Sunteți pe pagina 1din 6

CURS I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND


COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Noţiunea de comerţ internaţional


Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni:
a) Stricto sensu – comerţul internaţional – cuprinde totalitatea operaţiunilor de import şi export
de mărfuri şi servicii, desfăşurate de persoane fizice şi (sau) juridice, aparţinând unui stat, cu parteneri
străini sau pe pieţe externe. Această accepţiune restrânsă a noţiunii este apropiată de sensul etimologic
al cuvântului “comerţ“, provenit din expresia latină “commercium”, o juxtapunere a cuvintelor
“cum”şi” merx” ce semnifică operaţiuni efectuate “cu marfă“ (merx-is = marfă).
b) Lato sensu -comerţul internaţional - reprezintă un ansamblu de relaţii de cooperare
economică internațională între două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, aparţinând unor state
diferite, care au ca scop realizarea, prin conlucrare, a unor operaţiuni complexe în domeniile
comercial,financiar-bancar,transfer de tehnologie, desfăşurate pe termen lung şi eşalonate pe
perioade de timp determinate, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce.

2. Noţiunea şi obiectul dreptului comerţului internaţional


2.1. Noţiune
Dreptul comerţului internaţional a primit în decursul timpului numeroase definiţii, pornind
de la definiţia oficială (formulată în cadrul lucrărilor Adunării Generale a O.N.U.), până la definiţii
nuanţate, formulate în literatura de specialitate. La cea de-a XXI-a sesiune a Adunării Generale ONU
s-a propus adoptarea unei definiţii oficiale a dreptului comerţului internaţional. Potrivit acestei unice
definiţii oficiale dreptul comerţului internaţional constituie “ansamblul de reguli care reglementează
relaţiile comerciale de drept privat, punând în cauză mai multe ţări”.
În literatura de specialitate s-a arătat că, în desfăşurarea schimbului mondial de valori materiale
şi spirituale, iau naştere numeroase şi variate categorii de raporturi juridice reglementate atât de
sistemele naţionale de drept şi de dreptul internaţional public. Pot fi identificate patru categorii de
asemenea raporturi:
-raporturi stabilite, în domeniul economic, între state suverane şi egale în drepturi, între state şi
organizaţii internaţionale interguvernamentale sau doar între asemenea organizaţii;
-raporturi care se stabilesc între state suverane şi comercianţi persoane fizice sau
juridice,privind politicile comerciale,vamale, financiar valutare ale statelor, raporturi care se
caracterizează prin subordonarea comercianţilor faţă de organele statului ( raporturi de drept
administrativ, vamal ş.a.);
-raporturi care se stabilesc între un stat şi subiectele de drept privat străine, raporturi
patrimoniale semiinternaţionale şi se realizează în baza acordurilor de investiţii străine şi a contractelor
de concesiune(sunt cuprinse în sfera de reglementare a dreptului internaţional aplicabil);
-raporturi care se stabilesc între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice din diferite
state, în calitate de participanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ internaţional;sunt caracterizate prin
egalitatea juridică a părţilor, fiind supuse normelor de drept civil, comercial ori dreptului comerţului
internaţional, în funcţie de distincţiile existente în sistemele juridice naţionale sub imperiul se află.

1
Definiţiile formulate în literatura de specialitate converg în a conceptualiza dreptul comerţului
internaţional ca o materie juridică pluridisciplinară, constituită din ansamblul normelor care
reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate
între persoane fizice şi/sau juridice, inclusiv între asemenea persoane şi stat - raporturi în care părţile
se află pe poziţie de egalitate juridică.
Dreptul comerţului internaţional, aflat la graniţa dintre dreptul internaţional şi sistemele
naţionale de drept, cuprinde norme conflictuale, norme de drept civil, comercial şi norme de drept
material uniform (cuprinse în convenţii internaţionale) şi reunite prin obiectul comun de reglementare
(raporturile din cadrul comerţului internaţional şi cooperării economice internaţionale).Unele norme
juridice aparţinând altor ramuri de drept intră în conţinutul dreptului comerţului internaţional, în
măsura în care au implicaţii asupra raporturilor juridice care fac obiectul acestei materii (norme de
drept constituţional, administrativ,financiar-valutar,internaţional public, dreptul muncii, drept de
proprietate intelectuală ş.a.).
Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional sunt:
1.natura normelor juridice care formează conţinutul său;
2.natura subiectelor participante la raporturile de comerţul internaţional: profesionişti-comercianţi,
persoane fizice şi juridice ce realizează tranzacţii comerciale internaţionale;
3. poziţia de egalitate juridică în care subiectele de drept se află unele faţă de altele;
4.obiectul său de reglementare este format din raporturile juridice patrimoniale caracterizate prin
comercialitate şi internaţionalitate.
Definiţie În mod sintetic, dreptului comerțului internațional este definit ca ramură a
dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care reglementeaza relațiile comerciale internașionale. O
definiţie mai cuprinzătoare prevede că dreptul comerţului internaţional este constituit din ansamblul
normelor care reglementează « relaţiile de comerţ internaţional,cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică »
2.2. Obiectul dreptului comerţului internaţional
Din definiţia dată dreptului comerţului internaţional rezultă că acesta are ca obiect raporturile
patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau
juridice, inclusiv între asemenea persoane şi stat. Nu toate raporturile juridice patrimoniale care se
formează în sfera relaţiilor comerciale internaţionale sunt obiect al dreptului comerţului internaţional,
ci numai acelea dintre ele, care se caracterizează prin două atribute coexistente şi anume:
comercialitatea şi internaţionalitatea.
Caracterul comercial. Determinarea comercialităţii unui raport juridic este o operaţiune de
calificare, care se realizează după criteriile dreptului naţional (sistemul de drept naţional ce constituie
lex causae).
Sistemele naţionale de drept cunosc două criterii pe baza cărora se determină caracterul
comercial al unui raport juridic: criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv.
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participantului la raportul juridic; actul sau faptul
juridic sunt considerate comerciale dacă au fost săvârşite de un comerciant în exercitarea profesiei sale.
.
În acest context, prevalează calitatea de comerciant a persoanei,care determină o prezumţie
legală pentru calificarea drept „comerciale” a anumitor acte juridice.
Potrivit concepţiei obiective un fapt este calificat de comerţ dacă, în mod obiectiv, în
conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le califică ca fiind de comerţ.
Independent de calitatea persoanei care îl îndeplineşte, faptul sau actul juridic este comercial prin
natura lui.

2
Majoritatea autorilor identifică, drept criterii ale comercialităţii, interpunerea în schimb şi
activitatea economică organizată sub formă de întreprindere;
Având la bază natura operaţiunilor îndeplinite sau obiectul reglementării sunt calificate drept
activităţi comerciale,operaţiunile privind circulaţia capitalului (cumpărarea şi vânzarea comercială,
operaţiunile bancare, de bursă, de constituire a societăților comerciale sau operaţiunile cambiale)
şi activitatea de producţie a întreprinderilor (operaţiuni efectuate de întrepriderile de furnituri,de
asigurare, construcţii şi manufactură, întreprinderile de transport şi expediţii, etc.
Caracterul internaţional. Internaţionalitatea raporturilor juridice de drept al comerţului
internaţional este determinată de existenţa elementului de extraneitate.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic comercial, poate transforma
acest raport într-unul de drept al comerţului internaţional, ci doar acel element de extraneitate ce atrage
posibilitatea aplicării a cel puţin două sisteme naţionale de drept asupra raportului juridic în cauză.
Criteriile de definire a caracterului internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul
dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două categorii:
- criterii de natură subiectivă- părţile raportului juridic, persoane fizice sau juridice, trebuie să aibă
domiciliul, respectiv sediul, în state diferite;
- criterii de natură obiectivă -marfa, lucrarea, serviciul sau orice alt bun care face obiectul
raportului juridic să se afle în circuit (tranzit) internaţional, adică în executarea acelui raport juridic
bunul să treacă cel puţin o frontieră.
Identificarea acestor criterii, elemente poate fi făcută fie printr-o convenţie internaţională fie prin
legislaţia internă a statului al cărui sistem constituie lex causae.Asemenea criterii de
internaţionalitate,ce interesează dreptul comerţului internaţional sunt cuprinse în convenţii
multilaterale.
În art. 1(1) al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Viena 1980) se arată că prevederile convenţiei “se aplică contractelor de vânzare de mărfuri
între părţi care îşi au sediul în state diferite: a) când aceste state sunt state contractante; sau b) când
normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.”
În articolul I(1) din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva 1961)se
arată că dispoziţiile convenţiei “se aplică: a) Convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea
litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoanele fizice sau
juridice având, în momentul încheierii convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state
contractante diferite; b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la
paragraful 1 litera a din acest articol.“ Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la
transportul aerian internaţional (Montreal, 1999) arată că este internaţional acel transport al cărui punct
de plecare şi de destinaţie se află pe teritoriile unor state părţi diferite sau situate pe teritoriul unui
singur stat parte, atunci şi există o escală stabilită pe teritoriul altui stat, chiar dacă acesta nu este un
stat parte (art.1alin.2).
Obiectul dreptului comerţului internaţional mai cuprinde şi unele instituţii care, deşi interesează
comerţul internaţional, fac parte, într-o anumită măsură şi sub anumite aspecte din obiectul altor materii
juridice .
În concluzie, dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturile comerciale
internaţionale, precum şi cele care decurg din cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională,instrumentele juridice de realizare ale acestora, raporturile juridice izvorâte din fapte
juridice (licite sau ilicite) -conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică
internaţională, orice alte raporturi, care deşi formal aparţin altor ramuri de drept prezintă contingenţe
cu operaţiunile de comerţ internaţional şi cu arbitrajul de comerţ internaţional.

3
3. Principiile dreptului comerţului internaţional

Noţiune
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei călăuzitoare în procesul elaborării
şi aplicării normelor juridice în raporturile comerciale internaţionale; principiile asigură unitatea
coerentă a normelor în scopul orientării acestora spre dezvoltarea raporturilor comerciale în
conformitate cu cerinţele generale ale progresului economic şi social.
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescripţiuni fundamentale care
călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest domeniu. Acţiunea principiilor are ca rezultat
asigurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului comerţului internaţional.

A. Principiul libertăţii comerţului


Principiul constituie premisa esenţială pentru desfăşurarea normală a circulaţiei
bunurilor,valorilor şi cunoştinţelor la nivel mondial,conferind expresie deplină nevoii obiective de a se
înlătura orice obstacol de ordin vamal, fiscal, administrativ ori politic de natură să stânjenească această
circulaţie.
a. Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.Pe aceasta cale se
recunoaşte capacitatea persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte ale dreptului comerţului
internaţional, dacă au calitatea de comerciant şi dacă obiectul de activitate constă în efectuarea în mod
liber de acte şi fapte de comerţ internaţional,fiind astfel eliminat monopolismul, care contravine
libertăţii comerţului. Libertatea comerţului reprezintă condiţia sine-qua-non pentru afirmarea,
dezvoltarea şi consolidarea economiei de piaţă.
b. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare. Libertatea comerţului implică un
anumit control al statului realizat prin mijloace financiar-bancare asupra activităţii de comerţ
internaţional, desfăşurată de persoanele fizice şi juridice, subiecte de drept comercial.Statul are la
dispoziţie o gamă variată de mijloace financiar-bancare,cum sunt cele privind taxele şi impozitele,
licenţele de import-export etc., care îi îngăduie să-şi îndeplinească echilibrat şi echitabil funcţiile în
acest domeniu, asigurând libertatea comerţului.
În comerţul internaţional, ca de altfel, în orice act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea
de a revinde pentru a câştiga. Nimeni nu se angajează într-o afacere comercială, fără interes de a
câştiga, iar acest câştig rezultă din vânzarea produselor, dar,mai ales, din revânzarea lor. Obiectul
vânzării şi revânzării libere îl constituie „bunurile fiecărui naţiuni”. Libertatea de a revinde pentru a
câştiga, îngăduie ţărilor comerciale să obţină profituri importante.

B. Principiul concurenţei loiale


Concurenţa în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres economic,
fiind puse în evidență,din cele mai vechi timpuri, atât virtuţile, cât şi riscurile concurenţei.Concurenţa
acerbă între participanţii la comerţul internaţional a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea meşteşugurilor,
în înflorirea unor localităţi şi chiar în dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
a. Competiţia pe piaţă. Concurenţa constă, în principal, într-o competiţie pe piaţă între cei care
exercită activităţi asemănătoare. Pentru a pătrunde şi mai ales pentru a se menţine pe piaţă trebuie depuse
eforturi pentru a crea mereu mai bine şi la preţuri tot mai acceptabile.
Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care diversitatea
agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei. O asemenea
confruntare în plan economic, cu mijloace specifice, într-un mediu competiţional,constituie o cauză
majoră a dezvoltării economice reale.
4
b. Garanţie a dezvoltării comerţului internaţional. Fiind un principiu fundamental al dreptului
comerţului internaţional, concurenţa loială-ca expresie a liberalismului economic-exercită importante
funcţii în evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale.Dintre acestea trebuie reţinute: a.funcţia de
garantare a desfăşurării economiei de piaţă; b.funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor şi persoanelor; c.funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile
comerciale internaţionale.
Competiţia pe piaţa internaţională constituie o condiţie şi o garanţie a dezvoltării relaţiilor
comerciale, a creşterilor economice regionale şi mondiale. Principiul libertăţii concurenţei orientează
reglementările naţionale şi internaţionale în direcţia asigurării libertăţii de acces pe piaţă,libertăţii
cererii şi ofertei,libertăţii economice generale,prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale,
reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale internaţionale.
c. Rolul concurenţei în fixarea unui preţ just al mărfurilor. Principiul concurenţei orientează
desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale în direcţia obţinerii unor beneficii proporţionale cu
aportul cantitativ şi calitativ al participanţilor la aceste raporturi. Concurenţa comercială este factorul
determinant în stabilirea unor preţuri corespunzătoare- rezultate din raporturile reale dintre mărfuri,
împiedicând obţinerea unor profituri de monopol.
d. Concurenţa neloială. Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială
internaţională se constituie într-o concurenţă neloială. Actele şi faptele de concurenţă neloială
reprezintă o încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale
procedee oneste.
Concurenţa neloială se caracterizează prin folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea
comercială şi săvârşirea unor acte nepotrivite de atragere a clientelei. Conform Convenţiei de la Paris
din 1983, constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă “contrar uzanţelor cinstite
în materie industrială sau comercială”.
În baza Convenţiei, trebuie interzise orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloc, cu
întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent; afirmaţiile false,
în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau
comercială a unui concurent; indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este
susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de fabricare, caracteristicile,
aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

C. Principiul egalităţii juridice a părţilor


Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte
contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale, convenind asupra modului în care urmează
să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în care se angajează.
Principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă în exprimarea liberă a voinţei
părţilor. Actele şi faptele de comerţ ce se concretizează în iniţiative, opţiuni şi decizii cu privire la
circulaţia mărfurilor şi serviciilor implică în mod necesar voinţa părţilor. Orice iniţiativă, opţiune şi
decizie în operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor,iar autonomia de voinţă
se dovedeşte a fi un element important în elaborarea şi încheierea contractelor, una din modalităţile de
exprimare şi concretizare a principiului egalităţii juridice a părţilor.
Raporturile ce iau naştere între agenţii economici-persoane fizice şi juridice- din diferite state,
în calitatea lor de participanţi la comerţul internaţional, sunt raporturi de jure gestionis, de pe o poziţie
de egalitate juridică a părţilor, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca
subiecte de drept privat.

5
D. Principiul libertăţii convenţiilor
Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele comerciale
internaţionale şi titlurile de valoare, care dau expresie voinţei juridice a părţilor ale cărei limite sunt
stipulate în dispoziţiile exprese ale legii.
Principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula potrivit căreia fiecare subiect de drept se obligă
prin propria lui voinţă, „numai la ceea ce acceptă ca fiind în interesul lui şi numai în măsura în care
doreşte”.
Regula generală potrivit căreia “convenţiile legal făcute au putere de lege” dă expresie
principiului libertăţii convenţiilor concretizat în dreptul fiecărui participant la raporturile de comerţ
internaţional de a-şi alege partenerii contractuali, şi de a stipula în contract clauze care să-i protejeze
interesele şi să-i garanteze realizarea scopurilor urmărite.
Concepţia subiectivă cu privire la libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al părţilor
drept izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract. Concepţia
obiectivă susţine prevalenta legii asupra voinţei, susţinând că „voinţa individuală nu poate avea efect
creator în afara legii, sau peste lege”.

E. Principiul lex voluntatis


Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii
convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional.

F. Principiul bunei-credinţe
Atât în dezbaterile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Comisiei Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional, cât şi în procesul încheierii sau realizării contractelor comerciale
internaţionale,buna credinţă a fost şi este invocată, subliniindu-se importanţa pe care o are aceasta pentru
finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase. Din acest principiu
izvorăsc doua reguli :
a.Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Buna-credinţă în afacerile comerciale
internaţionale obligă atât comerciantul, cât şi industriaşul - implicaţi în competiţia internaţională pentru
a obţine un profit cât mai mare. În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate clauze prin care se
interzice concurenţa neloială, stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică.
b. Răspunderea pentru reaua-credinţă. Buna-credinţă este un principiu general care călăuzeşte
atât procesul elaborării normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În
normele privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în acest
domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru încălcarea principiului bunei-credinţe.
Principiul bunei-credinţe este considerat extrem de important în relaţiile comerciale
internaţionale, deoarece-mai mult decât în cazul celorlalte principii-pune în evidenţă valorile morale
ale comportamentului participanţilor în cadrul acestor relaţii, adăugându-le răspunderilor juridice
stipulate în aplicarea sa de către organele competente pentru crearea şi aplicarea dreptului comerţului
internaţional.