Unitatea de învăţare 4: SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Cuprins:

4.1. Scurt istoric.

4.2 Funcţionarea sistemului monetar european – realizări şi insuficienţe
4.3. Integrarea monetară europeană.
4.4. Moneda euro
4.5 Teste de autoevaluare
4.6 Răspunsuri la testele de autoevaluare
4.7 Teste de autoevaluare propuse
4.8 Cuvinte şi relaţii cheie
4.9 Bibliografia unităţii de învăţare 4

Obiective ale unităţii de învăţare 4:

După studiul unităţii de învăţare 4 studenţii vor avea cunoştinţele necesare pentru:
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de sistem monetar european şi monedă unică,
înţelegerea conceptului de integrare monetară europeană şi a celui de şarpe monetar
identificarea realizărilor şi insuficienţelor legate de funcţionarea SME.

Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate istoricul SME, funcţionarea acestuia,

etapele realizării Uniunii Monetare şi introducerea monedei unice, criteriile
de convergenţă.

4.1. Scurt istoric

Integrarea monetară este acel proces de formare a unei uniuni monetare, a unui spaţiu
în care monedele mai multor ţări sunt legate între ele în mod irevocabil: fiecare monedă se
raportează la o monedă "ancoră" sau monedele naţionale sunt înlocuite cu o singură monedă,
care va fi folosită în întreaga zonă. O uniune monetară formată în acest mod este un spaţiu
economic în care ţările respective renunţă la politica monetară proprie, la folosirea
instrumentelor specifice - în special la instrumentul curs valutar - în favoarea unei politici
monetare şi de curs comune.
O uniune monetară este, în fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, etape
în care un anumit factor a contribuit la progresul integrării: liberalizarea comerţului în prima
fază (aceea a formării uniunii vamale) şi liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie în faza
formarii pieţei comune şi a uniunii economice. Ulterior, este rândul monedei să contribuie la
progresul integrării şi să devină un suport al uniunii politice şi monetare.
 Un argument forte în favoarea integrării monetare europene l-a constituit faptul că
ţările europene doreau să-şi sporească forţa economică pe plan mondial, iar utilizarea unei
singure monede contribuia la amplificarea schimburilor comerciale şi a operaţiunilor
financiare, nu numai în interiorul zonei, ci şi în relaţiile cu restul lumii. În acest mod, apărea
efectul favorabil al "economiilor datorate dimensiunii activităţii economice" (economii de
scară), aspect cheie în competiţia cu marile companii americane şi japoneze.
Primii paşi în direcţia integrării economice şi monetare europene s-au realizat în anii
’50 ai secolului XX, când s-au semnat două tratate importante:
- Tratatul de la Paris, în anul 1951, tratat privind înfiinţarea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi a Oţelului1, la care au participat 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg. Până la sfârşitul anului 1954, s-au eliminat în spaţiul celor 6 ţări aproape toate
taxele vamale, restricţiile cantitative şi alte bariere la comerţul cu cărbune, cocs, fontă, oţel şi
fier vechi.
- Tratatul de la Roma, din anul 1957, privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) şi tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Obiectivele CEE de politică comunitară vizau:
1. Înfiinţarea uniunii vamale şi realizarea unei protecţii comune faţă de terţi. Eliminarea
tuturor tarifelor interne şi adoptarea unui tarif extern comun au dus la realizarea uniunii
vamale depline în iulie 1968;
2. Circulaţia liberă în spaţiul CEE a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă;
3. Realizarea unei politici comune în domeniul agriculturii (PAC) şi transporturilor. Politica
agricolă comună garanta practicarea unor preţuri comune, prin recurgerea la preţuri interne de
sprijin şi la taxe vamale la importuri.
În urma acestui tratat, au fost create Banca Europeană de Investiţii şi Fondul Social
European, două instituţii care acordau asistenţă şi coordonau dezvoltarea economică în spaţiul
comunitar.
CEE a instituit practic un mecanism de cooperare între statele europene, care a făcut
necesară ulterior şi corelarea politicilor monetare.
Se poate spune că integrarea monetară europeană începe cu mecanismul “şarpelui
monetar” în 1971, continuă cu înfiinţarea în mod oficial a Sistemului Monetar European
(SME) în 1979 şi se definitivează prin introducerea monedei unice începând cu 1 ianuarie
1999, iniţial în 11 ţări.
„Şarpele monetar” s-a instituit prin acordul de la Washington din 1971, prin care
marjele de variaţie permise ale monedelor naţionale în raport cu dolarul erau lărgite de la ±1%
la ±2,25%. Cursul monedelor naţionale în raport cu dolarul varia între limitele reprezentate de
cursul plafon şi cursul planşeu. Acest mecanism nu aducea însă decât o stabilitate relativă şi
temporară pe pieţele valutare. În realitate, dacă o monedă se găsea la cursul plafon, iar alta se
situa la limita cursului planşeu, variaţia cursului de schimb între cele două monede era de fapt
de 4,5%. Mai mult, dacă o monedă trecea de la cursul plafon la cursul planşeu, iar cealaltă
parcurgea drumul în sens invers, ecartul de curs între cele două monede putea ajunge la
aproape 9%.
În aceste condiţii, în 1972 se hotărăşte în mod oficial limitarea variaţiei de curs între
monedele europene la ± 4,5%, în condiţiile în care variaţia permisă faţă de dolar rămânea la

1
la propunerea ministrului francez de externe din acea vreme, Robert Schuman
2
±2,25%. Când se atingeau pragurile de alarmă, Băncile Centrale aveau obligaţia de a interveni
şi de a readuce cursurile între marjele prestabilite.
Mecanismul “şarpelui monetar” a fost puternic afectat însă de practica speculativă a
deţinătorilor de dolari, de a solicita Sistemului Federal de Rezerve - FED convertirea acestora
în aur, aur pe care ulterior îl vindeau la preţuri mult peste cel oficial, pe piaţa liberă a aurului
de la Londra.
În aceste condiţii, Marea Britanie renunţă prima la sistem în 1972, iar până în 1978
toate statele europene abandonează „şarpele monetar”. În anul 1978, ţările europene erau în
căutarea unui nou sistem de asigurare a stabilităţii monetare în zonă.

4.2. Funcţionarea sistemului monetar european - realizări şi insuficienţe

În anul 1978, Consiliul European de la Bruxelles a hotărât înfiinţarea Sistemului

Monetar European, bazat pe:
- o monedă de cont curent numită ECU (european currency unit);
- definirea unor cursuri pivot ale monedelor naţionale europene, în raport cu ECU;
- definirea unui mecanism multilateral al cursurilor de schimb (Exchange Rate Mechanism -
ERM), prin care fiecare monedă participantă avea stabilite parităţi oficiale cu celelalte
monede, parităţi derivate din cursul pivot faţă de ECU, prin sistem cross. Culoarul de
fluctuaţie între cursurile monedelor naţionale, precum şi între cursurile acestora şi cursul ECU
era de ±2,25%.
- instituirea unui sistem specific de intervenţie pe piaţa monetară.
Sistemul monetar european (SME) a devenit funcţional în martie 1979, având drept
membre opt ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca şi Marea
Britanie.
Stabilitatea cursurilor de schimb era asigurată de acel mecanism al evoluţiei acestora
între marjele de variaţie de ±2,25%. Aceste marje, aşa cum am precizat, trebuiau păstrate atât
în ceea ce priveşte cursul faţă de ECU, cât şi în ceea ce priveşte cursurile dintre monedele
europene, fiind un sistem multilateral. Când cursul dintre două monede tindea să depăşească
limitele acceptate, trebuiau să intervină ambele bănci centrale. Pentru a susţine astfel de
intervenţii, ele se puteau împrumuta reciproc cu sume nelimitate, pe intervale de până la 75 de
zile sau se puteau folosi sume împrumutate de la FECOM (Fondul European de Cooperare
Monetară), un organism de cooperare multilaterală între băncile centrale europene, înfiinţat în
1973.
Moneda ECU se calcula ca o monedă coş, pe baza monedelor statelor membre.
Ponderea fiecăreia în coş depindea de PIB-ul ţării respective. La înfiinţarea ECU, acesta
cuprindea în coş cele opt monede ale statelor fondatoare ale SME. În 1993, în coşul ECU erau
12 monede, cea mai mare pondere având-o marca germană, iar cea mai scăzută drahma
grecească. Cele 12 monede erau: francul francez, marca germană, lira sterlină, francul belgian,
guldenul olandez, francul luxemburghez, coroana daneză, lira italiană, peseta spaniolă, escudo
portughez, lira irlandeză şi drahma grecească.
ECU a fost folosit de instituţiile europene pentru stabilirea bugetului şi a taxelor
vamale, precum şi pentru stabilirea vărsămintelor şi a prelevărilor comunitare. În cadrul SME,
ECU a îndeplinit următoarele funcţii:
3
- monedă efectivă în mecanismul de schimb;
- bază de calcul pentru monedele europene;
- bază de intervenţie utilizată în aplicarea politicilor monetare;
- instrument de reglare între băncile naţionale.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit până la urmă o adevărată monedă a
Europei nu a fost lipsa sa de calităţi, ci absenţa voinţei politice a statelor membre, care nu au
dorit acest lucru. Un alt motiv este că el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor
monetare şi valutare naţionale, care să fie considerată satisfăcătoare de către toate statele
participante.
Stabilitatea SME a fost zguduită serios de reunificarea Germaniei din 1993 şi de
mişcările speculative din vara acelui an. În august 1993 s-a încercat salvarea sistemului, prin
lărgirea marjelor de variaţie permise la ±15%, dar în acest caz nu se mai putea vorbi de
cursuri fixe. Într-un asemenea canal larg, orice monedă se putea menţine fără a apela la
devalorizare sau revalorizare.
Se poate spune că, de la admiterea acestui nou sistem, condiţia nemodificării
parităţilor, nu mai era de actualitate. Important era, însă, exerciţiul participării la un mecanism
care "simula" o cooperare în cadrul unei zone şi, mai ales, importantă era realizarea stabilităţii
de facto a cursurilor.
În aceste condiţii, se urmărea depăşirea imperfecţiunilor SME prin realizarea unui nou
proiect de unificare monetară în plan european.

4.3. Integrarea monetară europeană

Se consideră ca adevărat început al integrării monetare europene, raportul lui Jacques

Delors, prezentat la Comisia Europeană în anul 1988. El constituie punctul de pornire pentru
Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratat care a stabilit calendarul oficial de trecere la moneda
unică europeană.
În 1988, prin raportul lui Delors se propuneau trei soluţii pentru stabilitatea monetară
în spaţiul european:
1. menţinerea în sistem a tuturor monedelor naţionale, între care să se stabilească
cursuri de schimb definitiv fixate;
2. menţinerea în sistem a tuturor monedelor şi înfiinţarea unei monede comune
pentru spaţiul european. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că
ECU ar putea îndeplini acest rol;
1. renunţarea la toate monedele naţionale şi instituirea unei monede unice
europene.
Din raportul Delors s-a reţinut pentru aplicare a treia soluţie, pentru realizarea căreia
trebuiau parcurşi următorii paşi:
- consolidarea Pieţei Europene Unice prin creşterea performanţelor economice şi financiare
ale statelor europene, întărirea concurenţei, unificarea pieţelor de capital şi creşterea
eforturilor de coordonare a politicilor monetare;
- înfiinţarea unor instituţii noi cum ar fi Banca Centrală Europeană (BCE);
- transferul competenţelor băncilor naţionale către BCE şi crearea Sistemului European al
Băncilor Centrale – SEBC;
4
- trecerea la moneda unică.
Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht din 1992, s-a introdus un nou concept, acela de
Uniune Europeană (UE) care cuprindea:
3. Comunitatea Economică Europeană (CEE);
4. Cooperarea în materie de politică internă şi justiţie;
5. Cooperarea în materie de politică externă şi securitate.
Tratatul de la Maastricht cuprindea două părţi: una referitoare la Uniunea Economică şi
Monetară şi o alta referitoare la Uniunea Politică.
Principiile care au stat la baza realizării Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi care
constituie o componentă principală a obiectivelor Uniunii Europene, statuau următoarele:
- sistemul economiei de piaţă sau al concurenţei este liber, acolo unde pieţele sunt deschise;
- stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei, de existenţa unui
nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi de stabilitatea socială;
- finanţele publice trebuie să fie puternice şi sănătoase în toate statele membre;
- trebuie să existe libertate deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă integrare a pieţelor
de capital.
Prin realizarea Uniunii Monetare (UM) şi introducerea monedei unice, se estima
materializarea următoarelor obiective pe termen lung:
- creşterea stabilităţii interne, prin convergenţa ratelor dobânzii şi a unei singure rate a
inflaţiei;
- întărirea stabilităţii externe, prin înfiinţarea unei monede puternice, care să concureze cu
dolarul american;
- creşterea competitivităţii şi accentuarea concurenţei în spaţiul european;
- reducerea riscului şi a instabilităţii pe piaţa europeană.
În plus, Uniunea Monetară se corelează indispensabil cu Uniunea Economică. Astfel,
politica monetară unică trebuie să genereze stabilitate, pentru a forma un cerc virtuos al
încrederii în monedă – populaţia este dispusă să economisească, investiţiile cresc - ca urmare,
în respectivul spaţiu economic există o creştere stabilă şi neinflaţionistă. Mai mult, politica
economică şi financiară în zonă trebuie să fie guvernată de principiul subsidiarităţii, principiu
care prevede că statele membre păstrează responsabilitatea politicilor lor economice şi
financiare, însă ele sunt considerate a fi probleme de interes comun.
Pentru realizarea obiectivelor Uniunii Monetare s-a stabilit un calendar care cuprindea trei
faze:

Faza 1992 – 1994

Este faza caracterizată prin măsuri de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, de
coordonare a politicilor monetare şi de instituire a unei gestiuni sănătoase în domeniul
finanţelor publice.

Faza 1994 – 1998

Este faza caracterizată de funcţionarea unor instituţii desfiinţate ulterior, cum a fost
Institutul Monetar European – IME, cu sediul la Frankfurt, precursor al Băncii Centrale
Europene. Pentru declanşarea celei de-a treia faze, IME trebuia să pregătească instrumentele şi
procedurile necesare aplicării politicii monetare unice, să armonizeze regulile şi practicile
privind colectarea, stabilirea şi difuzarea statisticilor, să elaboreze regulile pentru operaţiunile
5
pe care le vor întreprinde băncile centrale naţionale în cadrul Sistemului European al Băncilor
Centrale – SEBC, să încurajeze eficacitatea plăţilor transfrontaliere etc.

Faza care începe cu 1 ianuarie 1999 şi care este în desfăşurare.

Această fază este caracterizată de înfiinţarea Băncii Centrale Europene, a Sistemului
European al Băncilor Centrale şi de lansarea oficială a monedei unice Euro, pentru început ca
monedă de cont (book-keeping money), apoi de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă cu existenţă
fizică.
Admiterea ţărilor la cea de a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare a fost
condiţionată de îndeplinirea a cinci criterii de convergenţă, reprezentând testul economic de
evaluare a stadiului de pregătire pentru aderare a unei economii naţionale. Aceste criterii au
fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate ţările membre UE în 1993 şi
se referă la ţinte în domeniul inflaţiei, finanţelor publice, ratelor dobânzii şi cursurilor de
schimb, după cum urmează2:
- stabilitatea preţurilor - rata medie a inflaţiei din ultimele 12 luni (calculată prin indicele
preţurilor de consum) nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata
inflaţiei din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei inflaţiei;
- finanţele publice: poziţia bugetară a unei ţări trebuie să fie sustenabilă, respectiv să nu
existe un deficit bugetar excesiv. În particular, aceasta înseamnă:
(i) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depăşească nivelul stabilit în Tratat de
3% din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar trebuie să fie redus
substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de referinţă sau depăşirea valorii de
referinţă să fie temporară şi excepţională,
(ii) datoria publică brută nu trebuie să depăşească 60% din PIB sau dacă are valori mai mari
trebuie să se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm
satisfăcător;
- ratele dobânzii - randamentul mediu al titlurilor de stat pe termen lung, calculat pe ultimele
12 luni, nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale randamentul aferent
titlurilor de stat din primele trei state cu cele mai reduse niveluri ale inflaţiei;
- cursurile de schimb - trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin
mecanismul ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European, pentru cel puţin 2 ani,
fără a se proceda din propria iniţiativă la deprecierea monedei faţă de celelalte monede ale
statelor membre (să participe la aşa numitul ERM II – Exchange Rate Mechanism II sau noul
mecanism al cursului de schimb NERM - New Exchange Rate Mechanism, succesorul lui
ERM). În conformitate cu Tratatul de la Amsterdam (1997) care este parte integrantă din
Tratatul Uniunii Europene, toate ţările care devin membre ale Uniunii trebuie să adopte euro
ca monedă de circulaţie, după o perioadă care poate fi mai mult sau mai puţin extinsă. În acest
context, instituţiile monetare ale ţărilor candidate vor trebui să facă faţă mai întâi exigenţelor
impuse de acest sistem. După cum este precizat în Convenţia pentru ERM II (1 septembrie
1998), fiecare ţară candidată va trebui să îşi definească un curs al monedei naţionale faţă de
euro, precum şi o bandă de fluctuaţie de ±15%. Candidatele la zona Euro trebuie să menţină
moneda naţională în conformitate cu cerinţele ERM II, pentru o perioadă de cel puţin doi ani
înainte de adoptarea monedei unice.

2
Sursa: Protocolul nr.6 la Articolul 109j din Tratatul de la Maastricht privind criteriile de convergenţă
6
 Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Grecia nu au aderat iniţial la Uniunea Monetară
(faza a treia). Grecia a adoptat euro la 1 ianuarie 2001, când a îndeplinit criteriile de
convergenţă. Marea Britanie a negociat o clauză specială de opţiune, care îi dă dreptul să
treacă la euro oricând doreşte. Pentru Suedia şi Danemarca adoptarea monedei unice depinde
de rezultatele referendumurilor naţionale făcute în acest sens.
În acest moment, situaţia Uniunii Europene este următoarea:
- 27 state membre, din care 17 pro-euro şi 10 non-euro. Cele 17 state care au adoptat euro
sunt: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda,
Grecia, Austria, Finlanda, Slovenia, Slovacia, Malta, Cipru şi Estonia. Cele 3 state non-euro
cu clauză de opţiune (opting-out) sunt Suedia, Danemarca şi Marea Britanie. Cele 7 state
non-euro admise la 1 mai 2004 şi 1 ianuarie 2007 sunt: Polonia, Ungaria, Republica Cehă,
Lituania, Letonia, România şi Bulgaria;

În ceea ce priveşte atribuţiile Băncii Centrale Europene (BCE), înfiinţate la 1

ianuarie 1999, ele pot fi sintetizate astfel:
- veghează la stabilitatea preţurilor în zona euro;
În conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidată a Tratatului Uniunii
Europene, obiectivul principal al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor în zona euro.
Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe termen mediu, astfel încât nu se aşteaptă din partea
BCE să facă faţă variaţiilor de preţ cauzate de şocuri pe termen scurt. În 1998, Institutul
Monetar European a definit stabilitatea preţurilor ca fiind “creşterea anuală a Indicelui
Armonizat al Preţurilor de Consum” (IAPC) pentru zona euro sub 2%”. IAPC este o medie
ponderată a indicilor preţurilor de consum, colectaţi într-o manieră uniformă din statele zonei
euro.
- autorizează emisiunea bancnotelor euro;
- elaborează şi aplică politica monetară europeană;
Instrumentele politicii monetare ale BCE sunt: rezervele minime, operaţiunile pe piaţa
liberă şi facilităţile permanente.
Pentru a-şi îmbunătăţi lichiditatea, băncile centrale naţionale se împrumută de la BCE,
fie pe termen scurt, fie pe termen mai lung. Băncile pot obţine (sau plasa) lichidităţile de care
dispun la BCE, la o rată de schimb predeterminată (aşa numita facilitate de împrumut sau de
depozit permanentă).
În fiecare săptămână, BCE deschide o licitaţie pentru instituţiile echivalente din zona
euro (bănci şi alte instituţii financiare). Băncile informează BCE asupra ratei dobânzii pe care
ele sunt dispuse să o plătească pentru aceste împrumuturi, fiind creditate cele care oferă cea
mai bună rată (cea mai mare). În fiecare lună, Consiliul Director al BCE hotărăşte limita
inferioară a ratelor dobânzii în cadrul acestei operaţiuni de licitaţie, aşa numita rată minimă de
licitare.
- administrează rezervele valutare ale statelor membre;
- promovează un Sistem de Plăţi şi Compensare Integrat numit TARGET. Acesta asigură
transferul automatizat şi în timp real al sumelor (banii apar în conturile băncilor beneficiare
chiar în momentul operării tranzacţiei şi pot fi folosiţi imediat).
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre.

7
 Mai mult, în acelaşi articol 105 amintit anterior, se specifică faptul că, fără a prejudicia
scopul stabilităţii preţurilor, BCE trebuie să susţină politicile economice generale ale Uniunii
Europene, în vederea atingerii obiectivelor comunitare reprezentate de “progresul social şi
economic, un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă şi o dezvoltare echilibrată pe termen
lung”. Acest lucru ar putea demonstra faptul că BCE nu este indiferentă faţă de dezvoltarea
economică a zonei euro.
Nu constituie atribuţii ale BCE:
- nu are responsabilitatea evoluţiei cursului euro;
- nu elaborează regulamente de funcţionare a băncilor comerciale, ci doar recomandări şi
norme prudenţiale;
- nu acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă pentru băncile centrale din zona euro.
Trebuie să menţionăm totodată că, BCE este independentă de Parlamentul European,
deci nu depinde de factorul politic.

4.4. Moneda euro

Tratatul de la Maastricht schiţa un cadru general pentru lansarea şi funcţionarea

Uniunii Economice şi Monetare, dar nu preciza nimic despre moneda unică. Pentru a da
soluţii acestor întrebări, Comisia Europeană a supus dezbaterii la 31 mai 1995 o "carte verde
a modalităţilor practice de a introduce moneda euro". S-au analizat atunci trei scenarii:
1. "big bang-ul imediat": toate ţările trec imediat la euro încă de la începutul celei de-a treia
faze (cea a lansării UEM). Chiar dacă era simplă şi menită să diminueze costurile tranziţiei, o
astfel de alegere ar fi dus la o mare confuzie, datorată imposibilităţii de a regla problemele
practice şi logistice într-un interval de timp atât de scurt.
2. "big bang-ul decalat": ţările participante continuă pentru o anumită perioadă să folosească
monedele naţionale, iar ulterior se introduce şi euro de către ţările vizate. Acest scenariu era
incompatibil însă cu dispoziţiile tratatului, pentru că lăsa să planeze o îndoială asupra
ireversibilităţii procesului şi a introducerii efective a monedei unice.
3. "scenariul de referinţă": pentru a asigura credibilitatea şi ireversibilitatea trecerii la euro,
anumite operaţiuni încep să se efectueze în noua monedă de la 1 ianuarie 1999. Astfel,
scenariul presupunea la rândul său trei etape:
• punerea în funcţiune a SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale) şi fixarea listei
ţărilor participante la euro (până la 1 ianuarie 1999);
• lansarea UEM, cu fixarea definitivă şi irevocabilă a parităţilor, conducerea politicii
monetare unice de către BCE, trecerea în euro a emisiunilor de titluri publice şi a
tranzacţiilor interbancare, aplicarea unui principiu nici de obligare, nici de interdicţie
în utilizarea monedei (de la 1 ianuarie 1999 până la 1 ianuarie 2002). Monedele
naţionale urmau să fie, pe toată perioada, simple diviziuni nedecimale ale monedei
euro. Din momentul introducerii euro, toate referirile la ECU se transferă asupra
acestuia, paritatea fiind de 1:1;
• introducerea bancnotelor şi a monedelor euro (la 1 ianuarie 2002), cu retragerea în
câteva săptămâni a unităţilor monetare naţionale.
Acest scenariu este adoptat de către Consiliul European de la Madrid în decembrie
1995.
8
 Prin urmare, etapele introducerii euro au fost:
1. La 1 ianuarie 1998 s-au selectat statele europene care îndeplineau criteriile de convergenţă;
2. La 1 ianuarie 1999 s-a introdus euro ca monedă de cont în 11 state europene. În scopurile
transformării preţurilor şi tarifelor din moneda naţională în euro s-au stabilit 11 rate fixe de
conversie, după cum urmează:

Marca germană - 1,955830; Lira irlandeză - 0,787564;

Francul francez - 6,559570;
Francul belgian - 40,33990;
Franc luxemburghez - 40,33990;
Peseta spaniolă - 166,386;
Escudo portughez - 200,482;
Lira italiană - 1936,27;
Gulden olandez - 2,203710;
Şilingul austriac - 13,7603;
Marca finlandeză - 5,945730.

Din ianuarie 2001, drahma grecească a intrat şi ea în grupul monedelor participante la

euro, rata de schimb a acesteia fiind de 374,5 drahme la 1 euro.
Plăţile în numerar au continuat să se facă în moneda naţională în această perioadă.
Plăţile în euro se făceau între guverne, bănci, operatori ai pieţei de capital şi mari companii. În
perioada 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, băncile comerciale au oferit deţinătorilor de conturi
de economii în monedă naţională posibilitatea convertirii lor în euro. De asemenea, la cerere,
plăţile prin virament se puteau face în euro.
3. La 1 ianuarie 2002 s-au introdus bancnotele şi monedele divizionare euro. Timp de 6 luni,
acestea au circulat în paralel cu bancnotele naţionale;
4. De la 1 iulie 2002, euro a devenit singurul mijloc legal de plată în 12 state europene.

***

4.5 Teste de autoevaluare

1. Ce înseamnă uniune monetară?

2. Care au fost cele trei scenarii analizate pentru introducerea monedei unice?
3. Care sunt atribuţiile Băncii Centrale Europene?

4.6 Răspunsuri la testele de autoevaluare

1. O uniune monetară este spaţiu în care monedele mai multor ţări sunt legate între ele în mod
irevocabil: fiecare monedă se raportează la o monedă "ancoră" sau monedele naţionale sunt
9
înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă. O uniune monetară formată
în acest mod este un spaţiu economic în care ţările respective renunţă la politica monetară
proprie, la folosirea instrumentelor specifice - în special la instrumentul curs valutar - în
favoarea unei politici monetare şi de curs comune.

2. - menţinerea în sistem a tuturor monedelor naţionale, între care să se stabilească cursuri de

schimb definitiv fixate;
- menţinerea în sistem a tuturor monedelor şi înfiinţarea unei monede comune
pentru spaţiul european. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că
ECU ar putea îndeplini acest rol;
- renunţarea la toate monedele naţionale şi instituirea unei monede unice europene.

3. Atribuţiile Băncii Centrale Europene (BCE) pot fi sintetizate astfel:

- veghează la stabilitatea preţurilor în zona euro;
- autorizează emisiunea bancnotelor euro;
- elaborează şi aplică politica monetară europeană;
- administrează rezervele valutare ale statelor membre;
- promovează un Sistem de Plăţi şi Compensare Integrat numit TARGET.
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre.

4.7 Teste de autoevaluare propuse

1. Care a fost istoricul integrării monetare europene?

2. Care era conţinutul raportului Delors?
3. Care sunt obiectivele pe termen lung al Uniunii Monetare?
4. Enumeraţi criteriile de convergenţă prevăzute în tratatul de la Maastricht.
5. Care au fost etapele introducerii euro?

4.8 Cuvinte şi relaţii cheie

ECU State non-euro
Sistemul monetar european Clauză de opting-out
Tratatul de la Maastricht Banca Centrală Europeană
Criterii de convergenţă Politica monetară unică
Integrarea monetară Sistemul de plăţi şi compensare integrat
Uniunea Economică şi Monetară TARGET
Exchange Rate Mechanism - ERM
Moneda unică Euro

10
 4.9 Bibliografia unităţii de învăţare 4

Duca Ioana – Monedă şi credit, Ed. a II a revizuită şi adăugită, Editura Universităţii

Titu Maiorescu, Bucureşti, 2006
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu – „Monedă şi credit”, vol. 1 şi 2, Editura ASE,
Bucureşti, 2002
Nicolae Dardac, Teodora Barbu- ,,Monedă, Bănci şi Politici monetare”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
Turlic, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Cocris, Vasile. Moneda si credit.
Iasi: Editura Universitatii "Al. I. Cuza", 2007