Imperialismul Germaniei s-a extins până în afara granițelor statului și s-a

alăturat celorlalte puteri europene, cerând partea lor din Africa. Conferința
Congoului de la Berlin (1884-1885), mediată de Bismarck, a împărțit Africa între
puterile europene. Profitând de o situație politică favorabilă (prietenie cu
Austro-Ungaria, Italia și Rusia, înțelegere cu Franța), Germania a întemeiat
următoarele protectorate: Africa Germană de Sud-Vest (1884), Togo și Camerun
(1884), Africa Germană de Est (1885), inclusiv coloniile germane din Mările
Sudului: Kaiser Wilhelmland (achiziționată, în 1880, de la Noua Guinee),
Arhipelagul Bismarck, Insula Marshall. Cearta între puterile imperialiste pentru
dominația Africii și altor teritorii a provocat continue tensiuni între Marile
Puteri, care, prin acumulare, au fost una dintre cauzele care au contribuit la
declanșarea Primului Război Mondial.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, la data de 28 iunie 1914, a

constituit pretextul pentru declanșarea Primului Război Mondial. Ca stat inițiator
și principala forță a Triplei Alianțe (Puterile Centrale), Germania a dus greul
războiului contra Puterilor Aliate (Antantei) și a suferit pierderi grele într-unul
dintre cele mai sângeroase conflicte ale tuturor timpurilor, numărând aproximativ
5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți și 4.216.058 răniți).[20]

În toamna anului 1918, situația grea de pe front și mișcările revoluționare interne

l-au determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice și să plece în exil, în
Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a
împiedica invadarea țării, aceștia au semnat, la 11 noiembrie, armistițiul cu
Puterile Aliate, care a pus capăt războiului iar, ulterior, Tratatul de la
Versailles, în iunie 1919, atrăgându-și ostilitatea naționaliștilor care refuzau să
recunoască înfrângerea din Primul Război Mondial. Tratatul a fost perceput în
Germania ca o continuare umilitoare a războiului prin alte mijloace, iar asprimea
sa este, de obicei, considerată ca având un rol important în nașterea și creșterea
ulterioară a curentului revanșist și nazismului în țară.[21]

Republica de la Weimar (1919–1933)

Articol principal: Republica de la Weimar.
La începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia
abolită. Cu toate acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniștii radicaliști
de stânga ajungând la putere în Bavaria, dar eșuând să preia controlul din întreaga
Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica de la Weimar a fost
înființată oficial. La 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată
cu semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de

Tratatul de la Versailles, precum și a succesiunii unor guverne mai mult sau mai
puțin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce în ce mai mult de identificarea
cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor
democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă
(monarhism, völkisch și nazism) Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a
pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor și influenței celor care doreau
să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la Weimar a fost
trădarea națiunii germane, prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce
comuniștii radicaliști de stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul Spartakist),
doreau o revoluție având drept țintă principală abolirea capitalismului în favoarea
unui Räterepublik.

Cu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat

creșterea Partidul Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de
revoluționarea în spirit revanșard a dreptei politice, în special Partidul
Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste două
partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în
iulie 1932). După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von
Hindenburg a luat o decizie crucială: având puține alternative și presat de
consilierii de dreapta, la 30 ianuarie 1933, von Hindenburg l-a numit pe Adolf
Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Al Treilea Reich (1933–1945)

Articol principal: Germania Nazistă.

Harta celui de-al Treilea Reich în 1939

În aproape toată această perioadă statul german a purtat denumirea oficială
Deutsches Reich (Imperiul German); denumirea colocvială a fost Drittes Reich (Al
Treilea Reich) sau și Nazi-Deutschland (Germania nazistă).

La 27 februarie 1933, sediul Reichstagului (parlamentului german de pe atunci),

aflat în clădirea numită și până astăzi Reichstag, a fost incendiat, aceasta
constituind pretextul pentru decretele de urgență ce au abrogat drepturile
cetățenești de bază.[22] O hotărâre a parlamentului i-a dat lui Hitler putere
legislativă nerestricționată. Doar Partidul Social Democrat SPD a votat împotriva
acesteia, în timp ce membrii comuniști ai parlamentului au fost încarcerați.
Folosindu-și puterea de a distruge orice rezistență actuală sau potențială, în
decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat centralizat totalitarist.
Industria a fost revitalizată prin producția masivă de armament, de fapt, interzisă
Germaniei după pierderea Primului Război Mondial. În 1935 Germania a redobândit
controlul asupra ținutului istoric Saar, iar în 1936 controlul militar al ținutului
Rin, amândouă fiind pierdute în urma Tratatului de la Versailles. Susținând, în
paralel, campania agresivă a dezvoltării masive a producției de armament, politica
externă a Germaniei a devenit mai agresivă și expansionistă, împingând, voit,
omenirea spre Al Doilea Război Mondial. În 1938 și 1939, Austria și Cehoslovacia au
fost aduse sub controlul Germaniei și a fost pregătită invazia Poloniei (Pactul
Hitler-Stalin, Operațiunea Himmler). La 1 septembrie 1939 armata Germaniei a lansat
războiul „fulger” (blitzkrieg) asupra Poloniei, care a fost rapid ocupată de
trupele Germaniei și de Armata Roșie Sovietică, marcând începutul celui de-al
Doilea Război Mondial în Europa. Regatul Unit și Franța au declarat război
Germaniei și, întrucât războiul s-a extins, Germania și aliații săi au căpătat
controlul asupra unei mari părți din Europa continentală.

Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, Germania a încălcat Pactul Hitler-Stalin și a invadat Uniunea
Sovietică. În același an, Japonia a atacat baza americană de la Pearl Harbor din
Oceanul Pacific, iar Germania, în calitate de aliat al Japoniei, a declarat război
și Statelor Unite. Deși armata germană a avansat în Uniunea Sovietică destul de
rapid, Bătălia de la Stalingrad a marcat punctul de turnură al acestui război. În
consecință, armata germană a început să se retragă de pe Frontul de Est. În
septembrie 1943, Italia, aliata Germaniei, a capitulat, obligând forțele Wehrmact-
ului să deschidă un alt front pentru păstrarea acestei regiuni nord-mediteraneene
în sistemul de apărare german. Operațiunea Neptun a marcat un alt punct de turnură
în acest război, deschizând frontul vestic. La 6 iunie 1944, Forțele aliate anglo-
americane au debarcat pe Coasta Normandiei din Franța ocupată și s-au îndreptat
spre teritoriul german, astfel că foarte curând, la 8 mai 1945, după ce Armata
Roșie a cucerit Berlinul, iar Hitler s-a sinucis în bunkerul său, Germania nazistă
a fost silită să capituleze necondiționat. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial au murit aproximativ 7 milioane de civili și soldați germani (inclusiv
etnicii germani din Europa de est).

În timpul celui de-al Treilea Reich