Tema: FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE.

OBIECTUL DE STUDIU, METODA DE CERCETARE ŞI ROLUL ŞTIINŢEI

ECONOMICE

Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice

Economia s-a constituit ca ştiinţă într-o perioadă îndelungată. De la Socrate şi Aristotel la

J.M. Keynes şi J.K. Galbraith au trecut peste 2000 de ani. Toate modificările în viaţa economică
l-au determinat pe Alfred Marshall să definească economia ca fiind „studiul omenirii în
afacerile zilnice ale vieţii”1, iar pe Virgil Madgearu să afirme că economia este „o ştiinţă
socială, care are ca obiect de studiu viaţa economică.”2.
Există şi alte definiţii date economiei, dar precizarea lui A. Marshall atrage atenţia asupra
unei caracteristici fundamentale a societăţii umane, şi anume că, omul îşi procură cele necesare
vieţii zilnice prin intermediul unui sistem complex de producţie, distribuţie şi schimb. Aceste
afaceri zilnice de a procura mijloacele de trai se cunosc sub denumirea de „economie”.
Etimologic, cuvântul „economie” nu este lipsit de interes. Termenul se compune din
două cuvinte greceşti, şi anume: „oikos” care înseamnă gospodărie şi „nomos”, care înseamnă
normă, lege, regulă, ordine, principii.
Teoriile sau ideile economice sunt totdeauna produsul timpului şi locului lor, iar cele în
care noi astăzi credem, au rădăcini adânci în istorie.3.
Sintagma „economie politică” a fost lansată în perioada Renaşterii, când are loc formarea
şi dezvoltarea statelor, iar bogăţia apare ca necesară consolidării puterii suveranului. Primul
„Tratat de economie politică”, elaborat în 1616 de A. de Montchrestien, este reprezentativ pentru
şcoala „mercantilistă”, care căuta să sporească bogăţia suveranului, cantitatea de metale preţioase
pe care acesta le deţinea.
Ştiinţa economică s-a dezvoltat de la înţelegerea practică a activităţii oamenilor, la
propuneri pentru a influenţa afacerile economice.
Din punct de vedere istoric s-au dezvoltat cinci şcoli principale ale gândirii economice
a) Mercantilismul, corespunde sec. XVI – XVIII, fiind produsul naţionalismului şi
reprezentând dorinţa de a dezvolta puterea naţională. În concepţia reprezentanţilor, metalele
preţioase reprezintă prima bogăţie, atât pentru individ cât şi pentru societate. Metalele preţioase
erau singurele care făceau posibilă expansiunea unei economii şi întreţinerea forţelor armate.
Scopul esenţial era de a realiza o „balanţă de plăţi echilibrată”, sau mai bine zis, un
dezechilibru de plată (exporturile > importurile), a cărui echilibrare înseamnă încasări în numerar
sau metale preţioase.
Limitele sistemului mercantilist au constat în aceea că se credea că sursa bunăstării este
comerţul şi nu producţia internă. Revoluţia industrial din Anglia a rupt legăturile restrictive ale
unei societăţi mercantile şi a mărit ritmul creşterii economice. Cel mai de seamă reprezentant al
acestui curent a fost William Petty (1623-1687), care rămâne cunoscut atât prin introducerea
noţiunii de valoare, cât şi prin cunoscuta formulă „munca este tatăl, iar pământul este mama
avuţiei”.

1
Gioffrey Whitehead, Economie, Literatura economică, Sedona, 1997
2
Virgil Madgearu, Curs de economie politică, Institutul de cercetări Economice, 1994
3
Gilbert Abrahaam-Frois, Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
 b) Fiziocraţia este un curent ce a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi a constituit o
veritabilă şcoală economică, care a dezvoltat primele tendinţe liberale ce vor triumfa la începutul
secolului al XIX-lea.
Reprezentantul de frunte al fiziocraţilor a fost François Quesnay (1694-1774), al cărui
„Manifest” este reprezentat prin „Tabloul economic” (1758), în care se prezintă pentru prima
dată, un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economiei
naţionale.
c) Clasicismul s-a dezvoltat la graniţa dintre manufactură şi marea industrie de fabrică.
Această şcoală şi implicit liberalismul economic, a apărut odată cu opera lui Adam Smith,
autorul lucrării „Natura şi cauzele bunăstării naţionale” (1776). Teoria sa a intrat în istorie sub
numele de doctrina „laisser faire”: „lasă oamenii să-şi găsească propria satisfacţie, iar ei vor face
totul pentru ei însăşi şi, de asemenea, pentru toţi ceilalţi”.
Slăbiciunea doctrinei lui Adam Smith constă în aceea că nu ia în considerare distribuţia
bunăstării. El exprimă slabe speranţe că distribuirea bunăstării între fabricanţi, comercianţi,
latifundiari, pe de o parte, şi masa de muncitori, pe de altă parte, s-ar putea face astfel încât să
beneficieze de ea oamenii de rând.
Contribuţii de seamă la dezvoltarea liberalismului economic au adus: David Ricardo, cu
lucrarea „Principiile economiei politice şi impunerii” (1817). Trăsătura principală a
„principiilor” sale a fost accentul pe care l-a pus pe distribuirea bunăstării; Thomas Robert
Malthus, cu lucrarea „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798), în care „formulând ideea că
populaţia creşte mai repede în raport cu producţia bunurilor de subzistenţă”, explică sărăcia
existentă prin suprapopulaţie şi cu lucrarea „Principiile economiei politice” (1819), în care
abordează problema de bază a liberalismului economic şi rentei, motivând crizele prin
subconsum; John Stuart Mill, continuând ideile predecesorilor săi, desăvârşind gândirea
economică clasică, pune în discuţie unele din fundamentele acesteia, în lucrarea sa „Principiile
economiei politice” (1848).
Continuator al economiei clasice a fost Alfred Marshall, care prin lucrarea sa „Principiile
Economiei” (1890), ridică pe un plan superior gândirea economică. Remarcabile sunt
contribuţiile lui în următoarele direcţii: economia de scară internă şi externă, utilitatea limită,
elasticitatea cererii şi ofertei, curbe regresive ale cererii, monopolul discriminatoriu, etc.
Din gândirea economică clasică s-au desprins două curente de gândire, şi anume:
filiaţiunea marxistă şi neoclasică.
c1) Filiaţiunea marxistă, îl are ca reprezentant pe K. Marx, cu lucrarea sa fundamentală
„Capitalul” (1867). Această ideologie continuă şi, în acelaşi timp, se rupe de economia clasică.
Continuitatea priveşte, în special, abordarea economiei în termeni de clase sociale antagoniste,
accentul fiind pus pe munca salariată. Ruptura pe care o operează este fundamentală: după
părerea sa, nu există, aşa cum gândeau clasicii, legi economice absolute şi legi economice
naturale. Economia se află în societate, societatea în istorie, iar de aici, relativitatea legilor
economice care apar ca fiind specifice sistemului capitalist.
c2) Filiaţiunea „neoclasică” şi/sau „marginalistă”, care îşi dezvoltă analizele începând
de la sfârşitul secolului XIX-lea. Reprezentanţii acestor curente preiau ideea unei economii pure,
abstracte, concepute pe modelul ştiinţelor fizice şi, mai general, pe acela al ştiinţelor exacte.
Prin conceptele introduse se dau noi fundamente liberalismului economic: conceptul de
calcul marginal, accentul se pune pe microeconomie, o nouă tehnică de analiză şi o metodă de
raţionament, utilitate marginală etc.
 Cu toate că s-a dezvoltat în mai multe şcoli (Lausanne, Cambridge), gândirea neoclasică
este cel mai bine reprezentată de Alfred Marshall.
d) Keynesismul poartă denumirea lui John Maynard Keynes, fondatorul celui mai
important curent de gândire economică din secolul XX (deceniu IV). M. Keynes este considerat
de specialişti cel mai mare economist al acestui secol.
Activitatea de război 1914-1918 determină un „boom” deosebit de puternic, urmat de o
criză severă, care nu dădea nici un semn de reacţie la vreun mecanism „automat” de redresare. În
această perioadă, J.M. Keynes aduce o critică severă gândirii clasice şi elaborează o concepţie
nouă, care-I poartă numele, în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor” (1936).
Concepţia de bază a teoriei lui Keynes este „cererea efectivă”. Nivelul acesteia este
determinat de venitul naţional total şi de cât anume din el este cheltuit sau economisit. Dacă se
manifestă o înclinaţie puternică de a consuma, atunci patronii vor considera că este profitabil să
angajeze forţă de muncă şi să sporească producţia. Nivelul de angajare este, de aceea, determinat
de cererea totală în economie. Problema marii crize era aceea că prea puţini oameni cheltuiau şi
prea mulţi economiseau pentru „zile negre”, inconştienţi fiind de faptul că acestea veniseră deja.
Analiza lui J.M. Keynes se face la nivel macroeconomic, în termenii cantităţilor globale, folosind
un model matematic bazat pe următoarele ecuaţii de echilibru:
Y=C+I
S=Y–C
I=S
în care: Y - venitul naţional; C - cheltuielile pentru consum; S - economiile;I - investiţiile.

Dacă Y = C + I iar I = S, cererea şi oferta se echilibrează, se investesc toate economiile şi

se stabileşte echilibrul care asigură ocuparea forţei de muncă.
Cu o idee simplă Keynes a rezolvat misterul sistemului capitalist: apariţia ciclurilor de
afaceri, care produc şomaj şi sărăcie, amestecată cu bogăţia. Aceste cicluri se datorează unui
dezechilibru între economii şi investiţii. Nivelele scăzute de activitate şi şomajul sunt datorate
unei lipse de cerere în economie. Pentru a elimina şomajul, încurajează cheltuielile.
Dacă lumea afacerilor nu era doritoare să investească, deoarece nu întrezărea perspectiva
profitabilităţii, atunci guvernul era cel care trebuie să gestioneze proprietatea. În acest fel,
Keynes înlocuieşte „legea debuşeelor” formulată de J.B. Say, printr-o teorie a cererii efective.
Statul poate acţiona asupra cererii efective, prin dinamica cheltuielilor proprii. De asemenea,
printr-o politică fiscală, monetară şi bugetară el poate să influenţeze consumul gospodăriilor şi
investiţiile întreprinzătorilor.
După cel de-al doilea război mondial, o parte din economişti continuă gândirea
keynesistă, alţii regândesc unele postulate formulate de acesta. Astfel, a luat naştere curentul
neokeynesist de gândire economică.
Spre deosebire de keynesism, care punea pe primul plan intervenţia statului în economie
ca factor al echilibrului, reglementarea creditului şi a dobânzii, controlul asupra întreprinderilor
particulare, neokeynesiştii acordă o atenţie mare investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat,
utilizării politicii impozitelor şi controlul asupra salariilor, preţurilor şi a pieţei de stat.
Forma de adaptare a keynesismului la condiţiile acestei perioade, ocupând un loc aparte
în cadrul acestui curent, o reprezintă „teoria despre economia mixtă” a lui Paul A. Samuelson,
care a realizat „marea sinteză neoclasică”, astfel încât „macroeconomia şi microeconomia se află
în sfârşit în situaţia de a stabili relaţii diplomatice”.
 e) Neoliberalismul şi/sau monetarismul apare pe terenul realităţii economice
contemporane şi beneficiind de cuceririle ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente.
Ştiinţa economică contemporană se află, începând cu deceniul al VIII-lea al sec. XX, în faţa unei
noi situaţii clasice.
Unii autori numesc această perioadă neoliberală, cu formele ei actuale de manifestare -
monetarismul, alţii o consideră chiar perioada monetarismului.
Neoliberalismul este un curent de gândire care se bazează pe teoria clasică a
liberalismului economic, în condiţiile economiei postbelice. În concepţia adepţilor acestui curent,
concurenţa liberă nu este spontană ci trebuie să se sprijine pe o ordine legală, prin crearea unui
cadru juridic de către stat.
Monetarismul este un curent care abordează problemele la nivel macroeconomic,
conform căreia cel mai important element ce determină nivelul activităţii economice şi al
preţurilor îl constituie cantitatea de bani de pe piaţă.
În ultimele decenii, în gândirea economică contemporană coexistă şi se confruntă diverse
curente: radicali şi socialişti, keynesişti şi neokeynesişti, neoclasici şi monetarişti etc.
În concluzie, putem sublinia că economia politică a devenit o ştiinţă în epoca formării
naţiunilor şi a economiilor naţionale, având menirea de a cerceta şi de a sluji acest amplu proces
istoric. Pe această poziţie s-au situate mulţi economişti de seamă, inclusiv din România. În
perioada gândirii marxist-leniniste s-a imprimat economiei politice un caracter de clasă şi de
partid. Această orientare a dus, îndeosebi în fostele ţări socialiste, la prezentarea denaturată a
multor realităţi economice, ceea ce a agravat conţinutul ştiinţific al economiei politice.

Obiectul de studiu

Procesul de trasare a frontierelor obiectului de studiu al economiei contemporane este

extrem de complex. El cuprinde câteva aspecte principale, şi anume:
a) Delimitarea obiectului de studiu al economiei în cadrul ştiinţelor sociale, în sensul că
acesta a fost treptat delimitat la acea parte a vieţii sociale, reprezentată de activităţile şi relaţiile
economice dintre oameni;
b) Extinderea sferei problematicii cercetate de ştiinţa economică. Dacă mercantiliştii şi-
au concentrat atenţia asupra comerţului, iar fiziocraţii asupra agriculturii, clasicii englezi au
acordat atenţia principală industriei, fără însă a neglija celelalte domenii, curentele de gândire
economică care au urmat – neoclasic, keynesist, neokeynesist, au extins sfera preocupărilor
cercetării economice, tinzând s-o adapteze mereu la cerinţele vieţii economice reale.
c) Delimitarea obiectului cercetării ştiinţei economice fundamentale (economia politică
ş.a.) în raport cu celelalte ştiinţe economice. Dacă economia politică a evoluat ca ştiinţă teoretică
asupra ansamblului vieţii economice din fiecare ţară, precum şi asupra ansamblului economiei
mondiale, celelalte ştiinţe economice, denumite ştiinţe aplicative, au evoluat pe baza cercetării
faptelor din cadrul anumitor structuri ale vieţii economice.
Elementele specifice ale obiectului de studiu al economiei sunt:
a) Este o ştiinţă socială, care cercetează procese şi fenomene cu dublu caracter:
activităţile şi relaţiile economice cu caracter obiectiv şi implicarea oamenilor în activităţile şi
relaţiile economice, ceea ce imprimă şi un caracter subiectiv. Întrucât viaţa economică are rolul
determinant în ansamblul vieţii sociale, economia politică este una dintre cele mai importante
ştiinţe sociale contemporane.
 b) Este o ştiinţă teoretică, deoarece cunoaşterea ansamblului vieţii economice din fiecare
ţară şi a ansamblului economiei mondiale nu se poate realiza prin metode experimentale
(utilizate în ştiinţele naturii, în ştiinţele economice aplicative), ci prin metoda abstractizării, ceea
ce permite elaborarea diferitelor teorii cu privire la realitatea economică.
c) Este „ştiinţa intereselor materialiste” economice ale individului şi societăţii. Ca
urmare, economia politică are caracter naţional, deosebindu-se, sub acest aspect, de ştiinţele
naturii şi de ştiinţele logico-matematice, care au un caracter universal.
Răspunsurile la întrebările referitoare la obiectul economiei se completează cu
următoarele precizări: Virgil Madgearu arată că „economia politică nu studiază economia unui
individ sau a unor indivizi trăind izolat, ci raporturile sociale care se nasc între oameni cu prilejul
activităţii lor economice. Obiectul ştiinţei economice este viaţa economică. Mihail Manoilescu
sublinia că „economia este o ştiinţă socială, întrucât ea nu se ocupă cu fenomenele individuale, ci
de fenomenele cu caracter social, care au un aspect predominant de materialitate”
Concluzia la obiectul de studiu al economiei: Economia este ştiinţa care studiază
producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii în vederea desprinderii
legilor şi raporturilor de condiţionare şi interacţionare dintre fenomenele şi procesele economice,
scoţând în evidenţă metodele şi soluţiile de utilizare a resurselor atrase, cu caracter limitat, în
procesul de satisfacere a trebuinţelor social-umane.

Metode de cercetare

Analiza fenomenelor şi proceselor economice, a relaţiilor interne şi externe aparţinând

acestora, necesită folosirea unui sistem de metode.
Modalităţile de cercetare, în timp şi spaţiu, a realităţii economice şi mijloacele folosite în
acest scop, ne permit să prezentăm, succint, metodele de cercetare cu care operează economia
politică, şi anume:
a) Analiza şi sinteza presupune descompunerea în părţi a fenomenelor şi proceselor
economice, în scopul cercetării amănunţite (analiza) şi reunirea într-un tot a elementelor
considerate esenţiale (sinteza);
b) Inducţia şi deducţia reflectă modul de raţionare de la particular la general (inducţia),
respectiv de la general la particular (deducţia);
c) Experimentul economic presupune promovarea intenţionată în economie, a unor
fenomene şi/sau procese economice în scopul studierii legăturilor cu caracter de legitate şi a
consecinţelor social-economice.
d) Alte metode şi metodologii: procedeele statistico-matematice; cercetările operaţionale;
metoda scenariilor; principiul „caeteris paribus” (premisa că unele elemente ale analizei
economice sunt stabile); modelarea matematică (reproducerea matematică a unui proces
economic sub forma unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a
procesului şi fenomenului); metoda graficelor etc.

Rolul ştiinţei economice

Rolul economiei ca ştiinţă s-a amplificat continuu. Ca urmare, în epoca contemporană,

această ştiinţă îndeplineşte, în fiecare ţară, trei funcţii:
 funcţia cognitivă este funcţia fundamentală a economiei, deoarece realizarea acesteia
asigură afirmarea sa ca ştiinţă. Prin exercitarea acestei funcţii, economia produce ştiinţă:
 elaborează noi categorii, legi, principii, teorii, pe baza cercetării realităţilor vieţii
economice.
 funcţia instructiv-educativă a economiei ocupă un loc important în formarea orizontului
economic al cetăţenilor fiecărei ţări, urmărindu-se antrenarea lor în activităţi cât mai
eficiente, care să susţină interesele ţării respective.
 funcţia normativă a economiei se realizează prin fundamentarea, inclusiv de către
această ştiinţă, a strategiilor sau politicilor economice, atât ale statelor, cât şi ale agenţilor
economici.
Între cele trei funcţii principale ale economiei există interferenţe, ceea ce impune o
strânsă interacţiune a lor.
Creşterea complexităţii vieţii economice şi a procesului de cunoaştere a dus la sporirea
rolului teoriei economice şi la constituirea sistemului ştiinţelor economice, care cuprinde:
 ştiinţe economice fundamentale (istoria gândirii economice, economia politică, istoria
economiei naţionale);
 ştiinţe economice teoretico-aplicative (ştiinţe economice speciale
 finanţe, monedă şi bănci, economia muncii ş.a.; ştiinţe economice de ramură
 economia industriei; economia agriculturii ş.a.; ştiinţa întreprinderii, economia
mondială);
 ştiinţe de măsurare a fenomenelor şi proceselor economice (statistica, managementul,
marketingul);
 ştiinţe economice de graniţă (econometria, cibernetica economică ş.a.).