Câteva probleme de aplicare a textelor de incriminare

a infracţiunilor sexuale

Conf.dr. Florin Streteanu

1. Înţelesul sintagmei „act sexual de orice natură”

Prima şi, probabil, cea mai complicată problemă în contextul analizei infracţiunilor
privitoare la viaţa sexuală o reprezintă delimitarea infracţiunii de viol faţă de perversiunea sexuală
agresivă. Orice demers în această privinţă trebuie să pornească de la încercarea de descifrare a
înţelesului noţiunii „act sexual de orice natură”, folosită de legiuitor în definirea infracţiunii de
viol.
Este ceea ce a încercat să facă şi instanţa supremă prin decizia pronunţată în soluţionarea
unui recurs în interesul legii1. Potrivit Înaltei Curţi:
„1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii
sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de
acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa.
2.Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal,
se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1”.

Aşa cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează, soluţia promovată de instanţa
supremă, deşi aduce unele clarificări în această materie, este departe de a rezolva pe deplin
problema delimitării între cele două infracţiuni. Merită apreciată însă intenţia instanţei supreme de
a încerca o intervenţie în această materie, chiar cu riscul asumării unei misiuni imposibile, căci în
contextul reglementării actuale nici nu se putea face mai mult2.

Potrivit Curţii, prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de
viol, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Astfel, în conţinutul noţiunii de act sexual de orice natură va fi inclus, în primul rând,
raportul sexual normal între persoane de sex diferit, reprezentat de penetrarea vaginului de către
penis, dar şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex. Raliindu-se concepţiei majoritare,
conform căreia actul sexual presupune, în primul rând, penetrare, instanţa supremă a arătat că
suntem în prezenţa violului, indiferent dacă actul efectiv de penetrare are loc prin conjuncţia
corporală a organelor sexuale între agresor şi victimă, sau prin folosirea unui corp străin.
Aşa fiind, vom fi în prezenţa unui act sexual, susceptibil de încadrare în prevederile art.
197, respectiv art.198, în situaţia în care penetrarea are loc prin folosirea organului sexual
1
A se vedea ÎCCJ, S. U., decizia nr. III din 23 mai 2005, Publicată în M. Of. nr. 867/27.09.2005.
2
Precizăm că legiuitorul român s-a inspirat dintr-un proiect din 1980 al Codului penal francez care utiliza sintagma
act sexual de orice natură, în scopul includerii tuturor practicilor traumatizante pentru victime şi care nu intrau în
ipotezele clasice de viol. Datorită caracterului mult prea larg al definiţiei, legiuitorul francez a renunţat în cele din
urmă la ea. A se vedea, S. Gromb, M.-G. Kirman, De la difficile qualification du viol … à propos de l’arrêt de la
chambre criminelle du 22 août 2001, în Revue générale de droit médical nr. 10/2003, p. 172.

1
masculin, dar şi atunci când se foloseşte un deget sau chiar un corp străin. În legătură cu aceste
ultime ipoteze, decizia instanţei lasă încă suficient loc pentru interpretări divergente. Astfel,
potrivit definiţiei actului sexual formulată de către Curte, acesta presupune „orice modalitate de
obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului …” (s.n.).
O primă problemă care se pune aici este aceea de a şti cum va fi calificată fapta în ipoteza
în care penetrarea cavităţii vaginale a victimei cu diverse obiecte nu are loc în scopul obţinerii unei
satisfacţii sexuale, ci din alte mobiluri. Este posibil, de pildă, ca autorul să recurgă la introducerea
unei sticle sau a altor obiecte în vaginul victimei în scopul umilirii acesteia sau pur şi simplu
pentru a-i provoca suferinţe fizice în scop de răzbunare, în absenţa oricărei intenţii de a-şi satisface
instinctul sexual. Orice soluţie am adopta aici, ea va fi susceptibilă de pertinente critici. În cazul
reţinerii infracţiunii de viol, principala obiecţie ar consta în ignorarea definiţiei impuse de
interpretarea Curţii, care pare a lega actul sexual de ideea de obţinere a unei satisfacţii sexuale. Pe
de altă parte, dacă s-ar reţine doar o infracţiune de vătămare corporală, răspunderea ar fi
considerabil atenuată, dar e greu de fundamentat pe terenul echităţii sancţionarea mai severă a
celui care urmăreşte obţinerea unei satisfacţii de natură sexuală în raport de cel care urmăreşte
umilirea victimei prin comiterea unui act material identic. În plus, în planul probaţiunii este
aproape imposibil de stabilit cu certitudine că autorul a dorit exclusiv să umilească victima ori să îi
cauzeze suferinţe fizice sau, dimpotrivă, a urmărit şi obţinerea unei satisfacţii de natură sexuală.
Pe de altă parte, soluţia Curţii lasă deschisă problema calificării unor acte de penetrare
care, deşi pot avea o tentă sexuală, nu sunt comise nici prin folosirea sexului şi nici asupra sexului.
Spre exemplu, Curtea de casaţie franceză, pe baza unui text de lege care face referire expresă la
necesitatea penetrării3, a reţinut infracţiunea de viol în cazul introducerii în anus a unui mâner de
hârleţ pe care fusese rulat un prezervativ4. Instanţa franceză a considerat că e vorba de o penetrare
de natură sexuală (s.n.), ceea ce justifică încadrarea faptei ca infracţiune de viol. Faţă de definiţia
dată de instanţa noastră supremă, s-ar părea că faptele de această natură rămân în afara domeniului
de incidenţă al infracţiunii de viol.

Trebuie subliniat însă că penetrarea nu este de esenţa actului sexual de orice natură căci,
conform Înaltei Curţi acesta include şi obligarea victimei la practicarea actelor de sodomie, felaţie
sau cunilingus. Statuând astfel, instanţa a înlăturat definitiv opinia conform căreia actul sexual de
orice natură include doar raportul sexual între femeie şi bărbat sau actul sexual între persoane de
acelaşi sex5. În consecinţă, victima infracţiunii de viol, atât atunci când are acelaşi sex cu
agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit, poate fi obligată „fie să suporte actul sexual, fie să
îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub constrângere”. Cu alte cuvinte, vor fi întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de viol atât în cazul clasic când agresorul acţionează efectiv asupra
victimei, cât şi când victima este obligată să îndeplinească actul sexual asupra acestuia, sub
constrângere, făptuitorul având o atitudine pasivă. Pe baza acestei interpretări va putea fi încadrată
ca viol fapta autorului de a practica felaţia asupra victimei6.

3
Art. 222-23 C. pen. francez - „orice act de penetrare sexuală, de orice natură ar fi, comis asupra persoanei altuia prin
violenţă, constrângere, ameninţare ori surprindere este viol”.
4
C. cas. franceză, dec. din 5 octombrie 1995, apud S. Gromb, M.-G. Kirman, op. cit., p. 174.
5
A se vedea Nota redacţiei ce însoţeşte I. Dumitru, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Modificări recente, R.D.P.
nr. 3/2002, p. 59.
6
C. cas. franceză, dec. din 16 decembrie 1997, în JCP 1998, p. 823. Curtea a arătat astfel că orice act de felaţie
constituie un viol în sensul art. 222-23 C. pen. atât timp cât e impus prin constrângere celui care îl practică sau celui
care îl suportă. De dată recentă, Curtea a pronunţat însă o soluţie în sens contrar, considerând că actele analizate nu
constituie acte de penetrare sexuală în sensul Codului penal francez. A se vedea C. cas. franceză, dec. din 22 august
2001, Recueil Dalloz, 2002, p. 1803. Soluţia a fost primită favorabil de o parte a doctrinei, care apreciază că a penetra

2
 În opinia noastră, chiar dacă instanţa nu precizează, vom fi în prezenţa unui viol şi atunci
când victima săvârşeşte actul sexual asupra unei alte persoane decât cea care o constrânge, dar la
indicaţia acesteia din urmă. În funcţie de elementul subiectiv al persoanei asupra căreia victima
săvârşeşte actul sexual impus, vom fi ori în prezenţa coautoratului la viol (cazul în care această
persoană cunoaşte că victima este constrânsă), ori în prezenţa participaţiei improprii (când
persoana este în eroare cu privire la motivele care determină victima să îndeplinească actul
sexual).
În fine, tot cu referire la actul sexual de orice natură, Curtea arată în motivarea deciziei că
diversele practici susceptibile de a fi încadrate în această categorie trebuie să fie capabile de a
produce orgasm7. Actele care nu pot avea o astfel de urmare vor fi încadrate ca acte de perversiune
sexuală, urmând a atrage răspunderea penală conform art. 201 C. pen., dacă sunt întrunite şi
celelalte elemente.

În ceea ce priveşte circumscrierea sferei de incidenţă a infracţiunii de perversiune sexuală

şi delimitarea acesteia faţă de infracţiunea de viol, decizia Curţii nu a reuşit să aducă aşteptatele
clarificări. Drept cauze ale acestui eşec pot fi identificate, în opinia noastră, alături de deficienţele
de reglementare imputabile legiuitorului, cel puţin două elemente.
a) În primul rând, în conţinutul deciziei, Curtea a transcris pur şi simplu câteva pasaje
referitoare la actele de perversiune sexuală dintr-o lucrare apărută în perioada în care elementul
material al infracţiunilor din art. 197 şi 198 C.pen. putea consta exclusiv într-un raport sexual între
persoane de sex diferit8. Astfel, potrivit deciziei, trebuie operată o distincţie între perversiunea
viciu – acte lascive, obscene, de lubricitate – şi perversiunea anormală, în cadrul căreia se remarcă
acte ca sadismul, masochismul, mixoscopia, vampirismul. Dincolo de faptul că este aproape
imposibil de identificat o importanţă practică a acestei distincţii în contextul actualei reglementări
conţinute în art.201 C.pen.9, decizia Curţii nu face decât să adâncească confuzia prin includerea în
această categorie a aşa-numitei perversiuni sexuale viciu. Dacă la momentul apariţiei lucrării care
a „inspirat” jurisdicţia noastră supremă, lucrurile erau destul de clare, în categoria actelor obscene,
de lubricitate etc. intrând activităţi ca felaţia, cunilingusul, masturbarea, ne întrebăm ce mai
aparţine astăzi categoriei menţionate, în condiţiile în care însăşi Curtea a statuat fără echivoc că
actele evocate se includ în latura obiectivă a infracţiunii de viol, respectiv act sexual cu un minor.
Sub influenţa poziţiilor doctrinare enunţate în contextul unei legislaţii şi al unor concepţii
morale fundamental diferite de cele de astăzi, Curtea menţionează în cuprinsul deciziei ca fiind
acte de perversiune sexuală mângâierile obscene, voyeurismul, exhibiţionismul etc. În aceste
condiţii se pune problema încadrării juridice în cazul stimulării manuale a organului sexual
masculin (sau, eventual, feminin) contrar voinţei victimei. Deşi Curtea pare a înclina spre
calificarea ca acte de perversiune sexuală – considerate eventual ca mângâieri obscene – în opinia
noastră încadrarea ar trebui să fie cea de viol, aşa cum am mai arătat 10. Am precizat deja că, pe
baza deciziei analizate, trebuie reţinută infracţiunea de viol şi atunci când actul sexual este

obligat (în acest caz a penetra cavitatea bucală a agresorului) e la fel de traumatizant ca şi a fi penetrat cu forţa - D.
Mayer, Notă la C. cas. franceză, dec. din 16 decembrie 1997, în JCP 1998, p. 824-825.
7
Aceasta reiese dintr-o interpretare per a contrario a afirmaţiei conform căreia toate actele care nu produc orgasm nu
pot fi considerate „acte sexuale”, în accepţiunea legii, ci constituie acte de perversiune sexuală.
8
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, vol.III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p.388-389.
9
În cuprinsul deciziei, reluându-se o idee din lucrarea citată, se arată că în cazul perversiunii sexuale viciu, este
necesar să intervină reacţiunea penală numai atunci când actele de perversiune sexuală au fost comise în public sau au
produs scandal public, în vreme ce, în cazul perversiunii sexuale anormale, este necesar un tratament penal diferenţiat
şi eficient, care să îndeplinească şi rolul de a preveni astfel de manifestări (!!!).
10
În acest sens, D. Niţu, op. cit., p. 122.

3
suportat de către victimă, aşa cum se întâmplă în cazul în care agresorul practică felaţia sau
cunilingusul asupra victimei. Care ar fi atunci motivele pentru a promova o încadrare juridică
diferită, după cum stimularea organului sexual se face bucal sau manual? După părerea noastră
soluţia trebuie să fie identică, în sensul de a include şi stimularea manuală a organelor genitale în
categoria de acte sexuale de orice natură şi nu în cea a perversiunilor sexuale.
În acelaşi timp, suntem de părere că se impune şi o reconsiderare a orientării tradiţionale în
doctrina noastră11, potrivit căreia masturbarea comisă în public ar constitui un act de perversiune
sexuală, susceptibil de încadrare în prevederile art.201 C.pen. Dacă admitem că stimularea
manuală a organului sexual masculin este un act sexual de orice natură, susceptibil de încadrare în
prevederile art.197 şi respectiv 198 C.pen., trebuie să admitem că acest act, indiferent că este
practicat de persoană asupra propriului său corp sau este practicat de o persoană asupra alteia, pe
baza consimţământului acesteia, iese din sfera actelor de perversiune sexuală şi poate fi sancţionat
– în ipoteza comiterii sale în public – doar pe baza textului de incriminare din art.321 C.pen.
Decizia instanţei supreme afirmă totodată în mod explicit că exhibiţionismul constituie o
formă a perversiunii sexuale. Susţinerea este, în opinia noastră, susceptibilă de serioase rezerve. În
măsura în care efectuarea în public a unor acte prin folosirea sau acţionând asupra organelor
sexuale nu mai constituie acte de perversiune sexuală, cu atât mai puţin ar putea fi încadrat în
această categorie simpla expunere a organelor sexuale, fapta putând fi sancţionată, şi în acest caz,
doar pe baza prevederilor art.321 C.pen.
b) În al doilea rând, Curtea nu a ales cea mai inspirată tehnică în demersul de delimitare a
infracţiunii de viol în raport cu infracţiunea de perversiune sexuală. Aşa cum am arătat deja,
instanţa noastră supremă a încercat să surprindă câteva din trăsăturile actului sexual de orice
natură în accepţiunea art.197, dar a ignorat faptul că exact aceleaşi trăsături se regăsesc şi în cazul
actelor de perversiune sexuală. Astfel, în interpretarea Curţii, actul sexual de orice natură
presupune orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, adică acte care pot presupune sau nu o penetrare şi sunt apte să producă
orgasm. Se observă însă că nici una dintre aceste trăsături nu se poate constitui în criteriu de
delimitare între cele două infracţiuni în discuţie, deoarece nici una nu este proprie exclusiv
elementului material al infracţiunii de viol, putând fi întâlnite şi în cazul perversiunii sexuale. Aşa
de pildă, un act cu caracter zoofil corespunde perfect definiţiei actului sexual propusă de către
Curte12, şi totuşi el rămâne – sperăm – un act de perversiune sexuală. Pe de altă parte, chiar în
ipoteza actelor încadrate în aşa-numita perversiune sexuală deviantă – sadismul, masochismul,
vampirismul etc. – se regăsesc majoritatea trăsăturilor actului sexual, aşa cum a fost definit de
către Curte. Este de necontestat că aceste forme de manifestare presupun şi ele o activitate sexuală
– adică acte comise asupra sexului sau prin folosirea sexului – şi nu se poate spune că ele nu sunt
apte să producă orgasmul ca satisfacţie sexuală. Persoanele care recurg la astfel de practici o fac
tocmai pentru atingerea orgasmului în cadrul actului sexual căruia i se asociază respectivele
practici.

În concluzie, singura clarificare pe care o aduce decizia pronunţată în recurs în interesul

legii priveşte calificarea unor acte ca sodomia, felaţia, cunilingusul care, indiferent dacă au
caracter heterosexual sau homosexual, vor fi incluse în conţinutul noţiunii de act sexual de orice

11
G. Antoniu, Comentariu în Th. Vasiliu ş.a., Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, vol.I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1975, p.229; O. Loghin, T.Toader, Drept penal român, partea specială, Casa de Editură şi Presă “Şansa”,
Bucureşti,1994, p.191.
12
Într-adevăr, în cazul unui act sexual comis de un bărbat cu un animal femelă suntem în prezenţa unui act de
penetrare, comis prin folosirea sexului şi realizat în scopul producerii orgasmului, ca satisfacţie sexuală.

4
natură şi nu în categoria actelor de perversiune sexuală. Desigur, având în vedere frecvenţa unor
astfel de acte în practică, ele însoţind nu de puţine ori un raport sexual normal, importanţa deciziei
Curţii nu trebuie minimizată13. Rămâne însă la fel de controversată ca şi până acum încadrarea
juridică a altor acte comise în scopul obţinerii unei satisfacţii sexuale, care, chiar folosind criteriile
enunţate în decizie, pot fi în egală măsură calificate ca act sexual sau ca act de perversiune
sexuală.
O rezolvare completă a problemelor apărute în această materie nu poate veni decât din
partea legiuitorului, şi nu poate consta decât într-o abrogare a dispoziţiilor art. 201 C.pen. Aceasta
deoarece faptele incriminate iniţial de acest text îşi găsesc astăzi locul fie în domeniul de incidenţă
al art.197-198, fie în cel al art.321 C.pen14.

2. Relaţia între infracţiunea de viol asupra unui membru de familie şi incest

Introducerea în conţinutul reglementării din art.197 C.pen. a agravantei constând în
comiterea faptei asupra unui membru al familiei a creat, aşa cum era previzibil, dificultăţi în
stabilirea raportului între această formă agravată a violului şi infracţiunea de incest.
Pentru clarificarea acestor aspecte, instanţa supremă a fost chemată să statueze, pe calea
soluţionării unui recurs în interesul legii, asupra raportului între cele două infracţiuni. Astfel, prin
decizia nr. II din 2005, ÎCCJ a statuat că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este
rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
Soluţia este, fără îndoială, corectă, căci absorbţia între cele două infracţiuni ar fi operat
numai în măsura în care nu ar fi fost posibilă comiterea unui viol asupra unui membru al familiei
fără a se săvârşi şi infracţiunea de incest. Această condiţie nu se verifică însă, căci sfera noţiunii de
membru de familie este mai largă decât cea subiecţilor infracţiunii de incest, dar şi sfera actelor
care intră în conţinutul violului este mai largă decât cea specifică incestului. În consecinţă, nu se
poate vorbi de un caracter necesar al absorbţiei între cele două fapte, astfel că, atunci când sunt
întrunite elementele constitutive ale ambelor fapte, se va reţine un concurs de infracţiuni.

3. Încadrarea juridică în caz de acte de viol săvârşite înainte şi după împlinirea de

către victimă a vârstei de 15 ani
De dată recentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemată să se pronunţe cu privire
la încadrarea juridică ce ar trebui dată unei infracţiuni continuate de viol, ale cărei acţiuni
componente s-a comis în parte înainte ca victima să împlinească 15 ani şi în parte după ce victima
a atins această vârstă15.
Recursul în interesul legii nu a fost încă soluţionat de instanţa supremă, dar credem că
soluţia propusă de procurorul general este cea corectă. Potrivit acesteia „actele sexuale săvârşite în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte cât şi după ce victima a împlinit 15 ani, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art.197 alin.1 raportat la alin.2 lit.b 1 şi
la alin.3 teza I cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal.
13
Una dintre consecinţele practice directe ale deciziei este reţinerea unei unităţi de infracţiune în cazul în care, cu
aceeaşi ocazie, autorul întreţine cu victima atât un raport sexual cât şi o penetrare anală sau bucală.
14
A se vedea V. Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1994, p.91, 103-105; D.
Niţu, Perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul. Infracţiuni contra persoanei sau contra moralei? în SUBB
nr.1-2/2004, p.24.
15
A se vedea http://www.mpublic.ro/recursuri/2007_penal/r_11_14_2007.htm

5
 Astfel, împlinirea de către subiectul pasiv a vârstei de 15 ani pe parcursul comiterii
acţiunilor nu scindează unitatea infracţiunii continuate şi nu dă naştere unui concurs în structura
căruia să intre două infracţiuni de viol. În încadrarea juridică a infracţiunii unice continuate se vor
menţiona ambele agravante, dar pedeapsa se va stabili între limite determinate potrivit alin.3 al
art.197, care incriminează forma cea mai gravă dintre cele care intră în structura faptei continuate,
cu aplicarea agravării atrase de forma continuată. În măsura în care victima este şi membru al
familiei, bineînţeles că se va reţine în concurs şi infracţiunea de incest, aşa cum am arătat anterior.

4. Constrângerea în cazul infracţiunii prevăzute de art.198 alin.4 C.pen.

O problemă interesantă legată de aplicarea dispoziţiilor art.198 C.pen. a apărut o dată cu
modificarea acestui text prin introducerea formei agravate prevăzute la alin.4 teza a II-a. Este
vorba de comiterea faptei în scopul producerii de materiale pornografice, dacă fapta a fost comisă
prin folosirea constrângerii.
În mod tradiţional se consideră că infracţiunea prevăzută de art.197 exclude folosirea
constrângerii, căci în caz contrar am fi în prezenţa unei infracţiuni de viol. Şi atunci, care este
domeniul de incidenţă al textului analizat? Teoretic, s-ar putea spune că textul se aplică atunci
când constrângerea nu a fost utilizată pentru determinarea la actul sexual ci doar pentru ca victima
să fie determinată să accepte înregistrarea de imagini. În realitate, din punct de vedere practic nu se
poate face o asemenea disociere, căci o dată exercitată constrângerea în scopul realizării de
materiale pornografice nu se mai poate vorbi de un acord liber exprimat nici în privinţa actului.
În opinia noastră, delimitarea între această forma agravată a infracţiunii de act sexual cu un
minor şi viol trebuie făcută pe baza aceloraşi criterii care stau la baza delimitării între tâlhărie şi
şantaj. Astfel, dacă constrângerea se exercită în vederea determinării la un act sexual pentru
realizarea de materiale pornografice în aceeaşi împrejurare, vom avea un viol. Dacă însă
constrângerea este separată în timp de momentul la care urmează a se realiza actul sexual în scopul
producerii materialelor pornografice vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art.198 alin.4 teza
a II-a. Spre exemplu, va exista această infracţiune atunci când autorul exercită ameninţări sau
violenţe asupra victimei pentru ca aceasta să vină la el peste o săptămână şi să întreţină raporturi
sexuale ce urmează a fi înregistrate pe suport video. Dacă victima dă curs cererii, vom fi în
prezenţa infracţiunii analizate.
Această formă agravată, presupunând în mod necesar comiterea unui şantaj, nu se va reţine
în concurs cu acesta.

5. Delimitarea infracţiunii de corupţie sexuală faţă de infracţiunea prevăzută de art.

10 din Legea nr.196/2003 republicată
Potrivit art.10 din Legea nr.196/2003 republicată, constituie infracţiune organizarea de
reuniuni în spaţii publice, la care participă sau asistă minori şi în cadrul cărora se comit acte cu
caracter obscen.
Textul art.202 incriminează actele cu caracter obscen săvârşite asupra sau în prezenţa unui
minor, fapta cunoscând o formă agravată atunci când s-a săvârşit în scopul producerii de materiale
pornografice. Delimitarea celor două infracţiuni se poate face având în vedere cel puţin două
elemente. În primul rând, dacă în cazul incriminării din Codul penal nu interesează cadrul în care
s-a comis fapta, în cazul incriminării speciale este necesar ca aceasta să aibă loc în cadrul unei
reuniuni în spaţii publice, ceea ce presupune prezenţa mai multor persoane, nefiind suficientă doar
prezenţa unui major şi a minorului. Pe de altă parte, dacă textul din Codul penal incriminează
actele cu caracter obscen, sancţionându-l deci pe cel care comite actele în prezenţa sau asupra

6
minorului, legea specială incriminează organizarea reuniunii în cadrul căreia se comit aceste acte.
Prin urmare, putem distinge mai multe ipoteze:
- dacă o persoană organizează o reuniune în spaţii publice la care alte persoane vor comite acte cu
caracter obscen în prezenţa sau asupra minorilor, organizatorul va răspunde pentru infracţiunea din
art. 10 din Legea nr.196/2003 iar participanţii majori la reuniune vor putea fi urmăriţi penal pentru
infracţiunea de corupţie sexuală (art.202 C.pen.). Se pune în acest context problema reţinerii în
sarcina organizatorului reuniunii şi a complicităţii la corupţie sexuală. În opinia noastră, această
complicitate nu poate fi reţinută, deoarece fapta incriminată de art.10 din lege constituie
întotdeauna o complicitate la corupţie sexuală, pe care însă legiuitorul a incriminat-o în mod
distinct. Textul din art.10 fiind o normă specială în raport cu normele din dreptul comun
referitoare la sancţionarea complicităţii, se va bucura de prioritate de aplicare în detrimentul
acestora din urmă.
- dacă persoana care a organizat reuniunea participă ulterior şi la efectuarea acelor cu caracter
obscen, vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni, între fapta incriminată de art.10 şi cea
incriminată de codul penal. Deşi, aşa cum arătam anterior, fapta incriminată de art.10 nu este decât
o complicitate la corupţie sexuală, nu va opera regula caracterului absorbant al formelor de
participaţie – potrivit căreia actul de executare absoarbe actul de complicitate – tocmai datorită
faptului că nu mai suntem în prezenţa unei complicităţi propriu-zise, ci a unei complicităţi
incriminate ca infracţiune autonomă.
- dacă o persoană organizează comiterea unor acte cu caracter obscen în prezenţa sau asupra unui
minor dar nu în cadrul unei reuniuni sau nu într-un spaţiu public, nefiind întrunite condiţiile art.10,
ea va răspunde doar pentru complicitate la corupţie sexuală, în condiţiile dreptului comun.