PIAȚA INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE.

LIBERTĂȚILE
FUNDAMENTALE

SECȚIUNEA IX. 1. Evoluția pieței interne a Uniunii Europene

Piața internă trebuie privită în evoluția sa, ca proces, pornind de la piața
comună instituită prin Tratatul ce instituie Comunitatea Economică a Cărbunelui și
Oțelului (din 1952, ce a instituit piața cărbunelui și oțelului), respectiv Tratatul ce
instituie Comunitatea Economică Europeană și Tratatul ce instituie Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (din 1958, ce au instituit o piața comună europeană
generalizată la întreaga economie și la domeniul energiei atomice). Fiecare tratat
subsecvent tratatelor institutive ale Comunităților Europene au contribuit la
eliminarea barierelor comerciale dintre statele membre cu scopul de a crește
prosperitatea economică și de a contribui la o „uniune tot mai profundă între
națiunile Europei”.

IX. 1.1. Tratatul ce instituie Comunitatea Economică a Cărbunelui și

Oțelului
 Conceptul de „piață comună” a fost precizat de Robert Schuman în
declarația sa de la 9 mai 1950, care a condus la crearea CECO în anul 19521.
Tratatul CECO instituie prima organizație internațională – bazată pe principii
supranaționale – și piața comună pentru cărbune și oțel cu scopul dezvoltării și
extinderi economiei, creșterii forței de muncă și ridicării nivelului de trai în cadrul
Comunității (CECO).

IX. 1. 2. Tratatul ce instituie Comunitatea Economică Europeană

Art. 2 TCEE prevede atât misiunea Comunității, cât și mijloacele prin care
aceasta se poate realiza, după cum urmează:
- misiunea este promovarea în întreaga Comunitate a dezvoltării armonioase a
activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o
creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le
reunește;
1
TCECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare în anul 1952.

1
 - mijloacele de realizare a acestor obiective sunt: instituirea unei piețe
comune și apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre.
Art. 3 al TCEE (n.a. - în prezent abrogat) prevede în continuare că acțiunile
Comunității în vederea realizării obiectivelor prevăzute la art. 2 privesc, în
principal, cele două mijloace.
Astfel, pentru instituirea unei piețe comune, acțiunea Comunității este
orientată spre:
- eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative
la intrarea și ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror altor măsuri cu efect
echivalent [art. 3 lit. a)];
- stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în
raport cu statele terțe [art. 3 lit. b)];
- eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei
circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor [art. 3 lit. c)];
- instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenței pe piața
comună [art. 3 lit. f)];
- apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței comune
[art. 3 lit. h)].
Piața comună concepută potrivit TCEE este un spațiu geografic ce se
fundamentează pe:
1. libera circulație a mărfurilor, a persoanelor (salariați, persoane
exercitând o activitate independentă și persoane juridice), a serviciilor, a
capitalurilor;
Piața comună a fost prevăzută a se institui (potrivit art. 8 TCEE) în decursul
unei perioade de tranziție de 12 ani, împărțită în trei etape, a câte patru ani fiecare.
Pentru fiecare etapă, Tratatul a stabilit un ansamblu de acțiuni care trebuie
întreprinse și realizate simultan. Fiecărei etape i-au fost atribuite un număr de
acțiuni care trebuiau întreprinse și urmărite. Sub rezerva excepțiilor și derogărilor
prevăzute de TCEE, expirarea perioadei de tranziție constituie termenul limită
pentru intrarea în vigoare a tuturor normelor prevăzute și pentru punerea în
aplicare a tuturor realizărilor pe care le implică instituirea pieței comune (art. 8 pct.
7 TCEE);
2. uniunea vamală. Uniunea vamală cuprinde ansamblul schimburilor de
mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor

2
vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și
adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe (art. 9 TCEE).
Obiectivul cu privire la termenul de instituire a pieței comune n-a fost atins, în
timp ce obiectivul cu privire la uniunea vamală a fost îndeplinit la data de 1 iulie
1968 (cu 18 luni înainte de încheierea perioadei de tranziție propusă de TCE), după
cum urmează:
 au fost eliminate taxele vamale din interiorul Comunității;
 a fost stabilit un tarif vamal comun aplicabil mărfurilor provenind din țările
din afara CEE;
 au fost eliminate restricțiile cantitative (contingente) la comerțul dintre
statele membre ale Comunității.
Țările și teritoriile de peste mări sunt asociate la piața comună și la uniunea
vamală, în scopul intensificării schimburilor și al continuării eforturilor comune de
dezvoltare economică și socială;
3. libera concurență. Piața comună fiind fondată pe principiul liberei
concurențe TCEE prevede că sunt incompatibile cu piața comună și interzise orice
acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice
practici concertate care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre și care
au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în
interiorul pieței interne (art. 85 TCEE).

IX. 1. 3. Cartea albă privind ,,Piața Internă” din 1985. Actul Unic
European (A.U.E.)
Conceptul de ,,piață internă,” a fost menționat pentru prima dată de către
Comisia Europeană care a publicat în anul 1985, la 14 iunie, „Cartea albă privind
Piața Internă”2. La aceeași dată este semnat și acordul privind „Spațiul
Schengen” de către 5 țări membre ale CE (Franța, Germania, Belgia, Olanda și
Luxemburg), referitor la eliminarea progresivă a controalelor la frontierele lor
comune.
,,Cartea albă” a precizat în cuprinsul ei că obiectivul realizării pieței interne
să se îndeplinească până la data de 31 decembrie 1992 printr-o reunire a piețelor
naționale într-o piață unică, fără frontiere.
2
La inițiativa președintelui în exercițiu, Jacques Delors. Pentru detalii referitoare la perioada 1970-1985 (anul publicării
Cărții Albe de realizare a Pieței Interne) a se vedea: Proiect ,,Fit for the internal Market” - pregătirea întreprinzătorilor în vederea
aderării la UE, Piața Internă a Uniunii Europene, http://www.piatainterna.ccina.ro/Docs/PiataInterna/GhidPiataInterna.pdf, p. 7.
Cartea albă a fost adoptată la 14 iunie 1985.

3
 Actul Unic European, semnat la Luxemburg în anul 1986, intrat în vigoare
pe 1 iulie 1987, a fost adoptat pe baza „Cărții Albe” privind realizarea Pieței
Interne. În acord cu „Cartea albă”, AUE, în art. 13, prevede că piața internă să fie
instituită treptat pe parcursul unei perioade de 7 ani care să se încheie la data de 31
decembrie 1992.

IX. 1.4. Tratatul de la Maastricht (TUE)

Prin Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993),
dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor, care făceau obiectul Părții a doua din TCEE, intitulată
,,Fundamentele Comunității”, au fost incluse în Partea a III-a – cu privire la
Politicile Comunității din TCE (denumit astfel după TMs).
Obiectivele Comunității, prevăzute la art. 2 TCE, se
realizează atât prin stabilirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și
monetare, cât și prin politicile și activitățile comune.
Piața comună nu este definită, dar, din economia Tratatului CE, respectiv
din art. 3, care precizează mijloacele de realizare a obiectivelor menționate, rezultă
că piața comună se realizează de către Comunitate prin cuprinderea în aria sa de
activitate atât piața internă, cât și politicile comune.
Piața comună este, prin urmare, mai largă decât piața internă, aceasta din
urmă nefiind decât o următoare etapă de integrare spre o piață unică, concepută să
funcționeze ca o piață națională. În acest sens, activitatea Comunității este
orientată să garanteze:
- interzicerea, între statele membre, a drepturilor vamale și a restricțiilor
cantitative la importurile și exporturile de bunuri, precum și a tuturor celorlalte
măsuri cu efect echivalent [art. 3 lit. a) TCE];
- instituirea pieței interne caracterizată prin eliminarea între statele membre, a
obstacolelor în calea liberei circulații a bunurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalurilor [art. 3 lit. c) TCE];
- măsuri privind intrarea și circulația persoanelor în conformitate cu
dispozițiile Titlul IV TCE, referitor la ,,Vize, dreptul de azil, imigrarea și alte
politici conexe liberei circulații a persoanelor” [art. 3 lit. d) TCE];
- un sistem care asigură nedistorsionarea concurenței pe piața internă [art. 3
lit. g) TCE];

4
 - apropierea legislațiilor naționale în măsura impusă de funcționarea unei
piețe comune [art. 3 lit. h) TCE].

IX. 1. 5. Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (TFUE)

Componentele pieței interne, potrivit Tratatelor, sunt libera circulație a

mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalurilor.
Piața internă este un spațiu fără frontiere interne, care asigură libera circulație
a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. În prezent, problematica pieței
interne a fost relansată de instituțiile Uniunii Europene odată cu Comunicarea
Comisiei, intitulată ,,Actul privind piața Unică”, referiotoare la strategia ,,Europa
2020”. Raportul Comisiei cuprinde ,,o nouă strategie pentru piața unică în
beneficiul economiei și al societății europene”. Un domeniu de progres al pieței
interne este în prezent piața unică digitală. Aceasta creează condiții pentru a
dinamiza economia prin comerțul electronic. Piața unică digitală pune în lumină
oportunități noi pentru practicile de afaceri prezente, care să fie în în concordanță
cu oportunitățile create de tehnologiile informației și comunicării.

SECȚIUNEA IX. 2. Libera circulație a mărfurilor în Uniunea Europeană

IX. 2.1. Reglementare
Art. 26 și art. 28-38 TFUE reprezintă temeiul juridic pentru libera
circulație a mărfurilor în Uniunea Europeană.
Potrivit art. 28 alin. (1) TFUE, Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală
care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export a
oricăror taxe cu efect echivalent precum și adoptarea unui tarif vamal comun
în relațiile cu statele terțe.
Apropierea treptată a tarifelor vamale naționale a condus la realizarea
tarifului vamal comun, respectiv a uniunii vamale, care a permis promovarea în
cadrul Comunității (inițial) a unei politici comerciale comune și elaborarea unei
legislații vamale proprii, reprezentată prin Codul vamal Comunitar.
Uniunea vamală, adică ansamblul schimburilor de
mărfuri la nivelul UE (art. 28 TFUE) și principiul fundamental, respectiv libera
circulație a mărfurilor au condus la crearea pieței unice și la expansiunea
economică a UE. Prin urmare, s-au creat condițiile pentru intensificarea
5
comerțului de mărfuri atât între statele membre ale UE, cât și cu alte țări terțe,
acesta din urmă fiind reglementat prin acorduri specifice, și nu prin prevederile
TFUE.
IX. 2.2. Noțiunea de marfă. Curtea definește mărfurile ca fiind produsele cu
valoare economică și care pot forma obiectul unor tranzacții comerciale. Potrivit
jurisprudenței Curții de justiție a UE, sunt mărfuri și operele cu valoare artistică,
istorică, arheologică sau etnografică, deșeurile fără valoare economică (dar care
presupun costuri pentru întreprinderi), materiale audio-vizuale (cu excepția
emisiunilor sau mesajelor publicitare care cad sub incidența reglementărilor
referitoare la libera circulație a serviciilor) 3. Monedele nu sunt considerate mărfuri,
deoarece transferul lor este reglementat de dispozițiile referitoare la circulația
capitalului, potrivit art. 63 TFUE. În schimb, monedele, de la data la care nu mai
sunt în circulație într-un stat membru, sunt considerate mărfuri.
IX. 2. 3. Originea mărfurilor. Regimul mărfurilor aflate în liberă
circulație
Mărfurile pot fie obținute:
- fie exclusiv într-o singură țară sau teritoriu. În acest caz, mărfurile sunt
considerate ca fiind originare din acea țară sau acel teritoriu [art. 60 alin. (1) Codul
vamal al Uniunii].
- fie prin intervenția mai multor țări sau teritorii la producerea lor. În acest caz
mărfurile sunt considerate ca fiind originare din țara sau din teritoriul în care au
fost supuse ultimei transformări sau prelucrări substanțiale, justificate economic,
efectuate într-o întreprindere echipată în acest scop și din care a rezultat un produs
nou sau care reprezintă un stadiu de fabricație important [art. 60 alin. (2) Codul
vamal al Uniunii].
Potrivit art. 5 pct. 23 Codul vamal al Uniunii (CVU), principiul liberei
circulații a mărfurilor se aplică următoarelor categorii de mărfuri,
denumite ,,mărfuri unionale”:
a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii și care nu conțin
mărfuri importate din țări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii;
b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din țări sau
teritorii care nu fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație;
potrivit art. 29 TFUE, se consideră că se află în liberă circulație într-un stat
membru produsele care provin din țări terțe pentru care au fost îndeplinite
3
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comunitar-al-afacerilor/libera-circulatie-a-marfurilor/ .

6
formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru, respectiv
taxele vamale și taxele cu efect echivalent, și care nu au beneficiat de o restituire
totală sau parțială a acestor taxe și impuneri. (art. 29 TFUE);
c) mărfuri obținute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din
mărfuri menționate la lit. b), fie din mărfuri menționate la lit. a) și b).
„Mărfuri neunionale” sunt mărfurile, altele decât cele menționate anterior
sau care și-au pierdut statutul vamal de mărfuri unionale (art. 5 pct. 23 CVU).
Pentru mărfurile neunionale originea lor poate fi:
a) preferențială. Pentru ca mărfurile să beneficieze de unele norme privind
tariful vamal comun [cuprinse în măsurile de la art. 56 alin. (2) lit. d) sau e) CVU]
sau de măsurile preferențiale netarifare, acestea trebuie să respecte normele privind
originea preferențială, potrivit CVU, adică să fie vorba despre:
- mărfurile din afara teritoriului vamal care provin din țări, teritorii sau
grupuri de țări sau de teritorii cu care UE are acorduri prin care se stabilesc norme
privind originea preferențială [art. 64 alin. (2)];
- mărfurile ce provin din țări sau teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii
din afara teritoriului vamal al UE, altele decât cele menționate anterior, cu privire
la care Uniunea adoptă în mod unilateral măsuri preferențiale [art. 64 alin. (3)].
Aceste norme se bazează fie pe criteriul obținerii în întregime a mărfurilor, fie
pe criteriul prelucrării sau transformării suficiente.
Pentru mărfurile care beneficiază de măsuri preferențiale aplicabile în
comerțul între teritoriul vamal al Uniunii și Ceuta și Melilla, cuprinse în Protocolul
2 la Actul de aderare din 1985, normele cu privire la originea preferențială sunt
adoptate în conformitate cu art. 9 din respectivul protocol [art. 64 alin. (4)].
- mărfurile provin din țările și teritoriile de peste mări, asociate UE. Măsurile
preferențiale în cazul acestora sunt cuprinse în angajamente preferențiale în
favoarea acestor țări sau teritorii [art. 64 alin. (5)]. Normele privind originea
preferențială a acestor mărfuri sunt adoptate potrivit art. 203 TFUE.
b) nepreferențială, ca regulă generală. Sunt avute în vedere mărfurile care
nu se încadrează în nicio categorie de mărfuri prevăzute anterior.
Mărfurile care circulă în Uniune sunt prezumate a fi mărfuri unionale,
autoritățile interesate fiind ținute să dovedească natura neunională a mărfurilor.

IX. 2.4. Schimbul de mărfuri în spațiul Uniunii Europene

7
 Schimbul de mărfuri se realizează în spațiul uniunii, respectiv între statele
membre sau între statele membre și state terțe.
În spațiul uniunii, potrivit art. 28 alin. (1), art. 34 și art. 35 TFUE, libera
circulație a mărfurilor implică două categorii de interdicții.
Prima categorie privește interzicerea între statele membre:
1. a taxelor vamale la import și la export;
2. a oricăror taxe cu efect echivalent.
În completarea acestor interdicții vin dispozițiile art. 110, tot dispoziții de
natură fiscală referitoare la impozitele interne aplicabile de către un stat membru
produselor naționale similare care provin din alt stat membru, care nu trebuie să fie
mai mari, astfel:
3. Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state
membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct
sau indirect. produselor naționale similare.
4. Nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.
Cele patru interdicții privesc obstacolele de natură fiscală, taxele, respectiv
impozitele, nerespectarea lor fiind de natură să împiedice comerțul intracomunitar.
A doua categorie de interdicții este reglementată de art. 34 și art. 35 TFUE și
privește restricțiile cantitative.
,,Între statele membre sunt interzise:
- restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect
echivalent;
- restricțiile cantitative la export, precum și orice măsuri cu efect
echivalent”.

IX.2.4.1. Interzicerea taxelor cu efect echivalent celui al taxelor vamale:

art. 28 alin. (1) și art. 30 TFUE
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a UE, orice taxă, indiferent de
denumirea ei sau de modul de aplicare, „care, impusă asupra unui produs importat
dintr-un stat membru, dar nu și asupra unui produs intern similar, are, prin
modificarea prețului, același efect asupra liberei circulații a mărfurilor ca și o taxă
vamală, poate fi considerată ca fiind o taxă cu efect echivalent, indiferent de natura
sau forma acesteia”.

8
 De asemenea, Curtea de Justiție a considerat că ,,toate taxele, indiferent de
modul lor de aplicare, care sunt impuse în mod unilateral asupra mărfurilor ce
traversează frontierele, fără a avea strict regimul taxelor vamale, reprezintă taxe cu
efect echivalent”. Orice sarcină pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și
modul de aplicare impuse în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine
care traversează o frontieră, fără a fi denumită taxă vamală, este o taxă cu efect
echivalent.
Jurisprudența Curții de Justiție menționată pune în lumină următoarele
trăsături caracteristici, specifice taxele vamale cu efect echivalent:
a. sunt obligații/sarcini pecuniare;
b. sunt impuse de către autoritățile statelor membre în mod unilateral;
c. sunt impuse mărfurilor (autohtone sau străine) care traversează o frontieră.
Taxele cu efect echivalent taxelor vamale sunt interzise chiar dacă nu produc
un efect discriminatoriu4. Deși are o valoare inferioară taxei, este considerată taxă
cu efect echivalent obligația pecuniară care contribuie la creșterea costului mărfii,
reprezentând prin acesta un obstacol pentru libera circulație a mărfurilor.
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent taxelor vamale:
- taxele care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui stat membru,
dacă sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor, autohtone sau naționale (art.
110, art. 111 TFUE);
- taxele pretinse pentru servicii prestate agenților economici, atunci când
valoarea taxei este proporțională cu serviciul respectiv;
- taxele solicitate în temeiul unei dispoziții legislative comunitare, pentru
anumite servicii efectuate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a. taxele respective nu depășesc valoarea serviciilor;
b. măsurile de verificare și taxare sunt uniforme și obligatorii pe întreg
teritoriul Comunității/Uniunii;
c. taxele sunt stabilite în interesul general al Comunității/ Uniunii;
d. serviciul asigurat este în măsură să stimuleze libera circulație a mărfurilor.

IX.2.4.2. Interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui al restricțiilor

cantitative la import și la export, potrivit art. 34 și art. 35 TFUE

4
A se vedea https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comunitar-al-afacerilor/libera-circulatie-a-
marfurilor/.

9
 În statele membre sunt interzise, potrivit art. 34 și art. 35 TFUE, restricțiile
cantitative la import și la export, precum și orice măsuri cu efect echivalent
acestora.
Măsurile cu caracter echivalent produc efecte similare restricțiilor
cantitative.
Restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent acestora au fost
definite de Curtea de Justiție a UE în jurisprudența sa, după cum urmează:
- restricțiile cantitative sunt acele măsuri care determină o restrângere totală
sau parțială a importurilor, exporturilor sau a tranzitului de bunuri;
- măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt orice reglementări
comerciale dispuse de statele membre care pot să împiedice, direct sau indirect, în
mod real sau potențial, comerțul intracomunitar. Această definiție a fost dezvoltată
ulterior de Curtea de Justiție printr-o altă hotărâre, îmbrăcând forma unui principiu
potrivit căruia ,,orice produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru în
conformitate cu normele echitabile și tradiționale ale acestuia și cu procesele de
fabricație existente în țara respectivă, trebuie să fie autorizat pe piața oricărui alt
stat membru”. Această jurisprudență a reprezentat și reprezintă argumentația
principală pe care se fundamentează definirea principiului recunoașterii
reciproce, care se aplică în absența armonizării. Ca urmare, chiar și în lipsa
unor dispoziții europene de armonizare (legislația secundară a UE), statele
membre sunt obligate să permită circulația și introducerea pe piețele lor a
produselor fabricate și comercializate legal într-un alt stat membru.
Sunt considerate dintre cele mai importante prevederi, acțiuni sau practici
administrative:
- restricțiile asupra producției și investițiilor, dacă vor duce la o reducere a
posibilităților de export;
- stabilirea de prețuri maxime sau minime, chiar temporar;
- legislația privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziția
ambalajelor;
- măsuri naționale privind cumpărarea;
- verificări și inspecții duble;
- practici administrative dezavantajând importul și (sau) exportul;
- ,,grandfather clauses” (practici administrative în dezavantajul importului
sau exportului;
- legislația privind anumite mărfuri: margarina, produsele alcoolice;
10
 - practicile privind invențiile, mărcile, indicațiile de proveniență sau
denumirea de origine;
- legislația națională agricolă și privind pescuitul și legislația mediului
afectând unele mărfuri.
Pentru a se evita domeniul aplicării art. 34 TFUE, aceste reglementări
trebuie să fie nediscriminatorii atât în privința operatorilor economici cărora li se
aplică, cât și în privința efectelor, pe care aceste reglementări, le pot produce, în
drept sau în fapt, asupra comercializării produselor naționale, cât și a celor ce
provin din celelalte state membre.
De asemenea, obstacolele în calea liberei circulații a
mărfurilor pot fi generate și de diferențele existente între legile naționale ale
statelor membre cu privire la producția și comercializarea unor mărfuri. Aceste
,,obstacole” introduse de legile naționale trebuie înțelese și acceptate pentru
îndeplinirea unor condiții obligatorii care să îmbrace următoarele cerințe:
- măsuri de supraveghere fiscală;
- măsuri care să asigure corectitudinea în relațiile comerciale;
- măsuri care să asigure protecția consumatorilor;
- măsuri care asigură protecția valorilor social-culturale locale sau naționale.

IX.2.4.2.1. Tipuri de măsuri cu efect echivalent

Directiva 70/50/CEE privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent cu cel
al restricțiilor cantitative la import enumeră la art. 2, fără a fi însă limitativă
enumerarea, o serie de măsuri care se pot întâlni în diversele situații. Cu toate
acestea, practica a pus la dispoziția Curții de justiție o multitudine de cazuri,
aceasta identificând următoarele măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative:
1. licențele sau autorizațiile la import sau la export;
2. licențele acordate în mod automat, acestea fiind, în principiu, în măsură să
conducă la întârzieri și abuzuri din partea statului care le-a acordat;
3. obligația de a prezenta certificate pentru produsele care fac obiectul
schimburilor intracomunitare (spre exemplu, certificat sanitar-veterinar, certificat
de origine);
4. obligația de a face o declarație de origine. Dacă există un risc de inducere
în eroare a consumatorului datorită ambalajului, etichetei etc., atunci obligația nu
intră în categoria ,,măsurilor cu efect echivalent”;

11
 5. inspecțiile și controalele sanitar-veterinare, fitosanitare sau de altă natură,
precum și controalele vamale;
7. acele amenzi ori sancțiuni care sunt de natură să încalce restricțiile impuse
de art. 34 și art. 35 TFUE sau, prin intermediul acestora, sunt discriminate
importurile (spre exemplu, instituindu-se amenzi mai mici, sancțiuni mai ușoare
pentru produsele naționale);
8. subordonarea accesului produselor importate pe piața națională respectării
condiției de a avea un reprezentant pe teritoriul statului importator;
9. obligația de a avea spații de depozitare pe teritoriul statului membru
importator;
10. reglementările naționale în domeniul prețurilor. Este o „măsură cu efect
echivalent” dacă, prin reglementări naționale, prețurile sunt stabilite la un nivel,
vânzarea produselor importate devine mai dificilă decât cea a produselor naționale
sau chiar imposibilă. Evitarea acestei „măsuri” a determinat, spre exemplu,
Comisia Europeană să adopte o comunicare cu privire la compatibilitatea art. 30
TCE (actualul art. 36 TFUE) a măsurilor adoptate de statele membre pentru
controlul și rambursarea prețurilor la medicamente;
11. măsurile prin intermediul cărora este încurajată achiziționarea produselor
naționale;
12. obligația de a utiliza limba națională. În acest sens, Comisia a publicat o
comunicare referitoare la întrebuințarea limbilor în comercializarea produselor
alimentare din perspectiva unei hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție (în cauza
Peeters);
13. dispozițiile naționale prin intermediul cărora sunt rezervate numai
produselor naționale denumiri care nu constituie indicații de origine sau de
proveniență; spre exemplu, utilizarea cuvântului ,,munte” fără autorizația statului
în care se comercializează produsul este interzisă;
14. reglementările tehnice cu privire la modalitățile de prezentare a
produselor, referitoare, spre exemplu, la greutate, formă, compoziție, etichetare,
dimensiune, prezentare, identificare, ambalare sunt interzise dacă sunt aplicate
nediferențiat produselor naționale și celor din state membre;
15. orice măsură luată de autoritățile publice în cadrul procedurilor privind
achizițiile publice prin care se aplică un tratament diferențiat, prin aceasta
defavorizând produsele importate;

12
 16. acele situații în care art. 34 și art. 35 TFUE se aplică ajutoarelor de stat;
se poate exemplifica situația în care un stat membru promovează vânzarea și
cumpărarea unor produse naționale prin intermediul unei campanii finanțate de
autoritățile publice. Dacă campania de finanțare realizează o diferențiere
nejustificată între produsele naționale și cele originare din alte state membre,
acțiunea acesteia intră sub incidența art. 34 TFUE.

IX.2.4.2.2. Excepții de la interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui

al restricțiilor cantitative
Potrivit art. 36 TFUE, statele membre au dreptul să ia măsuri ce pot avea
efect echivalent celui al restricțiilor cantitative referitoare la importul, exportul sau
la tranzitul de mărfuri între ele, numai dacă acestea se justifică potrivit unor
considerente generale, neeconomice, și anume: de morală publică; de ordine
publică; de siguranță publică; de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a
animalelor; de conservare a plantelor; de protejare a unor bunuri de patrimoniu
național cu valoare artistică, istorică sau arheologică; de protecție a proprietății
industriale și comerciale.
Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în
comerțul dintre statele membre (art. 36 TFUE).
Aceste excepții de la principiul general trebuie interpretate și aplicate în mod
strict, neputând fi extinse prin interpretare la alte situații.
Cu toate acestea, excepțiile menționate nu se justifică în cazul în care un act
legislativ al Uniunii care interzice astfel de excepții a intrat în vigoare în domeniul
respectiv.
De asemenea, măsurile trebuie să aibă un efect direct asupra intereselor
publice care trebuie protejate și nu trebuie să depășească nivelul necesar (potrivit
principiului proporționalității).

IX.2.4.3. Armonizarea legislațiilor naționale în materia liberei circulații

a mărfurilor5
Eforturile statelor membre în vederea armonizării legislațiilor naționale,
începând cu sfârșitul anilor 1970, a permis eliminarea obstacolelor create prin

5
A se vedea M. Maciejewski, martie 2017, op. cit.

13
dispozițiile naționale, făcându-le neaplicabile pentru a nu împiedica libera
circulație a mărfurilor pe teritoriul Comunităților.
Armonizarea a fost continuată și facilitată prin introducerea regulii
majorității calificate - necesară în cazul majorității directivelor referitoare la
finalizarea pieței unice - și de adoptarea de către Comisie în anul 1985 (iunie) a
unei Cărți albe în cadrul căreia a făcut o propunere prin care să se evite procesul
prea costisitor și detaliat al armonizării în acest domeniu. Propunerea a avut ca
punct de plecare Rezoluția Consiliului din 7 mai 1985 (confirmată în Rezoluția
Consiliului din 21 decembrie 1989 și în Decizia 93/465/CEE a Consiliului), în
cadrul căreia principiul de bază este recunoașterea reciprocă a normelor
naționale. Armonizarea trebuie să privească doar cerințele esențiale și se justifică
doar atunci când normele naționale nu pot fi considerate echivalente și creează
restricții.
Directivele adoptate potrivit propunerii Comisiei și-au propus:
- să asigure libera circulație a mărfurilor prin armonizarea tehnică a unor
sectoare întregi de activitate;
- să garanteze un nivel înalt de protecție a obiectivelor de interes public. În
acest sens, ,,Parlamentul European și Consiliul (…) adoptă măsurile privind
apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre,
care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne [art. 114 alin. (1) TFUE].
Comisia în formularea propunerilor prevăzute [la art. 114 alin. (1) TFUE] în
domeniul sănătății, securității, protecției mediului și protecției consumatorilor
pornește de la premisa asigurării unui nivel ridicat de protecție, ținând seama în
special de orice evoluție nouă, întemeiată pe fapte științifice [art. 114 alin. (3)
TFUE]. Sunt exemplificate în acest sens: jucăriile, materialele de construcții,
utilajele, aparatele pe bază de gaz și echipamentele terminale de telecomunicații.

IX. 2. 4. Schimbul de mărfuri între statele membre și state terțe

Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează
ansamblul schimburilor de mărfuri:
- între statele membre, cu interzicerea, taxelor vamale la import și la export
și a oricăror taxe cu efect echivalent;
- în relațiile cu țările terțe, între care se adoptă un tarif vamal comun [art.
28 alin. (1) TFUE].
14
 Se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care
provin din țări terțe pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru
care au fost percepute în statul respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent
exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe sau
impuneri [art. 28 alin. (2) TFUE].
Nici exportul de mărfuri către state terțe nici importul din state terțe nu
trebuie să sufere niciun fel de restricții cantitative; excepții de la această regulă se
pot face doar cu scopul protejării moralei publice, ordinii publice, a securității
publice, a protecției sănătății și a vieții cetățenilor, a animalelor și a plantelor, a
protecției și patrimoniilor culturale naționale, precum și a proprietății industriale și
a celei comerciale.
În cazul practicilor de dumping ale statelor terțe, prin regulamente pot fi
impuse măsuri antidumping pentru produsele importate din aceste state. Aceste
măsuri (în speță, regulamente) pot fi aplicate numai atunci când instituțiile UE
constată că produsele în cauză sunt comercializate în interiorul UE la un preț
inferior celui practicat în statul exportator. Jurisprudența CJUE și a Tribunalului
(UE) au precizat că instituțiile UE au dreptul să aprecieze chestiunile de politică
economică pe care le implică impunerea măsurilor antidumping; Curtea a precizat,
de asemenea, că măsurile antidumping pot fi contestate de către persoanele fizice
sau de către societățile direct afectate de acestea.
► Libera circulație a mărfurilor între statele membre și statele terțe implică
adoptarea unui tarif vamal comun.
Introducerea tarifului vamal comun s-a realizat în două etape. În prima
etapă, tarifele vamale naționale au fost apropiate în mod treptat pentru ca, ulterior,
să se instituie tariful vamal comun.
Uniunea vamală a permis Comunității Europene/Uniunii Europene
promovarea unei politici comerciale comune și elaborarea unei legislații vamale
proprii, reprezentate de Codul Vamal Comunitar, respectiv Codul vamal al Uniunii
în prezent.
Pe Tariful vamal comun – definit în art. 56 C. vam. al U.E. – se bazează
taxele la import și la export datorate. Tariful vamal comun cuprinde (toate)
următoarele elemente:
a) Nomenclatura combinată a mărfurilor, astfel cum este stabilită în
Regulamentul (CEE) nr. 2658/87;

15
 b) orice altă nomenclatură care se bazează parțial sau integral pe
Nomenclatura combinată sau care adaugă alte subdiviziuni la aceasta și care este
stabilită prin dispoziții ale Uniunii care reglementează domenii specifice în vederea
aplicării măsurilor tarifare referitoare la schimburile comerciale cu mărfuri;
c) taxele vamale convenționale sau autonome normale, aplicabile mărfurilor
cuprinse în Nomenclatura combinată;
d) măsurile tarifare preferențiale cuprinse în acordurile pe care Uniunea le-a
încheiat cu anumite țări, teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii din afara
teritoriului vamal al Uniunii;
e) măsurile tarifare preferențiale adoptate de către Uniune, în mod unilateral,
față de anumite țări sau teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii din afara
teritoriului vamal al Uniunii;
f) măsurile autonome care prevăd o reducere sau o exceptare de taxe vamale
aferente anumitor mărfuri;
g) tratamentul tarifar favorabil definit pentru anumite mărfuri pe motivul
naturii sau destinației lor finale în cadrul măsurilor menționate la lit. c)-f) sau h);
h) alte măsuri tarifare prevăzute de legislația agricolă sau comercială sau de
alte dispoziții ale Uniunii.
> Comerțul extern al Uniunii Europene cuprinde Politica comercială
comună (PCC) și Uniunea vamală în cadrul căreia Tratatul distinge spre
reglementare schimburile de mărfuri în relațiile cu țările terțe, între care se
adoptă un tarif vamal comun [art. 28 alin. (1) TFUE]. Curtea de Justiție a UE
interpretează, într-un aviz, problema schimburilor externe în Uniunea Europeană,
care ,,trebuie soluționată într-o perspectivă deschisă, și nu numai pentru
gestionarea unor sisteme limitate, precum chestiunile vamale și restricțiile
cantitative”6.
Fără existența unei uniuni vamale și fără existența principiului fundamental
referitor la libera circulație a mărfurilor, nu ar fi fost posibilă crearea pieții unice și
nici expansiunea economică a UE.

SECȚIUNEA IX. 3. Libera circulație a persoanelor în Uniunea

Europeană IX. 3. 1. Reglementare

6
A se vedea Avizul nr. 1/78 al Curții din 4 octombrie 1979 privind Acordul internațional asupra cauciucului natural; a se
vedea T. Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 327.

16
 Libera circulație a persoanelor în UE are ca temei juridic următoarele
dispoziții:
- art. 3 alin. (2) TUE;
- art. 21 TFUE, titlurile IV și V, Partea a III-a TFUE;
- art. 45 Carta drepturilor fundamentale a UE;
- Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la
frontierele comune, din 14 iunie 1985;
- Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990 și care
a intrat în vigoare la 26 martie 1995.
Temeiul juridic al acestei libertăți debutează prin intermediul unuia dintre
obiectivele Uniunii, acesta reprezentând în conținutul său o garanție oferită
cetățenilor acesteia în spațiul de libertate, securitate și justiție fără frontiere
interne, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, cu
dreptul de azil, imigrarea, precum și cu prevenirea criminalității și combaterea
acestui fenomen [potrivit art. 3 alin. (2) TUE].
În ordinea prezentării, următoarea dispoziție, respectiv art. 21 TFUE, face
referire la ,,orice cetățean al UE care are dreptul de liberă circulație și de
ședere pe teritoriul statelor membre” ca urmare a introducerii noțiunii de
cetățenie a UE de către Tratatul de la Maastricht. De libertatea de circulație
menționată beneficiază, prin urmare, fiecare cetățean al unui stat membru ,,sub
rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în
vederea aplicării acestora” (art. 21 TFUE).
Conceptul de liberă circulație a persoanelor s-a schimbat în timp.
Primele prevederi în materie, care au însemnat și sensul inițial al
conceptului, au fost incluse în TCEE (1957), cu referire la libera circulație a
lucrătorilor și la libertatea de stabilire, înțelese ca drepturi ale angajaților sau
prestatorilor de servicii. În prezent, dispozițiile menționate sunt cuprinse în
titlurile IV și V, Partea a III-a TFUE, după cum urmează:
- titlul IV cuprinde reglementări privitoare la ,,Lucrătorii (Cap. 1), ,,Dreptul
de stabilire” (Cap. 2) și ,,Serviciile” (Cap. 3);
- titlul V, intitulat ,,Spațiul de libertate, Securitate și Justiție”, debutează cu
garanția pe care Uniunea o dă în privința absenței controalelor la frontierele interne
- dezvoltând, în același timp, și o politică comună în domeniul dreptului de azil, al

17
imigrării și al controlului la frontierele externe - garanție întemeiată pe solidaritatea
între statele membre, echitabilă față de resortisanții țărilor terțe [art. 67 alin. (2)].
Art. 45 din Carta drepturilor fundamentale a UE nu face decât să întărească
dispozițiile art. 21 TFUE, și anume, ,,orice cetățean al Uniunii are dreptul de
circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre”. Dispozițiile tratatelor în
această materie sunt ,,completate” cu o serie de directive, care vor fi prezentate pe
măsura referirii la noțiunile la care acestea fac trimitere.

IX. 3. 2. Lucrătorii
La început, prin TCE, libertatea de circulație a persoanelor nu a fost
prevăzută ca un drept al cetățenilor statelor membre de a se deplasa în Comunitate,
indiferent de scop, ci a fost legată de conceptul de lucrători, având, prin urmare, o
conotație pur economică. De aceea se poate afirma că ,,libertatea de circulație a
persoanelor” a înregistrat cea mai importantă evoluție prin trecerea de la libera
circulație a lucrătorilor în spațiul comunitar, la libera circulație a cetățenilor
statelor membre (în baza acestei calități dobândind cetățenia europeană).
TFUE garantează libera circulație a lucrătorilor în Uniunea Europeană,
interzicând orice discriminare pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor
membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții
de muncă [art. 45 alin. (1) și (2)].
Conceptul de lucrător este definit de către dreptul comunitar (al uniunii),
independent de legislația statelor membre, CJUE, prin jurisprudența sa, oferind
criteriile pentru definirea conceptului, și anume:
- existența unui raport de muncă;
- o persoană, în cadrul acestui raport de muncă, trebuie să presteze o
activitate reală și efectivă pentru o anumită perioadă de timp, pentru și sub
conducerea unei alte persoane;
- persoana în cauză să primească o remunerație în schimbul muncii prestate;
cu alte cuvinte, activitatea pe care o prestează persoana nu trebuie să fie benevolă.
De „libertatea de circulație” beneficiază „lucrătorii” astfel definiți și
membrii lor de familie. De asemenea, există activitate salarială chiar dacă
activitatea nu este decât ocazională și remunerația este inferioară minimului legal
prevăzut.
Practica a statornicit că regula tratamentului egal în contextul liberei
circulații a lucrătorilor, prevăzută de art. 45 TFUE, privește nu numai pe lucrători,
18
ci și pe angajator, în scopul de a angaja într-un stat membru în care sunt stabiliți
lucrătorii care sunt cetățeni ai altui stat membru.
Libertatea de circulație a lucrătorilor este supusă restricțiilor justificate de
motive de ordine publică, securitate socială ori sănătate publică [art. 45 alin. (3)
TFUE]. De asemenea, sub rezerva limitărilor menționate, libera circulație a
lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în
conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorului statului respectiv;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat după ce a fost încadrat în muncă în
acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de
Comisie [art. 45 alin. (3) TFUE]. Dispozițiile din Tratat referitoare la lucrători nu
se aplică încadrării în administrația publică [potrivit art. 45 alin. (4) TFUE].

IX. 3. 3. Libera circulație a cetățenilor UE și a membrilor familiilor

acestora
Pentru ca teritoriul Comunităților Europene să devină un spațiu al libertății și
mobilității pentru toți cetățenii statelor membre acestora, în anul 1990 au fost
adoptate o serie de directive pentru a oferi drepturi de ședere și altor persoane
decât lucrătorii. Aceste directive aveau însă abordări sectoriale și fragmentate atât
ale dreptului la liberă circulație și ședere, cât și pentru exercitarea acestui drept,
motiv pentru care a fost necesar să se adopte un singur act legislativ, respectiv
Directiva 2004/38/CE a PE și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera
circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și
membrii familiilor acestora.
În adoptarea directivei menționate s-a ținut seama de textele legislative
abrogate și de jurisprudența extinsă în materia acestei libertăți.
Directiva 2004/38/CE a fost concepută pentru a încuraja cetățenii Uniunii să-
și exercite dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, pentru
a reduce formalitățile administrative, pentru a oferi o definiție nouă statutului
membrilor familiei și pentru a limita sfera de aplicare a refuzului intrării sau
încetării dreptului de ședere.

19
 Potrivit Directivei 2004/38/CE [art. 2 alin. (2)], prin membru de familie se
înțelege:
a) soțul;
b) partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat
înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului
membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente
căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului
membru gazdă;
c) descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în
întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului,
conform definiției de la lit. b);
d) ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai
partenerului, potrivit definiției de la lit. b).
Statul membru gazdă este statul membru în care se deplasează un cetățean al
Uniunii în scopul de a-și exercita dreptul la liberă circulație și ședere.
Potrivit articolelor 6-7 ale Directivei 2004/38/C, cetățenii UE:
1. au dreptul la șederi de cel mult trei luni, cu condiția să aibă un act de
identitate (carte de identitate) sau un pașaport valabil. Această cerință privește și
membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care îl însoțesc pe
cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia (art. 6). Statul gazdă are dreptul să solicite
persoanelor în cauză înregistrarea prezenței lor în țară;
2. au dreptul la șederi pentru o perioadă mai mare de trei luni (art. 7) dacă:
a) sunt lucrători care desfășoară activități salariale sau activități
independente în statul membru gazdă;
b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor
pentru a garanta că nu devin o povară pentru sistemul de asistență socială a statului
membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul
membru gazdă;
c) sunt înscriși într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de
către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu
scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională;
- dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură
autoritatea națională competentă, printr-o declarație sau o altă procedură
echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru

20
membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență
a statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere;
d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al
Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la lit. a), b) sau c).
Potrivit art. 10 din directivă, pentru membrii de familie ai unui cetățean al
UE care nu este resortisant al unui stat membru, dreptul de ședere li se confirmă
prin eliberarea unui ,,Permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al
Uniunii” în termen de 6 luni de la data prezentării cererii. Permisul de ședere este
valabil 5 ani de la data eliberării sau pe perioada de ședere a cetățeanului UE dacă
perioada este mai mică de 5 ani.

IX. 3. 4. Libera circulație a lucrătorilor în Uniunea Europeană

Regulamentul nr. 492/2011 al PE și al Consiliului este actul normativ
care reglementează în prezent libera circulație a lucrătorilor în cadrul
Uniunii7; acesta dezvoltă art. 45 TFUE.
Libera circulație a lucrătorilor trebuie să fie asigurată în cadrul Uniunii.
Garantarea acestei libertăți este un obiectiv care implică:
- eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul
cetățeniei în ceea ce privește încadrarea în muncă;
- remunerarea și alte condiții de muncă, precum și:
- dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Uniunii pentru a
desfășura o activitate salarială, sub rezerva restricțiilor justificate de motive de
ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.
Libera circulație reprezintă un drept fundamental al lucrătorilor și familiilor
acestora. Acest drept trebuie recunoscut, fără discriminare, lucrătorilor permanenți,
sezonieri și frontalieri, precum și celor angajați în activități de prestare de servicii.

3. 4. 1. Accesul la încadrarea în muncă

De accesul la încadrarea în muncă beneficiază orice resortisant al unui stat
membru indiferent de reședința sa.

7
Regulamentul (U.E.) nr. 492/2011 din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii a modificat de
mai multe ori și în mod substanțial următoarele acte normative: Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului ( JO L 257, 19
octombrie 1968, p. 2), Regulamentul (CEE) nr. 312/76 al Consiliului (JO L 39, 14 februarie 1976, p. 2), Regulamentul (CEE) nr.
2434/92 al Consiliului (JO L 245, 26 august 1992, p. 1). Referitor la Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a
Consiliului (JO L 158, 30 aprilie 2004, p. 77), a fost modificat numai art. 38 alin. (1).

21
 Dreptul de acces la o activitate salarială și dreptul de a desfășura această
activitate salarială se pot exercita potrivit legislației în vigoare (legislației muncii)
care reglementează încadrarea în muncă a cetățenilor statului respectiv. Mai mult
chiar, resortisantul în cauză beneficiază de aceeași prioritate ca și cetățenii
statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă disponibile.
Este interzisă discriminarea directă, născută dintr-un act legislativ sau de
natură administrativă, de natură a restrânge sau condiționa un resortisant al unui
stat membru sau angajator care desfășoară o activitate pe teritoriul unui stat
membru în privința dreptului de a face schimb de cereri și de oferte de încadrare
în muncă, ca și în privința dreptului de a încheia și executa contracte de muncă.
De asemenea, sunt interzise actele legislative și de natură administrativă, ca
și practicile de natură administrativă care restrâng sau condiționează un cetățean
străin, dar cetățean al unui stat membru, cum ar fi:
- cererea și oferta de locuri de muncă;
- accesul la ocuparea unui loc de muncă;
- dreptul străinilor de a desfășura o activitate care se exercită indiferent de
cetățenie;
- scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de a împiedica accesul
resortisanților altui stat membru la locurile de muncă oferite.
Nu sunt interzise condițiile privind cunoștințele lingvistice solicitate de
natura locului de muncă ce urmează a fi ocupat.

IX. 3. 4. 2. Egalitatea de tratament și avantajele sociale și fiscale

Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit pe

teritoriul celorlalte state membre față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie.
De asemenea, acesta beneficiază de tratament egal pe teritoriul celorlalte
state membre, cu naționalii acestora, în ceea ce privește: condițiile de încadrare în
muncă și de muncă; remunerarea;concedierea; reintegrarea, dacă rămâne fără loc
de muncă; reangajarea.
Actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre care
prevăd dispoziții speciale pentru străini (referitoare la încadrare, număr, procentaj,
în funcție de întreprindere, ramură de activitate, regiune) nu se aplică
resortisanților statelor membre. De asemenea, resortisanții celorlalte state membre
sunt considerați lucrători naționali, chiar și în privința acordării beneficiilor de
22
orice natură întreprinderilor condiționate de încadrarea în muncă a unui procentaj
minim de lucrători naționali (sub rezerva, însă, a dispozițiilor Directivei
2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea
calificărilor).
Aceștia beneficiază:
- de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali, având acces,
în aceleași condiții, la formare în școli profesionale și centre de recalificare;
- de egalitate de tratament în ceea ce privește afilierea la organizații sindicale
și exercitarea drepturilor sindicale;
- de toate drepturile și avantajele acordate lucrătorilor naționali în ceea ce
privește locuințele, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinței de care au
nevoie.
Copiii acestora sunt admiși în sistemul de învățământ general, la cursurile de
ucenici și de formare profesională, în aceleași condiții ca și resortisanții statului
respectiv, dacă aceștia domiciliază pe teritoriul acelui stat.

IX. 3. 5. Regulamentul nr. 492/2011 al Parlamentului European și al

Consiliului. Principiul nediscriminării.
Regulamentul nr. 492/2011 al P.E. și al Consiliului privind libera circulație a
lucrătorilor în cadrul Uniunii are menirea să garanteze respectarea în practică a art.
45 TFUE (care reglementează această libertate la nivelul Uniunii) și să interzică
orice formă de discriminare (bazată pe cetățenie) între angajații statelor membre la
nivelul Uniunii.
Sunt interzise în acest sens:
- procedurile separate de recrutare pentru străini;
- orice limitări referitoare la difuzarea ofertelor de muncă sau impunerea
unor condiții specifice, inclusiv înregistrarea la oficiile de ocupare a forței de
muncă în cazul persoanelor provenite dintr-o altă țară a UE;
- practicile discriminatorii între lucrătorii naționali și cei proveniți din alte
state ale UE referitoare la condițiile de încadrare în muncă și de muncă, cu privire
la:
• accesul la locuri de muncă (incluzând și asistența oferită de oficiile de
ocupare a forței de muncă persoanelor care doresc să se angajeze);
• condițiile de muncă (remunerarea, concedierea, reintegrarea profesională,
avantajele sociale și fiscale);
23
 • accesul la formare profesională.
Art. 45 alin. (4) TFUE prevede o excepție de la principiul nediscriminării, în
sensul că accesul la posturi care implică exercitarea autorității publice, inclusiv
sarcinile menite să protejeze interesele generale ale statului, sunt rezervate pentru
cetățenii statului în cauză, și anume „dispozițiile prezentului articol nu se aplică
încadrării în administrația publică”.
Pentru a facilita aplicarea și punerea uniformă în practică a dreptului de
liberă circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (reglementat de art. 45 TFUE și de
art. 1-10 din Regulamentul 492/2011), PE și Consiliul au adoptat Directiva
2014/54/UE privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor conferite
lucrătorilor în contextul liberei circulații a lucrătorilor.
În anul 2016, Regulamentul (UE) 492/2011 a fost modificat prin
Regulamentul 2016/589 privind serviciile de ocupare a forței de muncă
(EURES), prin introducerea reglementărilor referitoare la schimbul de
informații privind posturile vacante, cererile de angajare și CV-urile la nivelul
tuturor țărilor UE.

IX. 3.6. Restricții ale dreptului de liberă circulație a persoanelor în

Uniunea Europeană
Dreptul de liberă circulație a persoanelor este restricționat, potrivit art. 45
alin. (3) TFUE, pe motive justificate de ordine publică, siguranță publică și
sănătate publică.
Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice.
Măsurile prin care se restricționează dreptul de liberă circulație se bazează
exclusiv pe conduita personală a resortisantului în cauză, deși condamnările
anterioare nu constituie motive care să justifice astfel de măsuri. Conduita
personală trebuie să fie o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la
adresa unui interes fundamental al societății. Definirea „conduitei personale” a fost
dezbătută de Curtea de Justiție a UE, aceasta subliniind că „statele membre nu
trebuie să-și exercite competența în materie în baza evaluării unei conduite într-o
asemenea manieră încât să efectueze o distincție arbitrară între cetățenii lor și cei ai
celorlalte state membre”, acestea „trebuie să se abțină de la discriminarea
lucrătorilor migranți”. Statul membru gazdă, dacă consideră necesar, are dreptul să
ceară statului de origine sau altor state membre, dacă e cazul, să i se pună la

24
dispoziție informații referitoare la antecedentele judiciare ale persoanei a cărei
„conduită personală este pusă în discuție”.
De asemenea, pot fi invocate motive de ordine publică sau de siguranță
publică în luarea unei decizii de expulzare, dar statul membru gazdă trebuie să țină
seama de durata șederii persoanei în cauză pe teritoriul său, starea de sănătate,
situația sa familială și economică, integrarea sa socială în statul membru gazdă ș.a..
În acest sens, o decizie de expulzare a unui cetățean al Uniunii nu se poate
lua, exceptând motivele imperative de siguranță publică definite de statele
membre, dacă acesta se află într-una din următoarele situații:
- și-a avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori;
- este minor, cu excepția cazului în care expulzarea este în interesul copilului,
potrivit Convenției Națiunilor Unite pentru drepturile copilului din 20 noiembrie
1989.
Într-una din hotărârile sale, Curtea a stabilit că ordinea publică sau măsurile
de securitate publică al căror efect constă în limitarea dreptului de ședere al unui
cetățean al altui stat membru trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita persoanei
respective și nu pot fi consecința unei condamnări penale.
În ceea ce privește sănătatea publică, ca măsură de restricționare a liberei
circulații a persoanelor, sunt avute în vedere bolile cu potențial epidemic potrivit
definiției prevăzută în documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății
(OMS), precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea,
reglementate în statul membru gazdă, au ca destinatari resortisanții statului
respectiv. Statele membre pot cere persoanei în cauză, într-un interval de trei luni
de la data sosirii, să efectueze o examinare medicală gratuită, care să ateste că nu
suferă de una dintre bolile menționate în nomenclatorul național al statului gazdă.
O altă restricție a dreptului la libera circulație a persoanelor este prevăzută de
art. 45 par. 4 TFUE, prin care sunt interzise angajările în posturile din administrația
publică. Cu privire la această restricție, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
precizat că „astfel de posturi (din administrația publică, n.a.), precum, în fapt, din
partea celor care le ocupă, dovedesc atât existența unei legături speciale de
loialitate față de stat, cât și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie
fundamentul obligației de naționalitate”.

IX. 3. 7. Spațiul Schengen

IX. 3.6.1. Reglementare
25
 Alături de dispozițiile TFUE, libera circulație a persoanelor are ca temei
juridic și:
- Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele
comune din 14 iunie 19858 ;
- Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990, și care a
intrat în vigoare la 26 martie 1995.
Inițial, Convenția menționată – semnată numai de Belgia, Franța,
Germania, Luxemburg și Țările de Jos9 – s-a bazat pe cooperarea
interguvernamentală în domeniul justiției și al afacerilor interne (JAI), după care
un protocol la Tratatul de la Amsterdam 10 a asigurat transferul „acquis-ului
Schengen” în tratate. Astfel că, Tratatul de la Amsterdam a instituit așa-numitul
„Spațiu de libertate, securitate și justiție”. În acest context a fost integrat în actele
comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda nu au aderat la
acest tratat. Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în
domeniul vizelor, azilului și imigrării.
„Spațiul Schengen” are ca temei juridic art. 67 și art. 77 TFUE (Tratatul de
la Lisabona), prin urmare:
a) Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu
respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții
juridice ale statelor membre.
Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele
interne și dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării și al
controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele
membre și care este echitabilă față de resortisanții țărilor terțe. Apatrizii sunt
asimilați resortisanților țărilor terțe [art. 67 alin. (1) și (2) TFUE];
b) Uniunea dezvoltă o politică care urmărește:
• să asigure absența oricărui control asupra persoanelor la trecerea
frontierelor interne, indiferent de cetățenie;
• să asigure controlul persoanelor și supravegherea eficace la trecerea
frontierelor externe;

8
Acordul de liberă circulație a fost semnat în localitatea luxemburgheză Schengen.
9
Aceste state și-au deschis între ele granițele la 26 martie 1995.
10
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și
semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

26
 • să introducă treptat un sistem integrat de administrare a frontierelor externe
(art. 77 TFUE).

IX. 3. 7. 2. Țări participante

În prezent, Spațiul Schengen este format din 26 de state, dintre care 22 de
state sunt membre ale UE și 4 state care nu sunt membre ale UE (Norvegia,
Islanda, Elveția și Liechtenstein).
Irlanda și Regatul Unit nu sunt părți la Convenție, au însă
posibilitatea de a adera la aplicarea anumitor dispoziții din cadrul acquis-ului
Schenghen. Danemarca, deși este parte a acordului Schengen,
beneficiază de opțiunea de a nu participa la oricare dintre noile măsuri din
domeniul justiției și afacerilor interne, având însă obligația să respecte unele
dispoziții din domeniul politicii comune privind vizele.
România, Bulgaria și Ciprul urmează să adere, chiar dacă există întârzieri
din diferite motive. La 1 iulie 2015, Croația a început procesul prin care solicită
aderarea la spațiul Schengen.

IX. 3.7.3. Obiectivul „Spațiului Schengen”. Evoluții și realizări

Obiectivul „Spațiului Schengen” presupune realizarea unui spațiu unic fără
controale la frontierele interne. Acest obiectiv necesită o politică comună în
vederea gestionării frontierelor externe11. În acest sens, Uniunea este decisă să
stabilească standarde comune cu privire la controalele la frontierele sale externe și
să pună treptat în practică un sistem integrat pentru gestionarea acestor frontiere.

IX. 3.7.4. Realizările înregistrate de „Spațiul Schengen”

Realizările înregistrate de „Spațiul Schengen” potrivit obiectivelor acestuia
sunt12:
a. eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele;
cetățenii UE au dreptul la liberă circulație atunci când călătoresc în interiorul UE,
indiferent dacă țara face parte sau nu face parte din spațiul Schengen. Atunci când
intră pe teritoriul unui stat al UE care nu face parte din spațiul Schengen, cetățenii

11
A se vedea, K. Milt, martie 2017, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_5.12.4.html
12
A se vedea O. Marzocchi, martie 2017, op. cit.

27
UE sunt supuși, în principiu, doar unei verificări minime a identității pe baza
documentelor de călătorie (pașaport sau carte de identitate).
b. adoptarea de măsuri necesare consolidării și armonizării controalelor la
frontierele externe, constând în faptul că toți cetățenii UE pot intra în spațiul
Schengen prezentând doar cartea de identitate sau pașaportul;
c. o politică comună privind vizele pentru șederi de scurtă durată: cetățenii
țărilor terțe incluse pe lista comună a statelor nemembre ai căror cetățeni au nevoie
de o viză de intrare (a se vedea anexa II la Regulamentul nr. 539/2001 al
Consiliului) pot obține o viză unică, valabilă pentru întregul spațiu Schengen.
Sistemul de informații privind vizele (VIS) este un sistem informatic care face
legătura între consulatele țărilor din spațiul Schengen aflate în țări terțe, autoritățile
naționale competente și toate punctele de trecere a frontierei externe a statelor
Schengen13;
d. cooperarea polițienească și judiciară: forțele de poliție se ajută reciproc în
detectarea și prevenirea infracțiunilor și au dreptul de a urmări infractorii fugari pe
teritoriul unui stat Schengen vecin; există, de asemenea, un mecanism mai rapid de
extrădare și recunoaștere reciprocă a hotărârilor penale;
e. instituirea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen (SIS).

Secțiunea IX. 4. Dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor în

Uniunea Europeană
IX. 4. 1. Reglementare
Libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor în Uniunea
Europeană sunt reglementate de următoarele dispoziții:
- art. 49-55 TFUE (dreptul de stabilire);
- art. 56-62 TFUE (serviciile).
Dispozițiile din TFUE, cu privire la cele două libertăți, se completează cu
directivele și jurisprudența Curții de Justiție a UE în materie.

Potrivit art. 54 alin. (1) TFUE, libertatea de stabilire și libera prestare a

serviciilor garantează mobilitatea:

13
A se vedea https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/e-
library/docs/schengen_brochure/schengen_brochure_dr3111126_ro.pdf.

28
 - societăților constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și
având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a
activității în cadrul Uniunii;
- persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

IX. 4. 2. Dreptul/libertatea de stabilire

Dreptul de stabilire și toate drepturile conexate acestuia reprezintă
posibilitatea persoanelor fizice și a persoanelor juridice de a începe și de a
desfășura o activitate economică pe teritoriul statelor membre fără deosebire de
cetățenie sau de naționalitate.
Dreptul de stabilire are în vedere, pe de o parte, persoanele și, pe de altă
parte, activitatea pe care acestea o desfășoară ca urmare a libertății
menționate.
IX. 4.2.1. Persoanele, beneficiare ale dreptului de stabilire
Persoanele fizice beneficiare ale dreptului de stabilire trebuie să fie
resortisante ale statelor membre. Resortisant este persoana căreia un stat (în cazul
nostru, un stat membru), în temeiul dreptului internațional, îi acordă protecția sa.
Libertatea de stabilire pentru persoanele fizice presupune accesul acestora la
activități independente și exercitarea acestora [art. 49 alin. (2) TFUE].
Prin urmare, persoanele fizice au dreptul să înceapă o activitate economică și
să o exercite pe propria răspundere.
De asemenea, pot constitui și administra întreprinderi, în special societăți, în
condițiile definite pentru resortisanții proprii din legislația țării de stabilire.
Ca urmare a dreptului de stabilire, așa cum este definit prin art. 49 alin. (2)
TFUE persoanele fizice au dreptul la liberă inițiativă, și pot dobândi:
- atât calitatea de antreprenori persoane fizice, prin accesul acestora la
activități independente, desfășurând activități economice pe propria răspundere.
Spre exemplu, o persoana fizică română are dreptul să-și organizeze activitatea
economică pe teritoriul unui stat membru al uniunii, în baza dreptului de stabilire
definit și a condițiilor impuse de OUG 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale, în art. 2 lit. c), astfel: ,, dreptul de stabilire este
prerogativa unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului
Economic European de a desfăşura activităţi economice pe teritoriul unui alt stat

29
membru prin intermediul unui sediu permanent, în condiţii de egalitate de
tratament cu cetăţenii statului gazdă;
- calitatea de liberi profesioniști, desfășurând activități, de asemenea, pe
propria răspundere;
- calitatea de membri fondatori prin înființarea/constituirea de societăți
(dobândind caliattaea de asociați/acționari, ulterior);
- calitatea de manageri, respectiv administratori ai unei întreprinderi sau
societăți [în sensul art. 54 alin. (1) TFUE].
Prin înființarea/constituirea, respectiv conducerea unor societăți, persoanele
menționate au dreptul să desfășoare activități în cele mai diverse domenii:
industrial, comercial, agricol.
> După cum am arătat, persoanele fizice se pot organiza ca persoane
juridice. Acestea pot fi de drept public sau de drept privat, respectiv societăți
constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social,
administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul
Uniunii, cu excepția persoanelor juridice fără scop lucrativ [potrivit art. 54 alin. (1)
TFUE].
Societățile care îndeplinesc condițiile prevăzute mai sus, referitoare la
constituire, la sediu, la administrația centrală, la locul principal de desfășurare a
activității în cadrul Uniunii, sunt asimilate, în ceea ce privește dreptul de stabilire,
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui
stat membru pe teritoriul altui stat membru. Interdicția vizează și restricțiile privind
înființarea de agenții, sucursale sau filiale (dezmembrăminte ale societăților, n.a.)
de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru [art.
49 alin. (1) TFUE].
Art. 49 alin. (1), făcând referire la un resortisant, are în vedere:
- atât o persoană juridică, respectiv o societate, care are dreptul
să înființeze agenții, sucursale și filiale, pe teritoriul unui stat membru, altul decât
unde își are sediul stabilit societatea- mamă,
- cât și o persoană fizică a cărei activitate esconomică este organizată
potrivit OUG nr. 44/2008; considerăm că, aceasta poate să-și deschidă un punct de
lucru într-un stat membru al uniunii, dacă pe teritoriul statului membru respectiv își
are și sediul (profesional) permanent, în condiţii de egalitate de tratament cu
cetăţenii statului gazdă.
30
 Agențiile, ca atare, nu sunt definite în Dreptul Uniunii, de aceea considerăm
că îmbracă forma unor reprezentanțe ale societăților care se stabilesc în alt/alte
state membre decât societatea-mamă, agenția acționând în numele societății-mamă.
Sucursalele și filialele sunt reglementate în Dreptul Uniunii, respectiv în
directive, după cum urmează:
- sucursalele pot îmbrăca forma juridică a unui departament sau birou
constituite în afara sediului central al societății care o constituie (sucursalele unei
societăți cu răspundere limitată trebuie să fie înregistrate, potrivit directivei a XI-a
societăților comerciale);
- filialele au fost definite în Directiva 2003/123/CE a Consiliului privind
regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din
diferite state membre, aceasta a fost modificată de mai multe ori.
Directiva 2011/96/UE a Consiliului din 30 noiembrie 2011, care modifică
Directiva 2003/123/CE, prevede în articolului 3 alin. (1) că statutul de societate-
mamă se acordă:
(i) cel puțin unei societăți comerciale dintr-un stat membru care îndeplinește
condițiile prevăzute la art. 2 și care deține minimum 10 % din capitalul unei
societăți comerciale aflate în alt stat membru, care îndeplinește aceleași condiții;
(ii) în aceleași condiții, unei societăți comerciale dintr-un stat membru care
deține cel puțin 10 % din capitalul unei societăți comerciale din același stat
membru, participare deținută integral sau parțial de un sediu permanent al primei
societăți comerciale, situat în alt stat membru;
(b) ,,filială” înseamnă societatea al cărei capital include participația
menționată la litera a).
Prin intermediul acestor directive se realizează armonizarea dreptului
societăților, proces care urmărește promovarea realizării libertății de stabilire,
punerea în aplicare a dreptului fundamental prevăzut la art. 16 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și libertatea de a
desfășura o activitate comercială (în limitele prevăzute la art. 17 din cartă –
dreptul la proprietate).

IX. 4.2.2. Natura activității desfășurate de către persoanele beneficiare

ale dreptului de stabilire
În ceea ce privește activitatea ce urmează a se desfășura, dreptul de stabilire
se referă doar la activitățile economice care se desfășoară în afara unui raport
31
de subordonare, condițiile de muncă și remunerația fiind asumate, în mod
personal, de cel care solicită și beneficiază de acest drept Sunt excluse, prin
urmare, activitățile ce intră în categoria raporturilor de muncă.
De asemenea, se referă la exercitarea activităților economice pe baze
permanente și stabile, continue, fără o limită de timp prestabilită, în aceleași
condiții ca cele stabilite de legislația statului membru de stabilire pentru
resortisanții săi proprii14.
Dreptul sau libertatea de stabilire cuprinde, cu referire la persoanele fizice,
dreptul de a începe (de a iniția) și continua activități ca persoane nesalariate,
independente, ca persoane care desfășoară activități liberale în calitate de
profesioniști.
Dreptul de stabilire presupune accesul la activități independente și la
exercitarea acestora, precum și la constituirea și administrarea întreprinderilor și, în
special, a societăților, în condițiile stabilite pentru resortisanții proprii de legislația
țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile [art. 49
alin. (2) TFUE]. Se impune respectarea dispozițiilor referitoare la libertatea de
circulație a capitalurilor, deoarece stabilirea într-un alt stat membru al Uniunii
Europene implică, în majoritatea cazurilor, și un transfer de capital.
Regulile privind circulația capitalurilor interzic aplicarea în paralel a altor
libertăți dacă dispoziția în cauză (cu privire la libertatea respectivă) reglementează
fluxul de capital. Se aplică, spre exemplu, atât dreptul de stabilire, cât și libertatea
de circulație a capitalurilor în cazul cumpărării de terenuri.

IX. 4.2.2.1. Accesul la activitățile independente, condiții. Recunoașterea

reciprocă a diplomelor în Uniunea Europeană.

A. Armonizarea legislațiilor în domeniul recunoașterii diplomelor

Deoarece au existat și există diferențe în privința exercitării anumitor
activități/profesii între statele membre, s-a impus armonizarea legislațiilor
naționale divergente.
Astfel că, accesul la anumite activități/profesiuni/ocupații impune obținerea
de diplome sau îndeplinirea unor condiții specifice, iar obținerea, respectiv
îndeplinirea acestora, sunt diferite în statele membre, conducând la restricții în
privința libertății de stabilire.
14
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.1.5.html .

32
 Mai mult decât atât, chiar dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii –
temei al pieței interne și, implicit, al mobilității întreprinderilor și a profesioniștilor
în UE – au condus la necesitatea recunoașterii în întreaga Uniune a diplomelor și
calificărilor eliberate la nivel național.
Pentru facilitarea accesului la activitățile independente și la exercitarea
acestora, Parlamentul European și Consiliu adoptă directive privind recunoașterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum
și privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale
statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea
acestora [art. 53 alin. (1) TFUE]. Prin această dispoziție s-a impus ca diplomele,
certificatele și alte dovezi ale calificării profesionale emise în diversele state
membre să fie recunoscute reciproc, iar dispozițiile naționale care reglementează
accesul la diverse profesii trebuie să fie coordonate și armonizate. De asemenea,
această dispoziție se referă și la necesitatea de a coordona legislațiile naționale
privind începerea și desfășurarea de activități independente. Pentru anumite
activități, profesii medicale, paramedicale și farmaceutice, recunoașterea reciprocă,
respectiv eliminarea treptată a restricțiilor, este subordonată în cazurile în care o
astfel de armonizare constituie un proces dificil, coordonării condițiilor care
reglementează exercitarea acestora în diferitele state membre [potrivit art. 53 alin.
(2) TFUE]. Începând cu anii ’70, procesul de armonizare a evoluat prin adoptarea
de directive.
Armonizarea legislațiilor presupune o abordare sectorială - în funcție de
profesie - pe de o parte, și generală, pe de altă parte.

B. Armonizarea legislațiilor în funcție de profesie. Se poate vorbi de o

abordare sectorială a armonizării în sectorul sănătății, armonizare care s-a
desfășurat mai rapid, deoarece cursurile de formare în acest sector nu erau foarte
diferite de la un stat la altul. Între jumătatea anilor ’70 și mijlocul anilor ’80 au fost
adoptate o serie de directive care au reglementat un număr important de profesii
(spre exemplu pentru: medici, asistenți medicali, chirurgi veterinari, moașe și
agenți comerciali independenți).
În anul 2005 a fost adoptată Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea
calificărilor profesionale, care și-a propus să simplifice directivele existente și să
reunească într-un singur text legislativ norme pentru diverse profesii reglementate
(medic, dentist, asistent medical, chirurg veterinar, moașă, farmacist și arhitect).
33
 Directiva 2005/36/CE reglementează modul în care statul membru „gazdă”
ar trebui să recunoască calificările profesionale obținute într-un alt stat membru
(„de origine”). Recunoașterea profesioniștilor include atât un sistem general de
recunoaștere, cât și sisteme specifice pentru fiecare dintre profesiile menționate în
directivele anterioare, pe care le-a abrogat și înlocuit începând cu 20 octombrie
2007. Directiva s-a preocupat să reglementeze, printre multe altele, nivelul de
calificare, de formare și de experiență profesională (atât cu caracter general, cât și
de specialitate). Directiva se aplică și calificărilor profesionale din sectorul
transportului, precum și intermediarilor de asigurări și auditorilor statutari.
În 2011, la 22 iunie, Comisia a adoptat o Carte verde intitulată
„Modernizarea Directivei privind calificările profesionale”, propunând o
inițiativă legislativă privind reformarea sistemelor de recunoaștere a calificărilor
profesionale pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor și pentru a adapta formarea
profesională la cerințele actuale ale pieței muncii.
În același an, Comisia a publicat o propunere de revizuire a
Directivei privind recunoașterea calificărilor profesionale.
Dintre cele mai importante propuneri exemplificăm: introducerea unui card
profesional european; armonizarea cerințelor minime în materie de formare;
recunoașterea automată a șapte profesii, și anume cele de arhitect, dentist, medic,
asistent medical, moașă, farmacist și chirurg veterinar, precum și introducerea
Sistemului de informare al pieței interne, care a permis cooperarea consolidată în
domeniul recunoașterii diplomelor.
Principalele obiective ale propunerii sunt:
- de a facilita și consolida mobilitatea profesioniștilor în ansamblul UE;
- de a contribui la atenuarea penuriei mâinii de lucru în unele state membre.
Directiva 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale a fost
astfel modificată prin Directiva 2013/55/UE.
Rol hotărâtor în adoptarea Directivei 2013/55/UE l-a avut Parlamentul
European prin adoptarea rezoluției de punere în aplicare a Directivei 2005/36/CE
privind calificările profesionale, prin care a solicitat modernizarea și îmbunătățirea
Directivei respective și prin introducerea unei tehnologii adecvate, cum ar fi
introducerea unui card profesional european (la propunerea Comisiei,
menționată anterior), care constituie un document oficial recunoscut de toate
autoritățile competente pentru a facilita procesul de recunoaștere.

34
 Comisia a răspuns rezoluției Parlamentului prezentând la 19 decembrie 2011
o propunere de revizuire a Directivei privind calificările profesionale. Parlamentul
a obținut modificările pe care le-a solicitat, printre altele și introducerea unui card
profesional facultativ, crearea unui mecanism de alertă, clarificarea normelor
privind accesul parțial la o profesie reglementată, norme privind competențele
lingvistice, precum și crearea unui mecanism de evaluare reciprocă a profesiilor
reglementate pentru a asigura o transparență mai mare. Rezoluția, respectiv
solicitările Parlamentului adresate Comisiei au condus la adoptarea
Directivei 2013/55/UE (la 20 noiembrie 2013) a Parlamentului European și a
Consiliului de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea
calificărilor profesionale.
C. Recunoașterea reciprocă a diplomelor fără armonizare
Diversitatea sistemelor juridice ale statelor membre pentru unele profesii a
împiedicat recunoașterea reciprocă deplină a diplomelor și a calificărilor care ar fi
asigurat libertatea de stabilire imediată, pe baza unei diplome obținute în țara de
origine. Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 le-a acordat
avocaților libertatea de a presta servicii ocazionale; astfel, pentru libera stabilire
este necesară o diplomă din țara-gazdă. Un pas semnificativ în acest sector l-a
reprezentat Directiva 98/5/CE din 16 februarie 1998, dispunând că avocații care
dețin o diplomă obținută în orice stat membru se pot stabili într-un alt stat membru
pentru a-și exercita profesia, cu prevederea că țara-gazdă le poate solicita să fie
asistați de către un avocat local atunci când își reprezintă sau își apără clienții în
instanță. Potrivit acestui sistem, după trei ani de exercitare a profesiei, avocații
obțin (dacă doresc) dreptul de a-și exercita pe deplin profesia, după trecerea unui
test de aptitudini stabilit de țara-gazdă, fără a mai fi necesar un examen de
calificare. Acest principiu a fost aplicat și de alte directive în profesii precum cele
de transportator rutier de mărfuri, agent de asigurări și broker, coafor/frizer și
arhitect.

IX. 4.3. Libera prestare a serviciilor în Uniunea Europeană

IX. 3.3.1. Noțiunea de servicii

Libertatea de circulație a serviciilor în Uniune este strâns legată, se poate
spune condiționată, de libertatea de stabilire a persoanelor, prima neputându-se
realiza fără a doua. Rațiunile se găsesc chiar în economia Tratatelor prin
35
reglementarea, în cea mai mare parte asemănătoare, a procedurilor de eliminare a
restricțiilor în calea acestor două libertăți.
În prezent, art. 56 TFUE (fost art. 49 TCE) prevede: ,,…sunt interzise
restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la
resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al
beneficiarului serviciilor”.
Sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul
unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind
libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor [art. 57 alin. (2)
TFUE].
De asemenea, intră sub incidența dispozițiilor referitoare la libertatea de a
presta servicii și furnizorul de servicii care prestează aceste servicii din alt stat
membru decât acela în care este stabilit, indiferent de statul membru unde este
stabilit beneficiarul serviciului și indiferent dacă acesta îl plătește pe furnizor.
Serviciile cuprind, potrivit art. 57 alin. (2) TFUE, în special:
a) activități cu caracter industrial;
b) activități cu caracter comercial;
c) activități artizanale;
d) activitățile prestate în cadrul profesiilor liberale.
Sunt incluse în sfera noțiunii de servicii:
- transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele de natură publicitară;
- activitatea de leasing, care, chiar dacă implică predarea mărfurilor de către
creditorul finanțator utilizatorului, această remitere privește folosirea lor de către
utilizator, mărfurile rămânând în continuare în proprietatea creditorului finanțator;
- activitatea referitoare la operarea aparatelor de jocuri de noroc, indiferent
dacă ea este sau nu separabilă de activitățile privind fabricarea, importul sau
distribuția acestor aparate.
Nu intră în sfera noțiunii de servicii, în sensul art. 57 alin. (2) TFUE:
- serviciile prestate în cadrul sistemului de educație națională;
- comerțul cu materiale folosite pentru difuzarea semnalului TV, înregistrări
sonore, filme, aparate și alte produse folosite pentru difuzare; acestea intră sub
incidența dispozițiilor privind libera circulație a mărfurilor.
De asemenea, trei categorii de servicii nu intră sub incidența Capitolului cu
privire la ,,Servicii”, ci în capitole separate referitoare la domeniile de activitate în
cauză, și anume:
36
 - libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor, care este
reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile [art. 58 alin. (1) TFUE];
- liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor
capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației
capitalurilor [art. 58 alin. (2) TFUE].

IX. 4.3.2. Libera circulație a serviciilor, ipoteze jurisprudențiale

a) Prima dintre aceste ipoteze este strâns legată de libertatea de stabilire
a persoanelor, și anume, persoana care își propune să furnizeze serviciul
intenționează să se deplaseze în acest scop într-un stat membru al Uniunii. Această
ipoteză se încadrează în dispozițiile art. 49 TFUE, astfel, ,,sunt interzise restricțiile
privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții
statelor membre stabiliți într-un stat membru altul decât cel al beneficiarului” – în
sensul că unei persoane nu i se poate restricționa dreptul de a presta servicii într-un
stat membru, scop pentru care s-a stabilit în statul membru respectiv, acesta din
urmă fiind altul decât acela al beneficiarului.
b) A doua ipoteză presupune ca beneficiarii serviciilor să se
deplaseze într-un alt stat unde sunt prestate serviciile, deși art. 57 alin. (3)
TFUE reglementează expres că ,,persoana” care prestează un „serviciu” are
dreptul, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în
statul membru în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de
statul membru, respectiv propriilor resortisanți.
c) A treia ipoteză se referă la faptul că nici furnizorul de servicii, nici
destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat membru, serviciile
furnizându-se prin poștă, telefon, telegramă, telex, fax, terminale de
computer, transmitere de publicitate (consultații, informații, transmitere de
copii, instrucțiuni de vânzare ori de cumpărare etc.).

IX. 4.3.3. Directiva privind serviciile în cadrul pieței interne – Directiva

2006/123/CE). Contribuția Parlamentului European
Pentru realizarea liberalizării unui nou serviciu, Parlamentul European și
Consiliul hotărăsc prin directive. Directivele adoptate în această materie vizează în
general serviciile care intervin direct asupra costurilor de producție sau a căror
liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri [art. 59 alin. (2)
TFUE].
37
 Una dintre aceste directive este Directiva 2006/123/CE.
Obiectivul acesteia este crearea unei piețe unice deschise pentru servicii în
cadrul Uniunii, asigurând, în același timp, calitatea serviciilor furnizate
consumatorilor din Uniune. Directiva contribuie la simplificarea și modernizarea
procedurilor administrative și de reglementare, aspecte care se realizează nu doar
prin armonizarea legislației în vigoare și adoptarea și modificarea legislației
relevante, ci și prin proiecte pe termen lung (prin înființarea ghișeelor unice și
asigurarea cooperării administrative). Implementarea Directivei a fost întârziată
semnificativ într-o serie de state membre față de termenul stabilit inițial.
De asemenea, liberalizarea serviciilor se realizează nu numai prin directive, ci
și de către statele membre într-o măsură chiar mai mare decât cea la care obligă
directivele adoptate în această materie, în cazul în care situația lor economică
generală și situația din sectorul în cauză permite acest lucru. În acest scop, Comisia
adresează recomandări statelor membre în cauză. (art. 60 TFUE).
IX. 4.3.4. Excepții
Potrivit art. 51 TFUE, activitățile legate de exercitarea autorității publice
sunt excluse de la libertatea de stabilire și de la libera prestare a serviciilor.
Excluderea este totuși limitată printr-o interpretare exclusivă: excluderile pot
acoperi doar acele activități și funcții specifice care presupun exercitarea
prerogativelor de putere publică; o profesie poate fi exclusă în totalitate doar dacă
întreaga sa activitate este dedicată exercitării prerogativelor de putere publică sau
dacă partea care este dedicată exercitării prerogativelor de putere publică nu poate
fi separată de restul15.
Parlamentul European și Consiliul pot excepta anumite activități de la
aplicarea dispozițiilor referitoare la dreptul de stabilire [art. 51 alin. (2) TFUE].
În acest sens, Tratatul prevede excepții prin care se permit statelor să
excludă producerea sau comercializarea de material de război [art. 346 alin. (1) lit.
b) TFUE] și să păstreze normele aplicabile neresortisanților în ceea ce privește
ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică [art. 52 alin. (1) TFUE].

IX. 5. Libera circulație a capitalurilor și a plăților

IX. 5. 1. Evoluția reglementării libertății de circulație a capitalurilor

15
A se vedea M. Maciejewski, Kendra Pengelly, iunie 2017, op. cit.

38
 Tratatul CEE nu a prevăzut liberalizarea circulației capitalurilor ca obligație
formală, aceasta trebuia să intervină progresiv, statele membre ,,s-au văzut însă
obligate,, să elimine restricțiile ,,în măsura necesară unei bune funcționări a Pieței
comune” (art. 67 TCEE). Situația economică și politică din Europa a evoluat
determinând Consiliul European să confirme realizarea progresivă a uniunii
economice și monetare (UEM) în 1988 16, pe fondul unei mai mari coordonări a
politicii economice și monetare. S-a creat astfel contextul favorabil pentru
reglementarea libertății de circulație a capitalurilor.
Libertatea deplină a tranzacțiilor de capital a fost instituită în prima etapă a
Uniunii Economice și Monetare și introdusă inițial printr-o directivă a Consiliului,
pentru ca, ulterior, să fie consacrată prin Tratatul de la Maastricht. Începând cu
această data, prin Tratatul (CE), în art. 56 alin. (1) și (2), și în prezent prin TFUE,
în art. 63 alin. (1) și (2), sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor
și a plăților, atât între statele membre, cât și între statele membre și țările terțe.
Principiul liberei circulații a capitalurilor și a plăților nu necesită adoptarea
unor reglementări suplimentare la nivel național, fiind prin urmare direct aplicabil
în țările membre.

IX. 5.2. Reglementarea principiului liberei circulații a capitalurilor și a

plăților. Obiective
Libera circulație a capitalurilor și a plăților are ca temei juridic:
- art. 63-66 TFUE (Capitalurile și plățile);
- art. 75 și art. 215 TFUE (în ceea ce privește sancțiunile);
- directivele și jurisprudența CJUE în materie de capitaluri și plăți.
Temeiul juridic al acestei libertăți cuprinde și obiectivul acesteia, respectiv
toate restricțiile privind circulația capitalurilor și a plăților între statele membre și
între statele membre și țările terțe trebuie eliminate (potrivit art. 63 TFUE).

IX. 5.3. Conceptele de ,,circulație a capitalului” și de ,,plăți”

a) Circulația capitalului nu este definită ca atare în Tratat, acesta
reglementează doar obligația de eliminare a restricțiilor în calea libertății de
circulație.

16
A se vedea D. Kolassa, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, Libera circulație a capitalurilor, decembrie 2016,
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_3.1.6.pdf și http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?
ftuId=FTU_3.1.6.html

39
 Curtea de Justiție a UE a definit circulația capitalului ,,prin acele operațiuni
financiare care reflectă în mod esențial plasarea sau investirea sumelor de bani, și
nu remunerația pentru o prestație”. Prin urmare, ,,circulație a capitalului”
reprezintă o operațiune cu caracter autonom, respectiv investiții directe, emitere de
acțiuni, creditări, finanțări private etc. De asemenea, s-a considerat că o cumpărare
de bunuri imobile într-un stat membru de către un nerezident, indiferent de
motivele ei, reprezintă o investiție în proprietate imobiliară care intră în categoria
deplasărilor de capital între statele membre.
În practică, plata primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru
asigurare de răspundere civilă a fost apreciată ca fiind plată curentă, în timp ce
plata primelor pentru asigurarea de viață a fost calificată ca reprezentând mișcare
de capital.
De altfel, Directiva Consiliului 88/361/CEE pentru aplicarea art. 67 din
tratat17 (TCEE) cuprinde ,,Nomenclatorul domeniilor de circulație a capitalului la
care se face referire în art. 1 al directivei”. Domeniile de circulație a capitalului
sunt clasificate în nomenclator în funcție de natura economică a activelor și
pasivelor la care se referă, exprimate fie în monedă națională, fie în valută.
b) ,,Plățile” desemnează acele transferuri bănești care
constituie:
- o contrapartidă în cadrul unei tranzacții, respectiv a schimbului de mărfuri
și servicii;
- o remunerație pentru o anumită prestație efectuată, respectiv salarii pentru
activitatea desfășurată de beneficiarul dreptului de stabilire într-un stat membru, ca
persoană care s-a deplasat în acel stat în virtutea acestui drept;
- repartizarea profitului ori plata de dobânzi care se cuvin creditorului sau
beneficiarului;
- transferuri de capitaluri, ca urmare a liberei circulații a acestora.
Circulația plăților presupune un transfer de valori (auxiliar) care se
efectuează ca urmare a unei operațiuni cu caracter principial. Sunt considerate
,,plăți, și nu deplasări de capital, transferurile în legătură turismul ori cu călătoriile
în scopuri de comerț, educație sau tratament medical, chiar dacă ele sunt efectuate
prin intermediul transferului fizic de bancnote.

IX. 5.4. Directivele ce au condus la libera circulație a capitalului

17
Art. 67 TCEE a fost abrogat prin TCE.

40
 Prima directivă în materie, care fost adoptată în anul 1960 (11 mai) – înainte
de crearea pieței unice și care a fost modificată în anul 1962-, a liberalizat fără
niciun fel de condiții investițiile directe, împrumuturile pe termen scurt sau mediu
pentru tranzacțiile comerciale și achiziționarea de valori mobiliare tranzacționate la
bursă.
În anul 1972 a fost adoptată Directiva 72/156/CEE, prin care sunt
reglementate fluxul internațional de capital și neutralizarea efectelor nedorite
asupra lichidităților interne. În vederea finalizării pieței unice, mai precis odată cu
lansarea pieței unice, au fost adoptate o serie de directive care n-au făcut decât ,,să
repună în discuție” progresele din perioada 1960-1962. Directivele ce au urmat
perioadei de ,,tăcere” de 20 de ani din partea instituțiilor comunitare cu
prerogativele legiferării, au fost adoptate:
- în anii 1985 și 1986; sunt două directive care au extins liberalizarea
necondiționată la împrumuturile pe termen lung pentru tranzacțiile comerciale și la
achiziționarea valorilor mobiliare netranzacționate la bursă;
- în anul 1988, Directiva nr. 88/361/CEE a Consiliului (din 24 iunie) care
elimina, începând cu 1 iulie 1990, toate restricțiile rămase privind circulația
capitalurilor între rezidenții statelor membre. Această directivă și-a propus
finalizarea pieței unice (până în 1993), trecerea de la Sistemul Monetar European
la uniunea economică și monetară și introducerea monedei euro.
Prin Directiva nr. 88/361/CEE a fost liberalizată integral circulația
capitalurilor, ceea ce implica suprimarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar și a
celor care se acordau în mod automat. Prin aceasta s-a ajuns la o unitate a piețelor
de schimb: mișcările de capitaluri trebuie să fie posibile în aceleași condiții ca
acelea ale plăților curente. Directiva mai permitea măsuri de control administrativ
pentru a împiedica fraudele fiscale și pentru a fi respectate regulile prudențiale în
sistemul bancar sau în scopuri statistice.
Directiva prevedea și o clauză de salvgardare prin care statele membre
dispuneau de măsuri de protecție atunci când mișcări de capital pe termen scurt, de
o amploare excepțională, provocau perturbări grave în desfășurarea politicii
monetare.

IX. 5. 5. Tratatele Uniunii și libera circulație a capitalului

Tratatul de la Maastricht (TMs) a introdus libera circulație a capitalurilor ca
o libertate consacrată în tratat, iar TFUE introduce o interdicție generală, în art. 63
41
- în privința oricăror restricții care privesc circulația capitalurilor și a plăților între
statele membre, precum și între statele membre și țările terțe – interdicție care
merge dincolo de simpla eliminare a tratamentului inegal în funcție de
naționalitate.
Art. 65 alin. (1) TFUE permite tratamentul fiscal diferențiat al investițiilor
străine și al nerezidenților. Astfel că, interdicția generală prevăzută la art. 63 TFUE
nu înlătură ,,dreptul statelor membre de a aplica dispozițiile incidente ale
legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc
în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au
fost investite; (…)
Aceste măsuri nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și
nicio restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților” [art. 65
alin. (3) TFUE].
Chiar și în relațiile cu țările terțe, principiul liberei circulații a capitalurilor
prevalează asupra reciprocității și asupra menținerii de către statele membre a unei
pârghii de negociere în relația cu țările terțe.
De asemenea, dreptul la libera circulație a capitalurilor nu este afectat de
obligații de notificare, spre exemplu, de raportarea tranzacțiilor transfrontaliere
(realizate pentru plățile efectuate electronic, mișcările de fonduri și titluri de
valoare care depășesc anumite praguri) în vederea elaborării de statistici privind
sectorul extern, folosite pentru întocmirea balanței de plăți pentru statele membre
și uniunea monetară europeană.

IX. 5.6. Excepții și restricții justificate

Excepțiile prevăzute de tratat se referă doar la mișcările de capital care
privesc țările terțe, și anume, interzicerea restricțiilor privind libera circulație
a capitalurilor și a plăților prevăzută la art. 63 TFUE ,,nu aduce atingere
aplicării, în raport cu țările terțe a restricțiilor în vigoare la 31 decembrie
1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire
la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări
terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile
imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori
mobiliare pe piețele de capital” (art. 64 TFUE). Pentru Bulgaria, Estonia și
Ungaria se mențin restricțiile, în vigoare, în temeiul legislațiilor naționale de la
data de 31 decembrie 1999.
42
 Consiliul și Parlamentul European pot adopta măsuri legislative referitoare
la circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe care implică efectuarea
de investiții directe, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori
mobiliare pe piețele de capital [potrivit art. 64 alin. (2) TFUE]. De asemenea,
Consiliul, după consultarea Parlamentului și hotărând în unanimitate, poate adopta
măsuri care constituie un regres, un pas înapoi în dreptul Uniunii în ceea ce
privește liberalizarea circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe
[potrivit art. 64 alin. (3) TFUE].
Art. 66 TFUE se referă la măsurile de urgență care pot fi adoptate în raport
cu țările terțe, dar care sunt limitate la o perioadă de șase luni, și anume: Consiliul
(…) poate adopta în raport cu țările terțe măsurile de salvgardare pentru o perioadă
de până la șase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.
Singurele restricții justificate pe care statele membre pot decide să le aplice
cu privire la circulația capitalurilor în general, inclusiv în cadrul Uniunii, sunt
prevăzute la art. 65 TFUE. Prin urmare, statele membre au dreptul:
a) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor
lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special, în domeniul fiscal
sau al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare;
b) de a stabili proceduri de declarare a mișcărilor de capital în scopuri
administrative și statistice;
c) de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau de
securitate publică.
Art. 75 TFUE completează restricțiile menționate anterior, de la art. 65
TFUE, cu o restricție care poate fi impusă nu de statele membre, ci de Parlamentul
European și Consiliu, care, prin regulamente, definesc cadrul măsurilor
administrative privind circulația capitalurilor și plăților, respectiv au dreptul să
aplice sancțiuni financiare unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități
fără caracter statal, cum ar fi prin înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a
beneficiilor economice, care sunt în proprietatea acestora sau sunt deținute de
acestea. TFUE prevede în art. 215 și posibilitatea
aplicării de sancțiuni:
- uneia sau mai multor țări terțe, prin întreruperea sau restrângerea, totală sau
parțială, a relațiilor economice și financiare;

43
 - împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără
caracter statal, sub forma unor măsuri restrictive, pe baza deciziilor adoptate în
cadrul politicii externe și de securitate comună.
> În caz de restricționare nejustificată a liberei circulații a capitalurilor și a
plăților se aplică procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzută la
art. 258-260 TFUE.
IX. 5. 7. Clauza de salvgardare
Clauza de salvgardare este prevăzută la art. 144 coroborat cu art. 143 TFUE.
Astfel, în cazul apariției unei crize neprevăzute în balanța de plăți și dacă nu se
adoptă de îndată o decizie în acest sens, un stat membru care face obiectul unei
derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste
măsuri de protecție a balanței de plăți ,,trebuie să provoace perturbări minime în
funcționarea pieței comune și să nu depășească limita absolut necesară pentru
remedierea dificultăților neprevăzute care au apărut” [art. 144 alin. (1) TFUE]. De
la 1 ianuarie 1999, începutul celei de-a treia faze a UEM, clauza de salvgardare
care vizează remedierea crizelor înregistrate în balanța de plăți este aplicabilă
numai statelor membre care nu au adoptat (încă) moneda euro.

IX. 5. 8. Plățile
Potrivit art. 63 alin. (2) TFUE, ,,sunt interzise orice restricții privind plățile
între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe”. Orice restricție,
însă, cu privire la circulația plăților este interzisă, chiar cu prima reglementare
comunitară, prin art. 106 TCEE, ,,circulația plăților nerestricționată” nu se realiza
decât în condițiile în care celelalte libertăți erau asigurate. Potrivit art. 106 TCEE:
,,(1) Fiecare stat membru se angajează să autorizeze efectuarea plăților
aferente schimburilor de mărfuri, de servicii și de capitaluri, precum și transferurile
de capital și de salarii, în moneda statului membru în care își are sediul creditorul
sau beneficiarul, în măsura în care circulația mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor
și a persoanelor este liberalizată între statele membre în aplicarea prezentului tratat.
Statele membre se declară dispuse să procedeze la liberalizarea plăților lor dincolo
de ceea ce este prevăzut la alineatul precedent, în măsura în care le permit situația
lor economică, în general, și situația balanței de plăți, în special.
(2) În măsura în care schimburile de mărfuri și de servicii și circulația
capitalurilor sunt limitate numai de restricții cu privire la plățile aferente, se aplică
prin analogie, în scopul eliminării treptate a acestor restricții, dispozițiile
44
capitolelor referitoare la eliminarea restricțiilor cantitative, la liberalizarea
serviciilor și la libera circulație a capitalurilor”.
Prin urmare ,,liberalizarea plăților” se realizează în măsura în care circulația
mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor este liberalizată, aceasta
însemnând că evoluția primei libertăți este condiționată de evoluția celorlalte.
Mai mult, liberalizarea plăților rămâne la dispoziția statelor ,,în măsura în care
le permit situația lor economică, în general, și situația balanței de plăți, în special”.
Potrivit aceluiași art. 106 TCEE ,,(3) Statele membre se angajează să nu
introducă în relațiile dintre ele noi restricții privind transferurile aferente
tranzacțiilor invizibile (enumerate în lista care face obiectul anexei III la prezentul
tratat). Eliminarea treptată a restricțiilor existente se efectuează în conformitate cu
dispozițiile articolelor 63-65” (…).
Prin urmare, restricțiile cu privire la libertatea de circulație a plăților au fost
suprimate progresiv, ,,potrivit unui program general de eliminare a restricțiilor”,
pentru ca, în prezent, art. 63 TFUE să precizeze expres ,,interzicerea oricăror
restricții”.

IX. 5.8.1. Cadrul legislativ corespunzător ,,liberei circulații a plăților” în

Uniunea Europeană
Actele legislative ale Uniunii referitoare la costurile plăților naționale și
transfrontaliere în cadrul zonei euro au cunoscut următoarea succesiune:
- Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 din 19 decembrie 2001 a armonizat
costurile plăților naționale și transfrontaliere în cadrul zonei euro;
- Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 a fost abrogat și înlocuit prin
Regulamentul (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din
16 septembrie 2009 privind plățile transfrontaliere în Comunitate;
- Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 14 martie 2012 de stabilire a cerințelor tehnice și comerciale
aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro.
Noul cadrul legislativ privind plățile cuprinde:
- Directiva 2007/64/CE privind serviciile de plată constituie fundamentul
juridic pentru crearea unei piețe unice pentru plăți la nivelul UE până în 2010.
Directiva cuprinde norme aplicabile tuturor serviciilor de plată în UE; aceasta
își propune:

45
 - ca plățile transfrontaliere să devină la fel de simple, eficiente și sigure, ca
plățile „naționale” efectuate în interiorul unui stat membru;
- să promoveze eficiența și reducerea costurilor aferente plăților printr-o mai
mare concurență, deschizând piețele de plăți unor noi participanți;
- să asigure cadrul juridic necesar pentru o inițiativă a sectorului bancar
european, numită „zona unică de plăți în euro” (SEPA).
- Regulamentul (UE) nr. 260/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 14 martie 2012 de stabilire a cerințelor tehnice și comerciale
aplicabile operațiunilor de transfer de credit și de debitare directă în euro și de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 924/2009, adoptat în anul 2012, este
rezultatul propunerii Comisiei din decembrie 2010.
Eforturile Comisiei de a încuraja liberalizarea mișcărilor de capital au fost
susținute de Parlamentul European, care a considerat că liberalizarea ar trebui să
fie mai avansată în cadrul Uniunii decât între Uniunea și restul țărilor, pentru a se
garanta faptul că economiile europene alimentează cu prioritate investițiile
europene.
Parlamentul European a precizat, de asemenea, că liberalizarea circulației
capitalurilor ar trebui să fie sprijinită de liberalizarea deplină a serviciilor
financiare și de armonizarea legislației fiscale pentru a crea o piață financiară
europeană unificată, motiv pentru care Comisia, la presiunea politică exercitată de
Parlamentul European, a inițiat legislația privind armonizarea plăților naționale și
transfrontaliere (Rezoluția Parlamentului din 17 iunie 1988).
Parlamentul a sprijinit crearea unei piețe eficiente, integrate și sigure pentru
compensarea și decontarea valorilor mobiliare în Uniunea Europeană și a organizat
un atelier referitor la aspectele legate de legislația valorilor mobiliare. Prin
Rezoluția sa nelegislativă din 7 iulie 2005 privind compensarea și decontarea
în Uniunea Europeană, Parlamentul a sprijinit crearea unei piețe eficiente.
Parlamentul este deschis și în privința altor inițiative legislative din domeniul
compensării și al decontării pentru a fi discutate în cadrul procedurii legislative
ordinare.

46