Pe baza variațiilor în interiorul tipurilor picnic şi astenic, Kretschmer a

identificat șase tipuri temperamentale: 3 ciclotimice şi 3 schizotimice.

Temperamentele ciclotimice:
1) Hipomaniac, caracterizat prin dispoziţie euforică, mobilitate,
sociabilitate, comunicativitate exagerată;
2) Sintonic, caracterizat prin spirit realist, pragmatism, simţul umorului,
toleranţă;
3) Greoi, caracterizat prin lentoare, inerţie, praguri senzoriale ridicate,
timpi de reacţie mari.
Temperamente schizotimice: 1) Hiperestezic, caracterizat prin
nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicateţe,
circumspecţie;
2) Schizotimic – intermediar, rece, calm, energic;
3) Anestezic – rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, inaccesibil
pasiunilor, indolent

W. H. Sheldon (1899-1977), Examinarea acestora este realizată în

conformitate cu un șir de parametri (variabile) printre care: înălţimea,
greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului, lungimea mâinilor şi
picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular şi osos, fineţea pielii,
suprafaţa pielii etc. Pe baza a trei membrane embriogenetice, din care
derivă organele interne, sistemul muscular şi osos, organele de simţ şi
sistemul nervos – endoderma, mezoderma şi ectoderma, el
delimitează trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf şi ectomorf.
Acestea corespund tipurilor picnic, atletic şi astenic, descrise de
Kretschmer.
Endomorful se diferenţiază prin constituţie dezvoltată pe orizontală,
sferică.
Mezomorful se caracterizează prin o dezvoltare superioară a oaselor şi
a muşchilor.
 Ectomorful se distinge prin predominarea liniei verticale de dezvoltare
asupra celei orizontale și este înalt, cu coşul pieptului turtit, slab, cu
muşchii puţin dezvoltaţi. Sheldon a mai identificat şi o serie de biotipuri
care se abat de la acest continuum al curbei de variaţie. Unul dintre
acestea este cel displastic, depistat şi de Kretschmer.

Ca și Kretschmer, Sheldon va încerca să stabilească pe baza biotipurilor

psihotipurile corespunzătoare. El identifică 650 de trăsături pe care le
corelează cu fiecare biotip, din care finalmente sunt reținute câte 22 de
trăsături pentru fiecare dintre cele trei psihotipuri identificate:
endomorful – visceroton, mezomorful – somatoton, ectomorful –
cerebroton.
Pentru visceroton sunt caracteristice: dorinţa de odihnă şi relaxare,
preferinţa pentru confort, plăcerea digestiei, dependenţa de aprobare
socială, somnul profund, nevoia de consolare la necaz, nevoia de
afecţiune şi suport social.
Somatotonul se particularizează prin: atitudinea asertivă, siguranţa în
afirmare, energia în vorbă şi faptă, nevoia de exerciţiu, maniera
deschisă, directă, fără reţineri de a se purta în contextul relaţiilor
interpersonale, nevoia de acţiune imediată la necaz, nevoia de a părea
mai în vârstă, vocea sigură, neinhibată.
Cerebrotonului îi sunt specifice: reţinerea în atitudini, mod nervos de a
reacţiona, sociofobia, inhibiţie relaţională, reţinere vocală, persistenţa
în maniere şi deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate, proiecţii
şi reverii tinereşti de compensaţie.
Legătura dintre somă (respectiv, constituţia fizică) şi structura
psihocomportamentală nu poate fi pusă la îndoială. Această legătură
nu este însă de natură cauzală sau genetică, ci corelativă: cele două
variabile – constituţia fizică şi structura psihică – covariază împreună,
variaţiile uneia putând fi puse în corespondenţă directă sau indirectă cu
variaţiile celeilalte. Aceste covariaţii au o cauză comună, care însă nu
este relevată de tipologiile sus-enunțate.

Tipologiile psihofiziologice
Cea mai cunoscută tipologie psiho-fiziologică este elaborată de către I.
P. Pavlov. În elaborarea schemei sale de clasificare, Pavlov a pornit de la
ideea, potrivit căreia, rolul principal în reglarea raporturilor
organismului cu mediul extern, a funcţionării organelor interne și a
activismului psihic îl joacă creierul. Pe baza datelor experimentale,
Pavlov a reuşit să identifice trei proprietăţi naturale (înnăscute) ale
sistemului nervos: forţa, mobilitatea şi echilibrul. Acestea alcătuiesc
împreună ceea ce el a numit tip general de activitate nervoasă
superioară sau tip a sistemului nervos.
Forța este o proprietate care reflectă încărcătura energetică a
neuronului. Indicatorii comportamentali după care poate fi evaluată
forţa sistemului nervos sunt: capacitatea generală de lucru (gradul de
dificultate şi complexitate a sarcinilor pe care le poate realiza individul
cât și durata implicării în activitate); rezistenţa la acţiunea factorilor
stresanţi (evenimente dramatice ale vieții); nivelul pragurilor
senzoriale (sensibilitate scăzută), rezistenţă la acţiunea alcoolului şi
substanţelor farmacodinamice etc. În funcţie de valorile pe care le au
aceşti indicatori, sistemul nervos poate fi de două feluri: tipul puternic
şi tipul slab.
– Mobilitatea este proprietatea ce reflectă dinamica proceselor
nervoase. Cantitativ, ea se exprimă în unităţi de timp şi este evaluată
pe baza unor indicatori precum: rapiditatea trecerii de la o activitate la
alta; rapiditatea restructurării vechilor sisteme de legături temporare
şi stereotipuri: rapiditatea şi uşurinţa adaptării la schimbare etc. După
valorile acestor indicatori, sistemul nervos este mobil sau inert.
– Echilibrul este proprietatea care rezultă din raportul dintre excitaţie şi
inhibiţie şi se manifestă prin 3 tendinţe:
1) tendinţa spre impulsivitate (predominarea forţei excitaţiei asupra
forţei inhibiţiei);
2) tendinţa spre inhibare (predominarea forţei inhibiţiei asupra forţei
excitaţiei);
3) tendinţa spre echilibru (forţa excitaţiei aproximativ egală cu cea a
inhibiţiei şi invers).
Tipul fundamental de probă pentru testarea echilibrului este expunerea
la situații antagonice, dilematice, frustrante şi înregistrarea raportului
dintre calm şi irascibilitate. În baza acestei proprietăți, Pavlov a
delimitat două tipuri de sistem nervos:
1) echilibrat şi 2) neechilibrat, în cadrul căruia există două subtipuri:
2.1 neechilibrat excitabil şi 2.2 neechilibrat inhibabil (cu specificarea
pavlovistă că, în condiţii normale, o existenţă reală o posedă doar
subtipul neechilibrat excitabil).
Din combinarea celor trei proprietăți ale sistemului nervos derivă patru
tipuri generale de activitate nervoasă superioară:
tipul puternic-echilibrat-mobil, caracterizat prin valori ridicate ale
tuturor celor trei însuşiri; tipul puternic-echilibrat-inert, caracterizat
prin valori ridicate 34 ale forţei şi echilibrului şi prin valori scăzute ale
mobilităţii; tipul puternic-neechilibrat-excitabil, caracterizat prin valori
ridicate ale forţei şi prin valori scăzute ale echilibrului, cu predominarea
excitaţiei asupra inhibiţiei; tipul slab, caracterizat prin valori scăzute ale
forţei, mobilităţii şi echilibrului.
Pavlov a pus în corespondenţă aceste tipuri de sistem nervos cu cele
patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel, tipul puternic-
echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic:
vioi, sociabil, adaptabil, controlat.
Tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul
flegmatic: calm, tăcut, nesociabil, lent, greu adaptabil la situaţii noi,
greu de impresionat, rezistent la stres şi frustrări.
Tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul
coleric: rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri
emoţionale explozive, instabilitate comportamentală, tendinţă de
dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie şi plictiseală rapidă la
monotonie. Tipul slab are drept corespondent temperamentul
melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Tipologii psihologice Analiza laturii temperamentale a personalității
realizată din perspectivă psihologică a contribuit la configurarea mai
multor tipologii. Una dintre ele, care s-a bucurat și se bucură de o
recunoaştere mai largă, este legată de numele lui C. G. Jung (1875-
1961)14, psiholog si psihiatru elvețian. Pornind de la idea existenței a
două atitudini (orientări energetice) opuse ale omului față de lume,
C. G. Jung împarte oamenii în două grupe fundamentale: extrovertiţi și
introvertiţi. El caracterizează extravertitul ca pe o ființă interesată de
semeni şi de lucruri. El este în largul lui în viaţa socială şi se adaptează
repede şi bine la orice situaţie. Detestă solitudinea şi fuge de
introspecţie, nu se preocupă de viaţa sa interioară. În orice
circumstanţe, extravertitul va căuta să păstreze contactul cu lumea din
jur. Acţiunea şi deciziile sale sunt determinate nu de păreri subiective,
ci de persoanele şi lucrurile din jur (de condiţii obiective). Introvertitul
are o imagine subiectivă (proprie, specifică) asupra oamenilor şi
situaţiilor. Puţin timid, el se refugiază în lumea sa interioară, având
tendinţa să trăiască în visare. Fiind intolerant față de conflicte,
introvertitul va face totul pentru a le evita.