Sunteți pe pagina 1din 15

CONTRACTELE DE AFACERI IN UNIUNEA EUROPEANA

Mediul de afaceri. O afacere este un act juridic care consta in manifestarea


unei voinţe creatoare de efecte juridice (un act unilateral sau contract- de afaceri)
Diferențele dintre legislațiile statelor din U.E.impun necesitatea unei legislații
armonizate a contractelor la nivel european care să permită conturarea unui cadru
comun specific și care să încurajeze încheierea contractelor ,in baza prevederilor
dreptului european al afacerilor.
La nivelul dreptului european al afacerilor, Comisia Europeană a susținut
demersurile realizate pentru evidențierea unor reguli contractuale comune la nivel
european, ca instrumente opționale în dreptul european al contractelor, în cadrul
unor proiecte de codificare private si cercetări privind dreptul contractelor, realizate
de “Comisia pentru dreptul european al contractelor”, pentru identificarea unor
reguli specific si uniforme adaptate tranzacțiilor transfrontaliere.
Principiile dreptului european al contractelor (Principles of European Contract
Law), elaborate de Comisia Lando, au urmărit armonizarea si uniformizarea
reglementărilor aplicabile contractelor încheiate la nivel european, în cadrul unui
drept european al contractelor, cu un ansamblu de reguli privind încheierea,
validitatea și interpretarea contractelor,executarea,neexecutarea și răspunderea
contractuală; ca instrument opțional al dreptului contractual, principiile generale
permit respectarea reglementărilor specifice din dreptul național, dar și identificarea
aspectelor comune din diferitele legislații contractuale ale statelor membre.
O perspectivă generală asupra evoluției dreptului contractelor presupune trei
aspecte care se intercondiționează: dezvoltarea social-economică a societății și
cadrului juridic al acesteia, globalizarea și internaționalizarea raporturilor juridice
obligaționale; schimbarea structurală a codului de reglementare a raporturilor
obligaționale contractuale.
Evoluția societății, a tehnologiei și științei au determinat schimbări privind
modul de organizare a societății, modul de viață și perspectivele cetățenilor, iar
dreptul contractelor a luat o mare amploare, fiind observate fenomene care țin de
globalizarea și internaționalizarea raporturilor juridice obligaționale contractuale:
trecerea progresivă la economia de piață; accentul pe libera concurență; nevoia unei
abordări comune a problemelor globale, aspecte privind evoluția lumii afacerilor

1
corelată cu dinamica raporturilor comerciale și cu modernizarea dreptului, în
contextul dezvoltării economice și sociale.
Tendințe de armonizare și unificare în dreptul european al contractelor. Sub
influența ordinii juridice a U.E., interacțiunea dintre legislațiile naționale ale statelor
membre și raporturile cu dreptul european pot fi analizate din perspectiva a patru
metode: recunoașterea reciprocă, armonizarea, coordonarea și substituirea, iar
intervențiile legiuitorului european în materie contractuală au evidențiat accentul pus
pe tehnica armonizării, cu accent pe ideea de abordare sectorială prin directive
privind contracte încheiate cu consumatorii, care a indicat existența unor incoerențe.
Eforturile pe plan internațional de unificare a dreptului contractelor au luat
forma unor instrumente constrângătoare, adică o legislație supranațională, convenții
internaționale, legi-model etc., care riscă nu fie de succes deoarece se observă
tendința de a se recurge la mijloacele nelegislative de unificarea sau armonizare a
dreptului,- cutume de comerț international(de ex.clauze-model, contracte-model
elaborate de mediile de afaceri interesate, pe baza practicilor comerciale specifice);
Referitor la necesitatea unui “Cod european al contractelor” care să se
substituie drepturilor naționale sau un cod special conceput pentru operațiunile
intracomunitare, pare a fi preferată a doua variantă, deoarece are rolul de a
reglementa situația privind schimburile transfrontaliere, cu diferențele existente, și
de a menține tradițiile juridice naționale, însă prezintă dezavantaje ce țin de existența
a două categorii de reguli pentru operațiunile cu element de extraneitate, adică
dreptul internațional privat comun și dreptul material intracomunitar alături de
normele de drept intern.
Referitor la unificarea în domeniul contractelor trebuie analizat gradul de
convergență din drepturile naționale pentru domeniul contractelor, dacă ar trebui să
se treacă la unificare sau dacă ar fi indicat să se adopte o directivă.
- la nivel european există o mare susținere pentru propunerea de a adopta un
drept al contractelor unic la nivelul UE care să înlocuiască drepturile naționale
privind contractele în privința contractelor încheiate peste frontiere (de ex., 7 din 10
companii care participă la încheierea contractelor de acest gen ar alege dreptul UE
al contractelor, dacă ar exista), deși există și state care nu susțin acest demers (UK);
- s-a observat că tendința de a opta pentru un drept al UE unic al contractelor
există mai ales în privința companiilor care încheie contracte în multe țări și pentru
care actuala situație privind dreptul european al contractelor este văzută ca o barieră
în cale schimburilor comerciale internaționale;
2
- un drept unic al contractelor la nivel european ar elimina din diferențele
actuale care determină apariția unor probleme în schimburile transfrontaliere în
cadrul pieței unice europene și ar încuraja activitatea contractuală transfrontalieră.
Se observă absența unei competențe generale a UE pentru reglementarea
aspectelor de drept civil( de ex. prin reglementarea unui drept general al contractelor,
un Cod al obligațiilor sau un Cod civil general; competența UE este centrată asupra
funcției sau sistemului, nu asupra domeniului .

1. Contractul de barter
Barterul este unul din cele mai vechi forme de contract, datând din perioada
în care producţia a încetat sa fie doar un simplu mijloc de subzistenţă şi a devenit o
formă de comerţ.
Definiţie.Barterul este o forma de compensare a valorilor prin mărfurile
exportate şi importate de un grup restrans de parteneri din doua ţari diferite, cu
scopul de a evita plata lor în valută. În aceste cazuri, schimbul de marfuri are loc
simultan sau la intervale mici de timp, în baza unui singur contract ce conţine clauze
referitoare şi la exportul şi la importul mărfurilor. Acestea nu se factureaza în devize
convertibile, şi deci, nu are loc un transfer valutar.
Spre deosebire de clearing, care se încheie prin acorduri guvernamentale,
operaţiunile de barter au la bază convenţii, încheiate cu firme comerciale
participante. Asemenea convenţii conţin condiţiile în care urmează să se realizeze
exporturile şi importurile, lista mărfurilor sau grupele de mărfuri care pot face
obiectul schimbului, băncile prin care se fac compensările.
Barterul reprezintă o operaţiune comercială prin care părţile convin schimbul
de mărfuri având valori echivalente, eliminându-se transferul de sume între părţi. Ea
se realizează prin încheierea acordului de barter şi nu trebuie confundat cu clearing-
ul care este un sistem de decontare între bănci ori între state, fără utilizare de
numerar, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor.
Barter-ul este contractul prin care fiecare parte se obligă, să transmită celeilalte
dreptul de proprietate asupra unor bunuri, plata facându-se prin compensarea valorii
bunurilor transmise reciproc.
Tranzacţiile de barter prezintă următoarele particularități:
- schimbul de mărfuri se realizează pe baza unui singur contract, care conţine
prevederi referitoare la ambele fluxuri de mărfuri;

3
- mărfurile care fac obiectul himbului nu se facturează în devize convertibile şi deci
nu are loc un transfer valutar;
- schimbul de mărfuri are loc simultan sau la intervale foarte scurte de timp.
O variantă a barterului este compensarea (compensation). Presupune ca firma
exportatoare să livreze produsele sale într-o ţară străină şi acceptă să fie plătită în
natura într-o perioadă ulterioară. Operaţiunea se bazează tot pe un singur contract
încheiat între cele două firme,care include clauza de compensaţie,prin care se
prevede ca mărfurile importate în ţara B sunt compensate printr-un export de valoare
egală în ţara A. Deşi mărfurile sunt evaluate şi facturate în valută, nu are loc un
transfer valutar efectiv, ci numai un schimb de documente. Poate apare un risc
important pentru partenerul care face primul livrarea.
Partenerul care livrează primul marfa, pentru a se pune la adapost de riscul
nelivrării contrapartizii:
- poate solicita o scrisoare de garanţie bancara
- poate recurge la expedierea mărfii pe adresa unui terţ, care o elibereaza
numai dupa ce partenerul face dovada livrării propriei partizi.
Se pot realiza compensaţii prin divizarea partizilor de marfă în loturi care se
livrează esalonat intr-o perioadă determinată de timp, diminuâdu-se riscul nelivrăii
măfurilor in contrapartidă.
În categoria operaţiunilor de barter, într-un sens mai larg se includ:
- compensaţiile lărgite.Se încheie cu participarea a doi sau mai mulţi parteneri
din fiecare ţară, atât ca parteneri de export, cat şi de import. Partizii de mărfuri de
export/import se compensează integral în natura, mărfurile circulă între cele 2 ţări,
iar decontările se fac in interiorul fiecăreia dintre acestea între partenerii care apar in
calitate de vânzători şi cumpărători atât în relaţiile externe cât şi în cele interne.
Exportatorul dintr-o ţară va primi contravaloarea mărfurilor exportate de el de la
importatorul din propria ţară, în moneda naţională, nefiind necesară circulaţia
devizelor între cele 2 ţări.
- compensaţiile triunghiulare si cele în lanţ.Presupun participarea la aceste
operaţiuni a unor firme din 3 sau mai multe ţări. Livrarea mărfurilor între firmele
participante ia forma unui circuit închis. În acelaşi mod se efectuează şi stingerea
obligaţiilor, evitându-se decontările în valuta. În acest caz se încheie contracte între
firmele participante din diferitele ţări, operaţia fiind multilaterală; compensaţia este
integrală, iar obligaţia de compensare se transferă de la o firmă la alta, ceea ce
mareşte şi riscurile operaţiunii.
4
Problema dificilă în negocierea operaţiunilor de barter o constituie
determinarea raportului de schimb între bunurile care fac obiectul fluxurilor
reciproce. În cazul mărfurilor fungibile, stabilirea raportului de schimb se face
plecând de la cotaţiile de la bursa ale produselor respective. La produsele
manufacturate nu exista un preţ de piaţă consacrat, de aceea se manifestă o tendinţă
de supralicitare a preţurilor acestor produse pentru acoperirea riscurilor specifice
operaţiunii şi pentru dobândirea de avantaje unilaterale.
Contractul de barter este un contract sinalagmatic (bilateral), dând naștere la
obligații reciproce între părțiile contractante. O altă caracteristică importantă ar fi
aceea că este un contract care se încheie cu titlu oneros, în sensul că ambele părți
urmăresc realizarea unor interese patrimoniale.
Contractul mai are caracter consensual, deoarece părțile încheie contractul prin
simplul acord de voință. Există situația când contractul are ca obiect bunuri imobile,
îmbrăcând forma solemnă, nerespectarea acestei forme în acest caz, va atrage
nulitatea absolută a contractului.
Obiectul prezentului contract de barter este constituit din schimbul de bunuri
dintre importator și exportator, raport de schimb stabilit de comun acord între părțile
contractante, pe baza nivelurilor de prețuri existente pe plan internațional, în
conformitate cu caracteristicile bunurilor, a termenelor de livrare și a stocurilor de
bunuri livrate. Importatorul este obligat să deschidă o garanție bancară, iar
exportatorul va încasa garanția bancară fără acordul importatorului în cazul în care
importatorul nu va preda la termenele stabilite bunurile precizate prin contract,
suportând și eventualele diferențe apărute.
Părțile din contractul de barter sunt: importatorul(import merchant),
persoana juridica care cumpară produse de la exportator și le vinde cu profit pe piața
internă și exportatorul (export merchant) ,persoana juridică care cumpără produse
direct de la producator și le vinde cu profit în străinătate în starea în care se află,
folosind marca de fabrică a producătorului.
Contract de barter nu poate fi modificat decât cu voința părților, prin act
adițional încheiat în perioada de valabilitate a contractului.
Contractul de barter încetează la termenul stipulat în contract sau prin
realizarea obiectului pentru care a fost încheiat contractul.
Contractul încetează și în situația când una dintre părți nu își execută o
obligație esențială în derularea contractului sau atunci când una dintre părți
cesionează contractul fără acordul scris al celeilalte părți.
5
În circuitul civil se pune semnul egalității între contractul de barter și
contractul de schimb. Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părți,
denumite copermutanți, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru
a dobândi un altul.Dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător,
și schimbul. Fiecare dintre părți este considerată vânzător, în ceea ce privește bunul
pe care îl înstrăinează, și cumpărător, în ceea ce privește bunul pe care îl
dobândește.Contractul de schimb poate fi încheiat și în privința bunurilor
viitoare,adică în privința bunurilor care nu le dețin părțile la momentul încheierii
contractului,dar le vor dobândi sau le vor produce în viitor.
Se poate spune că în momentul încheierii contractelor de genul, prin natura
sa, contractul de schimb, se caracterizează prin transmiterea de drepturi de
proprietate intre copermutanți.
Obiect al contractului de schimb poate fi și alt drept real decât dreptul de
proprietate și chiar un drept de creanță. În cazul în care cele două bunuri care fac
obiectul schimbului nu sunt echivalente valoric, pentru egalizarea valorică a
prestațiilor, copermutantul care primește lucrul mai scump va plăti în bani diferența
de valoarea care se numește sultă. Sulta trebuie să-şi păstreze însă caracterul
accesoriu, în raport cu obligaţia principală a părţii care o plăteşte (aceea de dare a
unui bun), deoarece, în caz contrar, contractul va fi calificat vânzare, şi nu schimb.
Clauzele obscure se vor interpreta conform regulilor de drept comun, iar
copermutantul nu beneficiază de privilegiul vânzătorului, cu excepția cazului când
este creditorul unei sulte.
Contractul de schimb se bazează pe premiza că “ceea ce se poate vinde, se
poate și schimba”.Schimbul se face în prezența părților, copermutanților și a
delegatului oficial de la oficiul cadastrului și se va opera în documentele cadastrale,
modificările survenite. Cheltuielile ocazionale schimbului vor fi suportate în părți
egale de ambele părți, doar dacă părțile nu au stipulat altfel în contract.

1. Contractul de know-how
Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice, nebrevetate,
necesare la elaborarea, fabricarea, exploatarea şi uneori chiar la comercializarea unui
produs.Termenul de know-how provine din expresia „to know how to do it”( a sti cum
sau in ce fel sa se faca)
Know-how-ul se individualizează prin următoarele caracteristici proprii:

6
- noutatea (care deşi este relativă şi subiectivă, are valoare prin eficacitatea şi
utilizarea rezultatului); secretul( care trebuie păstrat de părţile contractante);
complexitatea elementelor componente (care se poate concretiza în diferite forme);
dinamismul operaţiunii, (este un proces în continuă transformare).
In raport de gradul de interferare cu alte operatiuni tehnice sau economice ,
contractul de know-how poate avea urmatoarele forme: know-how pur (cand transferul
nu este conditionat de o alta operatiune);know-how combinat(cand transferul este un
accesoriu sau consecinta a altor operatiuni);know-how complementar(cand conditiile de
transfer se stabilesc separat)
Obiectul contractului de know-how îl constituie transmiterea de cunoştinţe
tehnice, de la informaţii documentaţii simple, până la procedee sau tehnologii
complexe.
Între părţile contractante,transferul de know-how se poate realiza prin:
a)trimitere de documente,materiale,planuri,manuale,modele, formule;
b)furnizare de material sau a unei părţi de material;
c)trimiterea de tehnicieni în întreprinderea beneficiarului;
d)primirea de tehnicieni pentru specializare.
Datorită complexităţii elementelor şi intereselor în cauză, se impune ca la
încheierea acestui contract domeniul de aplicare al know-how-ului să fie stabilit cu
exactitate, si de aceea, clauzele privind obligaţiile părţilor trebuie să fie clare şi precise.
Efectele contractului: Furnizorul sau transmiţătorul are obligaţia, în principal, de
a transmite anumite cunoştinţe tehnice şi poate fi ţinut să acorde beneficiarului
următoarele: garanţii asupra rezultatului; dreptul exclusiv de folosinţă; asistenţa
tehnică;dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică.
Beneficiarul are următoarele obligaţii:a) plata preţului;b)păstrarea secretului;c)
menţinerea calităţii produselor obţinute.
Plata unui know-how poate consta în bani,produse ori alte cunoştinţe. Contractul
încetează la expirarea termenului stipulat în caz de denunţare sau prin reziliere.

2.Contractul de leasing
Leasing-ul este operaţiunea prin care o persoană, cumpăra unele bunuri de la un
vânzător în scopul de a le închiria unui client solicitant.
Părţile din contract sunt:
-cumpărătorul bunului- (finanţatorul operaţiunii)-de obicei este o persoană specializată;
-vânzătorul- furnizorul, constructorul, producătorul, fabricantul lucrului;
7
- clientul solicitant, chiriaşul, locatarul, beneficiarul sau utilizatorul bunului.
Elementele definitorii ale leasing-ului sunt:
- cumpărarea de către o persoană, în vederea închirierii, a unor bunuri, conform
specificaţiilor primite;
- închirierea bunurilor unui client, pe o anumită perioadă, în schimbul unei redevenţe
locative;
- utilizarea bunurilor de către client numai în scopuri profesionale, potrivit obiectului
de activitate;
- posibilitatea clientului,la împlinirea termenului,de a cumpăra bunurile închiriate.
Clasificarea contractelor de leasing:
1) în raport de părţile contractante:
- leasing direct presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi client;
- leasing indirect se realizează prin societăţi specializate.
2) în raport de conţinutul ratelor:
- financial leasing- prin care, în perioada de bază a închirierii se recuperează preţul
de export, costurile auxiliare şi un beneficiu;
- operating leasing - prin care, în perioada de închiriere de bază se obţine numai o
parte din preţul de export.
3) După elementele în raport cu care se calculează ratele:
- leasing net – în care ratele cuprind preţul net de vânzare şi beneficiul;
- leasing-ul brut – în care ratele include preţul net de vânzare, beneficiul şi cheltuielile
pentru întreţinere, reparaţii şi servicii.
În ceea ce priveşte natura sa juridică, leasing-ul poate fi caracterizat ca o formă
de finanţare cu termen. În acelaşi timp, acesta se aseamănă cu contractele de închiriere,
vânzare în rate şi locaţie – vânzare.
Efectele contractului:
Vânzătorul îşi asumă următoarele obligaţii:
- livrarea bunului (a mărfii) în stare de funcţionare;
- participarea la instruirea personalului destinat exploatării bunului;
- reparaţia defecţiunilor care nu provin din culpa clientului;
- asigurarea pieselor de schimb necesare reparaţiei sau achitarea contravalorii.
Clientul este ţinut să plătească ratele chiriei şi să respecte dreptul de proprietate
al societăţii de leasing. Cu privire la folosinţa bunului închiriat, utilizatorul trebuie :
- să exploateze bunul închiriat potrivit instrucţiunilor tehnice;
- să se îngrijească de instruirea personalului destinat exploatării bunului;
8
- să nu aducă nici un fel de modificări în construcţia bunului, fără acordul
societăţii de leasing;
- să conserve bunul în perfectă stare de funcţionare;
- să asigure bunul închiriat în folosul societăţii de leasing.
În cazul în care utilizatorul nu plăteşte o singură rată sau nu îşi îndeplineşte altă
obligaţie, societatea poate rezilia de plin drept contractul, situaţie în care utilizatorul
trebuie să restituie bunul, să suporte cheltuielile aferente şi să plătească chiriile restante
neachitate, precum şi o îndemnizaţie forfetară de reziliere, care corespunde ratelor
restante viitoare. Pe toată durata contractului, societatea are dreptul de a controla
periodic starea bunului şi modul de folosire. Societatea poate vinde bunul, cu condiţia
ca noul proprietar să respecte contractul de locaţie şi promisiunea de vânzare.
Contractul de leasing poate înceta la expirarea termenului,cu excepţia reînnoirii
locaţiei sau în caz de reziliere.

3.Contractul de franchising ( de franciză)


Contractul comercial de franchising – fiind un contract de concesiune – are
elemente comune tuturor contractelor de acest gen, dar şi elemente specifice, care sunt
de natură să-l individualizeze în configuraţia acestor contracte comerciale.
1. Apariţia contractului de franchising. Trăsături distinctive. Contractul de
franchising a apărut în S.U.A., în condiţiile interzicerii desfacerii mărfurilor de către cei
care le produc. Franchisingul s-a dezvoltat cu rapiditate, ca urmare a eficienţei sale în
derularea tranzacţiilor comerciale. În raporturile contractuale participă franchisorul sau
concedentul şi franchisee-ul, care este concesionarul.
Prin operaţiunea comercială de franchising, o persoană numită franchisor, acordă
unei alte persoane, numită franchisee, concesiunea unei mărci, odată cu mijloacele
necesare pentru a comercializa marfa sau serviciul.
În doctrina s-a atras atenţia că acest contract “reprezintă caracterele unor alte
operaţiuni comerciale : vânzarea cu monopol, licenţa, know-how şi reprezentarea. În
operaţiunile de franchising, activitatea pe care o desfăşoară franchisee-ul se află sub
controlul permanent al franchiser-ului.
2. Avantajele contractului de franchising
În contractul de franchising, cele două părţi au interese convergente. Franchiser-
ul este interesat să pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul are interesul să
beneficieze de mijloacele concedentului în derularea afacerii.

9
Avantajul franchiser-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o
piaţă externă. În acelaşi timp, franchisor-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând
acţiuni de extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii. Valorificând cu pricepere
mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi poate asigura o clientelă
stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale.
3. Efectele contractului
Prin contractul de franchising, o parte, producătorul sau prestatorul de servicii,
se obligă să concesioneze unei alte persoane marca sa de fabrică sau de serviciu.
Franchisor-ul cedează concesionarului un proces de fabricaţie şi de distribuţie a mărfii
sau a unui serviciu. Acesta este efectul juridic principal al contractului, care face chiar
obiectul acestui tip de contract.
Franchiser-ul este obligat, totodată, să asigure rentabilitatea investiţiilor şi să
supravegheze activitatea comercială a concesionarului.
Franchisee-ul are obligaţia să plătească concedentului (franchisor-ului) o taxă de
intrare pentru admiterea în afacere şi o redevenţă, calculată în procente sau într-o cotă
fixă, luându-se în considerare desfacerile realizate; franchisee-ul acţionează în numele
mărcii ori în baza unei formule de proprietate a franchisor-ului.
Franchisee-ul este obligat să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura
derularea în bune condiţiuni a operaţiunii comerciale. El este obligat, în acelaşi timp, să
finanţeze investiţiile care sunt necesare pentru a garanta eficienţa tranzacţiei.
4. Expirarea termenului şi rezilierea contractului. Reînnoirea contractului
Ca şi în cazul contractului de concesiune exclusivă, contractul de franchising
încetează prin expirarea termenului sau prin reziliere.
Prin natura şi specificul său, contractul de franchising poate fi încheiat pe durate
diferite. Unele contracte sunt încheiate pe o perioadă mai scurtă, de un an de zile. Altele,
sunt încheiate pe o perioadă mai lungă de 10,15 sau chiar 20 de ani.
În cazul contractului de franchising – dacă nu sunt îndeplinite obligaţiile stipulate
– rezilierea operează de plin drept.
Părţile contractante au posibilitatea să hotărască reînnoirea contractului, la
expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Ca şi în cazul contractului de
concesiune exclusivă, o asemenea decizie depinde de modul în care se derulează
operaţiunea comercială, ce a constituit obiectul contractului.

10
4. Contractul de comerț electronic
Comerţul electronic a apărut ca urmare a dezvoltării tehnologiilor
informaţionale (a internetului în special),ceea ce a creat posibilitatea încheierii
tranzacţiilor comerciale cu celeritate şi eliminând diferiţii intermediari între
producător şi beneficiarul final.
Încă din zorii comerţului electronic,vechile reglementări (comerciale şi
civile) privind contractele la distanţă s-au dovedit insuficiente şi inadecvate. Având
în vedere răspândirea la nivel mondial a Internetului şi de aici posibilitatea încheierii
unor contracte electronice între parteneri din state diferite, reglementarea acestei noi
realităţi a intrat în atenţia ONU (făcând obiectul lucrărilor UNCITRAL). Astfel a
fost adoptată de către UNCITRAL (la sesiunea din 12. 06.1996) Legea model
privind comerţul electronic (Model Law on Electronic Commerce) şi Ghidul de
aplicare a legii model şi aprobate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 51/162
din 16.12.1996. Legea model conţine 17 articole, la care s-a adăugat un art. 5 bis în
anul 1998.În anul 2001 a fost adoptată UNCITRAL Model Law on Electronic
Signatures. La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 2000/31/EC
privind comerţul electronic.
Comerțul electronic este procesul de cumpărare, vânzare sau schimb de
produse, servicii sau informații prin intermediul retelelor în sistem on-line, a
cunoscut și cunoaște o dezvoltare fără precedent.
Se disting următoarele tipuri de comerț electronic :
-Business-to-business (B2B)-model în care toți participanții sunt companii sau alte
organizații;
-Business-to-consumer (B2C)-companiile vând cumpărătorilor individuali-persoane
fizice;
-Consumer-to-business(C2B)- consumatori care utilizează Internetul pentru a-și
vinde produsele sau serviciile firmelor și/sau cauta vanzatori sa liciteze pentru
produsele sau serviciile de care au nevoie;
-Consumer-to-consumer (C2C)-consumatori care vând direct altor consumatori;
-Comert mobil (mobile-commerce)-tranzacții și activități de comerț electronic
conduse prin mediu electromagnetic;
-E-government:Government-to-business (G2B)-model de comerț electronic în care
o instituție guvernamentală cumpară sau vinde bunuri, servicii sau informații de la
persoanele juridice;

11
-Government-to-consumer (G2C) -acopera relații guvern-cetățeni la nivel de
informare și prestare servicii publice ( ex. plătirea taxelor online).
Intrucat încheierea contractului prin intermediul mijoacelor electronice nu
necesită prezența simultană a celor două părți-operatorul economic și consumatorul-
contractul încheiat prin mijloace electronice este privit ca un contract la distanță.
Contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care
legea le recunoaște contractelor,atunci când sunt întrunite condițiile cerute de lege
pentru validitatea acestora.(nu este necesar consimțămantul prealabil al părților
pentru utilizarea mijloacelor electronice).
Subiectele raportului juridic/partile contractante sunt furnizorul şi destinatarul
serviciilor.
Furnizorul de servicii este orice persoană fizică sau juridică care pune la
dispoziţia unui număr determinat sau nederminat de persoane un serviciu al societăţii
informaţionale. Furnizorul de servicii oferă serviciul prin intermediul unei pagini
Web, care cuprinde anumite informaţii generale (elemente de identificare, obiectul
serviciului, tarife etc) şi informaţii cu caracter tehnic (etapele încheierii contractului,
mijloace de corectare a erorilor)
Destinatarul serviciului este orice persoană fizică sau juridică, care utilizează
în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură, un serviciu al societăţii
informaţionale , în special în scopul căutării de informaţii sau furnizării accesului la
acestea.
Obiectul contractului – furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
Serviciul societăţii informaţionale este - activitate de prestări de servicii sau care
presupune constituirea,modificarea,transferul ori stingerea unui drept real asupra
unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice.
Caracteristicile specifice unui serviciu al societăţii informaţionale:
a) este efectuată în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului
în mod obişnuit de către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în
acelaşi loc;
c) este efectuată prin transmiterea informaţiei la cererea destinatarului
(sistemul option-in).
Obligatia de informare informarea reprezintă o etapă a procesului de încheiere
a contractului prin mijloace electronice.Neîndeplinirea acestei obligaţii se

12
sancţionează cu nulitatea relativă (la cererea destinatarului) a contractului privind
furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
Obligația de informare poate fi privită din două perspective:
- cea a furnizorilor de servicii, care trebuie indeplinita fata de destinatari.
- cea a furnizorilor de servicii, care trebuie indeplinita fata de consumatori.
În prima situație, furnizorul de servicii are obligaţia de a pune la dispoziţie
destinatarilor şi autorităţilor publice informaţii generale care să permită identificarea
sa, a serviciilor oferite şi a tarifelor percepute pentru acestea.
In a doua situatie, furnizorii de servicii au obligaţia să pună la dispoziţia
destinatarului, informaţii specific (privind încheierea contractului):
a) etapele tehnice care trebuie urmate pentru a încheia contractul;
b) dacă contractul, o dată încheiat, este stocat sau nu de către furnizorul de
servicii şi dacă este accesibil sau nu;
c) mijloacele tehnice pe care furnizorul de servicii le pune la dispoziţie
destinatarului pentru identificarea şi corectarea erorilor survenite cu ocazia
introducerii datelor;
d) limba în care se poate încheia contractul;
e) codurile de conduită relevante la care furnizorul se servicii subscrie;
f) clauzele şi condiţiile generale ale contractului propus, prezentate într-un mod
care să îi permită acestuia să le stocheze şi să le reproducă.
Pe baza informaţiilor oferite de furnizorul de servicii, destinatarul serviciilor
trimite furnizorului de servicii, prin mijloace electronice, oferta de a contracta.
Primind această ofertă, furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma
destinatarului primirea ofertei, ceea ce echivalează cu acceptarea ofertei.
Confirmarea se face prin trimiterea unei dovezi de primire prin poşta electronică sau
alt mijloc de comunicare electronică.
Înainte de încheierea contractului, comerciantul trebuie să îl informeze pe
consumator cu privire la următoarele elemente:
-identitatea comerciantului;
-caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor;
-preţul produselor sau serviciilor;
-modalitatea de livrare şi de plată a preţului;
-perioada de valabilitate a ofertei;
-dreptul de denunţare a contractului.

13
Pe baza informaţiilor comerciantului,consumatorul lansează o comandă
privind cumpărarea produsului ori prestarea de servicii. Specific acestor contracte la
distanţă este dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul, într-un
termen precizat de la primirea produsului sau, în cazul prestărilor de servicii, de la
încheierea contractului,fără invocarea vreunui motiv şi fără a suporta vreo penalitate.
În comerţul electronic,manifestările de voinţă ale ofertantului şi destinatarului
ofertei se concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar semnătura autorilor în
semnătură electronică.
Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă
electronică între care există relaţii logice şi fucţionale şi care redau litere, cifre sau
orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul
unui program informatic sau a altui procedeu similar.
Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate
sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de
identificare.
Înscrisul în formă electronică este asimilat, în privinţa condiţiilor şi efectelor
sale, cu înscrisul sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat
o semnătură electronică extinsă, bazată pe certificat nesuspendat sau nerevocat în
momentul respectiv şi generat cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a
semnăturii electronice.
Momentul încheierii contractelor electronice (formarea acordului de voinţă ) trebuie
analizat ţinând seama de două ipoteze: acceptarea expresă şi acceptarea tacită.
Acceptarea expresă. În cazul acceptării exprese dacă părţile nu au prevăzut
altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a
contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului; este consacrată astfel teoria informării.
În cazul în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a
contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de servicii,
furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma primirea ofertei în unul din
următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi primite prin poşta electronică sau printr-un alt mijloc
de comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, în
termen de 24 de ore de la primirea ofertei sau acceptării;
b) confirmarea primirii ofertei sau acceptării ofertei printr-un mijloc
echivalent celui utilizat pentru trimiterea acestora, de îndată ce oferta sau acceptarea

14
a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această confirmare să poată fi
stocată şi reprodusă de către destinatar.
In acest context se conturează două modalităţi de perfectare a contractului:
a) Destinatarul serviciului după cea fost informat şi a primit (eventual)
comunicarea comercială , trimite oferta de a contracta către furnizor (prin mijloace
electronice).
În acest caz destinatarul serviciului este ofertant (vorbim astfel despre o
’comandă‘), iar furnizorul serviciului este destinatarul ofertei. Contractul se încheie
în momentul în care acceptarea emisă de furnizorul serviciului ajunge la cunoştinţa
destinatarului serviciului.
Aceasta este unica modalitate posibilă de încheiere a contractului dacă
furnizorul a pus serviciul său la dispoziţia unui număr nedeterminat de persoane.
b) Furnizorul de servicii trimite, o dată cu informaţiile necesare cu
comunicarea comercială oferta fermă de a contracta. În acest caz furnizorul de
servicii este ofertant, iar destinatarul serviciului este şi destinatarul ofertei.
Destinatarului serviciului în aparţine dreptul de a emite acceptarea ofertei ferme.
Contractul se consideră încheiat atunci când acceptarea ofertei ferme a ajuns la
cunoştinţa ofertantului (furnizorul serviciului).
Condiţia confirmări nu se aplică în privinţa contractelor încheiate exclusiv
prin poşta electronică sau prin mijloace electronice de comunicare echivalente.
Acceptarea tacită. Contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului,
impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice se consideră încheiat în
momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afară de cazul în care
ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea .

15