Leucemii

Mihai Andrei-III-A-AMG

Nu mai astepta ! Momentul potrivit nu vine

„

niciodata. ” –– „ Napoleon Hill ”

MOTIVAȚIE

Promovarea şi menţinerea sănătăţii cât şi prevenirea

îmbolnăvirilor sunt obiective importante în actualul sistem de
sănătate. Medicina zilelor noastre are un caracter profund
profilactic, iar de la dreptul de sănătate s-a ajuns la datoria de
a păstra sănătatea.

Din păcate, existenţa omului nu poate fi concepută fără boli

mai ales acum când fiecare lucru prezintă un strop de poluare
chimic sau radioactiv, de aceea preocuparea pentru îngrijirea
pacientului a fost şi rămâne unul din ţelurile umanitare ale
medicinei.

Dintre bolile întâlnite din ce în ce mai des, datorită răului

produs de noi prin substanțele chimice se înscrie şi leucemia.

Am ales ca temă ”Îngrijirea pacientului cu leucemie” datorită

faptului că în activitatea practică pe care am desfăşurat-o în
timpul stagiului clinic în cei trei ani am acordat îngrijiri mai
multor pacienţi care sufereau de această boală.

Apărând la toate vârstele, are de regulă un diagnostic cu atât

mai sever cu cât se instalează la vârste din ce în ce mai tinere.
Consecinţele şi rapiditatea instalării complicaţiilor m-au
impresionat iar empatia manifestată faţă de pacienţii cu
această afecţiune m-a ajutat să înţeleg mai bine această
boală, fapt pentru care leucemia mi s-a părut potrivită ca
subiect al acestei lucrări.

Folosind o bogată bibliografie de specialitate şi însuşindu-mi

noţiuni de nursing din cadrul orelor la care am participat la
şcoală, voi încerca să subliniez importanţa acestei afecţiuni și
îngrijirile ce trebuiesc acordate bolnavilor.
 CUPRINS

1. Noțiuni de anatomia şi fiziologia sângelui

2. Prezentarea teoretică a leucemiei
2.1. Definiție. Generalități
2.2. Etiologie și epidemiologie
2.3. Factori de risc
2.4. Anatomie patologică
2.5. Clasificare
2.6. Simptome
2.7. Diagnostic pozitiv și diferențial
2.8. Expectativa vigilentă
3. Rolul asistentului medical în îngrijirea și tratarea bolnavului cu
leucemie
3.1..........Rolul asistentului medical în efectuarea examenului clinic
3.2...................................................Recoltarea de produse biologice
3.3...............................................................................Puncţia osoasă
3.4...........................................................Măsurarea funcţiilor vitale
4. Acordarea îngrijirilor specifice pacientului cu leucemie.
Educația pentru sănătate și profilaxia bolii
4.1...........................................................................Îngrijiri igienice
4.2..........................................................................Îngrijiri dietetice
4.3......................................................................Îngrijiri terapeutice
4.4.....................................................................Îngrijiri profilactice
5. Planuri de îngrijire a pacienților cu leucemie
5.1.........................................................................................Cazul A
5.2..........................................................................................Cazul B
5.3.........................................................................................Cazul C
6. Concluzii
7. Bibliografie

ISTORICUL BOLII
Leucemia este o formă de cancer al sângelui sau celulelor sangvine. Sunt mai
multe tipuri de leucemii, clasificate în funcţie de progres şi modul în care sunt
afectate celulele. Pentru a înţelege cum leucemia afectează celulele, este utilă
înţelegerea modului în care acţionează celulele sangvine:

 Celulele albe, numite şi leucocite, sunt celulele care luptă împotriva

infecţiilor din organism şi sunt mai multe tipuri de astfel de celule.
 Celulele roşii sunt numite şi eritrocite şi sunt acele celule care conferă
sângelui culoarea roşie, transportă oxigen de la plămâni la restul
organismului şi redau dioxidul de carbon la plămâni pentru eliminare.
 Plachetele sangvine sunt numite şi trombocite şi ajută organismuli să
formeze cheaguri de sânge pentru a controla hemoragiile.
 Pe lângă aceste celule, sângele mai conţine un fluid numit plasmă.

Clasificarea leucemiei se face în funcţie de progresul bolii şi de tipul celulelor

implicate. Prima clasificare a leucemiilor este prin viteza cu care se dezvoltă
acest tip de cancer:

 Leucemia acută – celulele sangvine anormale sunt celule sangvine

imature sau blaști; acestea nu îşi pot exercita funcţiile în mod normal şi se
multiplică rapid, astfel că boala se agravează ușor; leucemia acută
necesită tratament agresiv rapid.
 Leucemia cronică – sunt mai multe tipuri de leucemii cronice: unele
produc prea multe celule şi unele duc la producerea a prea puţine celule.
Leucemia cronică implică celule sangvine mature, care se multiplică sau
 se acumulează mai lent şi pot funcţiona normal petru o anumită perioadă
de timp; unele forme de leucemii cronice nu produc iniţial simptome şi
pot rămâne fără să producă simptome şi nediagnosticate mult timp.

O altă clasificare este în funcţie de tipul celulelor sangvine albe afectate:

 Leucemie limfocitară – acest tip de leucemie afectează celulele limfoide

sau limfocitele, care formează limfoidul sau ţesutul limfatic. Ţesutul
limfatic este baza sistemului imunitar.
 Leucemia mieloidă – acest tip de leucemie afectează celulele mieloide;
celulele mieloide susţin dezvoltarea celulelor care produc celulele
sangvine roşii, celulele sangvine albe şi trombocitele.

Tipurile majore de leucemii sunt:

 Leucemia limfocitară acută – cel mai comun tip de leucemie la copii,

dar care poate să apară şi la adulţi;
 Leucemia mieloidă acută – un tip comun de leucemie, atât la copii, cât şi
la adulţi; este cel mai comun tip de leucemie acută în rândul adulţilor;
 Leucemia limfocitară cronică – este cea mai comună formă de leucemie
cronică în rândul adulţilor, în cazul căreia simptomele apar când boala
deja a progresat de cele mai multe ori;
 Leucemia mieloidă cronică – acest tip de leucemie afectează în special
adulţii; o persoană cu această formă de cancer poate să nu prezinte niciun
simptom multe luni sau chiar ani înainte de faza în care celulele
canceroase se dezvoltă foarte rapid;
 Alte tipuri de leucemii – sunt acele tipuri de leucemii rare, care includ
leucemia cu celule păroase, sindroamele mielodisplastice şi afecţiunile
mieloproliferative.

Diagnosticul leucemiei se stabileşte de obicei după o consultaţie medicală şi o

serie de analize medicale. Următoarele proceduri şi investigaţii sunt utilizate de
obicei pentru diagnosticarea leucemiei:

 Examenul fizic şi istoricul medical – pentru analiza unor simptome, a

nivelului de expunere la radiaţii, sindroame genetice, expunerea la
benzen, terapii anterioare anticancerigene, afecțiuni hematologice sau
infecţii virale; de asemenea, medicul va analiza semnele vitale, inclusiv
analiza pielii, palparea nodulilor, verificarea cavităţii bucale pentru
depistarea eventualelor semne de infecţii, palparea abdomenului pentru
depistarea organelor cu volum mărit, examinarea scheletului pentru
depistarea sensibilităţilor sau a durerii;
  Hemoleucograma completă – analiza numărului şi a calităţii celulelor
sangvine albe, celulelor sangvine roşii şi a trombocitelor;
 Teste sangvine biochimice – măsurarea anumitor compuşi chimici din
sânge, care denotă buna funcţionare a anumitor organe şi depistarea
anomaliilor; compuşii chimici care pot fi în procent mai mare în cazul
leucemiei sunt: ureea nitrogen, creatinina, fosfataza, lactat dehidrogenaza,
alanin aminotransferaza, aspartat aminotransferaza, acidul uric;
 Teste de coagulare – măsoară factorii de coagulare sangvină pentru a
vedea cât de eficient se poate coagula sângele; valori anormale ale
factorilor de coagulare pot fi întâlnite în leucemie, iar din această
categorie fac parte următoarele teste: nivelul de fibrinogen, timpul de
protrombină, timpul de tromboplastină parţial activat, INR (international
normalized ratio);
 Teste de citochimie – pentru identificarea ţesuturilor şi componentelor
sangvine sau din măduva osoasă, posibil cancerigene; se determină tipul
celulelor prezente;
 Teste de imunofenotip – se vizualizează la microscop celulele şi ţesuturile
din jur;
 Studii citogenetice şi moleculare – pentru analiza cromozomilor celulari,
inclusiv numărul, dimensiunea, forma şi modul de aranjare;
 Prelevare măduvă osoasă şi biopsii – se vor preleva celule din măduva
osoasă pentru a fi testate în laborator;
 Puncţie lombară – se obţine o cantitate mică de lichid cefalorahidian din
spaţiul dinte coloana vertebrală pentru analiza la microscop;
 Biopsie de noduli limfatici – biopsie excizională, mai exact, doarece
nodulul limfatic este complet îndepărtat;
 Radiografia pieptului – pentru a analiza nodulii limfatici măriţi din
centrul pieptului (noduli limfatici mediastinali), glanda timus mărită,
acumulările de fluid între plămâni şi pereţii pieptului (efuziune pleurală),
infecţii pulmonare sau pneumonii;
 Scanări CT – pentru analiza splinei şi a ficatului pentru a depista
eventualele dimensiuni prea mari şi pentru a verifica starea nodulilor
limfatici din jurul inimii, traheei sau spatele abdomenului;
 RMN – pentru a verifica dacă leucemia s–a răspândit la creier;
 Ecografia – pentru analiza organelor interne, ca rinichii, ficatul sau splina.

Tratamentul leucemiei depinde de stadiul şi tipul bolii, precum şi de starea

generală de sănătate a pacientului. Principalele tehnici de tratament includ:
  Radioterapia – pentru a distruge celulele leucemiei, sau pentru a reduce
durerea sau disconfortul cauzat de mărirea ficatului sau splinei, sau de
umflarea nodulilor limfatici.
 Chimioterapia – pentru tratarea leucemiei sau pentru a preveni recidiva;
se poate administra oral, intravenos sau intratecal; în cazul leucemiilor
acute se administrează combinaţii de medicamente pentru a readuce
valorile celulelor sangvine la normal. Dacă leucemia afectează creierul
sau coloana vertebrală, medicamentele se administrează în fluidul care 
umple spaţiile din şi din jurul creierului sau colonei, metodă numită
chimioterapie intratecală (administrată în lichidul cefalorahidian sau sub
scalp).
 Terapia ţintită – pentru a reduce afectarea celulelor sănătoase şi pentru
minimizarea efectelor adverse; alegerea tipului de terapie ţintită depinde
de tipul leucemiei.
 Transplantul de celule stem – pentru restabilirea sănătăţii măduvei osoase
şi pentru a stimula formarea de măduvă osoasă şi restaurarea sistemului
imunitar.

1. ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SANGELUI

Sangele - este un lichid vital existent in corpul oamenilor precum si in

cel al animalelor, care hraneste toate organele si tesuturile corpului si
elimina substanțele nefolositoare sau reziduale din organism,de aici si
denumirea de "raul vietii". Sangele împreuna cu limfa si lichidul
interstițial formeaza mediul intern al organismului.El se caracterizeaza
prin culoarea rosie,mirosul sau specific prin gustul sau sarat,printr-o
slaba reactie (Ph) alcalina, 727s1813h este vascos si iriga toate organele
si țesuturile.

PROPRIETATILE SANGELUI

Greutatea specifica(densitatea) a sangelui este la femei de 1057 iar

la barbati de 1061. Densitatea separata a masei globulare este de
1097,iar a plasmei de 1027.La nou-nascut valorile sunt ceva mai
crescute decat la adult.Componentele sîngelui cu importanța cea mai
mare in determinarea valorii densitații sunt elementele figurate,
eritrocitele in special, proteinele plasmatice si apa.Variațiile fiziologice
determinate de sex si varsta (densitate mai mai mare la nou nascut si la
barbat)se datoresc deci unui numar mai mare de globule rosii.Cresteri
ale densitatii peste valorile normale se intîlnesc fiziologic la altitudine,in
efort(datorita splenocontractiei), deshidratari prin transpirație ,iar
patologic, în diaree, voma, poliglobulii primare sau secundare si soc.
Scaderi fiziologice ale densitatii sîngelui se semnalizeaza la gravide, dupa
ingerari masive de lichide, iar patologice in anemii in hemoragii.   
Vîscozitatea (in raport cu apa)variaza in mod normal între 3,5 si
5,4.Vîscozitatea determina scurgerea laminara(in straturi)a sîngelui prin
vase,cresterea vascozitatii peste anumite valori este un factor de
îngreunare a circulației.Variațiile greutații specifice și a vascozitați sunt
determinate de variația numarului de elemente figurate.Factorii care
determina vîscozitatea sîngelui sunt:hematocritul(dependent de elemente
figurate)si proteine plasmatice (in primul rînd fibrinogenul si
imunoglobulinele Ig G si Ig M).Vîscozitatea sîngelui variaza in funcție de
o serie de parametrii fizici :

- temperatura ; vîscozitatea variaza invers proportional cu temperatura ;

ca urmare vîscozitatea sîngelui in teritoriul cutanat expus la rece este
mai mare decît in vasele profunde ; simpla scufundare a bratului in apa
la 4 grade Celsius crește valorile vîscozitații regionale de trei ori ;
creșterea temperaturii, dimpotriva, determina scaderea vîscozitații
sîngelui ;   
- viteza de curgere a sîngelui - in condițiile vitezelor mari eritrocitele se dispun
in lungul axului central al sensului de curgere si forța de frecare interna este
minimala.Odata cu scaderea vitezei,tendința eritrocitelor de a ocupa axul
curentului diminua,iar curgerea elementelor figurante în ' suspensie' permite
numeroase coliziuni intercelulare care cresc frecarea interna deci,vaîcozitatea ;

- diametrul vascular - îscozitatea relativa a sîngelui scade proporțional

cu raza în vasele cu calibru mai mic de 300 ; scaderi ale vîscozitații
determina scaderi ale presiunii arteriale. In utilizarea de substituenți
artificiali ai plasmei pentru refacerea volemiei și a presiunii arteriale,
asigurarea unei vîscozitati normale a substituienților perfuzați este o
condiție obligatorie.

Volumul sanguin(volemia) cantitatea de sînge din organism

reprezinta 7% din greutatea corpului. Aceasta înseamna circa 5 litri de
sînge pentru un individ de 70 Kg. Volemia variaza în condiții fiziologice,
în funcție de sex (este mai mare la barbați), vîrsta (scade cu înaintarea
în vîrsta) , mediul geografic (este mai mare la locuitorii podisurilor
inalte). Volumul normal de sînge din corp se numește normovolemie și
organismul sanatos are mecanisme specifice pentru menținerea ei. In
unele stari patologice volumul total al sîngelui se schimba : scade
(hipovolemie) ca în cazuri de hemoragie , în diferite forme de anemii, în
mixedem etc ; sau crește (hipervolemie) ca în hipertiroidism, leucemie
etc. In repaus o parte din masa sangvina a corpului stagneaza în teritorii
venoase și capilarele din ficat, splina și țesutul subcutanat . Acesta este
volumul sangvin stagnant sau de rezerva, în cantitate de 2 litri. Restul de
3 litri îl reprezinta volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant și
volumul stagnant nu este fix, ci variaza în funcție de condițiile de
existența. In cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea
sîngelui de rezerva, crescînd volumul circulant. Mentinerea volumului
saqnvin în limite constante, în ciuda ingerari unor cantitați variabile de
lichide, presupune existența unor mecanisme de reglare. Reglarea se
face diferit pentru volumul plasmatic și pentru cel globular.

Reglarea volumului plasmatic. In reglarea volumului plasmatic intervin

mecanisme reflexe și umorale, care influențiaza atît procesele de filtrare și
reabsorbție capilara, cît și cele de excreție renala.

-mecanisme reflexe ; receptorii de volum(voloreceptorii) care inițiaza astfel de

reflexe sunt situați, în parte, în atriu stang. Distensia atriului de catre volumul
sangvin marit , determina stimularea receptorilor și o reducere reflexa a secreției
de ADH din hipotalamus, cu eliminarea excesiva a apei prin rinichi și
restabilirea volumului plasmatic. Volumul sangvin marit determina o anumita
creștere a debitului cardiac și presiunii arteriale. Presiunea arteriala mai ridicata
excita baroreceprtorii și provoaca un raspuns reflex similar cu cel inițiat de
stimularea voloreceptorilor. Reflexele declanșate de voloreceptori , de obicei ,
readuc volumul sangvin la normal intr-o ora. Voloreceptorii însa se adapteaza
complet la 1-3 zile de la instalarea modificari de volum și nu mai transmit
semnale corectoare. De aici reiese ca receptorii pentru volum au importanța în
restabilirea volumului sangvin în primele ore sau zile.

-mecanismele umorale. Pastrarea între limitele fiziologice a volumului plasmatic

se face și prin intervenția hormonilor ADH, aldosteron, factorului natriuretic
atrial ,precum și a proteinelor plasmatice.

Reglarea volumului globular. Volumul globular crește sau se reduce în funcție

de gradul de oxigenare a țesuturilor. Hipoxia (scaderea aportului de oxigen la
nivelul țesuturilor) determina creșterea volumului globular. Scaderea volumului
globular are loc cînd nevoile în oxigen ale țesuturilor diminua , cum se întampla
in hipotiroidism. Ori de cîte ori volumul globular scade , are loc o creștere a
volumului plasmatic, care reface volumul sangvin.

Reacția sîngelui - conditii fiziologice pH plasmatic fiind între 7,35-7,40.

Constanta de cea mai mare importanta pentru activitatea unor sisteme
enzimatice reactia sanguina este mentinuta în limite normale prin
mecanisme complexe fizicochimice si fiziologice.

Culoarea rosie a sîngelui se datoreaza hemoglobinei din eritrocite.

Culorea sîngelui poate varia în condiții fiziologice sau patologice. Sîngele
recoltat din artere (sînge arterial) este de culoare roșu deschis(datorita
oxihemoglobinei) iar sîngele recoltat din vene (sange venos) are culoare
roșu închis (datorita hemoglobinei reduse)

Presiunea osmotica - în orice soluție , apare o presiune statica

suplimentara ce poate fi pusa în evidența separînd , printr-o membrana
semipermeabila , solventul de soluția respectiva. Membrana
semipermeabila permite trecerea solventului prin membrana spre
compartimentul ocupat de soluția respectiva. Presiunea osmotica are rol
important în schimburile de substanțe dintre capilare si țesuturi.
Masurarea presiunii osmotice se face cu osmometrul: un vas de sticla
prevazut la o extremitate cu un tub capilar iar la cealalta extremitate cu
o membrana semipermeabila ce permite trecerea apei și împiedica
trecerea sarurilor. In osmometru se introduce plasma, iar aparatul se
scufunda în apa distilata. Apa este atrasa în osmometru și urca pe tubul
capilar proporțional cu presiunea osmotica. Presiunea osmotica
reprezinta presiunea ce poate opri expansiunea lichidului, fiind egala în
plasma cu 6,7 atmosfere, adica cu 5300mm/Hg. Presiunea osmotica a
sîngelui masoara 300 miliosmoli pe litru. Doua soluții cu aceeași presiune
osmotica sunt izoosmotice. O soluție ce are presiunea osmotica mai
mare decît o soluție cu care se compara, este considerata hiperosmotica,
iar cînd are o presiune osmotica mai mica, hipoosmotica.    Toate
compartimentele lichidiene ale organismului au aceeași presine osmotica.
O soluție izotonica are presiunea osmotica egala cu a lichedelor
organismului. Cînd presiunea osmotica depașește pe cea a lichidelor
organismului se socotește drept hipertonica. Soluția hipotonica, se
caracterizeaza printr-o presiune osmotica inferioara lichidelor
organismelor. Celule organismului sunt adevarate osmometre datorita
faptului ca membrana lor este semipermeabila. Cînd presiunea osmotica
crește sunt stimulați osmoreceptorii din hipotalamulul anterior și se
declanșeaza secreția de ADH care reține apa și restabilește presiunea.

Presiunea coloidosmotica - este atribuita prezenței în sînge a substanțelor

macromoleculare (proteine) . Proteinele plasmatice contribuie la presiunea
osmotica abia cu 25mm/Hg. Valoarea scazuta a presiunii coloidosmotice se
explica prin dimensiunile foarte mari ale proteinelor (greutatea moleculara a
unor fractiuni este peste 1milion) și numarul redus de particole. Presiunea
coloidosmotica joaca rol important în procesul de schimb capilar. In zona ansei
arteriale a capilarului, presiunea hidrostatica împinge apa cu substanțele
micromoleculare în interstițiu cu 35mm/Hg iar presiunea coloidosmotica de
numai 25mm/Hg tinde sa rețina apa și substanțele micromoleculare în vase.
Presiunea hidrostatica fiind predominanta, apa și micromoleculele trec în
interstiții, proces numit ''transudare''. In capilarul venos presiunea
coloidosmotica ramîne de 25mmHg, pe cînd presiunea hidrostatica scade la
15mm/Hg, ceea ce face ca apa din lichidul interstițial sa fie resorbita în capilare
(edemele apar cînd proteinemia scade sub 5,5g%).

Proprietațile de aparare ale sîngelui

Imunitatea

Prin componentele sale, sîngele indeplinește un rol foarte important și în

apararea organismului contra microorganismelor producatoare de boli. Datorita
acțiunii sîngelui , organismul are o rezistența care impiedica îmbolnavirea.
Aceasta stare de rezistența a organismului fața de acțiunea de infecție a
microorganismelor patogene se numește imunitate, iar ramura biologiei care
studiaza imunitatea se numește imunologie. Un microorganism patogen
(bacterie ,virus) produce toxine care au acțiune nociva asupra organismului.
Pentru a impiedica aceasta acțiune nociva, și, în consecința, îmbolnavirea
,organismul trebuie sa actioneze atît asupra microorganismului, cît și asupra
toxinelor produse de el. La aceasta acțiune a organismului contribuie leucocitele
si anticorpii. Substanța eliberata de microorganism exercita o actiune de atracție
asupra fagocitelor ; acestea parasesc vasele sanguine și se apropie de punctul de
intrare a microorganismului. Mișcarea fagocitelor catre microorganism
constituie un chemotactism pozitiv. Apoi fagocitele ingera și digera
microorganismul. Daca fagocitele reușesc sa distruga microorganismele intrate
în corp, imbolnavirea nu se produce. Sunt însa cazuri în care numarul
microorganismelor invadatoare fiind mare, acestea reușesc sa omoare multe
leucocite ; leucocitele moarte formeaza puroiul care este , in cele din urma,
îndepartat tot prin actiunea fagocitelor. Daca fagocitele nu vor reuși sa distruga
microorganismele invadatoare, se va declanșa boala.

Patrunzînd in corpul omenesc, microorganismele se comporta ca antigene.In

general, se numesc antigene acele corpuri care, intrînd in organism, îl fac sa
produca substanțe numite anticorpi, care intra în reacție cu antigenele care le-au
determinat, sau cu unele derivate ale acestora. Anticorpii sunt subsanțe proteice
care apar in plasma numai în prezența unui antigen și au acțiune specifica, adica
acționeaza numai asupra antigenului care le-a provocat apariția. Ei se formeaza
în sistemul reticulohistiocitar și în țesutul limfatic. La baza compoziției chimice
a anticorpilor stau globulinele plasmatice. Dupa cum acționeaza , anticorpii se
grupeaza:

- aglutinine care împiedica raspîndirea în tot corpul a microorganismelor ;

- lizine, care distrug microorganismele;

- precipitine, care precipita substanțele proteice straine;

- antitoxine, care neutralizeaza toxinele produse de microorganisme;

- opsonine, care sensibilizeaza microorganismele fața de acțiunea fagocitelor.

Fagocitele și anticorpii joaca rolul principal în asigurarea imunitații.

Acțiunea lor nu se desfașoara izolat : anticorpii pregatesc stimuleaza,
intr-o mare masura, acțiunea fagocitelor, prin sensibilizarea și slabirea
microorganismului, facînd, în felul acesta, ca el sa fie mult mai ușor
distrus de fagocite. Intre fagocite și anticorpi exista deosebiri care
privesc felul cum își desfașoara acțiunea. Fagocitele pot incorpora orice
particula straina care a patruns în corp sau chiar particule care au
patruns în corp (fragment de celule) ; ele au o acțiune nespecifica , pe
cînd acțiunea anticorpilor este strict specifica, cum s- a aratat mai sus.
Pe langa fagocite și anticorpi, intervin în asigurarea imunitații numeroase
alte dispozitive, dintre care merita sa amintim, dispozitivele de bariera,
cum sunt tegumentul cu anexele lui și diferite mucoase. Acestea au un
rol foarte important în impiedicarea intrarii microorganismelor, daca sunt
intacte; fiecare leziune a lor reprezinta o poarta de intrare a
microorganismelor în corp. Si unele organe interne aparțin dispozitivelor
de bariera ; așa este ficatul, cu rol foarte important în apararea
organismului. Toate aceste dispozitive de aparare funcționeaza
coordonat și se gasesc sub controlul sistemului nervos central și în
special al scoarței cerebrale. Imunitatea poate prezenta aspecte foarte
variate, în general ea putînd fi naturala sau artificiala

IMUNITATEA NATURALA -este nereceptivitatea oganismului fața de

anumite boli , fara nici un fel de intervenție artificiala. Ea se poate
prezenta sub doua forme: imunitate naturala innascuta și imunitatea
naturala dobandita.

Imunitatea naturala innascuta se manifesta chiar din momentul

nașterii. La nou-nascut , în primele saptamîni de viata , imunitatea este
realizata prin acțiunea anticorpilor care s- au format în corpul mamei și
au trecut, prin placenta , în sîngele fatului. Mai tîrziu se declanșeaza
mecanismul propriu de formare a anticorpilor. Imunitatea naturala
innascuta se manifesta foarte diferit la organisme diferite ; de aceea
receptivitatea fața de un anumit microorganism patogen este și ea
diferita, dupa indivizi. Așa se explica de ce unii oameni se imbolnavesc
de o anumita boala , iar alții nu.

Imunitatea naturala dobandita este imunitatea pe care organismul

nu o are în momentul nașterii, dar o capata dupa ce a suferit o infectare
naturala cu un anumit microorganism patogen, adica , dupa ce a suferit
de o anumita boala infecțioasa, organismul devine imun , nereceptiv
pentru microorganismul care a produs aceasta boala. In acest caz, in
timpul infectiei , sub acțiunea microorganismului patogen , se
declanseaza mecanismele de aparare care previn o noua infecție.
Imunitatea naturala dobandita sau imunitatea prin imbolnavire nu se
manifesta pentru toate bolile infecțioase, iar durata ei este variabila,
depinzînd de caracterele individuale și de natura bolii. Sunt cazuri cînd,
pentru aceeași boala infectioasa , imunitatea dobîndita , se manifesta la
unii indivizi (la care boala nu recidiveaza pentru toate bolile infectioase,
iar durata ei este variabila, depinzînd de caracterele individuale și de
natura bolii. Sunt cazuri cînd, pentru aceeasi boala infecțioasa ,
imunitatea dobîndita , se manifesta la unii indivizi (la care boala nu
recidiveaza) și nu se manifesta la alți indivizi (la care boala recidiveaza ,
chiar de mai multe ori) ; tot astfel unele boli infecțioase, cum este
scarlatina, dau imunitate dobîndita, pe cand altele, cum este gripa, nu
dau imunitate dobîndita și de aceea recidiveaza.

IMUNITATEA ARTIFICIALA- este imunitatea care se realizeaza in

mod artificial ,adica prin tratament medical.Dupa mecanismul prin care
se realizeaza ea poate fi: imunitate activa și imunitate pasiva.

Imunitatea activa este imunitatea în care organismul îsi produce

singur mijloacele specifice de aparare , anticorpii, sub influența unui
preparat introdus în mod artificial. Introducerea acestui preparat în corp
se numește vaccinare sau imunizare activa. Preparatele folosite în acest
scop pot fi: vaccinul și anatoxina.

Vaccinul este un preparat format dintr-o cultura de microorganisme

patogene, care introdus in corp funționeaza ca antigen și provoaca
formarea anticorpilor specifici. Microorganismele pot fi omorîte sau
slabite. Prin omorîrea sau slabirea, microorganismele și-au pierdut
virulența, adica puterea de a produce toxina, și deci nu pot provoca
starea de boala, dar îsi pastreaza proprietațile antigenice și stimuleaza
organismul la formarea anticorpilor. Omorîrea sau atenuarea
microorganismelor se poate face prin acțiunea unor agenți fizici (caldura,
radiații ultraviolete) chimici(formol,alcool) sau biologic (bila,tesut nervos
numita și toxoid este o toxina care și-a pierdut toxicitatea, dar și-a
pastrat proprietatea de antigen; ea se prepara prin supunerea toxinelor
la acțiunea unei substanțe chimice. Vaccinul și anatoxina funcționeaza ca
antigene și stimuleaza organismul în producerea anticorpilor, dar în
același timp, sunt stimulate și celelalte mecanisme care contribuie la
asigurarea rezistenței organismului împotriva agenților patogeni.
Vaccinarea este un mijloc de prevenire a îmbolnavirii organismlui și dau
acestuia o imunitate de durata (în unele cazuri de cîțiva ani)

Imunitatea pasiva este imunitatea care se obține prin introducerea în

corp a anticorpilor specifici gata formatați ; în acest caz organismul nu
folosește mijloacele specifice proprii, este pasiv. Pentru obținerea acestei
forme de imunitate se folosește serul imun. Daca în corpul omului au
patruns sau au fost introduse microorganisme patogene, în plasma apar
anticorpi specifici. Serul care contine anticorpi se numește ser imun și
poate fi folosit pentru vindecarea unei boli prin obținerea imunitații
pasive. Serul imun se poate obține din sîngele oamenilor care au fost
bolnavi de boli contagioase sau din sîngele unor mamifere (cal,iepure)
care au fost infectate special ; serurile obținute din sîngele omului se
numesc seruri omologe, iar cele obținute din sîngele mamiferelor se
numesc seruri eterologe. Dupa acțiunea pe care o au, serurile pot fi :
seruri antitoxice, care acționeaza asupra toxinelor, sau seruri
antimicrobiene, care acționeaza asupra microorganismelor ; exista seruri
cu acțiune mixta. Folosirea serurilor se face cu foarte mare atenție,
întrucît ,in unele cazuri , prin introducerea serului se pot produce stari
grave, cunoscute sub numele de reacțiile serului, care pot provoca chiar
moartea. Imunitatea pasiva, care se obține cu ajutorul serului imun este,
în general de scurta durata. Ea variaza , dupa natura serului folosit, între
15 si 40 zile. Seroterapia se folosește mai mult cu scop curativ decît
preventiv. Imunitatea are o importanța covarșitoare pentru menținerea
sanatații organismului.

FUNCTIILE SANGELUI

Transportul de gaze - sângele are rolul de a transporta gazele

împlicate în procesul respirației. De la nivelul plamânilor sângele se
încarca cu oxigen (O2), pe care îl transporta prin vasele de sânge la
organe și țesuturi. Aici are loc schimbul de gaze între tesuturi și sânge,
oxigenul fiind transferat catre țesuturi, iar dioxidul de carbon (CO2),
rezultat din procesele de ardere, trece în sânge, urmând a fi transportat
la plamâni, unde va avea loc un nou schimb de gaze.
Transportul de nutrienti, apa și produsii de catabolism - aceasta
funcție a sângelui este de o importanța majora, îndeplinind doua
necesitați ale organismelor vii: nutriția și excreția. De la nivelul zonei de
absorție a tractului digestiv, sângele se încarca cu nutrienți (ex: proteine,
lipide, glucide, vitamine, minerale etc.) și apa, pe care îi transporta cu
ajutorul sistemului circulator, la organe și țesuturi. Odata ajunși aici,
nutrienții și apa sunt transferați țesuturilor, iar produșii reziduali rezultați
din degradarea acestora, trec din țesuturi în sânge, prin intermediul
caruia sunt transportați la rinichi, de unde vor fi preluați de celulele
specializate în filtrare.
Transportul de molecule în curs de maturare - sângele are rolul de
a transporta substanțele în curs de maturare, de la un organ la altul,
unde sufera modificari, pentru a putea fi folosite în procesele fiziologice.
De exemplu parcursul vitaminei D, care este produsa în forma inactiva în
celulele tegumentare, de unde este preluata de sânge și transportata la
ficat, iar apoi la rinichi pentru a putea fi transformata în vitamina D
activa. De aici vitamina D activa este transportata de sânge în intestinul
subtire unde ajuta la absorția calciului.
Transportul moleculelor cu rol în reglarea proceselor vitale -
majoritatea proceselor din corpul uman sunt reglate pe cale umorala, de
catre hormoni. Pentru a ajunge de la organele, care îi produc, pâna la
organele ținta, hormonii sunt transportați prin vasele sanguine, de catre
sânge.
Reglarea pH-ului și menținerea presiunii osmotice a mediului
intern -sângele conține substanțe care ajuta la menținerea pH-ului în
limitele lui normale (7,35-7,40), precum și substanțe care ajuta la
menținerea în limite normale a presiunii osmotice a mediului intern.
Mentinerea temperaturii constante a corpului - sângele este
implicat și în procesele de termoreglare din organism. Atunci când
temperatura interna a corpului crește, sângele preia o parte din energia
termica și o transporta la periferie, unde caldura este eliminata în mediul
extern, iar în situațiile în care organismul risca sa se raceasca prea mult,
prin vasoconstricție tegumentara, sângele ajunge din ce în ce mai puțin
în teritoriile periferice ale corpului pentru a evita pierderea suplimentara
a caldurii.
Protecție împotriva substanțelor straine și agenților patogeni -
unele celule sanguine (leucocitele), precum și o serie de compusi
biochimici din sânge (anticorpii) constituie o importanța parte a
sistemului imunitar, protejând organismul împotriva elementelor straine,
precum microorganismele si toxinele.
Formarea de coaguli - sângele are proprietatea de a se coagula în
locul unde un vas este lezat, astfel prevenindu-se o eventuala pierdere
excesiva de sânge. Deasemenea, procesul de coagulare este primul pas
din fenomenul de refacere al tesutului

Componentele sangelui

Sângele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coaguleaza.

Prin centrifugarea unei eprubete cu sânge incoagulabil timp de 15 la 3
000 t/minut se produce separarea sângelui în doua componente".
Elementele figurate ale sângelui, situate la fundul eprubetei, se prezinta
ca un lichid foarte vâscos, de culoare rosie-închisa; Plasma sangvina,
situata deasupra, este un lichid mai putin vâscos, transparent, de culoare
galben-citrin.

Elementele figurate ale sângelui reprezinta 45% din volumul sangvin.

Aceasta valoare poarta numele de hematocrit sau volum globular
procentual. Hematocritul variaza cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta
(scade cu vârsta) sau în functie de factori de mediu ambiant (caldura
provocând transpiratie duce la scaderea apei din sânge si cresterea
valorilor hematocritu-lui) etc. Prin examenul microscopic al sângelui se
observa trei tipuri de elemente figurate:

- globulele rosii (hematii sau eritrocite);

- globulele albe (leucocitele)
- plachetele sangvine (trombocitele).
Pentru a studia elementele figurate se face un frotiu de sânge proaspat.
Se dezinfecteaza cu alcool pulpa degetului aratator si se înteapa cu un ac
sterilizat. În momentul când apare o picatura de sânge, aceasta se aplica
pe o lama si se întinde în strat subtire cu o lamela de sticla. Dupa uscare,
frotiul se examineaza la microscop. Frotiul poate fi conservat prin fixare
în amestec de alcool-eter, în parti egale.

Hematopoieza este procesul de reînnoire continua a elementelor

figurate ale sângelui. Exista câte o cale separata pentru fiecare din cele
trei tipuri celulare principale (eritropoieza pentru eritrocite, leucopoieza
pentru leucocite si trombocitopoieza pentru trombocite) iar la leucocite
se descriu cai separate pentru granulocite (granulocitopoieza) si pentru
limfocite (limfopoieza).
Toate celulele sangvine au o origine comuna: celula stem pluripotentiala
din maduva osoasa (celula hematoformatoare primitiva).

Exista doua mari sectoare ale hematopoiezei: sectorul

medular(mielopoieza), unde se formeaza eritrocitele, granulocitele și
trombocitele, și sectorul limfatic(limfopoieza), unde se formeaza
limfocitele și plasmocitele. Producția de celulele sanguine este adaptata
permanent la necesitațile organismului; ea poate crește mult prin
transformarea maduvei grasoase în maduva hematopoietica.
ERITROCITELE hematiile- globulele rosii) sunt celule fara nucleu,
bogate în hemoglobina, un pigment de culoare rosie, cu rol în transportul
02 si C02.
Numarul lor este considerabil : un mm3 de sânge contine 4 500 000
hematii la femeie si 5 000 000 la barbat. La copilul mic numarul
eritrocitelor este si mai mare (5 500 000-6 000 000/mm3), iar la locuitorii
podisurilor înalte se înregistreaza cifre de 8 000 000 globule rosii la 1
mm3. Numarul hematiilor poate creste temporar prin golirea rezervelor
de sânge (mai bogate în hematii ca sângele circulant). Cresteri de lunga
durata sunt poliglobulia de altitudine si poliglobulia unor bolnavi de
plamâni sau cu defecte congenitale ale inimii. Scaderea numarului este
consecinta unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze deficitare
Forma si structura hematiilor reprezinta adaptari morfologice la functia
de transport a gazelor. Privite din fata, hematiile apar ca discuri rotunde
sau usor ovalare cu centrul, de culoare mai deschisa si periferia mai
intens colorata galben-auriu. Acest aspect se datoreste variatiei grosimii
hematiei care la centru masoara 1,5 iar la periferie, 2,5 µ Lipsa nucleului
permite o mai mare încarcare cu Hb. In structura hematiei se distinge o
membrana lipoproteica. In interiorul hematiei se afla o cantitate mare de
hemoglobina(Hb). Hematia nu contine organite celulare, nu este capabila
de sinteza proteica iar metabolismul sau este foarte redus, si, ca atare,
hematia consuma foarte putin oxigen.

ERITROPOIEZA Hematiile circulante reprezinta doar o etapa din viata

acestor elemente. Din momentul patrunderii în circulatie si pâna la
disparitia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie de viata a
eritrocitelor). Desi traiesc relativ putina vreme, numarul lor ramâne
constant. Exista un echilibru intre procesul de distrugere si cel de for-
mare de noi hematii. Sediul eritropoiezei este maduva rosie a oaselor,
sediul distrugerii este splina. Un organism adult are cam 1,5 kg maduva
rosie. Cantitatea ei variaza în functie de nevoia de oxigen a organismului.
Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din maduva rosie intra în repaus,
celulele se încarca cu lipide si maduva rosie se transforma în maduva
galbena. Spre batrânete, maduva galbena sufera un proces de
transformare fibroasa si devine maduva cenusie. Daca apar conditii care
solicita eritropoieza (efort repetat, viata la altitudine) are loc un proces
invers, de transformare a maduvei galbene în maduva rosie si o sporire
corespunzatoare a eritropoiezei. Intre maduva rosie si cea galbena exista
tot timpul vietii un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator
neuro-endocrin.
Maduva cenusie nu mai poate fi recuperata pentru hematopoieza.
Eritropoieza se regleaza prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii
eritropoiezei sunt situati în diencefal, iar excitantul principal este
scaderea aprovizionarii cu oxigen a acestor centri (hipoxia).

Hipoxia actioneaza si la nivelul rinichiului care secreta, în aceste conditii,

un factor eritropoietic. Acesta determina formarea în organism a unui
hormon eritropoietic numit eritropoietina ce actioneaza asupra celulei
stern unipotente, eritroformatoare, determinând cresterea numarului de
hematii. Desfasurarea normala a eritropoiezei necesita asigurarea cu
substante nutritive, vitamine (C, B6, B12 , acid folie) si Fe. În cazul unor
deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate ca sistemul de reglare a
eritropoiezei functioneaza normal.
ROLUL HEMATIILOR

Hematiile joaca doua roluri esentiale pentru organism: în transportul 02

si C02 si în mentinerea echilibrului acido-bazic.
HEMOLIZA Hematiile batrâne si uzate sunt distruse prin hemoliza în
splina ("cimitirul hematiilor"), ficat, ganglioni limfatici si maduva oaselor.

LEUCOCITELE

Globulele albe sunt elemente figurate ale sîngelui ce poseda

nucleu.Numarul lor este in medie 5000/mm3. Aceasta valoare poate
varia in condiții fiziologice si patologice.Creșterea numarului se numește
leucocitoza,iar scaderea se numește leucopenie.Numarul leucocitelor
poate varia in condiții normale cu 1-3mii de elemente pe mm3.Astfel,la
un copil se intîlnesc 8-9 mii leucocite pe mm3,iar la batrîni se intîlnesc 3-
5 mii leucocite pe mm3.In efort fizic avem leucocitoza,iar dupa un repaus
prelungit,leucopenie.

Variațiile patologice sunt mult mai mari. In bolile infecțioase

microbiene numarul leucocitelor poate crește pîna la 15-30 mii pe
mm3,iar in unele forme de cancer (leucemii) numarul poate depași
cateva sute de mii pe mm3, incît sîngele capata o culoare albicioasa
(sange alb). Exista mai multe tipuri care difera între ele ,atît ca origine si
morfologie, cît și în privința rolului în organism. Exprimarea lor
procentuala se numește formula leucocitara.In cadrul acestei formule
deosebim leucocite cu nucleu unic (mononucleare)si leucocite cu nucleu
fragmentat,polilobat (polinucleare).
Mononuclearele reprezinta 32%, iar polinuclearele reprezinta
68%din leucocite.Grupa mononuclearelor cupride limfocitele care
reprezinta 25% si monocitele 7%.

Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare.Aceste celule se mai

numesc si granulocite,dupa granulatiile ce se observa în citoplasma lor.In
funcție de afinitatea diferita a granulațiilor fața de coloranți,
polinuclearele se împart :

- polinucleare neutrofile(65%). Granulațiile acestora se coloreaza bine

cu coloranți neutri. Ele se mai numesc polimorfonucleare
neutrofile(PMN).

- polinucleare eozinofile(2,5%). Au granulații ce se coloreaza cu

coloranți acizi.

- polinucleare bazofile(0,5%). Au granulații cu afinitate pentru coloranți

bazici.

Dimensiunile leucocitelor variaza intre 6-8microni pentru limfocitul mic si

20 microni in diametru pentru monocite si neutrofile.

Leucocitele prezinta o structura celulara completa. Au o membrana cu

plasticitate remarcabila. Datorita ei leucocitele întind prelungiri
citoplasmatice (pseudopode) cu ajutorul carora devin mobile și se pot
deplasa în afara vaselor capilare(diapedeza) și pot îngloba
microbi(microfagocitoza)sau resturi celulare(macrofagocitoza).
Granulațiile polinuclearelor sunt mici saci si vezicule(lizozomi) pline cu
enzime hidrolitice care participa la digestia corpului fagocitat. Tot in
familia leucocitelor se includ si plasmocitele,celule provenite din
limfocite,specializate in producția de anticorpi.

Leucopoieza-durata vietii leucocitelor variaza foarte mult de la 1-2 zile

pentru polinuclearele neutrofile,pana la cîtive ani pentru limfocitele
dependente de timus(limfociteT).Sediul leucopoiezei este diferit in raport
cu sistemul celulelor de care aparține leucocitul.Astfel,granulocitele si
monocitele sunt produse la nivelul maduvei roșii a oaselor,în timp ce
limfopoeza are loc în splina, timus,ganglionii limfatici,placile Payer din
jejun-ileon.

Granulocitopoieza pornește tot de la celula stem pluripotenta care se

afla și la originea hematiilor. Din aceasta se diferențiaza celula stem
unipotenta. Prin procese de diferențiere și multiplicare se formeaza
granulocitele si monocitele mature.

Limfopoieza. Limfocitele deriva din celula stem limfoformatoare, cu

sediul in maduva roșie hematogena. Organismul produce doua tipuri de
limfocite:limfocite "T" sau timodependente,si limfocite "B" sau
bursodependente.Primele se dezvolta sub influența timusului, iar ultimele
sub influența unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la
pasari(maduva osoasa).La adult maduva roșie produce limfocite B,iar
ganglionii limfatici si splina produc ambele tipuri.

Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neumorale complexe.

Centrii leucopoiezei sunt situați in hipotalamus.Activitatea acestor centri
se intensifica atunci cînd în sînge crește concentrația acizilor nucleici
rezultați din distrugerea leucocitelor batrîne.In cazul patrunderii în
organism a unor agenți patogeni are loc,de asemenea,o stimulare prin
antigene a leucopoiezei,urmata de creșterea peste normal a
leucocitelor,fenomen numit leucocitoza.

Leucopoieza medulara se poate intensifica atît sub influența stimililor

nervoși plecați de la centrul de reglare,cît și a unor substanțe chimice
numite leucopoietine.Creșterea numarului de leucocite circulante poate
avea loc și fara creșterea prealabila a leucopoiezei numai prin
mobilizarea rezervorului medular de leucocite.Acest mecanism asigura un
raspuns precoce al organismului fața de invazia agenților straini.

Rolul leucocitelor este complex si diferit, dupa tipul lor. Principala

funcție a leucocitelor consta in participarea acestora la reacția de aparare
a organismului.

Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agenților

patogeni.Datorita vitezei de diapedeza și deplasarii rapide prin
pseudopode,polinuclearele nu stau în sînge mai mult de cateva ore. Ele
ajung primele la locul infecției unde fagociteaza microbii,distrugîndu-i.
Datorita acestei acțiuni polinuclearele se numesc și microfage, numarul
lor crește mult în infecțiile acute. Ieșirea leucocitelor din vas este
favorizata de încetinirea curgerii la nivelul focarului inflamator(datorita
vasodilatației) precum și alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen
numit marginație. Marginația, diapedeza și deplasarea leucocitelor prin
pseudopode spre focarul inflamator sunt favorizate de atracția
leucocitelor de catre unele substanțe locale, fenomen cunoscut sub
numele de chimiotactism pozitiv. Ajunse în apropierea
microbilor,neutrofilele emit pseudopode si cu ajutorul lor îi inglobeaza,
formînd vacuole citoplasmatice numite fagozomi. Ulterior, lizozomii
neutrofilelor se contopesc cu fagozomul. In interiorul fago-lizozomului
microbul este digerat sub acțiunea enzimelor lizozomale. Cînd leucocitele
fagociteaza un numar prea mare de microbi ele sufera efectele toxice ale
unor substanțe eliberate de aceștia și mor. Amestecul de microbi,
leucocite moarte și lichid exudat din vase formeaza puroiul.

Eozinofilele au rol in reacțiile alergice.Granulațiile lor conțin

histamina.Numarul lor crește în bolile parazitare si alergice.

Bazofilele au rol in coagularea sîngelui, prin intermediul unei substanțe

anticoagulante numita heparina, conținuta în granulații. Tot datorita
heparinei, leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina
favorizînd dizolvarea chilomicronilor și dispersia lor in particule fine, ce
pot fi mai ușor utilizate de catre țesuturi.

Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atît direct, cît și în

urma transformarii lor în microfage, proces ce are loc dupa iesirea
monocitelor din vase în țesuturi.Monocitele și macrofagele formeaza un
singur sistem celular care fagociteaza atît microbi, cît și, mai ales,
resturile celulare (leucocite, hematii, etc) și prin aceasta contribuie la
curațirea și vindecarea focarului inflamator.

Limfocitele au rol considerabil în reacția de aparare specifica.

Clasele de limfocite

Deși asemanatoare ca morfologie, limfocitele reprezinta o populație

celulara cu funcții individuale foarte diferențiate. Se descriu doua clase
principale de limfocite, in raport cu modul în care acestea participa la
procesul de imunitate:
- limfocitele B , care participa la imunitatea umorala, mediata prin
anticorpi;

- limfocitele T, care participa la imunitate prin mecanism celular.

Morfologia limfocitelor T și B apare identica atît la microscopul optic, cît
și la cel electronic. Denumirea de T sau B provine de la inițialele
organelor limfoide centrale în care se petrece "instructajul" diferentiat al
limfocitelor. Exista doua asemenea organe limfoide centrale: timusul și
bursa limfatica. Instructajul timic sau bursal al limfocitelor are loc in
perioada fetala.Toate limfocitele se dezvolta dintr - o celula cap de serie
mica, celula stem unipotenta limfopoietica. Dupa formare, o parte din
limfocite se fixeaza în timus, altele în maduva hematogena (organ
omolog cu bursa limfatica, prezenta numai la embrionul de pasari, și
absența la fatul de mamifere). Aici are loc un proces de diferențiere și
specializare a limfocitelor. In timus se vor forma limfocite T
(timodependente) capabile sa lupte direct cu antigenele, iar în maduva
osoasa se vor forma limfocitele B (bursodependente), capabile sa lupte
indirect cu antigenele prin secreția de anticorpi specifici. Dupa nastere
limfocitele B, T migreaza din organele limfoide centrale în ganglionii
limfatici, unde vor genera limfocitele necesare apararii specifice a
organismului.

Clonele limfocitare

In cursul limfopoiezei se diferentiaza zeci de milioane de familii

limfocitare, numite clone: fiecare clona este specializata pentru
recunoașterea unui singur antigen corespunzator ; s - au specializat
pentru recunoașterea unui singur antigen tot atîtea tipuri de limfocite T
sau B, astfel ca la un anumit antigen reactioneaza și se multiplica numai
grupul limfocitelor care recunosc antigenul și îl ataca direct (limfocitele
T) sau fabrica împotriva lui anticorpi specifici (limfocite B). Un astfel de
limfocit ultraspecializat formeaza, împreuna cu descendenții sai o clona
celulara imuna.

Markerii limfocitari

Diferența dintre un limfocit T sau B, precum și dintre clonele limfocitare,

se afla la nivelul membranei acestora. Celula T poseda markeri de
suprafața ce funcționeaza ca receptori și permit diferențierea subclaselor
de limfocite T și receptori: celule T au receptor antigen specific ce
funcțineaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Celula B poseda
ca markeri de suprafața un tip special de imunoglobuline (Ig M
monomerica) ce funcționeaza ca situs pentru recunoașterea antigenului.
Datorita acestor caracteristici limfocitele acționeaza numai cu antigenele
corespunzatoare. Ddiferenta dintre un limfocit T sau B, precum si dintre
clonele limfocitare se afla la nivelul membranei acestora. În structura
membranei fiecarui limfocit se afla aproximativ 100 000 macromolecule
de imuno-globuline (anticorpi), identice pentru aceeasi clona dar diferite
de la o clona la alta, numite receptorii de antigen.

TROMBOCITE - cele mai mici elemente solide ale sîngelui, au rolul

important de a produce coagularea (inchegarea) sîngelui. In caz de
hemoragie, prin leziuni ale vaselor sanguine, trombocitele se aduna în
gramezi și contribuie, pe langa alte mecanisme la formarea cheagului și
închiderea ranii și deci la oprirea hemoragiei.

Valori normale
150 000-300 000/mm cubi.

Scaderi patologice

Scaderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la

sîngerearea vaselor sanguine, chiar dupa leziuni foarte mici.De aceea,
înainte de orice operație, se recomanda numaratoarea trombocitelor.

Creșteri patologice

Createrea numarului de trombocite peste 400 000 poate predispune

coagularea accentuata a sîngelui chiar în interiorul corpului, impiedicînd
circulația în vase, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite,
accidente vasculare cerebrale, etc

Plasma

Dupa îndepartarea elementelor figurate ale sângelui, ramâne un lichid

vâscos, galbui, numit plasma. Plasma reprezinta 55% din volumul
sângelui. Plasma sangvina contine apa (in proportie de peste 90%) în
care sunt dizolvate substanțe anorganice (în special ioni) și substanțe
organice (proteine, substanțe nutritive, produși de metabolism, hormoni,
etc). Plasma sangvina din care au fost îndepartate proteinele de
coagulare reprezinta serul.

Proprietatile plasmei sunt similare cu ale sângelui, difera doar valorile

si culoarea (plasma este incolora). Plasma este formata din apa (90%),
care vehiculeaza celelalte componente și mijlocește schimburile de
substanțe și reacții chimice; proteine (6,5 -8 g\100 ml)cu rol in
asigurarea presiunii coloidosmotice, în transportul unor substanțe
,apararea inimii ,cuagularea , precum și produși lor de degradare (uree,
acid uric , creatinina) lipide (400-800mg\100ml) glucoza(în jur de
200mg\100ml) saruri minerale (ai caror ioni au fiecare funcții specifice)
alte substanțe (bilirubina, hormoni,vitamine,enzime)

Funcțiile plasmei

Rolul proteinelor plasmatice

Albuminele rol de transport al unor substante minerale (Cu, Ca, Fe),
hormoni, pigmenti biliari, precum si rol în presiunea coloid-osmotica a
sângelui. Scaderea albuminelor compromite schimburile de la nivelul
capilarelor.

Globulinele au rol în transportul substantelor prin sânge, în coagularea

acestuia si contribuie, alaturi de albumine, la presiunea omotica.
Gamaglobulinele, numite si imunoglobuline (Ig), sunt suportul chimic al
anticorpilor.
Fibrinogenul are rol in coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea
solubila într-o retea insolubila numita cheag de fibrina.

2.PREZENTAREA TEORETICA A LEUCEMIEI

1.1. DEFINIȚIE. GENERALITĂȚI

Leucemia este un cancer al celulelor sângelui. Celulele din sânge sunt produse
în măduva osoasă, care este un țesut prezent în majoritatea oaselor. În
leucemie, măduva osoasă începe să producă prea multe leucocite (celulele
albe) și uneori acestea nu-și mai îndeplinesc funcțiile. Aceste celule se
înmulțesc în continuu, când ar fi normal să se oprească din acest proces. Ele pot
avea o diviziune celulară mult mai rapidă decât celelalte celule. În timp, aceste
celule anormale ajung să înlocuiască celulele normale - leucocitele, hematiile și
trombocitele. Leucocitele au rolul de a ajuta organismul să lupte cu infecțiile.
Hematiile au rolul de a asigura o bună oxigenare la nivel celular, necesară
pentru o bună funcționare a organismului, iar trombocitele ajută în oprirea
sângerărilor. În momentul când aceste celule leucemice le înlocuiesc pe cele
normale, sângele nu-și mai poate îndeplini funcțiile. Ca urmare se pot produce
sângerări și echimoze (vânătăi) cu ușurință, poate exista o stare de oboseală
continuă sau persoanele în cauză se pot îmbolnăvi frecvent.

1.2. ETIOLOGIE ȘI EPIDEMIOLOGIE

Etiologia leucemiilor este multifactoriala. Factori genetici, virali si ai mediului

inconjurator, cum sunt radiatiile, chimicalele si medicamentele sunt implicate
in patogeneza leucemiilor. Se considera drept model final patologic alterarea
ADN-ului, cu aranjarea materialului genetic si permiterea oncogenelor anterior
silentioase sa fie exprimate.

Cauzele leucemiei nu sunt foarte bine cunoscute. Nu se cunoaște de ce unii

oameni fac această boală și alții nu. Cercetările au arătat că unii oameni sunt
mai predispuși decât alții la a face această boală. Un factor de risc este orice
factor ce poate crește șansa de a avea o afecțiune. Factorii de risc pentru
leucemie sunt:

- tratamentele de chimioterapie (utilizate în tratamentul cancerului)

- expunerea la o serie de radiații sau substanțe chimice la locul de muncă

- fumatul.

Majoritatea oamenilor cu această afecțiune nu au acești factori de risc.

Leucemia nu se transmite de obicei genetic, dar există rare cazuri în ceea ce
privește leucemia limfatică cronică.

Leucemia mieloida cronica reprezinta 15–20 % din cazurile de leucemie la

adult. Incidenta LMC est de aproximativ 10-l5 cazuri noi, pe an, la un milion de
indivizi. Incidenta creste progresiv cu varsta. Mediana varstei in momentul
diagnosticului este intre 50 si 60 de ani (potrivit diverselor serii publicate), dar
boala poate apare la orice varsta. Se semnaleaza, in ultimii ani, o crestere a
incidentei la varste tinere. Frecventa bolii este aproximativ egala la cele doua
sexe, cu un sex ratio de 1,4-2,2 in favoarea sexului masculin.

1.3. FACTORI DE RISC

Un factor de risc este acel lucru ce poate crește șansa de a avea această
afecțiune. Totuși, majoritatea oamenilor cu leucemie nu au nici unul din factorii
de risc cunoscuți. Factorii de risc pentru apariția leucemiei sunt:

- fumatul: 20% dintre persoanele cu leucemie mieloidă acută fumează sau

folosesc produse ce conțin tabac

- expunerea la nivele crecute de radiații: persoanele care au fost aproape de

zonele exploziei bombelor atomice din Japonia, din timpul celui de-al doilea
război mondial sau persoanele din Ucraina care au fost în zona unde a avut loc
accidentul nuclear de la Cernobîl, au un risc foarte mare de a face leucemie
- expunerea la substanțe chimice, cum ar fi benzenul sau formaldehida: uneori
această expunere se realizează la locul de muncă

- chimioterapia și radioterapia utilizate în tratamentul cancerului

- boli genetice, cum ar fi sindromul Down (afecțiune congenitală determinată

de prezența unui cromozom supranumerar la nivelul perechii 21 de
cromozomi)

- infecția cu virusul HIV

- alte boli ale sângelui, cum ar fi sindromul mielodisplazic

- transmiterea genetică, în special în cazul formei de leucemie cronică

mieloidă.

2.4. MECANISM FIZIOPATOGENETIC

În majoritatea cazurilor de leucemie există prea multe celule albe modificate.

Aceste celule le înlocuiesc pe cele normale în măduva osoasă și se adună la
nivelul nodurilor limfatice, la nivelul splinei și a ficatului. Acest lucru duce la
îngreunarea luptei organismului cu diferitele infecții.

Celulele albe ajută organismul să lupte cu infecțiile apărute. Hematiile au rolul

de a asigura o bună oxigenare la nivel celular, necesară pentru buna
funcționare a organismului, iar trombocitele ajută în oprirea sângerărilor. În
momentul când aceste celule leucemice le înlocuiesc pe cele normale, sângele
nu-și mai poate îndeplini funcțiile. Ca urmare se pot produce sângerări și
vânătăi cu ușurință, poate exista o stare de oboseală continuă sau persoanele
în cauză se pot îmbolnăvi frecvent.
Tratamentul chimioterapic sau radioterapia folosite în tratamentul altor
cancere, cum ar fi cancerul de sân, limfomul Hodgkin (boală malignă ce
debutează inițial la nivelul ganglionilor limfatici) pot duce la apariția leucemiei
după câteva luni sau după ani de zile de la începerea tratamentului.

Ratele de supraviețuire sunt diferite în funcție de tipul de leucemie. Rata de

supraviețuire la cinci ani, este procentul persoanelor care mai trăiesc după cinci
ani de la depistarea bolii; dar trebuie reținut că fiecare caz e diferit, această
rată fiind doar statistică. Noi cercetări sunt pe cale să descopere alte
tratamente mult mai eficiente pentru această afecțiune.

Ratele de supraviețuire la cinci ani sunt:

- 20 % pentru leucemia mieloidă acută (AML)

- 65% pentru leucemia limfoblastică acută (ALL)

- 73% pentru leucemia limfoidă cronică (CLL)

- 31%-57% pentru leucemia mieloidă cronică (CML), la cei cu posibilitatea

unui transplant de măduvă osoasă de la un donator neînrudit.

2.5. CLASIFICARE

Sunt patru tipuri principale de leucemie. Starea de sănătate în leucemia acută

se poate agrava rapid. Pacienții cu leucemie acută de cele mai multe ori se
resimt imediat. La cei cu forma cronică evoluția este una lentă și de multe ori
simptomele nu sunt vizibile decât atunci când boala este avansată. Aceste două
forme – acută și cronică – împart fiecare din tipurile de leucemie. Aceste tipuri
sunt în funcție de celula afectată – limfocitul sau mielocitul.

Astfel există:

- leucemie limfoblastică acută (ALL): este frecventă la copii, dar poate apărea
și la adulți
- leucemie mieloidă acută (AML): poate afecta atât adulții cât și copiii
- leucemie limfoidă cronică (CLL): este cea mai frecventă formă de leucemie a
adultului, afectând în special bătrânii; copiii fac foarte rar această formă, de
obicei afectând persoanele de peste cincizeci de ani
- leucemie mieloidă cronică (CML): această formă apare în special la adulți

2.6. SIMPTOME

Simptomele depind de cât este de avansată boala și pot include:

- febră și transpirații nocturne

- infecții frecvente și neobișnuite
- astenie și fatigabilitate (oboseală)
- cefalee (durere de cap)
- apariția de echimoze (vânătăi) pe corp și sângerări la nivelul gingiilor și la
nivelul rectului
- creșterea în dimensiuni a abdomenului, dureri în partea stângă a acestuia
sau în umărul drept, datorită splinei mărite
- tumefierea nodulilor limfatici de la nivelul axilei, gâtului sau la nivelul
canalului inghinal
- scăderea poftei de mâncare și scăderea în greutate deoarece există senzația
de plenitudine.
Formele cronice de leucemie, de cele mai multe ori, nu dau nici un simptom
decât când boala este avansată.

2.7. INVESTIGAȚII

Dacă medicul suspectează un diagnostic de leucemie, îl va interesa și trecutul

medical al pacientului. Va efectua și un examen fizic și va căuta ganglioni măriți
de la nivelul axilei, gâtului și de la nivelul canalului inghinal și va palpa splina și
ficatul, pentru a vedea dacă acestea au depășit limitele normale.

Medicul va cere și analize de sânge, cum ar fi o hemogramă completă și un

profil sangvin. Aceste teste vor oferi informații foarte importante despre
celulele din sânge. Aceste examene se fac atunci când o persoană acuză
oboseală, febră, echimoze sau scădere în greutate.

Medicul mai poate recomanda și alte teste, cum ar fi:

- radiografie pulmonară, pentru a vedea dacă nu cumva o infecție la nivel

pulmonar reprezintă cauza tusei persistente, a tusei cu expectorație sangvină, a
durerilor toracice sau a dificultăților în respirație

- CT (tomografie computerizată) la nivelul toracelui și abdomenului, pentru a

afla dacă leucemia s-a extins până la acest nivel

- puncție lombară, pentru a vedea dacă celulele modificate specifice

leucemiei, se află și în LCR (lichidul cefalorahidian)

- RMN (rezonanța magnetică nucleară) la nivelul sistemului nervos central,

pentru a găsi cauza manifestărilor de genul confuziei, paraliziei, amețelilor,
afectării vederii, paresteziilor (amorțeli), cefaleei (dureri de cap). Aceste
simptome pot sugera că leucemia a diseminat până la nivelul sistemului nervos
central.
Aspirația de măduvă osoasă și biopsia sunt necesare pentru a determina tipul
de leucemie, în următoarele cazuri: leucemie acută limfoblastică, leucemie
acută mieloidă, leucemie mieloidă cronică. Aspirația nu este necesară în cazul
leucemiei cronice limfoide, deoarece testele de sânge sunt suficiente. O dată ce
medicul știe tipul de leucemie, datorită biopsiei măduvei osoase, el poate oferi
toate informațiile în legătură cu tratamentul necesar. În completare, o biopsie a
unui ganglion limfatic sau din alt țesut, poate fi făcută pentru a căuta celule
canceroase.

DIAGNOSTIC POZITIV

Evolutia spontana a bolii, in absenta tratamentului, este progresiva cu o

mediana de supravietuire de 3-5 ani. Evolutia bolii cuprinde adesea doua faze,
uneori trei :

- faza cronica, mielocitara, in care hiperactivitatea mielopoietica de la nivelul

maduvei osoase si splinei, conduce la o hiperleucocitoza cu mielemie si cu
un procent important de polinucleare cu functie conservata. Aceasta faza este
in general, controlata de terapia conventionala dar cu mentinerea unui
procentaj scazut de celule continand cromosomul Ph. In timp, eficacitatea
terapeutica diminua astfel ca dupa un interval de 2 pana la 6 ani evolueaza
spre :
- faza de accelerare caracterizata, adesea, prin semne de insuficienta medulara
si o mai mare rezistenta la tratamentul conventional. Aceasta faza nu este
obligatorie, fiind urmata, relativ rapid, in 6-l8 luni de :
- faza de acutizare sau transformare blastica, caracterizata prin semne de
insuficienta medulara si semne de sindrom tumoral, cu evolutie letala in 3-6
luni.

DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

a) Reactiile leucemoide din infectii severe, cancere, mari sindroame

inflamatorii, polinucleoza tabagicului : mielemia este mai redusa, cu forme mai
mature, FAL este crescuta, absenta anomaliilor citogenetice.

b) Osteomielofibroza : debutul este mai tardiv, cu prezenta unei fibroze

medulare colagenice mutilante in maduva (biopsie), asociata cu o metaplazie
mieloida in splina, splenomegalie enorma, eritremie si eritrocite in lacrima pe
frotiul sanguin, absenta Ph1.

c) Poliglobulie primitiva, trombocitemie esentiala : leucocitoza si mielemia sunt

moderate, absenta Ph1.

d) Leucemii acute : prezenta hiatusului leucemic pe frotiul din sangele

periferic, blastoza medulara depaseste 30%, asocierea unei insuficiente
medulare cu pancitopenie manifesta.

e) Leucemia mielo-monocitara cronica : in practica se disting doua forme :

sindromul mielo-monocitar cronic apartinand sindroamelor mielodisplazice si
leucemia mielo-monocitara cronica apartinand sindroamelor
mieloproliferative. In aceast ultim caz, masa tumorala este uneori mai
voluminoasa, cu serozite, atingeri cutanate, si asociaza semne de insuficienta
medulara (anemie, trombopenie). Hemograma evidentiaza amemie,
leucocitoza cu monocitoza si mielemie moderata, trombopenie. Mielograma si
biopsia medulara arata asocierea de semne de dismielopoieza si de
mieloproliferare. Diferentierea se face, in principal, pe absenta cromosomului
Ph.

f) Leucocitoza din inflamatiile cronice : infectiile bacteriene severe sau

persistente, necrozele, escarele, neoplaziile se pot asocia cu leucocitoza
reactiva dar, mielemia este redusa (5%), biopsia medulara este normala,
fosfataza alcalina leucocitara este crescuta, iar examenul citogenetic arata
absenta cromosomului Philadelphia.

g) Tabagismul cronic : poate antrena uneori o hiperleucocitoza cu

polimorfonucleare neutrofile.

2.8. EXPECTATIVA VIGILENTĂ

Perioada de expectativă vigilentă este perioada în care medicul face controlul

periodic, dar nu prescrie un tratament. Mai este numită perioada de
supraveghere sau observare, perioada în care medicul va urmări apariția
simptomelor. Poate fi o opțiune de tratament în cazul unui vârstnic, dar această
opțiune e și în funcție de tipul de leucemie și de starea generală de sănătate.

Perioada de expectativă vigilentă dă aceleași rezultate sau chiar mai bune decât
un tratament agresiv, în primele stadii ale leucemiei limfoide cronice. Se
estimează că unul din trei oameni ce suferă de leucemie limfoidă cronică nu au
nevoie de tratament. Cei afectați de această formă pot supraviețui mult timp
fără tratament. Perioada de expectativă vigilentă nu este recomandată în alte
forme de leucemie.

În această perioadă de timp pacienții vor trebui să facă următoarele lucruri:

- să respecte programările la medic

- să facă teste medicale regulate, inclusiv scanări sau teste de sânge

- să discute cu medicul toate simptomele noi apărute.

Diagnosticul de leucemie va fi pus de medicul specialist oncolog sau hematolog,

cu ajutorul unei examinări - aspirația de măduvă osoasă și biopsia acesteia.
Acești medici specialiști vor recomanda și tratamentul leucemiei în fiecare caz
în aparte.

3.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN

ÎNGRIJIREA ȘI TRATAREA BOLNAVULUI CU
LEUCEMIE

3.5. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL LA EXAMENUL CLINIC

Anamneza – este metoda prin care asistentul va obţine date de la pacient

(anturaj sau aparţinători) cu privire la starea de sănătate şi de boală, precum şi
mediul ambiental în care evoluează acesta.

Asistentul medical va permite pacientului să-şi exprime suferinţele şi îl va

asculta fără să îl întrerupă, apoi va pune întrebări (închise şi deschise) şi în tot
acest timp va observa pacientul, va afla datele biografice ale pacientului
(vârsta, sexul, locul naşterii, condiţii de viaţă şi muncă), motivele internării (2-3
simptome de ordin general sau local), APF (antecedente personale fiziologice)
se face la femei şi se va urmări: menarha, succesiune şi durata ciclului
menstrual, durata fluxului, numărul de naşteri şi de avorturi, tulburări ale
ciclului menstrual şi menopauza.

APP (antecedente personale patologice) va urmări: boli infecţioase, BTS şi alte

boli organice.

AHD (antecedente heredo-colaterale): boli de care au suferit rude de gr. I,

decesul rudelor la vârste tinere, boli ereditare, boli determinate de coabitare şi
altele semnificative. Iar la final se va încheia cu întrebări legate de condiţiile de
viaţă şi muncă.

Examenul clinic general

Se realizează de către medic, asistentul medical având rolul să asigure foaia de

observaţie, instrumentarul necesar, rezultatele de la investigaţii şi ajută
pacientul să se dezbrace şi îl așează în poziţiile cerute de către medic.

Acesta va cuprinde:

- inspecţia regiunilor corpului şi se termină cu observarea unor mişcari cum ar fi

ridicatul din pat şi mersul

- palparea oferă informaţii despre volumul, suprafaţa, consistenţa,

sensibilitatea şi mobilitatea unor organe (piele, strat adipos, muşchi, ganglioni
limfatici, sistem osteo-articular şi organe abdominale) observându-se mimica
pacientului

- percuţia anumitor zone, obţinându-se diferite sunete în funcţie de intensitate,

tonalitate şi timbru.

- ascultaţia inimii şi a plămânilor

 3.6. RECOLTAREA DE PRODUSE BIOLOGICE

Hemoleucograma – se recoltează sânge prin înţeparea pulpei degetului sau prin

puncţie venoasă, aspirând 2 ml sânge cu 0,1 ml EDTA

Valori normale:

Hematii = 4,5 – 5 milioane/mm³

Leucocite = 5000 – 9000/ mm³

Trombocite = 150.000 – 300.000/mm³

Formula leucocitară

Neutrofile = 60 – 70%

Bazofile = 0,5 – 1%

Eozinofile = 1 – 4%

Monocite = 5 – 8%

Limfocite = 20 – 27%

Hemoglobina – se recoltează 2 ml sânge pe citrat de sodiu sau EDTA.

3.7. PUNCŢIA OSOASĂ

Definiție

Puncția osoasă reprezintă crearea unei comunicări între mediul extern și zona
spongioasă a osului, străbătând stratul său cortical, prin intermediul unui ac.
Scopul

• Explorator – pentru măduva osoasă hematogenă în vederea stabilirii

structurii compoziţiei măduvei, precum şi studierii elementelor figurate ale
sângelui în diferite faze ale dezvoltării lor, în cursul îmbolnăvirii organelor
hematopoietice.

• Terapeutic – se face în vederea administrării unor medicamente,

transfuzii de sânge intraosoase (când celelalte căi de administrare nu sunt
posibile, din cauza arsurilor, obezităţii, aparate ghipsate).

Puncţia osoasă se poate executa şi la oamenii sănătoşi pentru recoltarea de

măduvă în vederea transfuzării ei la bolnavi cu patologii ale organelor
hematopoetice.

Indicații

Boli hematologice

Materiale necesare

- 2 ace de puncţie, din oţel foarte rezistent, de lungimea de circa 5 cm, cu un

calibru de 1-2 mm şi cu vârf scurt dar foarte ascuţit. Acul este prevăzut cu
mandren. Extremitatea externă a acului se lăţeşte în formă de disc, pe care se
adaptează mandrenul, pe această extremitate se va sprijini palma medicului,
care execută puncţia. Acul e prevăzut cu un disc apărător, reglabil. Acest disc
are rolul de a împiedica pătrunderea acului dincolo de cavitatea medulară în
compacta posterioară a sternului.

- Seringă de 10-20 ml pentru aspirarea ţesutului medular

- o sticlă de ceasornic

- Seringă de 2-5 ml cu ace pentru anestezie, novocaină, lame sau lamele.

- Materiale pentru dezinfectarea regiunii puncţionate

- Mănuși sterile

- Tifon steril pentru pansament, leucoplast

Dacă puncţia se face cu scop terapeutic, în loc de instrumente de laborator (sau

pe lângă acestea) se vor pregăti soluții medicamentoase care trebuie
administrate. Instrumentele se pregătesc pe o măsuţă acoperită cu un câmp
steril, în condiţiile de asepsie perfectă, întrucât măduva osoasă este foarte
susceptibilă la infecţie.

Pregătirea bolnavului

Psihică – se informează pacientul asupra necesităţii şi esenţei intervenţiei,

obținându-se consimțământul informat

Fizică – se controlează în preziua puncției timpul de sângerare, timpul de

coagulare și timpul Quick.

• pentru puncţia sternală bolnavul este asezat în decubit dorsal, cu

trunchiul uşor ridicat.

• Decubit ventral pe un plan dur sau decubit lateral cu genunchii flectați

pentru puncția în creasta iliacă

• Locul ales pentru puncţie va fi spălat, la nevoie ras, apoi dezinfectat cu

alcool şi badijonat cu tinctură de iod.
Locul puncției

– este de obicei la nivelul oaselor superficiale ușor accesibile

• Sternul poate fi puncţionat: manubriului sau corpul sternului, sau la

înălţimea coastei a IV-a sau a V-a, sau în spaţiul al 2-lea sau al 3-lea intercostal,
puţin în afară de linia mediană

• Spina iliacă posterosuperioară

• Creasta iliacă

• Maleolele tibiale

• Calaneul

Tehnica puncției

- Puncţia se execută în sala de tratament

- Se spală pe mâini asistentul și medicul

- Se dezbracă regiunea și se așează în poziția corespunzătoare

- Se badijonează locul cu tinctură de iod, se izolează regiunea dezinfectată cu

câmpuri sterile

- Asistentul medical prezintă medicului soluţia de novocaină aspirată în seringă

pentru anestezia ţesuturilor moi de deasupra osului, inclusiv periostul, se
badijonează din nou locul anesteziat şi după 15-20 minute, necesare pentru
instalarea anesteziei, se poate executa puncţia

- Asistentul medical prezintă medicului instrumentele în timpul puncţiei.

- Prima dată se oferă pensa, cu care medicul alege acul de puncţie.

- Medicul fixează discul apărător la distanţa presupusă necesară (10-16 mm) şi

apoi străpunge vertical în locul ales pentru puncţie, pătrunzând prin lama
exterioară a osului cu ajutorul presiunii exercitate asupra extremităţii
manderenului cu podul palmei.

- După pătrunderea acului în cavitatea medulară al sternului medicul extrage

mandrenul din ac şi-l da în mâna asistentului medical, care îl păstrează steril.

- Asistentul medical predă medicului seringa de 10 sau 20 ml pregătită pentru

aspiraţie şi pe care medicul o adaptează la ac şi aspiră cu ea conţinutul
medular.

- În timpul aspirării bolnavul simte o senzaţie dureroasă retrosternală. După 1-

2 secunde după aspiraţie apare în seringă măduva osoasă. Cantitatea de
măduva osoasă necesară pentru examinări este de 0.5-1 ml .

- Măduva roşie hematogenă are aspectul sângelui, însă întinsă pe lamă e

vâscoasă, cu multe sfacele de ţesut grăsos.

- Dacă puncţia sternală s-a făcut cu scop terapeutic sau dacă o puncţie
exploratorie e continuată cu administrarea substanţelor medicamentoase pe
cale intramedulară, se va pregăti din timp aparatul de perfuzie sau transfuzie cu
soluțiile respective, care se va racorda la acul fixat în os. Pe cale intramedulară
se pot administra numai soluţii izotonice picătură cu picătură. Ritmul de
administrare nu trebuie să depăşească 15-20 picături pe minut. Cu acest ritm se
pot administra până la 1500-2000 ml de soluție în 24 ore, într-un singur loc.

- După terminarea operaţiei de recoltare sau administrare se îndepărtează acul

de puncţie. Locul puncţiei se badijonează şi se aplică un plasture.
Îngrijirea ulterioară a pacientului

• se asigură repausul la pat și se supraveghează starea generală și semnele

vitale

• se observă pansamentul dacă se îmbibă cu sânge

Accidente posibile

• puncția albă – nu se poate extrage nimic din cavitatea medulară din

cauza unei poziţii greşite a acului – înfundarea acului (care e desfundat cu
mandrenul steril).

• Perforație ale organelor interne – inimă, plămâni; perforarea lamei

posterioare a sternului

• Pneumotorax

• Tardive

• Hematoame

• Introducerea infecţiei în cavitatea medulară – osteomielita

• Tulburări de creștere la copii după puncția tibială

Pregătirea măduvei extrase pentru trimiterea la laborator

Măduva extrasă este amestecată cu sânge provenit din sinusurile măduvei. Din
acest motiv seringa în care se găseşte acest amestec trebuie repede evacuată,
căci sângele poate să se coaguleze în ea.

Despărţirea parţială a ţesutului medular de sânge se face prin evacuarea

conţinutului seringii pe un plan înclinat (sticla de ceasornic cu convexitatea
întoarsă în sus), unde sângele se scurge, lăsând pe loc sfaciile grăsoase de ţesut
mieloid. Acestea sunt culese şi întinse pe lame degrasate, la fel ca şi frotiurile
de sânge.

În cursul unei puncţii se pregătesc de obicei 3 – 4 lame cu frotiu de ţesut

medular şi la indicaţia medicului se vor executa şi alte recoltări pentru
numărarea elementelor nucleate, pentru numărarea elementelor reticulocite,
pentru examinări histogice sau se vor face însemnări pe medii de cultură.

Produsele recoltate pentru probe se trimit fără întârziere la laborator cu

formularele de recoltare completate.

Rezultate

1. Rezultate normale:

- măduva conține cantități normale de grăsimi, țesut conjunctiv și fier. Numărul

de celule mature și în creștere este normal.

- nu sunt semne ale unei infecții;

- nu se despistează celule canceroase (leucemie, limfom);

- celelule canceroase nu s-au răspândit în organism.

2. Rezultate anormale:

- celulele măduvei sunt anormale;

- sunt prea multe sau prea puține celule iar țesutul medular nu are aspect
normal;

- măduva osoasă conține prea mult sau prea puțin fier;

- se depistează semne ale infecției;

- se depistează celule canceroase;

- măduva osoasă a fost înlocuită de țesut cicatrizant.

3.8. MĂSURAREA FUNCŢIILOR VITALE

Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura. Ele

sunt frecvent utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau de boală.

Rolul asistentului medical în măsurarea funcţiilor vitale:

• Să pregătească material şi instrumentar corespunzător şi în stare de

funcţionare;

• Să pregătească pacientul din punct de vedere fizic (poziţie

corespunzătoare şi în acelaşi timp comodă);

• Să pregătească psihic pacientul, explicându-i tehnica;

• Să asigure condiţii de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale

(linişte, temperatură, umiditate corespunzătoare);

• Să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale în funcţie de vârstă;

• Să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele
prescrise;

• Să respecte frecvenţa de evaluare a funcţiilor vitale în raport cu starea

pacientului;

• Să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale.

Măsurarea şi notarea respiraţiei

Scop – evaluarea funcţiei respiratorii, aceasta fiind un indiciu al evoluţiei bolii,

al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.

Materiale necesare – ceas cu secundar, creion de culoare verde, foaia de

temperatură.

Tehnica:

• Se realizează prin inspecţie, aplicând o mână pe toracele pacientului

• Se realizează numărarea respiraţiilor timp de un minut;

• Respiraţia se măsoară în mod obișnuit dimineaţa şi seara, la orele la care

se măsoară temperatura şi pulsul, dar se măsoară de câte ori este nevoie la
indicaţia medicului. Valori normale: 16-18 respiraţii pe minut (adult).

În respirație se vor urmări:

• Simetria mişcărilor respiratorii;

• Frecvenţa şi ritmul respirator;

• Amplitudinea mişcărilor respiratorii;

• Tipul respiraţiei.

Se consemnează valoarea obţinută şi celelalte caracteristici în foaia de

temperatură cu culoarea verde.

Notarea: se consemneză valoarea obţinută printr-un punct pe foaia de

temperatură (fiecare linie orizontală a foii reprezintă 2 respiraţii). Se uneşte
apoi valoarea prezentă cu cea anterioară pentru obţinerea curbei.

Măsurarea şi notarea pulsului

Scop – evaluarea funcţiei cardio-vasculare.

Materiale necesare: ceas cu secundar, creion roşu, foaia de temperatură.

Elemente de apreciat: ritmicitatea, frecvenţa, celeritatea, amplitudinea.

Tehnica:

• Pulsul se poate măsura pe orice arteră accesibilă palparii şi care poate fi

comprimată pe un plan osos: artera radială, femurală, humerală, carotidă,
temporală, pedioasă;

• Asigurarea repaosului fizic şi psihic 10-15 min;

• Spălarea pe mâini;

• Reperarea arterei;

• Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;

• Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor şi

numărarea pulsaţiilor timp de un minut.
Se notează valoarea obţinută în foaia de temperatură printr-un punct, ţinând
cont că fiecare linie orizontală a foii reprezintă 4 pulsaţii şi apoi se uneşte
valoarea prezentă cu cea anterioară.

Valori normale ale pulsului la adult: 60-80 pulsaţii pe minut. La vârstnici – peste
60-80 pulsaţii pe minut.

Măsurarea şi notarea tensiunii arteriale

Scop – evaluarea funcţiei cardiovasculare (forţa de contracţie a inimii,

rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor).

Elemente de evaluat: tensiunea arterială sistolică (maximă) şi tensiunea

arterială diastolică (minimă).

Materiale necesare: Aparat pentru măsurarea T.A., Stetoscop biauricular,

Tampon de vată, Alcool, Creion roşu

Metode de determinare: palpatorie, ascultatorie.

Tehnica:

• Se pregătesc materialele necesare (tensiometru, stetoscop, creion roşu

etc.)

• După un repaos de 15 minute, pacientului i se aplică manşeta

pneumatică pe 1/3 a braţului, care va fi sprijinit şi în extensie.

• Asistenta se spală pe mâini, îşi fixează stetoscopul cu olivele în urechi şi

membrana pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei, percepând
zgomotele pulsatile.
• Se decomprimă progresiv manşeta, până când percepe primul zgomot
ritmic arterial, care este reţinut ca valoare, reprezentând T.A. maximă
(sistolică).

• Se continuă decomprimarea până în momentul dispariţiei ultimului

zgomot a cărui valoare este, de asemenea, reţinută, reprezentând T.A. minimă
(diastolică).

• Se reorganizează locul de muncă, se notează datele în foaia de

temperatură cu roşu.

Notarea: se notează pe F.T. valorile obţinute cu o linie orizontală, socotindu-se

pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur. Se unesc liniile
orizontale cu linii vertical şi se haşurează spaţiul rezultat.

Valori normale: adult – 115/75 mm/Hg, 140/90 mm/Hg, vârstnic – peste

150/90 mm/Hg.

Măsurarea şi notarea diurezei

Obiective:

• Obţinerea datelor privind starea morfofuncţională a aparatului renal şi

cunoaşterea volumului diurezei

• Efectuarea unor determinări calitative (analize biochimice) din cantitatea

totală de urină emisă.

• Urmărirea bilanţului circulaţiei lichidelor în organism = bilanţul lichidian

(intrări-ieşiri).

Materiale necesare: vase cilindrice gradate, spălate şi clătite cu apă distilată,

pentru a nu modifica compoziţia urinei şi acoperite.
Diureza este măsurată cantitativ la anumite intervale, urmărindu-se şi
caracteristicile macroscopice; colectarea începe dimineaţa la o anumită oră şi
se termină în ziua următoare la aceeaşi oră.

Diureza se măsoară în F.T. prin haşurarea pătrăţelelor corespunzătoare

cantităţii de urină şi zilei respective. Spaţiul dintre două linii orizontale ale foii
corespunde la 100 ml de urină.

4. ACORDAREA ÎNGRIJIRILOR SPECIFICE PACIENTULUI CU

LEUCEMIE. EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE ȘI PROFILAXIA
BOLII

4.5. ÎNGRIJIRI IGIENICE

Confortul – Regimul terapeutic de protecţie urmăreşte să creeze condiţii de

spitalizare care să le asigure bolnavilor maximum de confort, de bunăstare
psihică şi fizică. Secţiile cu paturi, cu ceea ce intră în dotarea lor: saloane,
coridoare, trebuie să aibă un aspect plăcut. Salonul bolnavilor va îndeplini pe
lângă cerinţele de igienă, cerinţele estetice şi de confort.

Orientarea camerelor de spital este indicat să se facă spre sud-est, sud sau sud-
vest. Paturile distanţate, astfel ca bolnavii să nu se deranjeze unii pe alţii, dau
posibilitatea respectării cubajului indicat de normele de igienă (30 – 40 metri
pătraţi pentru un bolnav).

Aerisirea - Se face prin deschiderea ferestrelor dimineaţa după toaleta

bolnavului, după tratamente, vizita medicului, după mese, vizitatori şi ori de
câte ori este cazul. Pentru confortul olfactiv se vor pulveriza substanţe
odorizante.

Umidificarea aerului din încăpere, într-un procent de 55 – 60%, este absolut

obligatoriu să se facă, pentru că o atmosferă prea uscată irită căile respiratorii
superioare.

Iluminatul natural este asigurat de ferestre largi, care trebuie să prezinte cel
puţin o pătrime din suprafaţa salonului. Lumina solară are şi rolul de a distruge
agenţii patogeni, dar uneori trebuie redusă cu ajutorul stolurilor pentru a
favoriza repaosul bolnavului. Lumina artificială indirectă, difuză contribuie la
starea de confort a bolnavilor.

Încălzirea se realizează prin încălzire centrală. Temperatura se controlează

continuu cu termometre de cameră, pentru a se realiza: în saloanele de adulţi o
temperatură de 18-19ºC şi în saloanele de copii 20 – 23ºC.

Liniștea este o altă condiţie care trebuie asigurată bolnavilor internaţi, pentru
că pacientul poate fi iritat cu uşurinţă de zgomot. Somnul este un factor
terapeutic foarte important, trebuind să fie profund şi mai îndelungat decât cel
obişnuit.

Toaleta linişteşte bolnavul, ii creează o senzație plăcută de confort. Pentru ca

toaleta să se desfășoare în bune condiții se urmăresc câteva principii care
trebuie respectate:

- se apreciază starea generală a bolnavului pentru a evita o toaletă prea lungă,

obositoare.
- se verifică temperatura ambiantă, pentru a evita răcirea pacientului.
- se evită curenții de aer prin închiderea ușilor, ferestrelor.
- se izolează bolnavul prin paravan.
- se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbării lenjeriei
patului și a bolnavului și pentru prevenirea escarelor.
Baia parțială la pat constă în spălarea întregului corp pe regiuni, descoperind
progresiv numai partea care se va spăla după ce pacientul a fost dezbrăcat
complet și acoperit cu un cearceaf și cu o pătură. Asistenta va avea grijă ca
temperatura în salon să fie de cel puțin 20oC iar temperatura apei de 37oC se va
controla cu termometrul de baie sau cu cotul. Apa caldă trebuie să fie din
abundență și se va schimba de câte ori este nevoie.

Toaleta se face respectând o anumită ordine și se va începe întotdeauna cu

fața, apoi gâtul, membrele superioare, partea anterioară a toracelui,
abdomenul, partea posterioară a toracelui, regiunea sacrală, coapsele,
membrele inferioare, organele genitale și în sfârșit regiunea perianală.
Mușamaua și aleza de protecție se mută în funcție de regiunea pe care o
spălăm iar la sfârșit se face toaleta părului, toaleta părții bucale. Înainte de a
începe baia pe regiuni se vor colecta date medicale cu privire la starea
pacientului: puls, tensiune, respirație, ce mobilizare i se permite în ziua
respectivă, dacă se poate spăla singur, pe care parte a corpului.

Scopul îngrijirilor este:

- prevenirea infecțiilor, îndepărtarea secrețiilor și a depozitelor naturale,

- menținerea permeabilității căilor respiratorii superioare,
- obținerea unei stări de bine a pacientului, profilaxia cariilor dentare,
- evitarea leziunilor de grataj la pacienții cu prurit/agitați, prevenirea escarelor,
- pregătirea pacienților pentru diferite intervenții chirurgicale
- menținerea unei stări de confort la pacienții imobilizați la pat,
- la pacienții inconștienți cu sonde vezicale / nazogastrice întreținerea și
menținerea acestora.
Materialele necesare pentru toaleta pe regiuni sunt:
- mușama, aleza, cearșeafe, prosoape, tampoane tifon, comprese, mănuși de
baie, mănuși de cauciuc, tăvița renală, recipient pentru apă, săpun, paravan,
bazinete, ploscă.
Igiena orală: în timpul administrării chimioterapiei și mai ales în perioada de
aplazie, nu este recomandată folosirea periuței de dinți deoarece poate
favoriza sângerarea gingivală și facilita trecerea microbilor din flora normală a
cavității bucale în circulație, crescând riscul de infecție sistemică. Se recomandă
clătirea cavității bucale cu diferite soluții antiseptice indicate de echipa
medicală.

4.6. ÎNGRIJIRI DIETETICE

Dieta - respectarea unor reguli de alimentaţie şi administrarea de remedii

naturale sunt foarte importante pentru a ajuta pacientul pe perioada evoluţiei
bolii.

- Regim cu puţine purine (compuşi organici ai acidului uric întâlniţi în alimente

în subproduse de carne, conserve, ficat, creier sau afumături). De asemenea, se
va înlocui zahărul din alimentaţie cu miere.

- Vitamine - se vor da foarte multe vitamine cu ajutorul sucurilor de fructe şi

legume, în special de sfeclă roşie, morcov şi ţelină.

- Lăptişorul de matcă - se va administra zilnic câte 1 g de lăptişor, în cure de

câte 20 zile, cu 7 zile pauză.

- Polenul de albine conţine o substanţă numită rutină care este un antitumoral

de excepţie. În plus polenul previne infecţiile şi asigură organismului o serie de
vitamine şi oligoelemente naturale necesare organismului. Se recomandă câte
20 g pe zi înainte de mese.

- Tinctura de propolis se va folosi pentru evitarea infecţiilor. Se iau câte 2

picături la fiecare 5 kg corp de 3 ori pe zi înainte de mesele principale. Picăturile
se pun pe un miez de pâine, se mestecă bine şi se înghit.

- Argila se va administra intern zilnic, câte 1 linguriţă dizolvată în 250 ml apă.

- În cazul în care se fac tratamente cu raze atunci este neapărat nevoie să se

facă în acest timp o cură de suc sau sirop de coacăz negru şi ceai de frunze de
merişor.

- Frunzele de pătrunjel, în special cu ginseng, refac numărul de trombocite şi

contribuie la refacerea măduvei osoase şi la tonificarea întregului organism.

Hidratarea: pentru a proteja rinichiul de efectele toxice ale chimioterapiei și

pentru a evita afectarea și a altor organe prin eliberarea de metaboliți toxici ca
urmare a distrucției de celule tumorale sunt administrate pacientului cantități
mari de lichide.

Ceaiurile recomandate pacienţilor cu leucemie cronică sunt cele de afine, lemn

dulce, năpraznic, rostopască, saschiu, sfeclă roşie, ţelină şi ţintaură. La acestea
se vor mai adăuga şi sucul de cătină şi uleiul de dovleac.

4.7. ÎNGRIJIRI TERAPEUTICE

Administrarea tratamentului în leucemii presupune o atenție deosebită prin

natura toxică a medicamentelor folosite. Administrarea se face de regulă prin
perfuzie dar se administrează şi oral.
PERFUZIA

Perfuzia - introducere pe cale parenterală (intravenoasă), picătură cu picătură,

a soluțiilor medicamentoase pentru reechilibrarea hidroionică și volemică a
organismului.

Introducerea lichidelor se poate face prin ace metalice fixate direct în venă,
prin canule de material plastic ce se introduc transcutanat prin lumenul acelor
(acestea apoi se retrag) sau chirurgical, prin evidențierea venei în care se
fixează o canulă de plastic ce se menține chiar câteva săptămâni (denudare
venoasă).

Scop: hidratarea și mineralizarea organismului; administrarea medicamentelor

la care se urmărește un efect prelungit; depurativ - diluând și favorizând
excreția din organism a produșilor toxici: completarea proteinelor sau altor
componente sangvine, alimentație pe cale parenterală.

Pregătirea psihică și fizică a bolnavului - I se explică bolnavului necesitatea

tehnicii.

Pregătirea materialelor necesare:

- tava medicală acoperită cu un câmp steril;

- trusa pentru perfuzat soluții ambalată steril;
- soluții hidrante în sticle R.C.T. închise cu dop de cauciuc și armătură
metalică sau în pungi originale de material plastic, riguros sterilizate și
încălzite la temperatura corpului;
- garou de cauciuc;
- tăviță renală;
- stativ prevăzut cu brățări cu cleme pentru fixarea flacoanelor;
- 1 - 2 seringi Luer de 5 - 10 cm cu ace pentru injecții intravenoase și
intramusculare sterilizate;
- o pernă, mușama;
- 1- 2 pense sterile;
- o pensă hemostatică;
- casoleta cu câmpuri sterile; casolete cu comprese sterile;
- substanțe dezinfectante; alcool; tinctura de iod; benzina iodată; romplast;
- foarfece; vată.
Se pregătesc instrumentele si materialele necesare. Se scoate tifonul sau
celofanul steril de pe flacon, se desprinde sau se topește la flacără parafină de
pe suprafața dopului, care se dezinfectează cu alcool. Se desface aparatul de
perfuzie și se închide prestubul. Se îndepărtează teaca protectoare de pe trocar
și se pătrunde cu el prin dopul flaconului. Se închide cu pensa hemostatic,
imediat sub ac tubul de aer, se îndepărtează teaca protectoare de pe ac și se
pătrunde cu acesta în flacon, prin dopul de cauciuc, fără să se atingă trocarul.
Se suspendă flaconul pe suport. Se fixează tubul de aer la baza flaconului cu o
bandă de romplast, având grijă să depășească nivelul soluției sau al substanței
medicamentoase. Se îndepărtează pensa hemostatică, deschizând drumul
aerului în flacon. Se îndepărtează teaca protectoare de pe capătul portac al
tubului, se ridică deasupra nivelului substanței medicamentoase din flacon și se
deschide ușor prestubul, lăsând să curgă lichidul în dispozitivul de perfuzie, fără
ca picurătorul să se umple cu lichid. Se coboară progresiv portacul, până când
tubul se umple cu lichid, fiind eliminate complet bulele de aer. Se ridică
picurătorul în poziție verticală și se închide prestubul, aparatul rămânând
atârnat pe stativ.
Se așează bolnavul pe pat, în decubit dorsal, cât mai comod, cu antebrațul în
extensie și pronație. Se așează sub brațul ales o pernă tare, acoperită cu
mușama și câmp steril.

Efectuarea perfuziei

Spălarea pe mâini cu apă și săpun. Se examinează calitatea și starea venelor. Se

aplică garoul de cauciuc la nivelul brațului. Se dezinfectează plica cotului cu
alcool. Se cere bolnavului să închidă pumnul și se efectuează puncția venei
alese. Se verifică poziția acului în venă, se îndepărtează garoul și se adaptează
amboul aparatului de perfuzie la ac. Se deschide prestubul, pentru a permite
scurgerea lichidului în venă și se reglează viteza de scurgere a lichidului de
perfuzat, cu ajutorul prestubului, în funcție de necesitate. Se fixează cu
leucoplast amboul acului și porțiunea tubului învecinat acestuia, de piele
bolnavului. Se supraveghează permanent starea bolnavului și funcționarea
aparatului. Dacă este necesar se pregătește cel de-al II-lea flacon cu substanță
medicamentoasă, încălzindu-l la temperatura corpului. Înainte ca flaconul să se
golească complet, se închide prestubul pentru a împiedica pătrunderea aerului
în perfuzor și se racordează aparatul de perfuzie la noul flacon. Se deschide
prestubul, pentru a permite lichidului să curgă; operația de schimbare trebuie
să se petreacă cât mai repede, pentru a nu se coagula sângele refulat din ac și
se reglează din nou viteza de perfuzat a lichidului de perfuzat.

Inainte de golirea flaconului se închide prestubul, se exercită o presiune asupra

venei puncționate cu un tampon îmbibat în soluție dezinfectantă și printr-o
mișcare bruscă, în direcția axului vasului, se extrage axul din venă. Se
dezinfectează locul puncției cu tinctură de iod, se aplică un pansament steril și
se fixează cu romplast.

Îngrijirea bolnavului după perfuzie

Se așează bolnavul confortabil în patul său. Se administrează bolnavului lichide
călduțe (dacă este permis). Se supraveghează bolnavul. Reorganizarea locului
de muncă. Se notează în foaia de temperatură data, cantitatea de lichid
perfuzat, cine a efectuat perfuzia.

Accidente și incidente

- Hiperhidratarea prin perfuzie în exces, la cardiaci, poate determina edem

pulmonar acut: tuse, expectorație, polipnee, creșterea T.A. Se reduce ritmul
perfuziei sau chiar se întrerupe complet, se injectează cardiotonice.

- Embolie pulmonară prin pătrunderea aerului în curentul circulator. Se previne

prin: eliminarea aerului din tub înainte de instalarea perfuziei, întreruperea ei
înainte de golirea completă a flaconului și prin neutilizarea perfuziilor cu
presiune și reținerea 2 - 3 cm de soluție pentru control, în cazul în care s-ar
produce un accident (intoleranță).

Nerespectarea regulilor de asepsie poate determina infectarea și apariția de

frisoane.

4.8. ÎNGRIJIRI PROFILACTICE

Nu se ştie cum s-ar putea preveni apariţia leucemiei. Mulţi dintre cei care au
această afecţiune nu au factori de risc. Un factor de risc este acel factor ce
creşte şansa de a se îmbolnăvi. Unii oameni expuşi la doze mari de radiaţii,
expuşi la benzen, fumători sau cei ce fac chimioterapie au riscul de a face
leucemie. Asadar se recomandă o viaţă cumpătată fară excese .
5.PLANURI DE ÎNGRIJIRE A PACIENȚILOR CU
LEUCEMIE