ARBITRAJUL COMERCIAL EUROPEAN

Arbitrajul comercial european constituie mijlocul de soluţionare rapid şi

echitabil al litigiilor născute din relaţiile comerciale externe, avand un rol important în
elaborarea unor uzanţe comerciale şi crearea unui climat de încredere şi bună-credinţă
în mediile de afaceri.
În arbitrajului comercial european, părţile se supun unor regulamente de arbitraj,
fiindcă le sunt deopotrivă cunoscute, unele dintre ele bucurându-se de o largă difuzare
în cercurile comerciale şi, totodată, le sunt utile, deoarece sunt conforme cu evoluţia
relaţiilor comerciale internaţionale.
În funcţie de aderenţele europene/internaţionale- pe care le are obiectul litigiului
distingem arbitraj european/ internaţional ce soluţionează litigii izvorâte din contracte
ce au caracter european/internaţional.
După competenţa materială se disting arbitraje organizate de catre curti având
competenţa generală în materie de comerţ afaceri europene : Curtea de Arbitraj de pe
lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, Institutul Olandez de Arbitraj, Curtea
Permanentă de Arbitraj de pe lângă Comisia Germană pentru Probleme de Arbitraj,
Curtea Internaţională de Arbitraj de la Londra (LCIA).
În egală măsură există arbitraje având o competenţă specială în domeniul
comerţului internaţional promovate prin institutii specializate: Camera arbitrală de
bumbac din Le Havre şi Tribunalul de Arbitraj al Bursei de bumbac din Bremen (ce
soluţionează litigiile din domeniul comerţului internaţional cu textile), London Corn
Trade Association (pentru litigiile ce decurg din comerţul internaţional cu produse
alimentare), Camera de arbitraj privat pentru importul de cafea din Hamburg.
Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite a elaborat
Convenţia europeana de arbitraj comercial internaţional, semnată la 21aprilie1961
la Geneva Convenţia de la Geneva.
Pe măsura dezvoltării interesului pentru această alternativă particulară de
judecată, au apărut instituţiile arbitrale, ca forme organizatorice şi funcţionale, centre
permanente având vocaţia de a soluţiona, în principiu, orice litigiu cu care sunt sesizate:
Curtea de Arbitraj Internaţional din Londra (LCIA) a fost înfiinţata în 1892, din
iniţiativa Corporaţiei Oraşului Londra,avand ca principală funcţie consta în a asigura
din punct de vedere administrativ realizarea procedurii arbitrale; Institutul de Arbitraj
de la Camera de Comerţ din Stockolm (SCC), înfiinţat în 1917 si reorganizat în mod
oficial în 1949, şi-a propus ca ţel rezolvarea disputelor din domeniul comerţului
1
internaţional, industriei şi transportului; Curtea de Arbitraj de pe langa Camera
Internaţională de Comerţ de la Paris (ICC) a fost înfiinţată în 1923, în temeiul
legislaţiei franceze, fiind este singura instituţie arbitrală care activează strict în sfera
litigiilor internaţionale, având ca structură organizatorică şi procedurală adecvată.
Convenţiile reprezentative : Protocolul de la Geneva din 1923 privind clauzele
de arbitraj, urmat şi completat, în 1927, de Convenţia de la Geneva pentru executarea
sentinţelor arbitrale străine. Dupa a doua conflagratie mondiala au fost adoptate
Convenţia de la New York asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale
străine, adoptată la 10 iunie 1958 (şi în care se prevede că Protocolul din 1923 şi
Convenţia de la Geneva din 1927 încetează să mai producă efecte pentru statele membre
ale Convenţiei de la New York), Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional de la Geneva, din 21 iunie 1961, cea de la Washington din 1975 pentru
reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state.
Actualitatea instituţiei arbitrajului comercial internaţional
Instituţia arbitrajului comercial internaţional, în momentul de faţă, capătă valenţe
şi sensuri noi, fiind adoptată de aproape toţi partenerii comerciali din lume.
Actualitatea şi extinderea acestei modalităţi de rezolvare a diferendelor şi
litigiilor dintre părţi, în cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi de
extraneitate, este explicată de multiple consideraţii şi motivaţii, dintre care cea mai
importantă este de natură pragmatică.
Arbitrajul ca instituţie juridică „s-a extins şi va continua să se extindă datorită
eficienţei sale”, demonstrată în soluţionarea litigiilor comerciale internaţionale.
Libertatea comerţului dobândeşte prin arbitraj forme suplimentare de afirmare şi
consolidare; facilitând soluţionarea operativă a diferendelor dintre partenerii de afaceri
aparţinând unor ordini juridice diferite, arbitrajul permite estomparea diferenţelor de
reglementare naţionale (multe dintre ele insuficient de flexibile spre a satisface nevoile
moderne), şi, deci, înlăturarea barierelor şi inconvenientelor datorate acestora,
contribuind astfel la încurajarea comerţului, a schimbului liber de valori şi, nu în ultimul
rând, oferind un grad sporit de siguranţă legalităţii şi îmbunătăţirea relaţiilor economice
internaţionale promovând un mecanism care reduce riscurile comerţului internaţional1.
In cadrul O.N.U., dar de către Comisia economică europeană a Naţiunilor Unite,
a fost elaborată Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, adoptată la

1
Monica Sălăgean Ionaş, Arbitrajul comercial, Bucureşti, ed. All Beck, 2001, p. 14.

2
Geneva în anul 1961 şi ratificată de România prin Decretul nr. 281 din 30 mai 1963.
Acest act conţine dispoziţii foarte importante cu privire la organizarea arbitrajului,
procedura de judecată în cadrul acestui organism, competenţa instanţei arbitrale,
motivarea sentinţei, anularea acesteia etc.
Formele arbitrajului comercial internaţional
Clasificare
a. În funcţie de competenţa materială a arbitrajului se disting:
- arbitraje având competenţă generală în materie de comerţ internaţional, ca de
exemplu, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris,
Curtea de Arbitraj de la Londra etc.;
- arbitraje cu competenţă specială, adică specializată pentru soluţionarea
anumitor litigii. Astfel de competenţă au Camera Arbitrală de bumbac din Le Havre,
London Com Trade Association (specializat pe litigii de comerţ internaţional cu
produse alimentare) etc.
b. în funcţie de competenta teritorială a instituţiei de arbitraj există:
- arbitraje de tip bilateral, care sunt constituite prin convenţii bilaterale şi
soluţionează numai litigii apărute între subiecţii de drept din statele care sunt părţi la
convenţiile sus-numite;
- arbitraje de tip regional, care sunt constituite printr-o convenţie multi-naţională
între statele dintr-o anumită zonă geografică;
- arbitraje cu vocaţie universală care soluţionează litigii dintre participanţii la
raporturile de comerţ internaţional din toate ţările lumii (Curtea de arbitraj de pe lângă
Camera de Comerţ Internaţional de la Paris).
c. După regulile urmate la soluţionarea litigiilor se disting: arbitrajul de drept
strict (stricto juris) – care este arbitrajul de drept comun şi arbitrajul în echitate (ex
aequo et bono) – care se realizează după principiile moralei şi echităţii.
În cadrul arbitrajului de drept strict, arbitrii statuează potrivit normelor de drept
aplicabile cazului concret. Arbitrajul în echitate nu a devenit o regulă generală decât în
câteva ramuri de activitate juridică, unde există o solidaritate foarte rară dintre
contractanţi. De aceea, arbitrajul ex aequo et bono nu se poate prezuma, ci părţile
contractante trebuie să fie obligate pentru a stipula în convenţia de arbitraj în mod
expres, facultatea arbitrilor de a statua în echitate.
d. După sediul tribunalului arbitral, se disting arbitraje naţionale şi arbitraje
europene/internaţionale. Distincţia dintre cele două tipuri de arbitraje menţionate
conduce la determinarea ordinii juridice de stat, de care se leagă un arbitraj dat.
3
 e. În funcţie de structura organizatorică există arbitrajul ad-hoc (ocazional) –
organizat numai la iniţiativa părţilor; şi arbitrajul instituţional – organizat în cadrul unor
instituţii profesionale. Arbitrajul comercial internaţional, atât cel instituţionalizat, cât şi
cel ad-hoc (ocazional) soluţionează
Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961
În sistemul organizat de Convenţia de la Geneva din 1961, funcţionarea
arbitrajului ad-hoc este independentă faţă de jurisdicţia de drept comun.
Autonomia arbitrajului ad-hoc s-a realizat prin extinderea puterilor conferite arbitrilor
şi prin crearea unor mecanisme administrative prearbitrale.
Obiectul Convenţiei de la Geneva din 1961 îl constituie stabilirea regimului
juridic al convenţiei arbitrale de comerţ internaţional şi reglementarea procedurii
respective.
În cadrul Convenţiei de la Geneva, părţile la un acord de arbitraj sunt libere să
prevadă că litigiul lor va fi supus spre soluţionare unor arbitri numiţi pentru cazuri
determinate.
Procedura arbitrală se desfăşoară conform par. 1 al art. IV, în condiţiile stabilite
de către părţi.Ele au facultatea de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit
cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu, de a determina şi de a fixa regulile de
procedură pe care le vor urma arbitrii.
În absenţa unei înţelegeri între părţi asupra măsurilor necesare pentru organizarea
arbitrajului, par. 3 art. IV prevede că ele vor fi luate de arbitrul sau arbitrii care au fost
desemnaţi. Arbitrii au şi posibilitatea de a determina norma conflictuală pe care o vor
considera potrivită în speţă (art. VII, par. 1).
Într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pârât,
părţile trebuie să-şi desemneze arbitrii. Dacă una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul său,
acesta va fi desemnat, la cererea celeilalte părţi, de către preşedintele Camerei de
Comerţ competente al ţării în care partea în culpă are, în momentul introducerii cererii
de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul. În acelaşi mod se procedează şi la
înlocuirea unui arbitru (art. IV, par. 2).
În cazul în care părţile au hotărât locul arbitrajului, dar există un dezacord asupra
desemnării arbitrului unic sau o divergenţă între arbitri asupra măsurilor de luat,
reclamantul va putea să se adreseze, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ
competente din ţara unde se află locul ales de părţi, fie preşedintelui Camerei de Comerţ
competente din ţara pârâtului. Dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului,
reclamantul se va adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ
4
competente din ţara pârâtului, fie Comitetului special.Dacă reclamantul este inactiv,
drepturile sale vor fi exercitate de către pârât sau de către arbitri.
Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau Comitetul special vor putea
proceda la luarea următoarelor măsuri: desemnarea arbitrului unic, a arbitrului
preşedinte, a supraarbitrului sau a arbitrului terţ; înlocuirea unuia sau a mai multor
arbitri desemnaţi după o altă procedură decât cea prevăzută de convenţie; determinarea
locului arbitrajului; stabilirea directă sau prin referire la regulamentul unei instituţii
arbitrale permanente, a regulilor de procedură care trebuie respectate de arbitri (art. IV,
par. 4, lit. a, b, c şi d).
Convenţia de la Geneva circumstanţiază regimul cauzelor de natură să determine
anularea hotărârii arbitrale, reducând cauzele de anulare la: a. nevalidarea convenţiei de
arbitraj; b. nerespectarea dreptului de apărare; c. depăşirea prevederilor convenţiei de
arbitraj; d. constituirea nevalabilă a instanţei de arbitraj; e. nerespectarea procedurii de
arbitraj stabilită prin acordul părţilor sau, în subsidiar, pe baza Convenţiei.
Principiul Kompetenz-kompetenz
Competenţa atribuită tribunalului arbitral cuprinde nu numai dreptul de a
pronunţa o hotărâre în litigiul supus arbitrajului ci şi obligaţia de a-şi verifica şi a se
pronunţa asupra propriei competenţe, de a soluţiona orice excepţie privitoare la limitele
însărcinării, existenţa şi valabilitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului şi
desfăşurarea procedurii.
Regula kompetenz-kompetenz are o dublă funcţie şi produce două efecte: primul
este acela că permite arbitrilor să se pronunţe asupra propriei lor competenţe, iar al doilea
este acela că permite arbitrilor să se pronunţe primii asupra competenţei lor.
Convenţia de la Geneva din 1961 în art. V.3 impune arbitrilor fie că este vorba
de arbitrajul ad-hoc, fie că este vorba de cel instituţional, o obligaţie de a decide asupra
competenţei : „sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului,
arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces; el are
dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei şi valabilităţii
convenţiei de arbitraj sau a contractului din care aceasta face parte.”
Dreptul tribunalului arbitral de a-şi verifica şi a se pronunţa asupra propriei
competenţe este consacrat în regula numită„kompetenz-kompetenz”sau “competence-
competence”.
Principul kompetenz-kompetenz a fost consacrat în principalele convenţii
internaţionale, dar şi în majoritatea reglementărilor naţionale prin legi sau regulamente
ale unor instituţii permanente de arbitraj. Astfel, regula este înscrisă în art. V.3 al
5
Convenţiei de la Geneva din 1961, prima convenţie care o formulează explicit.
Principiul Kompetenz-kompetenz permite tribunalului arbitral să-şi continue misiunea
chiar dacă existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale este contestată de una din părţi
pentru cauze care afectează direct cauza compromisorie sau compromisul şi nu numai
în cazul unei eventuale nulităţi a contractului principal.
Autonomia convenţiei arbitrale justifică dreptul arbitrilor de a cerceta validitatea
convenţiei, acesta fiind un efect specific al principiului Kompetenz-kompetenz, care le
permite, dacă e cazul, să constate şi nulitatea convenţiei şi să statueze, prin hotărâre,
asupra necompetenţei lor. Dar nici autonomia convenţiei, nici regula Kompetenz-
kompetenz nu ar putea justifica soluţionarea litigiului în faţa unei cauze de invaliditate
proprie convenţiei arbitrale.