De aici se desprind trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei: I.

capacitatea ei de a soluţiona
situaţiile noi, cele vechi, familiare cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor, competenţelor; II. rapiditatea,
supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei; III. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări. în
psihologie există mai multe modele, ce descriu structura inteligenţei umane. în a. 1903, Thorndicke
formulează teza că inteligenţa este un ansamblu de capacităţi reciproc independente. în a. 1904,
Spearman a dezvoltat teoria bifactorială. După el, inteligenţa are la bază energia mintală, care
influenţează reuşita, succesul îndeplinirii unei activităţi. Spearman s-a preocupat de aptitudinile speciale
(profesionale). După întreprinderea unui şir de cercetări, el a ajuns la concluzia că succesul oricărei
activităţi intelectuale este determinat de: 1) aptitudinea generală - factorul G (general); 2) aptitudinea
specifică pentru activitatea dată -factorul £_( specific). Mai târziu Spearman şi-a formulat ideea
inteligenţei, într-un model ierarhic. între factorul G şi S, el a plasat factorii de grup, comuni, care intervin
în grupe de activităţi înrudite (verbal, numeric, spaţial etc). fi î S (Apt specific) fi T T (Teste) Fig. 17.
Modelul ierarhic al structurii inteligenţei (după Spearman). 177 în psihologia contemporană s-a acreditat
ideea că inteligenţa se compune dintr-o serie de factori simpli (inteligenţa este egală cu: spiritul de
observaţie + atenţia + memoria + imaginaţia + voinţa etc.). Inteligenţa are ca scop adaptarea individului
la realitate. în a. 1930, Thurston, fondatorul unei teorii multifactoriale, neagă existenţa factorului
general (G). El consideră că fiecare acţiune intelectuală este rezultatul interacţiunii unei multitudini de
factori. Iniţial el a evidenţiat 12 factori, apoi le-a simplificat până la 7 factori, pe care i-a numit factori
mintali primari semnificativi ai inteligenţei: ■ fluenţa verbală (uşurinţa, cu care persoana se exprimă,
utilizând cele mai potrivite cuvinte); ■ aptitudinea numerică (de a opera cu cifrele, de a efectua operaţii
aritmetice); ■ perceperea verbală (capacitatea de a înţelege limbajul oral şi scris, înţelegerea sensului
cuvintelor); ■ orientarea spaţială (capacitatea de a-şi reprezenta şi a-şi imagina anumite obiecte în
spaţiu); ■ memoria asociativă; ■ aptitudinea de a face raţionamente (deductive şi inductive); ■ viteza
percepţiei (rapiditatea perceptuală). între aceşti factorii există o anumită corelare. în actul inteligent
aceştia se îmbină, chiar se întrepătrund, interacţionează. Conform lui Thurston, dacă măsurăm fiecare
din aceste aptitudini, putem construi profilul potenţialului intelectual al individului. în a. 1939, Dj.
Guilford propune modelul morfologic. El evidenţiază cca 120 de aptitudini ale intelectului, pe care în a.
1967 le uneşte într-un model tridimensional, al interacţiunii complexe dintre conţinut, operaţii şi
produse, termeni ce intră în definirea operaţională a oricărui act sau proces psihic. El a încercat să
răspundă la trei întrebări: - Despre ce noi gândim? (conţinuturi); - Cum noi gândim? (operaţii); - Care
sunt produsele gândirii noastre? (produse). Sub noţiunea de conţinut se subînţelege natura informaţiei
cu care are loc operaţia. Guilford deosebeşte patru tipuri de conţinuturi: • figurativ (forma, culoarea
obiectelor); • simbolic (cifre, semne, coduri); • semantic (idei, gânduri); • comportamental (sentimente,
dispoziţii). Operaţia se referă la procedeele şi mijloacele de rezolvare a unei probleme, ale