Comunitatea crestina infiintata de 

Sfintii Apostoli se numeste inca de la inceput

"Biserica". In ipostaza de comunitate crestina si de asezamant al mantuirii,
Biserica trebuia sa existe, sa aiba membri, conducere, norme si viata proprie. Pe
acestea le-a primit de la Sfintii Apostoli de la inceput, in forma potrivita cu
natura, caracterul si scopul sau.
 
Organizarea Bisericii
Comunitatea de la Ierusalim era grupata in jurul Apostolilor si condusa de ei,
traia in spirit de comuniune frateasca, in frangerea painii si in rugaciuni (Fapte
II, 42). Dupa plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducator al Bisericii era
Iacob "fratele Domnului".
Afara de Apostoli si de Iacob, Faptele Apostolilorvorbesc despre "presbiteri", ca
avand un rol important in viata comunitatii. Ei au primit ajutorul adus de
Barnaba si de Saul de la Antiohia (Fapte II, 30), au luat parte la sinodul
apostolic, sunt numiti in adresa scrisorii catre crestinii din Antiohia, Siria si
Cipru (Fapte XV, 2, 4, 6, 22, 23; XVI, 16, 4). Diaconii, ca ajutatori la cult, la
mese si la propovaduire, completau organele de conducere ale Bisericii din
Ierusalim. 
Celelalte comunitati crestine erau organizate asemanator. Conducerea lor o
aveau Apostolii fondatori. Ei nu se stabileau definitiv intr-o comunitate, ci le
vizitau, le scriau, le supravegheau prin ucenici.
Diaconii - Caracterul sacerdotal al diaconiei e confirmat de textul din Fapte VI,
6; "pe acestia (diaconi) i-au pus inaintea Apostolilor si rugandu-se si-au pus
mainile peste ei".
Prezbiterii - e primul nume intrebuintat pentru ceilalti slujitori ai comunitatilor,
prin care se inteleg la inceput si preotul si episcopul. Instituirea lor prin
hirotonie, cu post si rugaciuni, este dovedita de Faptele Apostolilor (XIV, 23),
unde se spune ca Sfantul Apostol Pavel a hirotonit presbiteri la Bisericile
infiintate in prima calatorie misionara.
Presbiterii mentionati mai departe, cand nu e vorba de cei de la Ierusalim sau de
batranii propriu-zisi (ca in I Tim. V, 1), sunt de asemenea slujitori hirotoniti de
Apostoli, iar dupa Apostoli de episcopi, carora li se cereau calitati morale
deosebite. Pe asemenea preoti ai Bisericii invata Sfantul Iacob pe credinciosi sa-
i cheme in caz de boala, iar nu pe batranii laici, ca sa se roage pentru ei (V, 14);
pe presbiterii-preoti ii invata Sfantul Petru sa pastoreasca turma facandu-se pilda
pentru ea (I, 5, 1-3); pe acesti presbiteri-preoti ii recomanda Sfantul
Apostol Pavel, cand scrie lui Timotei, ca ei sa se invredniceasca de indoita
cinstire (I Tim. V, 17, 19) ; de asemenea ii scrie lui Tit sa puna in fiecare oras
presibiteri-preoti, precum i-a poruncit (Tit I, 5). Presbiterii erau deci slujitori
bisericesti, hirotoniti de Apostoli sau de episcopi, avand rol si cinste de pastori si
de invatatori. Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea comunitatii.
Identitatea de nume cu preotii, (presbiter-episcop) nu poate induce in eroare
asupra deosebirii lor.
Din "epistolele pastorale", scrise de Sfantul Apostol Pavel spre sfarsitul
vietii sale, aflam ca episcopatul este o demnitate mai mare decat cea preoteasca.
Timotei si Tit sunt episcopi in acest sens. El le porunceste in calitatea lor de
episcopi sa puna presbiteri - preoti in orase, ceea ce ne indreptateste sa
intelegem ca inca inainte de sfarsitul epocii apostolice, numele de preot si de
episcop primesc sensul in care sunt cunoscute mai tarziu.
Harismaticii sau pnevmaticii erau unii crestini inzestrati de Dumnezeu cu
diferite daruri, numite harisme. Ei nu erau alesi de comunitate, nici asezati prin
hirotonie si se bucurau de mare cinste pentru harul lor.
 
Sfantul Apostol Pavel numeste de mai multe ori asemenea harisme. Locul cel
mai insemnat este cel din Epistola I catre Corinteni (XII, 28-30), in care
Apostolul spune ca Dumnezeu a pus pe unii in Biserica Apostoli, pe altii
prooroci, pe altii invatatori; dupa aceea darul minunilor, al tamaduirilor, pe al
ajutoarelor, pe al carmuirilor, pe al vorbirii in limbi ( Rom. XII, 6-8; Efes. IV,
11).

Raporturile cu iudaismul 
Dorinta iudeilor ca si crestinii recrutati dintre pagani sa respecte Legea mozaica,
ingreuna foarte mult convertirea paganilor si denatura sensul crestinismului,
aservindu-l iudaismului.
Sfantul Apostol Pavel a avut serioase greutati in Galatia si la Corint, unde iudai-
zantii rigurosi cautau sa aduca pe crestini la Legea mozaica, spunand ca nu se
pot mantui fara pazirea ei. Evenimentele istorice au contribuit la lamurirea
situatiei, separand tot mai mult crestinismul de iudaism. Razboiul de sub Nero, a
motivat plecarea crestinilor din Ierusalim si desolidarizarea lor de compatriotii
revoltati. Dupa anul 70, la Ierusalim s-a infiintat o comunitate noua, in care
elementul iudaizant nu mai avea putere.
 
Caderea Ierusalimului
Epoca apostolica se considera incheiata cu caderea Ierusalimului si distrugerea
templului in urma razboiului iudaic (66-70). Prezenta armatei romane la
Ierusalim producea nemultumiri intre iudeii din Palestina, care suportau greu
stapanirea romana si incercau miscari de eliberare. Sub imparatul Nero, la 65-
66, izbucneste in Palestina o rascoala care se transforma intr-un razboi greu.
Dupa moartea imparatului Nero (68) si a generalului Vitellius (69), Vespasian
este proclamat imparat si lasa conducerea razboiului fiului sau Tit. Tit va cuceri
orasul, iar templu va fi ars (august 70).
Pentru iudaism, distrugerea templului si pierderea Ierusalimului a avut o
importanta epocala. Cultul mozaic cu sacrificii sangeroase, devenea imposibil,
sinedriul se desfiinta, functiunea de mare preot (arhiereu), de asemenea. Darea
sau birul catre templul din Ierusalim (didrahma) se percepe de acum inainte de
catre statul roman. Conducerea spirituala a iudaismului au preluat-o scolile ra-
binice din Babilon si Tiberias.
La Ierusalim, se ridica temple pagane si se interzice sub pedeapsa de moarte
stabilirea iudeilor. In noul oras, se formeaza o comunitate crestina din pagani
convertiti.