Conceptul de vecinatate al UE – un nou orizont

Pentru vecinii estici ai Europei

Anticipînd o nouă linie de divizare în Europa după ultimul val de extindere a UE din mai 2004,la
iniţiativa ministrului de externe al Marii Britanii şi a Suediei, apărea conceptul de Vecinătate al
UE, avîndui ca destinatari pe vecinii sudici ai UE (zece state din Sudul şi Estul Mediteranei) şi
estici – Rusia, Belarus, Republica Moldova şi Ukraina.
Potrivit notei adresate la 10 aprilie 2003, din partea Preşedinţiei Consiliului European PEV avea
3 obiective:
1. crearea unui spaţiu alpăcii şi stabilităţii bazat pe împărţirea unor valori politice comune;
2. crearea unei zone prospere a comerţului liber şi a dezvoltării continue;
3. împărţirea unui spaţiu cultural, social şi uman comun bazat pe toleranţa reciprocă între
culturi şi civilizaţii1.
PEV este destinată creării unei „zone de prosperitate şi vecinătate prietenoase” 2, care „pe termen
mediu, nu va include perspectiva aderării... în cadrull instituţiilor Uniunii” 3, dar „aceasta nu
închide uşa pentru aspiraţiile europene ale oricărei ţări”4.
Pînă la această etapă relaţiile ţărilor din sudul Europei cu UE erau reglementate de Acorduri de
Comerţ Liber care oferă lărgire pieţii mediteranene. Pe lîngă aceste acorduri statele mediteranene
au semnat cu UE şi Acorduri de Asociere(Tunis, Israel, Maroc, iordania, Palestina- intrate deja
în vigoare).
În schimb în relaţiile cu aşa-numiţii „vecini estici” ai UE existau APC-uri (Rusia, Ucraina,
Moldova) care erau calitativ inferioare acordurilor semnate cu ţările mediteranene, acestea
beneficiind de acorduri comerciale privilegiate.
În relaţiile sale cu Rusia, presa internaţională şi literatura de specialitate identifică două
paradigme: prima abordează relaţiile Rusia-UE ca fiind distanţate şi conflictuale din cauza
dimensiunilor sale geografice enorme, poziţiei sale Euro-Asiatice şi aspiraţiilor sale globale, a
doua menţionează că Rusia şi Europa nu sînt părţi distincte datorită importanţei sale pe tot
parcursul istoriei,fiind implicată în toate evenimentele ce au afectat proporţiile geografice în
Europa, iar în prezent ar putea o imensă piaţă de desfacere.
La moment relaţiile Rusiei cu UE se bazează pe un Acord de Parteneriat şi Cooperare, iar după
integrarea a 10 state Central şi Est Europene în mai 2004, pe agenda relaţiilor dintre cei doi
parteneri se află se afla solicitarea Rusiei de a i se acorda cele 4 libertăţi europene. La Summit-ul
de la Haga din 25.11.2004, pe lîngă problema Kaliningradului s-a mai adăugat cea a Ceceniei şi
s-a convenit crearea unei strategii energetice comune pe termen lung, protecţia mediului
ambiant, libertatea presei şi religiilor, probleme legate de Caucazul de Sud şi noile state
independente, managementul crizelor în soluţionarea conflictelor îngheţate din spaţiul CSI.
Relaţia Moscovei cu Brusselul are un caracter deosebit datorită dependenţei celui din urmă de
hidrocarburile primeea(Germania importă 30% din necesităţile de gaz natural din Rusia şi se
aşteaptă să importe şi mai mult odată cu închiderea unor centrale nucleare), recenta criză a
gazelor a demonstrat din plin vulnerabilitatea securităţii energetice europene.
În lupta comună împotriva terorismului se operează cu unităţi de măsură diferite prin încălcări
grave ale drepturilor omului în Cecenia, neglijîndu-se astfel una din valorile fundamentale ale
Europei, dar şi un punct important din registrul discuţiei Est – Vest. De asemenea unii membri ai
UE sînt tentaţi să desfăşoare relaţii la nivel bilateral cu Moscova în dauna unei coordonări
politice comune. Astfel, Tony Blair îi face o vizită lui Putin în primul său mandat şi merge la
operă cu el doar pentru a nu i-o lua înainte Shroder şi Chirac. Berlusconi are un dialog deosebit
1
Note from Precidency to the Council of EU, ,,Wider Europe/ Eastern and Southern Neighbours: Food for thought”;
2
Communication from the Commision to the Council and the European Parliament-„ Wider Europe-
Neighbourhood: A New framework for relations with our Eastern and Southern Neighbours”.Brussels, 11.03.2003.
COM(2003)104 final;
3
Ibidem;
4
Speech by Mr. Chris Patten, Member of European Commision „The Wider Europe- New Neighbourhood
iniciative: an opportunity for cooperation along enlarged union*s borders”, Kyiv, 10 nov.2003
al relaţiilor sale cu Rusia, angajîndu-se să fie avocatul lui Putin în chestiunea drepturilor omului
(datorită adîncii înţelegeri a spiritului rusesc). Franţa şi Italia erau gata, dacă nu intervenea
Comisia Europeană ,să decidă asupra sistemului de vize în privinţa Kaliningradului fără a
consulta Lituania(ţară, la acel moment candidată a aderării la UE). Prin urmare UE ar urma să-şi
definească politicile în raport cu Moscova:
1. printr-o singură voce, mai ales după ce va fi instituit portofoliul de ministru de externe al
UE(posibil din 2008);
2. insistarea UE asupra faptului care are un interes deosebit pentru statele din vecinătatea sa
estică(Ucraina, Moldova) în virtutea unor raţiuni de securitate, stabilitate şi valorice;
3. UE trebuie să vină cu propria sa strategie de soluţionare a conflictelor îngheţate din
imediata sa vecinătate inclusiv în chestiunea drepturilor omului .
Relaţiile Ucraina-UE îşi au începuturile în 1993 cînd parlamentul Ucrainei adoptă ,,Principiile
orientării de politică externă a Ukrainei’’ fixînd printre obiectivele prioritare integrarea
europeană. Ucraina are de asemenea semnat un APC. În 1995,Kievul va deschide prima sa
misiune permanentă la Brussel şi va fi exclus în 2000 lista ţărilor în care lipseşte economia de
piaţă.
Primul summit Ucraina-UE a fost considerat un eşec (septembrie 1997), cînd nu s-a discutat
problema viitoarei aderări a Ucrainei la UE aşa cum şi-o dorea, insistîndu-se din start pe o
cunoaştere mai aprofundată a Ucrainei. S-a mai pus în discuţie aderarea Ucrainei la OMC.
Ulterior Kievului i-a mai fost refuzat dreptul de a face parte din grupul ţărilor cu „aderare
lentă”-Bulgaria, România, Turcia, Lituania, Letonia, pe motiv că se afla concomitent în cadrul
CSI. Un alt obstacol pe calea integrării europene a Ucrainei este şi decalajul dezvoltării
economice-doar 15% din standardul impus de UE.
Pe lîngă aceste probleme UE vede Ucraina drept un pion al ,,neutralizării’’ Rusiei .Exist[ astfel
două abordări: prima, propune de a face din acest stat o zonă buffer, neacceptînd-o în UE şi
spulberîndu-i orice speranţă de integrare în ideea că Europa trebuie să fie protejată de state slabe
cum ar fi Turcia faţă de Orientul Apropiat şi Ucraina, Belarus, Moldova faţă de Rusia; a doua
concepţie, promovează ideea că Kievului trebuie să i se dea cel puţin speranţa integrării în UE
chiar şi într-un viitor îndepărtat, concepţie sprijinită de Polonia şi Ţările Baltice.
După semnarea planului individual de acţiuni Ucraina-UE în 2005, scenariul ideal pentru Kiev
pe termen mediu (pînă în 2008) ar urma să fie5:
· finalizarea acordului privind facilităţile regimului de vize pentru anumite categorii de
cetăţeni(studenţi,cercetători, bussinessmani);
· acordarea Ucrainei statutului de economie de piaţă funcţională;
· includerea Ucrainei în traseul de import al hidrocarburilor din Asia Centrală şi Zona Caspică;
· aderarea la OMC;
· includerea Ucrainei
în operaţiunile PESC;
şi negocierea Acordului de Stabilizare şi Asociere, în cazul în care planul individual de acţiuni
se încheie cu succes.
Belarusul, dintr-o ţară predispusă spre reforme la începutul anilor 90 s-a pomenit în prezent
izolată de comunitatea internaţională datorită regimului autoritar al preşedintelui Lucaşenco. În
prea multe cazuri asistenţa acordată Minsk-ului de către UE s-a redus la recomandări vagi,
conferinţe sau seminare soldate fără rezultate palpabile. Interesul UE pentru Belarus derivă nu
doar din calitatea sa de vecin,ci şi datorită faprtului că circa 700000 de belaruşi trăiesc în unele
din ţările recent aderate la UE6. În relaţiile economice în perioada ianuarie –august 2004, 37%
din exportul Belarusiei a penetrat piaţa UE şi 47%- pe cea a Rusiei. Raportul de 37:47 este mult
mai echilibrat decît precedentul de 20: 80.

5
Will the Orange Revolution bear fruit.EU-Ukr. Relations in 2005 and the begining of 2006
6
Frontiers and Horizonts of EU- The New Neighbours Ukraine, Belarus and Moldova, Hamburg 2005, p. 33-35
 Dacă UE doreşte să protejeze efectiv staţiile nucleare din Lituania şi Ucraina împotriva
terorismului, dialogul cu Belarusul este indispensabil din moment ce ambele reactoare sînt
practic situate la hotarele cu această ţară7.
Belarusul este un jucător important în cooperarea energetică Rusia-UE, 50% din petrolul
rusesc şi 25% din gaze tranzitează vecinul estic al Poloniei.
Trei aspecte care ar putea schiţa strategia UE pentru Minsk, dar care în prezent nu au
vizibilitate ar trebui să cuprindă:
1. educaţia în mod prioritar, astfel încît universităţile, şcolile şi mass-media să perceapă
ideea europeană nu doar din punctul de vedere al elitei;
2. promovarea şi sprijinul societăţii civile care lipseşte aproape cu desăvîrşire sau este
controlată de autorităţi;
3. nu în ultimul rînd, dialogul cu administraţia centrală.
Ca şi în cazul Ucrainei, relaţia Moldova-UE era reglementată de APC semnat în 1994, şi ratificat
în 1998, acesta însă nu-i garanta Chişinăului decît cooperare cu instituţiile europene.
Înţelegînd acest lucru, Moldova s-a adresat în mod repetat(decembrie 1996, apoi în octombrie
1997) Comisiei Europene exprimîndu-şi aspiraţia de a deveni membru asociat al UE către 2000,
fără a primi în cele din urmă vreun răspuns8.
Reacţia părea previzibilă: polarizarea societăţii, lipsa unui consens între principalele forţa
politice din ţară în această direcţie, presiunile externe şi pecepţia occicentală a RM ca un stat
aflat în sfera de influienţă a Federaţiei Ruse(după ministrul rus de externe din acea perioadă,
Kozîrev „în esenţă CSI este singura formă de a reînvia URSS” 9) şi nu în ultimul rînd politica
externă multivectorială au făcut ca relaţia RM cu UE să aibă o perioadă de stagnare.
Moldova nu a reuşit în 1999 să obţină statutul de membru asociat, deşi acesta i-a fost acordat
unor ţări din Balcanii de Vest a căror situaţie politică şi economică nu era radical diferită de
situaţia din RM. De remarcat faptul că-n această perioadă scurta guvernare a cabinetului Sturza
îşi propusese ca obiectiv strategic de politică externă întegrarea europeană.
Vor urma piuruietele Partidului Comuniştilor venit la guvernare în 2001 cu dorinţa integrării în
structurile CSI, pentru ca ulterior în virtutea conjuncturii internaţionale şi eşecului soluţionării
conflictului trnsnistrean să se reorienteze spre vectorul extern al integrarii europene.
Planul de Acţiuni Moldova-UE semnat la 22.02.2005 pe o perioadă de trei ani plasa RM la o
etapă calitativ nouă. Acesta spacifică arii concrete de cooperare sub aspect politic, economic,
cultural, al securităţii.
Documentul nu pune însă în discuţie termeni concreţi de aderare a RM la UE, deşi recunoaşte
aspiraţiile europene ale Chişinăului. La un an de la semnarea lui au fost înregistrate rezultate
vizibile:
1. deschiderea unei reprezentanţe oficiale a UE la Chişinău şi desemnarea unui reprezentant
special al UE pentru problema transnistrreană;
2. lărgirea formatului de negocieri în problema transnistrreană prin acceptarea UE ca
observator;
3. monitorizarea tronsonului transnistrrean al frontierei moldo-ucrainene cu participarea UE;
4. acordarea de preferinţe comerciale, unor produse moldoveneşti ce vor avea acces pe piaţa
europeană;

7
Ibidem;
8
Valeriu Gheorghiu, art. „Moldova on the way to the European Union: Distance Covered and Next Steps to be
done”, IPP, 2005;
9
Nezavisemaia Gazeta, nr. 10, 19.01.1994