte pentru sistemele selectate, modelul Bohr este încă învățat în mod obișnuit ca
introducere în mecanica cuantică sau diagramele de nivel energetic înainte, de a trece la unul mai
precis, atomul învelișurilor de valență. Un model asemănător a fost propus inițial de Arthur Erich
Haas în 1910, dar a fost respins. Teoria cuantică a perioadei dintre descoperirea de către Planck a
cuantei (1900) și apariția unei mecanici cuantice mature (1925) este adesea menționată ca vechea
teorie cuantică.

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe două postulate:

1. Primul postulat al lui Bohr

Este legat de orbitele atomice și presupune că electronul se rotește în jurul nucleului numai
pe anumite orbite circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se
numesc staționare și au un timp de viață infinit și energie constantă, electronul trecând pe alte
nivele energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se menține pe o orbită
staționară datorită compensării forței centrifuge cu forța de atracție coulombiană.

Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilității atomului. El este în contradicție
cu fizica clasică. Conform teoriilor acesteia, o sarcină electrică în mișcare accelerată
emite radiație electromagnetică. Aceasta ar duce la scăderea energiei sistemului, iar traiectoria
circulară a electronului ar avea raza din ce în ce mai mică, până când acesta ar "cădea" pe nucleu.
Experimental se constată, însă, că atomul este stabil și are anumite stări în care energia sa se
menține constantă.

2. Al doilea postulat al lui Bohr

Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiație electromagnetică doar la trecerea
dintr-o stare staționară în alta. Energia pe care o primește sau o cedează este egală cu diferența
dintre energiile celor două nivele între care are loc tranziția. Radiația emisă sau absorbită are
frecvența dată de relatia obtinuta in cadrul teoriei lui Max Planck: h v mn=Em −En, unde:

 h=6.6260693 (11 ) × 10−34 J

 v mn frecventaradiatiei emise
 Em , En energiile starilor stationare intre care are loctranzitia

Atomul trece dintr-o stare staționară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o
cuantă de energie corespunzătoare diferenței dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul
inferior se emite o radiație de aceeași frecvență ca și la absorbție. Acest fapt exprimă natura
discontinuă a materiei și energiei la nivel microscopic. De asemenea, frecvențele radiațiilor
atomice depind de natura și structura atomului și au valori discrete, spectrele lor fiind spectre de
linii.

Bibliografie:

https://asfizica.weebly.com/modelul-atomic-thomson.html

https://www.wikipedia.org/