Eseu Ion

Scriitor realist, obiectiv, atent la tot ceea ce se întâmplă

în alte conștiințe, Liviu Rebreanu prezintă faptele
literare fără niciun fel de subiectivitate, impersonal, fiind
un observator perspicace, ocupat de detaliile „mediului”
tradițional artistic autohton.Lumea creată de el este o
lume autentică, o lume creată din lumini și umbre ca
reflexie a realității, care se coboară, fără iluzii și fără
prejudecăți, în „jocul motivelor sufletești”.

1a)Apreciat de critica vremii drept „cea mai puternică

creație obiectivă a literaturii române” și creație de
„proporții epopeice”, romanul „Ion”, publicat în anul
1920 (în perioada interbelică), continuă tradiția
tematică a romanului realist, obiectiv de sorginte
tolstoiană, social de factură tradițională, reprezentată
anterior de Nicolae Filimon („Ciocoii vechi și noi”), de și
Ioan Slavici („Mara”). Acesta pune în mișcare o întreagă
lume, cu problematica ei diversă: problema națională a
Ardealului aflat sub stăpânire austro-ungară, unde ne
sunt prezentate conflictele dintre țăranii săraci și cei
înstăriți și conflictele membrilor intelectualității rurale -
viața satului ardelenesc în toate dimensiunile ei. Astfel
că, prin viziunea matură naratorială, prin unghiul
modern de interpretare, prin spiritul lucid și prin
structura arhitectonică cu simetrii de compoziție,
dimpreună cu impunerea unei tipologii memorabile,
romanul „Ion” este un roman modern. După amploarea
epică, creația rebreniană este și un roman-frescă cu
aspect monografic, prin care se oferă o imagine vastă și
definitorie asupra vieții în curgerea ei nesfârșită. Și chiar
dacă, pe alocuri, prin coborârea analizei psihologice în
zona adâncă a patimilor umane, romanul s-a dorit a fi
și unul de introspecție, el nu poate fi decât cel mult un
roman de familie, în care „glasul păm ântului” ca
metaforă a posesiunii de pământ alternează cu „glasul
iubirii”.

1b). Perspectiva modernă a romanului este dată de

„depăsirea spiritului provincial” și de „tehnicile moderne
de analiză psihologică”: cultivarea introspecției, a
retrospecției ce analizează zonele abisale ale personajului
principal și face trecerea de la problematica socială a
condiției țăranului român în domeniul psihologicului
instinctual. Personajele nu mai reprezintă tipologii sau
„caractere”, ci ipostaze existențiale cu o viață sufletească
tumultuoasă ce se confruntă cu probleme de ordin
moral, existențial și care-și analizează permanent
reacțiile interioare, acționând spontan și imprevizibil.
Tema este orientată spre spațiul interior al conștiinței,
dar și al instinctualității și urmărește existența
individuală, cu propriile-i cazuri de conștiință și dileme
existențiale. Și chiar dacă romanul este în dese rânduri
„lipsit de latura speculativă”, acesta se evidențiază prin
claritate, precizie în exprimare, prin desfăşurarea
monologată a comunicării; prin intelectualizarea emoției,
prin organizarea specifică a enunţului sintactic și prin
interpretarea critică riguroasă a acestora. Prin aceasta,
romanul „Ion” face trecerea de la academismul clasicit la
modernismul existențialist, devenind expresia de
integrare a tradiției într-o formulă estetică.

1c). Viziunea realistă a romanului este dată de

reprezentarea veridică și obiectivă a realității lumii, pe
care nu o idealizează, dar nici nu o caricaturizează, ci o
reconstituie în toată complexitatea ei socială, morală,
religioasă și etnică. Această descriere a satului Pripas
respectă principiile cauzalității și oferă iluzia
autenticității prin estomparea planului naratorului
obiectiv și prin alternanța perspectivei ominisciente cu
cea uniscientă. Din această perspectivă, scriitorul este un
creator de viaţă autentică, prin aceasta, romanul
formulandu-si obiectivul de a oferi o reprezentare
veridică, verosimilă a realităţii şi de a prezenta omul
obişnuit în mediul său de viaţă. Se crează o lume nouă,
un univers secund, tridimensional, care urmăreşte să
genereze o intensă iluzie a realului. Prin absența
idealizării personajelor, naratorul pătrunde în conștiința
acestora, acolo unde clocotesc patimi și instincte
devastatoare, denumind realismul esențelor. La acestea
se adaugă firescul și caracterul verosimil al întâmplărilor,
descrierea detaliată a mediului social, dezvoltarea
observației și a reflecției morale, a fizionomiilor și a
reacțiilor psihice ale personajelor. Senzația organică a
obiectivării observației vine și completează viziunea
realistă prin prezentarea personajului ca erou instinctual
si animalic. Atitudinea obiectivă, indiferentă și neutră a
naratorului față de mediul recreat relevă capacitatea
romancierului de a ilustra complexitatea forței țăranului
de „a răspunde la cele două glasuri ce constituie polifonia
acestei construcții simfonice”.

2a). Structurat în două părți („Glasul pământului” și

„Glasul iubirii”), romanul „Ion” este construit după
tehnica planurilor paralele și surprinde clocotul uriaș al
vieții, existența în toată complexitatea și zbuciumul ei.
Discursul narativ, care „fixează curgerea vieţii”, oferă
imaginea vie a „unui tipar care îi surprinde dinamismul
şi fluiditatea”. Cele două părți, ce cuprind șase și,
respectiv șapte capitole, sunt „vocile” interioare ce
motivează metaforic și alegoric acțiunile personajului.
Unele titluri poartă numele personajelor situate în prim-
plan („Vasile”, „George”), altele concentrează într-un
cuvânt esenţa evenimentelor epice („Nunta”,
„Sărutarea”), iar altele au caracter simbolic
(„Zvârcolirea”, „Blestemul”), care marchează
deschiderea romanului către parabola vieţii şi a morţii.
Acţiunea complexă a romanului ce urmărește destinele
mai multor familii clasice și tipice de țărani este
prezentată de un narator obiectiv, omniscient și
ominiprezent (heterodiegetic), ubicuu, ce prezintă pe un
ton neutru și impersonal evenimentele, fără a avea
intervenții în acțiune sau a exprima opinii personale.
Acesta relatează acțiunea la persoana a III-a, dintr-o
perspectivă finalistă și înlănţuie evenimentele logic şi
cauzal, explicabil şi, uneori, previzibil. Perspectiva
narativă este obiectivă (viziunea „dindărăt”), autorul
folosind toate cele trei tipuri de focalizare: focalizarea
externă, focalizarea internă și focalizarea zero.
Focalizarea externă, redată prin descrierea drumului
către Pripas și prin descrierea satului sau a personajelor,
înregistrează detaliile și evenimentele asemenea unei
camere de luat vederi. Focalizarea internă lasă impresia
că pătrunde în gândurile personajelor și preia în viziunea
lor anumite aspecte și întâmplări. Ambele tipuri de
focalizare se regăsesc în focalizarea zero, prin care se
oferă o viziune globală asupra lumii operei și probează că
stăpânește pe deplin scenariul narativ.

2b). Relațiile spațio-temporale fixează acțiunea în satul

Pripas, în Ardeal, la începutul secolului al XX-lea, sat în
care Rebreanu răsfrânge imaginea întregii Transilvanii.
Incipitul romanului ne prezintă drumul către universul
rural prin tehnica detaliului și a restrângerii perspectivei
și prin selectarea unor toponime reale (Cârlibaba,
Armadia) și fictive (Râpele-Dracului și
CișmeauaMorților), prin surprinderea unor detalii cu
funcție simbolică (crucea părăsită ce anticipează
înstrăinarea sătenilor de sacralitate). Personificat,
drumul „alb” și „pustiu”, care nu aduce pe nimeni, ci
doar duce undeva, la locul acțiunii, crează un spațiu al
așteptării și izolării între viața obișnuită și viața de
roman. Iar dacă la început el este vesel, neted, jucăuş,
spre Pripasul „pitit într-o scrântitură de coline”, la final
drumul devine unul bătătorit, îmbătrânit şi obosit de
zvârcolirile vieţii, de patimile, năzuinţele şi dramele la
care a fost martor și-l scoate pe cititor din universul
ficțional și-l redă realității obișnuite. El este spațiu gol,
ferit de lume, în care setea de pământ se dilată
nestingherită și în care sunt prefigurate zbuciumul,
voința și stăruința lui Ion, meandrele și ascunzișurile lui
sufletești. Drumul ne introduce într-o lume necunoscută
a satului Pripas, într-un univers închis cu spiritualitate
proprie, într-un loc unde are să se petreacă acțiunea cu
momentele ei esențiale. Oamenii ce populează acest
spațiu sunt bine organizați, respectă cu strictețe regulile
nescrise și funcționează ca un mecanism ce este asigurat
de ierarhizarea socială, prezența tradițiilor și instituțiile
existente în sat. Timpul este linear, existând o
coincidență între timpul evenimentelor și timpul
discursului, cu puține analepse (referiri la anii de școală
ai lui Ion al Glanetașului, la felul în care tatăl acestuia a
pierdut și a vândut pământul). În prezentarea
cronologică a evenimentelor, naratorul face și anumite
pauze descriptive, prezentând peisaje, portrete sau
obiecte. Din aceste complexe relații spațiale și temporale
rezultă particularitățile compoziționale ale romanului,
privitoare la relația de simetrie dintre incipit și final,
care închide în sine un bogat univers rural, stratificat
social şi economic (săraci - bogaţi), dar şi cultural (ţărani
- intelectualitatea satului). Această simetrie, pare să-i
sugereze cititorului ideea că sfârşitul ajunge aproape
întotdeauna să se confunde cu începutul.

3b). Prima secvență a romanului, semnificativă pentru

viziunea realistă a autorului despre lume este scena horei
din debutul romanului. Aici, hora este în toi și reprezintă
un mijloc de manifestare a omului de la țară, un fel de
„sculptură vie”. Cercul horii devine un centru al lumii
satului, este o descătușare dionisiacă de energii, având
rolul de a asigura coeziunea și de a facilita întemeierea
noilor familii, dar cu respectarea principiului economic.
Ea constituie „o agoră rurală”, astfel că, în planul epic
principal sunt prezentați țăranii ce sunt organizaţi în
grupuri distincte, într-o ierarhie nescrisă a normelor
mentalității colective, respectată de toți: în centru
perechile tinere; pe margine, fetele care au rămas
nepoftite,cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-
i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele
şi babele , printre ei, copiii. În schimb, bărbaţii se țin mai
departe, pe lângă casă, vorbind despre lucrurile obștești.
Primarul, fruntașii satului şi chiaburii alcătuiesc un grup
care nu interferează cu cel al ţăranilor mijlocaşi „aşezaţi
pe prispă” . Sărăntocii, dornici să se amestece în vorbă,
dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să se
apropie prea mult, ceea ce atestă faptul că în satul
tradițional lipsa averii este echivalentă cu lipsa
demnității umane. În planul epic secundar își fac apariția
intelectualii satului - preotul Belciug și familia
învăţătorului Herdelea. Învățătorul Herdelea, ce
împărtășește mentalitatea și idealurile capului de familie,
este prezentat ca fiind sărac, „cu o droaie de copii” și
hărțuit de revizorii școlari unguri. Pe de altă parte, popa
Belciug, zis și „Pămătuf” prin felul lui de a umbla
neîngrijit, este prezentat drept „o frână morală a
satului”, dar cu „fața tăbăcită de slăbiciune”. Și cum
romanul are și un caracter de frescă socială și familială,
atunci Liviu Rebreanu atribuie rolul de a interpreta
evenimentele satului și atitudinea celorlaltor personaje lui
Titu, fiul învățătorului Herdelea, ce va deveni un
personaj-reflector, un alter ego al autorului. Prietenia
acestuia cu Ion Pop, zis „al Glanetașului”, arată că aceste
reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i ceva
mai târziu planul de a sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe
Ana prin înşelăciune. La horă se conturează nu numai
forma de organizare a satului, ci şi intenţiile unor
personaje și se anunţă viitoarele conflicte, mai ales între
perechile premaritale: Ion-Ana şi George-Florica. Se
deschide o relaţie de rivalitate erotico-matrimonială
între Ion Pop și George Bulbuc, dar şi una de adversitate
economico-socială între Ion Pop și Vasile Baciu, tatăl
Anei. Acesta nu era de acord cu mariajul dintre Ion și
Ana, fiindcă-l dorea ca ginere pe George Bulbuc, un
„ginere cumsecade”, pe măsura averii sale, și nu un
„hoț”, „un tâlhar”, „un sărăntoc”, cum îl numește
disprețuitor pe Ion. De aceea, instinctul de proprietate şi
erosul vor fi cele două forţe obscure, răscolitoare, care
vor genera tensiunile şi dezordinea din lumea satului,
soluționate prin moartea eroului de la finalul romanului.
Un rol destul de important este atribuit și Savistei –
oloaga satului ce este de la bun început piaza rea care
sugerează cearta, dezbinarea, gelozia, gâlceava,
învrăjbirea, zâzania. Ea este agentul fatalității crude ce
declanșează tragedia din finalul romanului.

!!!!!!!!!!!!!!!3c). O altă secvență semnificativă pentru

viziunea realistă a autorului despre lume este redată de
relația organică dintre Ion și pământ, ce este fixată în
capitolul „Zvârcolirea” prin prezentarea drumului lui Ion
la cosit și este continuată și comparată cu cea din
capitolul „Sărutarea”, când Ion se află în ipostaza de
stăpân al pământului. Această secvență este și prima
scânteie narativă preluată dintro situație concretă de
viață, atunci când la hotarul satului Prislop (Pripas în
roman), romancierul a asistat la un gest pe care l-a
reţinut ca o bizarerie, o ciudăţenie ţărănească: un ţăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat şi a
sărutat pământul. Această imagine începe să lucreze,
coroborând insistent cu realitatea pe care o
transfigurează în grandioase imagini artistice din care
reiese dragostea aproape bolnăvicioasă pentru pământ:
„Pronunța de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu
atâta lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost vorba de o
ființă vie și adorată”. Și dacă, în cel de-al II-lea capitol,
naratorul își surpinde eroul în singurătatea câmpului, în
zorii nelimpeziți ai dimineții, spovedindu-se liniștit în
fața straniei zeități a pământului, în capitolul al IX-lea
este evidențiată prezenţa „factorului iraţional” care
explică chiar geneza romanului: sărutarea pământului. În
mijlocul delniţei, personajul își vede împlinit puterile
hiperbolizante („Se vedea acum mare şi puternic, ca un
uriaş din basme”), se apleacă și sărută „cu voluptate”
personajul htonic ce zace în sfârșit învins la picioarele
sale. Pământul văzut odinioară cu o plăcere atât de mare
încât „îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățeșeze”
devine acum pentru Ion o forţă care îl cheamă, îi ordonă
mişcările şi-l face să se simtă stăpân în aceeaşi măsură
în care este stăpânit. Pentru el pământul „respiră și
trăiește”, porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz,
grădinile, toate „zumzeau”, „șușoteau”, „fâșâiau” și chiar
„vorbeau” cu un grai aspru: „Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l.Or, imaginea pământului ca o „ibovnică”
ispititoare justifică îngenuncherea și sărutarea lui: „şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Iar dacă, la început „brazda cosită îl privea
neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o
mândrie de stăpân”, acum lutul îi ţintuieşte picioarele şi
îi îmbracă parcă mâinile cu nişte „mănuşi de doliu”,
prefigurând finalul tragic al eroului. Pământul şi iubirea
îi vorbesc cu acelaşi glas, nu mai au voci distincte, iar
polifonia aceasta precipită drumul eroului spre moarte.
Iar, dacă înainte i se umfla pieptul în coasă, făcându-l să
se simtă atât de puternic încât să domnească peste tot
cuprinsul cu privirea, acum el îngenunchează în fața
pământului, contopindu-se cu el, formând un tot unitar.
În finalul romanului, când moartea apare ca unică soluţie
de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului,
naratorul relevă faptul că sângele lui se întoarce în
pământul care i-a fost mai drag ca o mamă: „îi păru
rău că toate au fost degeaba și că pământurile au să
rămâie ale nimănui”.

4.În concluzie, consider că Liviu Rebreanu s-a remarcat

nu numai ca un mare creator de oameni vii şi scene
memorabile, dar şi ca maestru neegalat al construcţiei
epice, ca arhitect al romanului. Cele treisprezece capitole
ale romanului urmăresc odiseea personajului în lumea
nedrept alcătuită, zbaterea disperată de a avansa de la
marginea societăţii rurale spre centrul ei, unde consideră
că i-ar fi locul, după calităţile cu care a fost hărăzit.
Patimile lui Ion ridică o întreagă lume împotriva lui, iar
„suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd
într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări
plăpânde într-un uragan uriaş” . Aceasta este arta
propusă de Liviu Rebreanu ce are menirea de a atribui o
dimensiune morală realității ce devine, la rându-i, cea
mai minunată taină .