Elasticitate

Elasticitatea reprezintă variaţia procentuală a variabilei

dependente ca urmare a unei variaţii a variabilei
independente cu un procent.

Formula generală a elasticității este:

Elasticitatea cererii
Reacţia cererii la modificarea factorilor ei de influenţă a primit denumirea de
elasticitate a cererii . Această reacţie poate fi calculată cu ajutorul coeficientului
de elasticitate a cererii prin următoarea formulă:

unde E D – reprezintă coeficientul elasticităţii cererii, ΔQ D

% – modificarea cu un procent a cantităţii cerute; ΔF % – modificarea cu un
procent a valorii factorului de influenţă.

Deoarece consumatorii reacţionează prompt la modificările intervenite în preţuri

şi în mărimea veniturilor personale, deosebesc următoarele tipuri ale elasticităţii
cererii:

 elasticitatea cererii în funcţie de preţ ;

 elasticitatea cererii în funcţie de venit ;
 elasticitatea încrucişată a cererii .
 Curba de indiferenta
Curba de indiferență sau curba de isoutilitate a consumatorului
reprezintă locul geometric al pachetelor posibile de bunuri
pentru care utilitatea (satisfacția) consumatorului rămâne
neschimbată.[1]
Curba de indiferență a clientului potențial exprimă, - în termenii
cheltuielii de timp și de energie fizică și psihică, - gradul de
eliminare a problemelor asociate cu activitățile de pregătire a
actului de acceptare-cumpărare a unui produs.
În această interpretare curba de indiferență devine o
completare la valoarea furnizată clientului de consumul unui
produs. Curba de indiferență ia în calcul acele probleme ce l-ar
putea deranja sau opri pe client în achiziționarea produsului.

Comportamentul consumatorului
 Raritatea

Raritatea este un concept central în economie. De fapt, economia neoclasică ,

școala actuală dominantă de economie, își definește raritatea ca domeniu:
urmâ nd definiția dată de Lionel Robbins, raritatea este studiul alocă rii
bunurilor rare.

Raritatea resurselor
Raritatea înseamnă insuficiența resurselor pentru a produce îndeajuns,
pentru a îndeplini nevoile subiective, nelimitate.
În mod alternativ, raritatea implică faptul că nu toate dintre scopurile
societă ții pot fi atinse în același timp, astfel încâ t trebuie să se facă
compromisuri sau schimburi între bunuri.

Raritatea resurselor este definită ca fiind diferența dintre ceea ce oamenii

își doresc și cererea unui bun economic. Astfel, un bun este rar, dacă oamenii
ar consuma mai mult din el în cazul în care ar fi gratis. Raritatea, notată cu S
(din engleză scarcity) poate fi vă zută ca o diferență între dorințele unei
persoane (D) și posesiunile persoanei respective (P).

Matematic aceasta poate fi exprimată ca: S = D - P. Dacă P > D, există o stare de

raritate negativă , abundența. Pentru majoritatea oamenilor posesiune poate
conduce la conflicte, crime și ră zboi. Filosoful iluminist David Hume, a scris că
„toate conflictele pornesc de la raritate dorințele exced posesiunile și acest
lucru poate fi un stimul pentru succesul material.

Raritatea bunurilor si a serviciilor

Bunurile și serviciile sunt rare din cauza disponibilității limitate a resurselor (a
factorilor de producție) și a posibilităților limitate ale tehnologiei și a priceperilor
manageriale. Acestea determină locația barierei posibilităților de producție,
reprezentate sub forma unei curbe. Ineficiențele în folosirea resurselor (folosirea
neadecvată a factorilor de producție cum ar fi terenul sau capitalul) pot limita
cantitatea produsă, astfel economia operează sub bariera posibilităților de
producție. Este dificil de redus toate ineficiențele, iar unii caracterizează
ineficiența instituțională prin termenul „raritate artificială“.
 Cost de oportunitate

Costul de oportunitate este un concept economic și reprezintă

valoarea celei mai bune dintre șansele sacrificate la care se renunță
atunci când se face o alegere oarecare.

Costul de oportunitate sau costul real reprezintă de asemenea cea mai buna alternativă la
care se renunta atunci cand s-a luat decizia de a folosi resurse limitate pt a produce sau procura
un anumit bun economic. Pe cale de consecinta, daca resursele ar fi nelimitate, costul de
oportunitate ar fi zero. Atunci când evaluează profitabilitatea potențială a diverselor investiții,
companiile caută de obicei opțiunea care le va aduce cea mai mare rentabilitate, pe baza unei
analize financiare luand in considerare costul oportunitatii fiecarei optiuni. De exemplu, o
companie isi poate aloca resursele fie in economisire/investitie, fie cumparand mijloace de
productie. Indiferent de ce opțiune este aleasă, profitul potențial pierdut prin faptul că nu se
investeste în cealaltă opțiune se numește cost de oportunitate. Acest lucru este adesea
exprimat ca diferența dintre randamentele așteptate ale fiecărei opțiuni: costul oportunității =
Randamentul celei mai avantajoase opțiuni - Randamentul opțiunii alese.

Dreapta ab arata ca pentru a produce o cantitate din bunul X este necesara sacrificarea
oportunitatii de a produce o cantitate din bunul X. Acest sacrificiu reprezinta costul de
oportunitate al bunului X in termenii bunului Y. In acest caz, costul de oportunitate al unei
unitati din X este de 10/16Y (1X = 0,62Y, respectiv cu aceeasi cantitate de resurse cu care se
poate produce o unitate din X, se pot fabrica 0,62 unitati din Y). Deci, costul de oportunitate a
lui X in termenii lui Y este 0,62. Invers, costul de oportunitate al unei unitati din Y in termenii lui
X este 16/10/1Y = 1,6X, aceeasi cantitate de resurse care poate produce o unitate din Y, poate
fabrica 1,6 unitati de X). Costul de oportunitate al bunului X in termenii lui Y si al lui Y in
termenii lui X este constant de-a lungul dreptei ab.

Costul de oportunitate al unui bun, al unui factor de productie sau al unei activitati nu este
intotdeauna evaluat in acelasi mod, intrucat alternativa poate fi diferita. Alternativa nu este
perceputa in mod identic de catre toti indivizii sau de catre toate grupurile.
 Clasificarea bunurilor

BUN= Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi

măsurabil, apt să satisfacă o nevoie umană de consum personal sau de
consum productiv se numeşte bun.
Bunuri = acei satisfactori şi acei prodfactori care se disting printr-o dublă
determinare:
Determinarea existenţială - elementele respective se pretează la măsurări
fizice prin care se evaluează proprietăţile statice şi dinamice ale bunurilor.
Determinarea economică a bunurilor se regăseşte ca factor al măsurării, în
aprecierea conformanţei acestora cu nevoile umane.
Bunurile economice constau din acele elemente rare din natură sau create
de om, identificabile şi măsurabile, bunuri care intră într-o relaţie
determinată cu nevoile umane.
 *Bunurile Giffen

Un bun Giffen este un bun pentru care o creștere a prețului

acestuia va determina oamenii să cumpere chiar mai mult din acel
produs.

Bunurile Giffen pot sau nu să existe în realitate, însă există un

model economic care explică cum ar putea exista un astfel de bun.
Bunurile Giffen sunt numite astfel după Sir Robert Giffen care a
fost numit autorul acestei idei de către Alfred Marshall în cartea sa
Principles of Economics. Pentru majoritatea produselor,
elasticitatea prețului cererii este pozitivă. Cu alte cuvinte, prețul și
oferta sunt orientate în direcții opuse; dacă prețul crește,
cantitatea cerută scade și invers, dacă prețul scade, cantitatea
cerută crește.
Bunurile Giffen sunt o excepție de la această regulă. Elasticitatea
prețului cererii în cazul acestora este negativă. Când prețul crește,
cantitatea cerută crește și invers, când prețul scade, cantitatea
cerută scade. Pentru a fi într-adevăr un bun Giffen, prețul trebuie
să fie singurul care să se modifice, pentru a provoca o schimbare
în cantitatea cerută și nu consumul excesiv.
 Homo economicus

Homo economicus este un termen folosit pentru o aproximare sau un model al lui
Homo sapiens care acționează pentru a obține bunăstare maximă pentru el însuși,
dispunând de informații despre oportunități și restricții, și naturale și
instituționale, asupra abilităților sale de a-și atinge scopuri dinainte hotărâte.
Această concepție a fost formalizată în anumite modele ale stiințelor sociale și în
mod particular în economie.

Homo economicus este considerat "rațional" în sensul că acea bunăstare, așa

cum este definită de funcția de utilitate, este optimizată, date fiind oportunitățile
observate. Aceasta înseamnă că individul caută să atingă scopuri foarte specifice
și dinainte hotărâte, într-o mare măsură, cu costurile cele mai reduse. Este de
notat faptul că acest tip de raționalitate nu spune că scopurile actuale ale
individului sunt raționale într-un sens etic, social sau uman mai mare, doar că el
încearcă să le atingă la costul minim. Doar aplicațiile naive ale modelului Homo
economicus sunt de părere că acest individ ipotetic cunoaște ceea ce este cel mai
bine pentru această sănătate fizică și mentală pe termen lung și se poate baza pe
luarea întotdeauna a deciziei bune pentru sine.

Așa cum se întâmplă în științele sociale în general, aceste supoziții sunt făcute la
cele mai bune aproximații. Termenul este adesea folosit derogativ în literatura
academică, probabil cel mai comun caz este cel al sociologilor, mulți dintre aceștia
tinzând să prefere explicațiile structurale în detrimentul explicațiilor bazate pe
acțiunile raționale ale indivizilor.

Folosirea formei latinești Homo economicus este în mod cert stabilită de mult
timp; Persky (1995) o atribuie lui Pareto (1906) însă notează că poate fi mai
veche.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, Homo economicus este un om

conceput de economiști ca o ființă abstractă, încadrat în societate și mânat de
stimulul de a-și satisface nevoile materiale.
 Economia pozitiva si normativa

Economia politica, din perspectiva analizei intreprinse si a concluziilor

obtinute, poate fi privita ca economie pozitiva si economie normativa.
Distinctia dintre cele doua concepte este de data relativ recenta.
Economia pozitiva si economia normativa sunt definite relativ
diferentiat : astfel, ele apar in calitate de ramuri ale stiintei economice,
directii principale in abordarea problematicii economice, tipuri sau faze
ale analizei economice, s. a.

Economia pozitiva opereaza cu explicatii obiective sau stiintifice privind

functionarea economiei. Ea se limiteaza la formularea de enunturi
privind faptele si relatiile dintre acestea asa cum sunt ele. Economia
pozitiva poate pune in aplicare un demers stiintific in urma caruia sunt
emise ipoteze referitoare la comportamentele agentilor economici si
sunt confruntate evolutiile unor variabile cuantificabile (preturi,
venituri, s.a.) cu previziunile teoretice.

Economia normativa ofera prescriptii sau recomandari bazate pe

judecati de valoare personale. In general, problemele specifice
macroeconomiei fac obiectul economiei normative ( de ex.:
modalitatea de finantare a deficitului bugetar, nivelul ratei inflatiei si al
somajului, s.a.). Cu alte cuvinte, economia normativa se concentreaza
asupra tendintelor, respectiv asupra a ceea ce va fi.
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

LUCRU INDIVIDUAL LA
TEORIA ECONOMICA
Microeconomia

Profesor: E. Cara

Student: Pușnei Mihaela

Grupa-D191

Chisinau 2019