Stereotipul dinamic se caracterizează prin stabilitate şi variabilitate, care se exprimă şi în dinamica

caracterului. Stabilitatea lui permite să ne păstrăm legăturile temporare formate, tipice de comportare,
pe când variabilitatea stereotipului deschide posibilităţi nemărginite pentru dezvoltarea şi educarea
caracterului personalităţii. Restructurarea stereotipului dinamic depinde de condiţiile vieţii, de însuşirile
individuale ale tipului de activitate nervoasă superioară şi, în sfârşit, de starea psihică, funcţională a
organismului. Tipul de sistem nervos exercită influenţă asupra caracterului în două aspecte: 1)
accelerează sau frânează formarea trăsăturilor de caracter; 2) determină mijloacele de acţiune, ce
exprimă atitudini formate ale omului, consolidate în anumite condiţii sociale. în fine, caracterul şi
trăsăturile lui componente nu pot fi explicate fără a lua în considerare funcţiile de generalizare şi
abstractizare ale celui de-al doilea sistem de semnalizare. Cu ajutorul semnalelor verbale, omul îşi
însuşeşte normele de conduită şi îşi autoreglează activitatea voluntară în conformitate cu împrejurările
vieţii. Concepţia despre lume şi viaţă, atitudinile, convingerile, aspiraţiile şi idealurile omului, ca aspect
de conţinut ale caracterului uman, nu sunt de conceput fără generalizarea prin cuvânt a experienţei
individuale şi sociale. Toate relaţiile stabile ale individului cu alţi oameni, cu activitate se fixează în
sisteme complexe de legături temporare la nivelul celui de-al II sistem de semnalizare şi devin atitudini,
aspiraţii, idealuri, conferind un înalt înţeles existenţei omului. 163 Totodată, prin legăturile generalizate
ale celui de-al doilea sistem de semnalizare, conduita omului dobândeşte un caracter programat,
anticipat, electiv şi de perspectivă; de asemenea se conştientizează şi se asimilează relaţiile omului cu
grupul de muncă şi cu propria persoană. 3.3. Structura caracterului şi complexul însuşirilor lui Caracterul
trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor psihice particulare din
perspectiva relaţionării omului cu semenii şi adaptării sale la mediul sociocultural, în care trăieşte. în
diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajează în măsură diferită
afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. Putem afirma că în structura caracterului se regăsesc
„elemente” de ordin: ■ afectiv (emoţii şi sentimente); ■ motivational (interese, trebuinţe, idealuri); ■
cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi); ■ volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a
individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu. Ponderea celor patru
tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi. Structura caracterului
reprezintă o totalitate de particularităţi umane, ce se găsesc în diferite raporturi una faţă de alta. Prin
definiţie, structura presupune o anumită stabilitate şi durabilitate. Şi într-adevăr, în măsura, în care
reuşim să-l cunoaştem, putem să prevedem modul, în care se va comporta o persoană în diferite situaţii
sociale. Mediind şi reglând raporturile persoanei cu cei din jur şi cu situaţiile sociale, puternic variabile,
structura caracterială trebuie să posede şi un anumit coeficient de flexibilitate, care să-i permită
„perfecţionarea”, „corelaţia”, „reorganizarea”. în principiu, caracterul este modelabil pe toată durata
vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ, poate deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt
suficient de semnificative). în plan social, se apreciază atât stabilitatea / constanţa caracterului, cât şi
flexibilitatea, maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii
sau alteia, unui context relaţional sau altuia. Din cele menţionate se poate constata că, spre deosebire
de temperament, caracterul reflectă şi ne trimite întotdeauna la latura de conţinut, de esenţă a
personalităţii ca subiect social şi ne impune valorizarea etică a comportamentului.