Sunteți pe pagina 1din 12

CURS I / 2

Izvoarele dreptului comerţului internaţional


Originalitatea dreptului comerţului internaţional constă în absenţa unui drept unic,naţional sau
supranaţional (similar dreptului internaţional public), fapt ce confera determinarii normelor aplicabile
operaţiunilor de comerţ internaţional capătă o importanţă deosebită. Normele juridice care în totalitatea
lor alcătuiesc ansamblul ce formează dreptul comerţului internaţional aparţin în parte ordinii juridice
internaţionale, iar în parte ordinii juridice naţionale a statelor membre ale comunităţii de naţiuni; de
aici rezultă necesitatea de a distinge între izvoarele internaţionale şi izvoarele interne sau de drept
naţional ale dreptului comerţului internaţional.
1. Izvoare interne ale dreptului comerţului internaţional
a) Dreptul comun general. Dreptul comun poate fi luat în considerare ca izvor al dreptului
comerţului internaţional numai în măsura în care legea comercială română,pe care o completează când
este cazul,constituie ea însăşi un asemenea izvor. Dreptul comerţului internaţional se profilează ca o
prelungire a acţiunii normelor de drept comercial naţional în domeniul raporturilor de comerţ
internaţional.
b)Legea comercială naţională.Prin această expresie se desemnează ansamblul de norme
juridice care în totalitatea lor formează dreptul comercial naţional. Ansamblu se scindează în două
subansamble, dintre care unul cuprinde normele cu vocaţie generală de aplicare în domeniul comerţului
şi care în totalitatea lor formează dreptul comercial, iar altul este format din normele cu vocaţie de
aplicare în anumite zone ale comerţului şi care, pot fi considerate norme juridice comerciale generale.
Dreptul comun comercial şi normele juridice comerciale speciale sunt susceptibile de a-şi
extinde incidenţa şi asupra raporturilor de comerţ internaţional atunci când părţile contractante
desemnează legea naţională ca lex contractus şi atunci când normele de drept conflictual incidente
desemnează aceasta lege ca fiind aplicabilă în cazul dat. Între normele juridice speciale o grupă aparte
o formează acele norme care au fost concepute şi elaborate de legiuitor pentru a se aplica raporturilor
de comerţ internaţional.
Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional sunt legea şi jurisprudenţa.Legile
reprezintă principalele izvoare în materie. Legile naţionale se împart în legi civile şi legi
comerciale. Legile speciale reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea,în sensul că
prevederile acestor legilor se referă la raporturile comerciale din anumite domenii cu element de
extraneitate.
Prin noţiunea de jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organele
de jurisdicţie în litigiile supuse competenţei acestora. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în
sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar,iar în sistemele de tradiţie
romanistă, preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei.
În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa prezintă o valoare juridică deosebită.
Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, jurisprudenţa
contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice şi în unele cazuri, contribuie la formarea
de reguli materiale.
În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost emise o serie
de acte normative, care constituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei,fiind grupate în
două categorii distincte:prima categorie de izvoare include actele normative destinate
reglementării comerţului internaţional, iar cea de a doua cuprinde actele normative care privesc
alte ramuri de drept, dar aplicabile şi raporturilor de comerţ internaţional.

1
Pe mapamond există mai multe sisteme de drept importante :
1.sistemele de drept de sorginte romanistă(sisteme neolatine) au ca punct de plecare
dreptul roman şi au doua componente :
-sisteme ce cunosc dualitate dreptului privat, de influenţă franceză, în sensul că se face
distincţia între raporturile civile şi raporturile comerciale;
-sisteme ce cunosc unitatea dreptului privat (reglementează unitar raporturile civile şi
comerciale).
Pentru acest sistem, izvorul principal îl reprezintă legea şi apoi actele normative bazate pe
lege. Pentru sistemele ce cunosc dualitatea dreptului privat, izvorul principal special intern va fi
Codul Comercial şi legile, în timp ce pentru sistemele ce cunosc unitatea dreptului privat, izvorul
principal intern îl repezintă Codul Civil şi legile speciale, la care se adaugă Constituţia, legile
administrative, fiscale,vamale,penale,şi cele ceorganizează şi reglementează comerţul exterior.
2.sistemele de common law(anglo-american): specificul acestora se regăseşte în modul
lor de formare întrucât uniformizarea reglementărilor s-a realizat în condiţiile fărâmiţării din
perioada feudală, prin judecătorii itineranţi. Izvorul principal de drept este precedentul
judecătoresc, soluţiile date de o instanţă judecătorească sunt obligatorii în speţe similare pentru
instanţe de acelaşi grad sau inferioare. Urmează obiceiurile sau cutumele şi apoi legea.
3.sistemele religioase (sistemele de drept islamic) sunt prezente în statele
islamice.Izvoarele de drept principale sunt Coranul şi Sunele(interpretări ale Coranului de către
imami), iar obiceiul pământului şi legea în mică măsură.
2. Izvoare internaţionale ale dreptului comerţului internaţional
Izvoarele internaţionale sunt reprezentate de convenţiile comerciale internaţionale şi
uzanţele comerciale internaţionale.
Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional al dreptului internaţional,
desemnand înţelegerea convenită de două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale pentru
reglementarea legală a unor diverse probleme internaţionale general-politice,economice,tehnico-
ştiinţifice,culturale) pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi a regulilor de
conduită pe care acestea se îndatorează a le respecta. În principiu, convenţia internaţională constituie
izvor al dreptului comerţului internaţional atunci când stabileşte norme ce reglementează raporturile
de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
2.1 Convenţiile comerciale internaţionale
Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe
state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. Prin precizarea, în conţinutul lor
a drepturilor şi obligaţiilor convenite de părţi, convenţiile internaţionale asigură pe deplin
corecta lor îndeplinire şi permit organizarea relaţiilor comerciale internationale « in conditii de
certitudine si stabilitate juridica.
Clasificarea convenţiilor internaţionale
Convenţiile internaţionale sunt susceptibile de o dublă clasificare pe baza a două criterii
distincte.
a. Potrivit criteriului ce are în vedere numărul statelor semnatare se disting: convenţii bilaterale
şi convenţii multilaterale.
Se numesc convenţii bilaterale convenţiile care sunt perfectate între două state ca titulare de
suveranitate şi prin care se reglementează aspecte ale raporturilor dintre statele semnatare. Se numesc
convenţii multilaterale convenţiile internaţionale care se realizează cu participarea mai multor state
,titulare de suveranitate şi prin care se reglementează raporturi interesând dezvoltarea relaţiilor dintre
acele state.
2
b. Conform criteriului ce are în vedere natura normelor instituite prin convenţiile
internaţionale- criteriu ce vizează numai convenţiile multilaterale - aceste convenţii se grupează, de
asemenea în două varietăţi, şi anume:
- convenţii prin care se formulează norme de drept material uniform
- convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual uniform.
Terminologic, convenţia internaţională a primit în practică diferite denumiri: acord, protocol, tratat,
pact, armistiţiu, etc.
Convenţiile sunt folosite ca mijloc de creare a dreptului uniform în materiile ce presupun
implicarea într-o anumită măsură a interesului public1. Prin convenţiile internaţionale ce interesează
dreptul comerţului internaţional se urmăreşte ca finalitate remedierea dificultăţilor decurgând din
marea diversitate a reglementărilor naţionale. Majoritatea convenţiilor internaţionale au fost elaborate
sub auspiciile unor organizaţii internaţionale interstatale, care au întreprins studii valoroase privind
dreptul uniform în materia raporturilor juridice de comerţ internaţional ce urmează a face obiectul de
reglementare al convenţiilor.
Convenţiile multilaterale,deşi nu sunt numeroase, au un rol eficace, întrucât au o sfera largă
de reglementare ,contribuind la unificarea normelor de drept material şi conflictual privind
comerţul internaţional.
Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme generale, care permit
reglementare unitară a raporturilor de comerţ internaţional şi cooperare economică
internaţională. Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate,
realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material uniform.
În funcţie de obiectul lor de reglementare convenţiile internaţionale multilaterale se pot
grupa în :
-convenţii privind contractele de comerţ internaţional: Convenţia privind contractele de
intermediere (Haga1958); Convenţia privind reprezentarea în vânzarea cumpărarea
internatională(Geneva1983); Convenţia privind contractul de leasing(Otawa1988); Convenţia
privind contractul de factoring(Otawa 1988); Convenţia privind cesiunea de creanţă în comerţul
internaţional (New York 2001)
-convenţii privind instrumente de plată:Convenţia privind cambia şi biletul la
ordin(Geneva1930);Convenţia privind cecul (Geneva1931);Convenţia Naţiunilor Unite privind
cambiile şi biletele la ordin internaţionale (New York1988);
-convenţii privind modalităţi de plată: Convenţia privind garanţiile independente şi acreditivul
stand by (New York 1995)
-convenţii vamale:Convenţia vamală privind carnetul ATF (Bruxellles1961);
-convenţii privind activităţile de import export:Acordul privind Procedura în materia emiterii
autorizaţiilor de import-export (Geneva,1979);
-convenții referitoare la proprietatea intelectuală:Convenţia pentru protecţia proprietăţii
intelectuale (Paris,1883)
-convenţii referitoare al legea aplicabilă în relaşiile comerciale internaţionale : Convenţia
privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale
(Haga,1955).
-convenţii privind arbitrajul comercial internaţional:Convenţia privind recunoaşterea
hotărârilor arbitrale străine (New York, 1958);
Convenţiile bilaterale sunt numeroase şi constituie o modalitate juridică importantă şi
eficientă de mentinere la nivel optim a schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii.
1
International Institute for the Unification of Privat Law - www.unidroit.org.

3
Convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept
material. În practica internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de
tratate şi acorduri care privesc, garantarea reciprocă a investiţiilor, operaţiuni financiar-bancare,
de creditare şi plăţi, înlesniri vamale sau evitarea dublei impuneri
Tratatul comercial
Tratatul este un izvor scris cu diverse denumiri (convenţie, protocol,angajament,proces
verbal, act final, acord, notă diplomatică, ad memoire, declaraţie,gentlemen’ agreement, concordat
compromis), tratatul reprezintă acordul de voinţă a două sau mai multe state prin care acestea
convin să reglementeze într-un anumit mod raporturile lor reciproce într-un anumit domeniu de
relaţii. Ori de câte ori tratatele,indiferent de denumirea lor,reglementează direct sau indirect materii
comerciale,sunt implicit izvoare ale dreptului comerţului internaţional.Tratatele comerciale sunt
acte juridice prin care statele organizează schimburile de mărfuri şi soluţionează aspectele
adiacente relaţiilor comerciale.
Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă îndelungată ; în conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie înţelegeri
comerciale.Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de clauze . Titlul
cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare, preambulul consacră voinţa părţilor de a
promova şi facilita relaţiile lor comercialei,iar clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt
clauza naţiunii celei mai favorizate si clauza regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă reciproc
condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea clauzei naţiunii
celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se stabileşte între statul
ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de referinţă care există
între statul cedent şi statul favorizat .Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice
conţinutul material al regulilor juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi să stabilească condiţii
de concurenţă egală pentru exportatorii străini ; clauza asigură şi o stabilitate a comerţului
prin evitarea unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală,fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii sinalagmatice. În mod
obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate, în principal, printr-o clauză bilaterală, dar se poate face şi într-un cadru multilateral.
Din punctul de vedere al poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două forme:
forma necondiţionată (principiul egalităţii), care presupune că părţile îşi conferă,fără rezerve şi
restricţii, privilegiile şi avantajele recunoscute unei ţări terţe şi, respectiv, forma condiţionată
( principiul compensaţiei), care înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate unui stat terţ sunt
extinse între părţi numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii reciproce. Tratamentul
naţiunii celei mai favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele contractante.
După domeniile la care se aplică, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. În practică, clauza generală are o sferă largă de aplicare şi se referă numai la relaţiile
dintre anumite domenii. Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul
naţiunii celei mai favorizate şi circumstanţiază sfera de aplicare a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate în raporturile dintre părţile contractante.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată, în care, aplicarea
tratamentului se face sub rezerva unor avantaje sau facilităţi.
Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că persoanele,
aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului partener au, în

4
principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.Tratamentul luat în considerare este prevăzut
de legislaţia internă a statului partener. Clauza regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură
egalitatea de tratament, în stabilirea aceluiaşi regim pentru mărfurile importate şi cele
interne.Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se protejează
industriile naţionale.
Acordul comercial
Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.În raport cu
tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături: constituie forma obişnuită
şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai detaliat. După perioada lor de
valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate : pe termen scurt-anuale; pe termen mediu-
bienale sau trienale; pe termen lung- cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi
preambul se arată obiectul şi scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial şi motivele care
au stat la baza înţelegerii.
Articolele pot cuprinde şi stipulaţii speciale, reglementând o serie de operaţiuni ca
prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii. Anexele au rolul de a
exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul acordului. Felul şi numărul anexelor
este determinat de specificul acordului comercial.Egalizarea avantajelor între părţile unei
înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale.
Acordurile bilaterale generale (acordurile de stat) privitoare la frontieră sau anumite
probleme politice, pot cuprinde şi norme juridice aplicabile raporturilor de comerţ internaţional
bilateral.Cele mai importante izvoare din această categorie sunt acordurile bilaterale speciale:
acordurile de plăţi, acordurile pentru garantarea reciprocă a investiţiilor străine
directe,protocoalele anuale comerciale de schimburi comerciale,acordurile economice, acordurile
rutiere, acordurile aeriene, acordurile pentru evitarea dublei impuneri internaţionale, acordurile
pentru exploatarea în comun a apelor de frontieră.
2.2. Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale constau într-o conduită caracterizată prin continuitate, şi
uniformitate,impunându-se printr-o repetare frecventă şi prin participarea mai multor persoane
interesate.Extinderea şi generalizarea uzanţelor se realizează în funcţie de sfera de aplicare,
numărul participanţilor şi volumul comerţului,iar pentru formarea unei uzanţe comerciale,practica
ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, dar fără o durată îndelungată. Prin prisma regulii
de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele comerciale se aseamănă cu obiceiul sau
cutuma.
Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii şi
respectată ca o normă obligatorie. Aceasta practică îndelungată şi repetată se impune prin
autoritate proprie şi autonomie, având valoare de lege.Fiind un izvor al dreptului international,
rolul cutumei este diferit in sistemele de drept naţionale(formează principalul izvor de drept în
ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă). În relaţiile
comerciale cutuma dintr-o anumită ţară se aplică în calitate de lex contractus.
Dreptul comerţului internaţional cunoaşte domenii care au ca izvor de reglementare cutuma.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile
contractante în relaţiile reciproce.Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg, conform
Codului Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, activităţi anterioare unei tranzacţii şi

5
care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a
expresiilor şi a actelor lor ; pentru interpretarea intenţiei acestora se ia în considerare comportarea
părţilor concomitentă ori posterioară contractului
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali tradiţionali şi
constau în introducerea în contractele pe care aceştia le încheie a unor expresii care semnifică
atitudini sau conduite existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constantă, expresiile
folosite se transformă în clauze de stil,care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile
contractuale.
Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică.Prin dobândirea unui caracter colectiv,adică a unui număr important de participanţi,
obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.Tendinţa legii scrise de a-şi extinde incidenţa asupra
întregului domeniu al comerţului şi de a reglementa întreaga problematică a raporturilor juridice
stabilite în acest domeniu este din ce în ce mai evidentă, astfel că ponderea uzanţelor şi în general a
cutumei în acest domeniu se află într-un continuu regres.
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale, deoarece atât formarea lor cât şi
participarea lor se realizează cu participarea subiecţilor de drept implicaţi în înfăptuirea comerţului.
Formându-se spontan şi impunându-se în timp prin aplicare repetată uzanţele comerciale nu-şi
dobândesc forţa juridică prin trecerea unei perioade determinate de timp. Uzanţele comerciale sunt
incluse de regulă în conţinutul contractelor comerciale,de aici consecinţa că forţa lor juridică nu
depăşeşte forţa juridică a clauzelor contractuale.
Clasificarea uzanţelor.Uzanţele comerciale pot fi grupate după ramura de
activitate,obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport,etc.
-dupa aria teritoriala in care opereaza, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale în relaţiile
comerciale externe.
- dupa zona de aplicabilitate, se disting uzanţe locale, speciale şi generale.
a) uzanţe locale sunt determinate pe baza unui criteriu geografic; aplicarea lor fiind limitată
la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau regiune.
b) uzanţe speciale care se grupează într-o categorie aparte pe baza criteriului ce are în vedere
obiectul contractelor specifice anumitor activităţi comerciale,
c) uzanţe generale se disting prin domeniu de aplicare în totalitatea zonei comerţului,
independent de structurarea în ramuri, activităţi, profesiuni, etc.
- după forţa juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale.
Uzanţele normative işi trag forţa juridică dintr-o jurisprudenţă stabilă ce le conferă autoritate
proprie, dobândind o putere similară normei juridice,fiind denumite şi uzanţe de drept sau legale;
Denumirea de „normative” dată acestor uzanţe este explicată prin finalitatea urmarită, de a completa sau
de a suplini legea, dobândind puterea şi autoritatea acesteia. Aplicarea lor nu este dependentă de voinţa
părţilor, ci operează implicit prin efectul aplicării legii(ope legis) și nu necesită acceptarea voluntară a
părţilor şi nici cunoaşterea lor de către cei în cauză.
Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale întrucat îşi au originea în
autonomia de voinţă a părţilor contractante,care stabilesc,potrivit liberei aprecieri, conţinutul contractului
perfectat ; ele mai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative.Acest tip de uzanţe tind la
înlăturarea legii şi, prin ipoteză, nu-şi pot trage forţa juridică din lege, precum cele normative. Uzanţele
contractuale prezintă inconvenientele incertitudinii şi impreciziei, întrucât se plasează în cadrul
autonomiei de voinţă a părţilor şi dau expresie libertăţii convenţiilor,devenind susceptibile de aplicare
numai prin efectul acordului de voinţă al părţilor.

6
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor,iar prin inserarea
lor în contract, acestea nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale. Cu caracter
derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală în situaţia în care o lege specială
trimite la ele.
Forme ale uzanţelor comerciale
Uzanţele comerciale urmăresc ca finalitate interpretarea, completarea şi precizarea conţinutului
contractului fiind exprimate în diferite forme:clauze tipizate, contracte-tip ori contracte model sau
formulare de contracte, condiţii generale.Clauzele-tip sunt standardizate dar prezintă accepţiuni
diferite asa încât interpretarea acestora se individualizează prin anumite formule sau termeni,
care cu predilecţie, exprimă diverse forme ale vânzarii- cumpărării internaţionale. Includerea în
contracte a clauzelor-tip permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor
conflictuale.
Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional, facilitand încheierea operativă a
contractelor externe. În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul
juridic al realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează numai să
individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, preţul şi
modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante, de
asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre.
Aplicarea uzanţelor comerciale şi rolul lor
Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze
de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de
livrare. În afară de convenţia contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în
formularea contractului, la orice uzanţă cunoscută sau care ar fi trebuit cunoscută, de largă
notorietate şi constant respectată în contractele de acelaşi tip în ramura comercială respectivă.
Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale,
în sensul că titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea
contractului,determinată de părţi sau instanţă,prin intermediul normelor conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită, avand
acelaşi regim juridic al prevederilor contractuale. Corespunzător intereselor părţilor contractante
uzanţele comerciale sunt utilizate în domeniul normelor juridice supletive. Prin adoptarea de
condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea in contracte a unor condiţii generale de
livrare, in practica internaţională s-a realizat o unificare şi standardizare a uzanţelor
comerciale,asigurându-se certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării.
Ipoteze şi soluţii privind conflicte între uzanţe, între uzanţe şi legile civile sau între uzanţe şi
legile comerciale
Invocarea uzanţelor în contracte de comerţ internaţional poate genera atât conflicte între uzanţele
incidente, cât şi conflicte între acestea şi legile (civile sau comerciale) incidente în situaţia dată.
Doctrina juridică a reţinut ca fiind practic posibile următoarele ipoteze şi a propus soluţii cu referire la
conflictele în care sunt implicate uzanţe comerciale:
A. Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de părţi
Conflictul dintre două uzanţele convenţionale rezultate din voinţa părţilor este similar cu
conflictul dintre două stipulaţii contractuale. Soluţionarea unui asemenea conflict se bazează pe faptul
că are prioritate uzanţa plasată în timp mai aproape de data perfectării contractului,
considerându-se că părţile s-au referit la acea uzanţă. Atunci când în intervalul de timp dintre momentul

7
perfectării contractului şi momentul executării acestuia s-a produs înlocuirea uzanţei existente la
încheierea contractului cu o altă uzanţă, are prioritate în aplicare, uzanţa existentă la contractare,
deoarece în acel moment numai acea uzanţă era cunoscută de părţi.
B.Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă
Uzanţa normativă are forţa juridică a legii supletive pe care o completează. Având în vedere
ca legea supletivă este predestinată să suplinească voinţa părţilor, în cazul în care a fost invocată o
uzanţă convenţională, aceasta,ca expresie a libertaţii de voinţă,are prioritate în aplicare faţă de legea
supletivă şi uzanţa normativă aferentă.
C.Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă existentă concomitent
Soluţia este aceeaşi ca şi cea preconizată în cazul conflictului dintre o uzanţă convenţională şi
o uzanţă normativă deoarece, pe de o parte forţa juridică a uzanţei normative este echivalentă cu forţa
juridică a legii supletive pe care o completează, iar pe de altă parte uzanţa convenţională trebuie
considerată a fi o stipulaţie contractuală particulară având caracter special în raport cu regula consacrată
prin legea supletivă ce are caracter general.
D. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă existente concomitent
În cazul în care există conflict între o uzanţă convenţională şi o lege civilă sau comercială are
prioritate legea imperativă. Este firesc, deoarece între cei doi termeni ai conflictului există o importantă
diferenţă de forţă juridică în favoarea legii imperative, aplicarea acesteia neputând fi înlăturată de
uzanţa convenţională care are doar forţa juridică a unei stipulaţii contractuale.
E. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă (civilă sau comercială).
Într-o atare ipoteză este necesară distincţia între două situaţii diferite :
- în cazul în care uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) supletivă,
conflictul se rezolvă în favoarea legii (civile sau comerciale) imperative deoarece această lege are forţa
juridică superioară legii supletive;
- dacă însă, uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) imperativă, rezolvarea
conflictului dintre acea uzanţă şi o altă lege imperativă similară se va face după regulile aplicabile
conflictelor dintre legi imperative.
Atunci, când conflictul se naşte între o uzanţă normativă şi o lege civilă imperativă uzanţa
comercială având o forţă juridică egală cu a legii respective, conflictul se rezolvă în sensul aplicării cu
prioritate a uzanţei comerciale, deoarece aceasta are caracterul unei reglementări speciale comparativ
cu legea civilă care se consideră a avea caracterul unei reglementări generale.
În raport cu legea civilă imperativă, uzanţa comercială se analizează ca o reglementare specială,
deoarece ea se integrează prin specificul său în ansamblul dispoziţiilor normative ce formează dreptul
comercial;ori, în raport cu legea civilă, legea comercială are întotdeauna caracterul unei reglementări
speciale care se va aplica cu prioritate faţă de norma generală.
Dacă însă o uzanţă normativă ce completează o lege comercială imperativă vine în contact cu
o altă lege comercială imperativă, acel conflict fiind între două legi comerciale imperative, se va
rezolva în sensul recunoaşterii primatului legii care în raport cu cealaltă lege are caracter special.
F. Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă
Datorită faptului că legile uniforme din materia comerţului internaţional au caracter supletiv,
în cazul în care s-ar ivi un conflict între o asemenea lege şi o uzanţă comercială receptată de părţi în
contractul lor, dobândeşte prevalenţă aceasta din urmă pentru aceleaşi raţiuni pentru care i s-ar da
prioritate în aplicare dacă s-ar afla în conflict o lege supletivă aparţinând sistemului de drept naţional.

8
Uzanţele comerciale internaţionale
Uzanţele comerciale internaţionale constituie reguli de conduită facultativă,stabilite pe
cale de practică de către comercianţi în mediul comerţul internaţional. Sunt recomandate şi primesc
caracter obligatoriu numai dacă într-un caz concret părţile la un raport juridic convin în mod
expres să le aplice.
Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în relatiile contractuale
dintre participantii la activitatea de comerţul internaţional şi care decurg din folosirea repetată a unor
clauze contractuale, în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica
comercială internaţională le-a pus în valoare,le-a standardizat şi unificat, prin diverse metode:
adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu referire la grupe
speciale de mărfuri, etc.
Prin codificare uzantele comerciale internationale, dobândesc certitudine pentru domeniile
lor de aplicare,constituind adevarate premise ale unui drept material uniform.
Codificarea dreptului comerţului internaţional
Codificarea reprezintă o activitate de armonizare,2standardizare3, uniformizare şi
unificare, fiind rezultatul activităţii şi efortului asociaţiilor internaţionale de
comercianţi,organizaţiilor internaţionale neguvernamentale şi ale statelor reunite în conferinţe
internaţionale sau în organizaţii interstatale de a materializa rezultatul acordurilor interstatale în
norme juridice obligatorii, respectiv în drept uniform şi unificat, pentru resortisanţii din statele
respective.
Cât priveşte dreptul uniform, dacă prin acordurile interstatale în cauză se stabilesc norme
uniforme de drept conflictual, la nivelul statelor părţi se realizează un drept uniform. Dacă prin
acordul interstatal se stabilesc norme uniforme de drept material, de drept substanţial, la nivelul
statelor ratificate se realizează un drept unificat.
Rolul ONU în codificare dreptului comerţului internaţional se manifestă pe două
modalități : a) prin activitatea comisiilor economice concentrate in Comisia Economică ONU
pentru Europa si b) prin activitatea unui organism specializat cunoscut sub denumirea de
UNCITRAL.
Comisia Economică ONU pentru Europa a elaborat în materie: ghidul de contractare a
contractului de comunicare de know-how în industria mecanică;condiţiile generale privind
montarea în străinătate de echipament industrial;contracte standard, precum contactul de cooperare
în industria constructoare de maşini; contractul-cadru pentru exportul complex.Dintre conventiile
incheiate sub egida comisiei se evidenţiază : Convenţia COTIF în domeniul transportului
internaţional feroviar care are două componente: Convenţia CIV pentru călători şi Convenţia CIM
pentru marfă;Convenţia CMR de la Geneva din anul 1956 în domeniul transportului internaţional
de mărfuri pe şosele;Convenţia vamală TIR din anul 1959, renegociată ulterior;Convenţia de la
Hamburg din anul 1978 privind transportul internaţional de mărfuri pe mare sub conosament.

2
Cea mai importantă operă de armonizarea fost realizată de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, care în anul
1936 pentru prima oară a elaborat aşa numitul INCOTERMS, o codificare a uzanţelor comerciale, fiind reguli de
predare a mărfii şi de partajare a cheltuielilor de transport şi a riscurilor în vânzarea internaţională de mărfuri care au
fost revizuite în 1953, 1990 2000 şi2010. Ultima actualizare INCOTERMS 2010, urmează să se aplice începând cu
anul 2011, însă nimic nu împiedică doi comercianţi să facă trimitere la varianta din 1936, dacă aceea este mai
convenabilă raporturilor lor reciproce.
3
Standardizarea presupune elaborarea de contracte-tip, contracte-cadru, condiţii generale sau ghiduri de contractare,
de căte asociaţiile comercianţilor cu poziţie dominantă pe piaţă.

9
UNCITRAL este Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (CNUDCI/
UNCITRAL), pentru codificarea dreptului comercial. A fost înfiinţată prin Rezoluţia
2205/17.12.1966 a Adunării Geneale a ONU, având ca misiune stimularea schimbului de
informaţii dintre statele membre ale organizaţiei cu privire la stadiul de reglementare a raporturilor
comerciale în scopul atingerii obiectivului de unificare progresivă a regulilor materiale de drept al
comerţului internaţional. Activitatea UNCITRAL are în vedere elaborarea de proiecte de legi-model
sau de modele de contract.
Sub auspiciile UNCITRAL au fost adoptate o serie de importante convenţii
internaţionale:Convenţia de la New York din anul 1974, modificată prin Protocolul de la Viena din
1980 privind prescripţia extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri ;Convenţia de la Viena
din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, elaborată împreună cu Comisia Economică
ONU pentru Europa ;Convenţia de la Hamburg priving regulile aplicabile transportului
internaţional de mărfuri pe mare sub conosament;Convenţia de la New York din 1988 privind
cambia şi biletul la ordin ; Convenţia de la New York din 2000 privind cesiunea de creanţă şi
cesiunea internaţională de creanţă;Legea model privind comerţul electronic;Legea model privind
semnătura electronică; Legea model privind arbitrajul etc)
UNIDROIT- Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) a fost
creat la Roma în anul 1926. Obiectivul UNIDROIT constă în elaborarea de norme uniforme de drept
privat substanţial, în cadrul procesului de codificare a dreptului comerţului internaţional, cuprinse
în proiecte de convenţii supuse statelor spre ratificare :Convenţia de la Geneva din 1983 privind
reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri; Convenţiile de la Ottawa din1988 privind
contractul internaţional de leasing şi contractul internaţional de factoring;Principiile fundamentale
ale contractelor de comerţ internaţional în 1994 şi varianta revizuită în 2004.
Conferinţa de Drept Internaţional Privat de la Haga .O importantă activitate în elaborarea
dreptului uniform este desfăşurată de către Conferinţa de Drept Internaţional Privat de la Haga, creată
în anul 1893 şi având statut de organizaţie interguvernamentală permanentă din anul 1951. Sub
patronajul Conveţia de la Haga pentru unificarea dreptului privat au fost elaborate : Convenţia de
la Haga din 1955 privind formarea contractului internațional de vânzare de mărfuri; Convenţia de
la Haga din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile
corporale;Convenţia de la Haga din 1978 privind legea aplicabilă intermedierii; Convenţia de la
Haga din1986 privind legea aplivabilă vânzării internaţionale de mărfuri.
Consiliul Europei este o organizaţie politică a statelor europene, care are ca obiect de
preocupare apărarea drepturilor omului prin Convenţia elaborată la Roma în anul 1950 şi materii
de comerţ internaţional, precum:Convenţia de la Strasbourg din anul 1964 privind recunoaşterea
reciprocă a societăţilor comerciale şi cele europene; Convenţia de la Istanbul din anul 1990 privind
falimentul.
O.C.D.E(Organizatia de Cooperare şi Dezvoltare Economică) a elaborat,cu
precadere,norme cu privire la investiţiile străine direct şi conduita societăţilor multinaţionale şi
transnaţionale.
Organizaţiile Uniunii Europene(Parlamentul,Comisia,Consiliul European) au un rol notabil
în crearea cadrului uniform al contractelor de comerţ internaţional încheiate în spaţiul comunitar sau
în cazul în care una din părţile contractante îşi are sediul sau reşedinţa într-o ţară membră a Uniunii
Europene.
La nivelul Uniunii Europene au fost au elaborat create: Principiile dreptului european al
contractelor (“Principes du droit européen des contrats”); Convenţia de la Roma intrată în vigoare
din1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale internaţionale; Convenţia de la Munchen

10
privind brevetul european de invenţii; Convenţia privind evitarea dublei impuneri internaţionale ;
Convenţia de la Bruxelles privind procedura şi recunoaşterea hotărârilor comerciale şi civile;
Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind recunoaşterea societăţilor comerciale
europene;Convenţia-regulament privind falimentul societăţilor comerciale, altele decât instituţiile
de credit (1996).
OHADA4- Organizaţia pentru armonizarea dreptului afacerilor în Africa (OHADA) a fost
creată prin Tratatul privind armonizarea dreptului afacerilor în Africa, (Port-Louis, Mauritius 17
octombrie 1993) fiind alcătuită din 16 state aparţinând Africii Centrale şi de Vest.
Având iniţial o vocaţie zonală, OHADA,organizaţie pentru dreptul african al afacerilor,a
venit cu soluţii alternative pentru a acoperi lacunele existente în creşterea economică în zona
Africii subsahariene. Scopul acestei iniţiative este acela de a facilita şi de a încuraja atât investiţiile
naţionale, cât şi cele străine în statele membre. Majoritatea statelor membre sunt foste colonii
franceze, astfel că această organizaţie a plecat de la modelul legilor franceze, pe care l-au adoptat
pentru a-şi umple golurile din legislaţiile naţionale.
Legile promulgate de OHADA sunt în mod exclusiv legate de domeniul afacerilor.
Tratatul OHADA a creat o curte de justitie supranaţională care să asigure o interpretare a legilor
uniformă şi consistentă în rândul statelor membre. Tratatul este deschis tuturor statelor, indiferent
dacă sunt sau nu membre ale OAU (Organitaţia Unităţii Africane).
Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu ramuri de drept conexe
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul comercial aparţin deopotrivă familiei dreptului
privat, mai mult ele au în comun caracterul patrimonial şi cel comercial (ambele izvorăsc din acte şi
fapte de comert iar subiectele sunt persoane care au calitatea de comerciant). Ceea ce le deosebeşte
este elementul de extraneitate prezent în raportul juridic de drept al comerţului internaţional, ceea ce
face ca aceste raporturi să devină susceptibile a fi guvernate de cel puţin două sisteme de drept diferite.
Sub raportul izvoarelor de drept cele două se diferenţiază: pe când dreptul comercial are doar izvoare
interne, dreptul comerţului internaţional cunoaşte, aşa cum am arătat, o mare varietate a izvoarelor
(convenţii internaţionale, uzanţe comerciale internaţionale, reglementări aparţinând dreptului intern
ş.a.).
Dreptul comerţului internaţional prezintă importante elemente comune cu dreptul civil şi
dreptul procesual civil, toate apartinand domeniului dreptului privat.
Fiind o materie pluridisciplinară, dreptul comerţului internaţional are în compoziţie în afara
normelor comerciale prevalente,de specialitate şi norme dreptul comun,de drept civil şi procesual
civil,într-o pondere însemnată. Identitatea de conţinut se reflectă şi prin metoda de reglementare
comună, constând în poziţia de egalitate juridică a parţilor.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil exista însă importante deosebiri : a)în
timp ce subiectele dreptului civil,persoane fizice sau persoane juridice,nu prezintă o calitate
specială,subiectele de drept al comerţului internaţional sunt persoane fizice care au capacitatea
specială de a efectua operaţiuni de comerţ international; b) raporturile de drept civil sunt patrimoniale
şi personal-nepatrimoniale, în timp ce raporturile de drept al comerţului internaţional, sunt în principiu
patrimoniale; c)raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional întrunesc
caracterele specifice de comercialitate şi internaţionalitate

4
Denumirea organizaţiei este acronimul francez al „Organizaţiei pentru Armonizarea în Africa a Dreptului
Afacerilor”("Organisation pour l'Harmonisation en Afrique du Droit des Affaires").

11
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat fac parte din domeniul
dreptului privat, iar raporturile juridice contin în comun elementul de extraneitate. In privinta
obiectului de reglementare, ambele se caracterizeaza prin poziţia de egalitate a părţilor, dar în cazul
dreptului international privat, acesta este mai larg.
Spre deosebire de raportul juridic de drept internaţional privat, raportul juridic de drept al
comerţului internaţional are în plus caracterul comercialităţii. Mai mult dreptul internaţional privat este
format, într-o proporţie covârşitoare, din norme conflictuale, pe când dreptul comerţului internaţional
cuprinde, în bună parte, norme de drept material, iar între acestea cele de drept material uniform tind
să ocupe un loc tot mai important.
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public se disting prin prisma
elementele de diferenţiere dintre dreptul public şi cel privat. Astfel, în privinta naturii şi poziţiei
juridice a subiectelor, in cazul dreptului internaţional public, subiectele sunt statele suverane ( care
acţioneaza de jure imperii) şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale, pe când subiectele
dreptului comerţului internaţional sunt, în principal, comercianţii (persoane fizice sau juridice) se afla
pe pozitie de egalitate. Uneori statul este parte în raporturi juridice de drept al comerţului internaţional,
dar fără a acţiona de jure imperii ci de jure gestionis.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public există şi puncte de
convergenţă, izvorâte, în principal, din elementul de internaţionalitate. Astfel ,principiile fundamentale
ale dreptului internaţional public se aplică şi în cadru raporturilor de drept al comerţului internaţional
şi, a fortiori, în cele la care participă statul.

12