Colegiul Național 

“VasileAlecsandri”

-STUDIU DE CAZ-

CRITICISMUL JUNIMIST. TITU MAIORESCU.

Prof. coordonator: Popa Cătălina

Clasa a XI-a E

Elevi: Ciobotaru Adrian

Iordan Nicola Diana

Muraru Bianca Maria

Nistor Flaviu Cristian

Peligrad Maria Bianca Filofteea

An școlar 2020-2021
 Cuprins
1. Introducere

2. Junimea
2.1 Contextul social, politic și istoric
2.2 Etapele societății „Junimea”
2.3 Membrii fondatori

3. Titu Maiorescu
3.1 Viața lui

3.2 Contribuțiile aduse în Junimea

3.3 Studii și idei estitice

4. Criticismul junimist
4.1 Obiectivele societății Junimea
4.2 Ideologia
4.3 Teoria formelor fără fond
4.4 Influența Junimii asupra culturii române
4.5 Convorbiri literare

5. Concluzii

Bibliografie
1. INTRODUCERE

Academic vorbind, JUNIMEA este o societate literară românească,

inițiată de Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Iacob
Negruzzi la Iași, în 1863-1864. Și-a desfășurat activitatea prin ședințe literare
săptămânale, prelegeri publice, cu mijloace de formare a unui orizont larg
științific și de educare estetică, și prin revista „Convorbiri literare”, mai întâi la
Iași, apoi, din 1885, până la încetarea activității, în 1944, la București.

A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în

producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în
cultura română, combătând pseudocultura, superficialitatea, impostura,
introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română.

S-a pronunțat în problemele limbii și ortografiei (în special Maiorescu),

pledând pentru cultivarea unei limbi eliberate de exagerări puriste sau diverse
mode (ex. italienismul), pentru îmbogățirea și modernizarea limbii literare. A
încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia, acordându-le spații largi în
„Convorbiri literare”, mai ales în perioada bucureșteană..

Catergoric ne putem referi la Junimea ca la un grup de oameni, deveniti

in final prieteni, cu acelasi interese care isi petrec timpul impreuna, se amuza,
isi ofera critica constructiva reciproc si ajung sa schimbe radical evolutia
culturii romane.

Oricum ne-am referi la aceasta societate, putem afirma importanta pe care

a avut-o pentru literatura romaneasca si nu numai, iar acest studiu de caz este
menit sa evidentieze importanta societatii Junimea in istoria Romaniei si cum
aceasta a schimbat destinul Romaniei din punct de vedere cultural.
 La "Convorbiri literare"

“O, şefi ai unei generaţii,

Mândrie-a României naţii,
Luceferi răsărind lunar,
Rog convorbiţi mai literar!”
epigramă de Nicolae Iorga din revista "Convorbiri literare"
2. JUNIMEA

2.1. Contextul social, politic și istoric

Societatea Junimea ia naștere în anul 1863, la Iași, Titu Maiorescu

scriindu-i surorii lui pe 26 martie 1863: „...Am izbutit, în fine, să adun în jurul
meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor,
acum și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit” din
unițiativa unor tineri reveniți de la studii din străinătate care reprezentau o nouă
generație de intelectuali ce și-au impus puternic punctul de vedere în cadrul
culturii românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Petre P. Carp,
Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu – spiritus
rector ( „întemeietor al mişcării” sau „mentor al curentului”). Această asociație
are ca scop elaborarea unui curent cultural și literar care să joace rolul unei
mișcări de modernizare esențiale, de impact și de utilizare a spiritului critic cu
țelul de a respinge orice formă de pseudocultură, superficialitate, impostură,
aducând un suflu nou în gândirea și literatura română. Junimiștii susțin ideea de
întemeiere a literaturii române moderne la fel ca precedesorii lor, pașoptiștii,
chiar dacă aceștia s-au raportat critic la epoca pașoptistă (1830-1860). Astfel,
acest nou curent împrumută idei de continuitate cu direcția inițiată de către
Mihail Kogălniceanu, în revista „Dacia Literară”, dar înglobează și elemente
proprii rupte de trecut. Câteva teme comune sunt: promovarea unei literaturi
originale, specific românească, oprirea mimetismului în literatura română prin
preluarea multor elemente din culturile occidentale fără a avea ceva unic și
aplicarea unor principii valorice în actul critic. O primă manifestare a societății
a fost Cenaclul literar, al cărui președinte onorific a fost ales Vasile Alecsandri.
Membrii Junimii, la început, organizau întrunirile lor sub forma unor serii de
prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre
acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului". În
cadrul acestor întâlniri, invitații discutau pe marginea unor lucrări, fie ele
artistice sau științifice, încercând să stabilească valoarea lor estetică și
științifică.Cursul pe care îl ține Titu Maiorescu imediat după instalarea acestuia
la Iași cu un an înaintea înfăptuirii acestei societăți dovedește faptul că exista un
auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele științei, expuse în
formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în februarie 1864
cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu al „Prelecțiunilor populare”, abordând
probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori,
iar Titu Maiorescu de zece ori. Aceste „Prelecțiuni populare” devin o tradiție de
durată a „Junimii”,având loc neîncetat timp de șaptesprezece ani, mai întâi
asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri
unitare; din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu,
asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.Propagarea ideilor
junimiste este asigurată de faptul că asociația avea o tipografie proprie, o
librărie și că editează revista „Convorbiri literare”, începând cu anul 1867. În
cadrul acestei reviste se acordă spații largi textelor care abordau subiecte ce
țineau de problemele limbii și ortografiei, istorie, filologie, geografie (articolele
lui Maiorescu), dar în special erau publicate operele marilor clasici.La ședințele
„Junimii”, fundamental este spiritul critic, așa-numitul criticism, cel care stă
labaza acestei mișcări, caracterizat prin respectul adevărului, disocierea
valorilor și adaptarea ideilor la realități și posibilități. Limba artificială, falsa
erudiție și lipsa de gust sunt permanent semnalate și ironizate de membri, care
cultivă zeflemeaua și țin un dosar de enormități, un adevărat
„sottisier”(=culegere de prostii). Junimiștii își dau porecle pitorești: Iacob
Negruzzi e „sacul cu minciuni”, I. Caragiani „binehrănitul”, Lambrior, Tasu și
Panu alcătuiesc grupul celor „trei români”, sensibili la problemele naționale.
Asistența pasivă, condusă de matematicianul „papa”Culianu constituie
„caracuda”. Anecdotiști gustați sunt la Junimea Caragianiși Creangă, mai ales
cu anecdote „pe ulița scurtă”, deși acestea fac să roșească pe „pudicul" Naum,
stârnind în schimb delirul lui Vasile Pogor. Unii dintre conducătorii „Junimii”,
fiind conservatori moderați, adepți ai unui liberalism moderat, au creat în anul
1881, pe plan politic, în cadrul Partidului Conservator, o grupare distinctă –
junimiștii.

Portret colectiv al membrilor „Junimii” în 1883

2.2 Etapele societății „Junimea”

Prima etapă, numită și „etapa ieșeană”, între anii 1863 și 1874, are un
pronunțat caracter polemic, manifestându-se în trei direcții: limbă, literatură și
cultură. Tot în această perioada se elaborează principiile sociale și estetice ale
junimismului, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii,
apoi a marilor polemici cu „bărnuțiștii” (susținătorii ai omului politic Simion
Bărnuțiu, unul din principalii organiztori ai Revoluției de la 1848 din
Transilvania), cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din capitală, duse nu
numai de Titu Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor
Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burlă, Alexandru Chihac. În cadrul
acestei etape se impune necesitatea informării și educării publicului larg prin
desfășurarea „prelecțiunilor populare” în care erau discutate și dezbătute teme
variate, în diverse cicluri sistematice și organizate într-o formă academică ca să
facă publicul să îmbrățișeze cultura și să o perceapă ca factor de progres și
moralitate. Aceasta etapă marchează căutările de modele apte să aisgure
progresul la care aspira Titu Maiorescu. Interesul pentru literatură se mainfestă
din 1865, când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie
românească pentru școlari. Acest fapt i-a determinat pe junimiști să citească în
ședințele societății autorii mai vechi, pe ale căror texte și-au exersat spritul critic
și gustul literar. Prima etapă este marcată de adversitățile provocate de
junimiști, dar și de succesul dobândit în urma adeziunii lui Vasile Alecsandri și
prin descoperirea lui Mihai Eminescu.

A doua etapă, din 1874 până în 1885, este o etapă de consolidare, în

sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanții iluștri ai „direcției noi” în
poezia și proza română: Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, precum și
personalități din primulnrang în artă, știință și cultură, dar și scriitori aproape
nerecunoscuți astăzi, cum ar fi: Samson Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni. În
această perioadă ședințele din Iași, unde încă se tipărea revista „Convorbiri
literare”, se dublează cu cele din București, în diverse locuințe ale lui Maiorescu
și în cele din urmă în armonioasă casă din strada Mercur, unde Vasile
Alecsandri a citit „Fântâna Blanduziei” și „Despot-Vodă”, iar Caragiale a citit
„O noapte furtunoasă”, opere apărute în aceeași perioadă în „Convorbiri
literare” împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de
glorie absolută a revistei. A doua etapă este epoca în care se diminuează
teoretizarea criticismului în favoarea judecăților de valoare. Titu Maiorescu
elaborează studii esențiale prin care se impune ca autentic întemeietor al criticii
literare române moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul
civilizației, dar mai ales din domeniul limbii literare, necesare și pentru că în
anul 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu mai
susșinea utilitatea îmbogățirii vocabularului limbii române prin neologisme de
origine romantică, într-un studiu din 1881 („Neologismele”).
 A treia etapă, cunoscută și sub denumirea de „etapa bucureșteană”,
începe din 1885, când revista „Convorbiri literare” este mutată la București, la
fel ca întreaga societate „Junimea”. Această etapă are un puternic caracter
universitar, prin studiile de specialitate din domeniile: istorie, filozofie,
filologie, geografie (A.D. Xenopol, Vasile Conta, Alexandru Lambrior, Mihail
Dragomirescu, Simion Mehedinți). Revista va apărea până în 1944, dar nu va
mai atinge gradul de popularitate din primele două decenii

2.3. Membrii fondatori

Petre P. Carp

S-a născut pe 29 iunie 1837 la Iași și a murit pe 19

iunie 1919, în Țibănești, județul Iași, unde își
petrecea verile în timpul copilăriei.

A fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

La vârsta de 13 ani, în 1850, este trimis la Berlin unde învață la Liceul Francez.

În anul 1858 se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul

Universitățiidin Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la înfăptuirea
societății Junimea în primăvara anului 1864.
A fost inițiat în francmasonerie la 21 octombrie 1867 în Loja Steaua României
din Iași, iar la 19 noiembrie același an, primește gradul de Companion.

El a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la

conducereaRomâniei. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al
Locotenenței domnești,iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României
la Paris (mai 1867 – iulie1867).Fiind unadept al ideilor junimiste, s-a remarcat
ca unul dintre fruntașii PartiduluiConservator din acea perioadă. A fost ales în
numeroase rânduri deputat și senator înParlamentul României. A îndeplinit
numeroase funcții politice în cadrul guvernelorcare au succedat la conducerea
țării după plecarea domnitorului Cuza, ocupând funcția de Prim-ministru al
României de două ori.

Vasile Pogor

S-a născut la data de 20 august 1833 în Iași, fiind

fiul comisului Vasile Pogor și Zoei Cerchez.

El a studiat la pensionul Malgouverne din orașul

Iași, apoi din anul 1849 și-a continuat studiile
secundare și cele juridice la Paris.

Intră în magistratură după ce revine în țară, lucrând ca membru la Tribunalul

Iași și la Curtea de Apel Iași.
De asemenea, la fel ca alți membri ai Junimii, participă la coaliția politică
pentru înlăturarea de la putere a lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea
regimului politic va deveni un om politic influent în Partidul Conservator în
cadrul aripei junimiștilor, ocupând funcții de prefect al județului Iași, ministru al
Cultelor și al Instrucțiunii Publice, primar al Iașului de mai multe ori și deputat,
iar în 1891 devine membru fondator al Partidului Constituțional („junimist”).

Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii Societății „Junimea” și ai revistei

„Convorbiri literare”, unde și-a publicat scrieri în proză, versuri și traduceri din
Horațiu (Quintus Horatius Flaccus), Hugo, Gauthier, Baudelaire. Poeziile sale
aduceau la acea vreme un aer de prospețime și o nuanță de umor, chiar dacă
acestea aufost puține la număr: „Pastelul unei marchize”, „Melancolie”,
„Magnitudo Parri”, „Sfinx egiptean”.

A fost inițiat la 14 martie 1866, în loja masonică ieșeană „Steaua României”,

într-o lună de zile primind gradele de Companion și Maestru al aceleiași loji. La
5 noiembrie 1866, Marele Orient al Franței îi eliberează o diplomă, prin care îi
recunoaște gradul 18.

Vasile Pogor moare pe data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium, astăzi

cartier al municipiului Iași.
 Iacob Negruzzi

A fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist,

profesor, politician și președinte al Academiei
Române.

Iacob Negruzzi este cel de-al doilea fiu al lui

Costache Negruzzi și Mariei Gane. În anul 1853
este trimis de către tatăl său în Germania alături de fratele său, Leon, unde
urmeaza liceul, iar din anul 1859 studiaza dreptul, obținând doctoratul în 1863.

Devine pofesor de drept comercial la Universitatea din Iași după ce revine în

țară, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu,
se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București , unde profesează
până în anul 1897, când iese la pensie.

În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Vasile Pogor, Titu Maiorescu și

Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale
„Convorbiri literare”, pe care o conduce 28 de ani în perioada 1867-1895, Iacob
Negruzzi fiind un conducător excelent de revistă, atrăgând spiritele cele mai
alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.

Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și

culturaromână în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila „Miron și Florica”
în 1870, satire,epistole, schițe, romanul „Mihai Vereanu” 1873, piese de teatru,
memoriale de călătoriiși un volum de memorii intitulat sugestiv „Amintiri de la
Junimea” în 1921.

Este inițiat în anul 1866, în Loja masonică ieșeană „Steaua României”, unde
primește în anul următor gradele de Companion și Maestru. Iacob Negruzzi a
fost Venerabilul acestei loji în 1886.

Iacob Negruzzi a fost membru al Partidului Conservator, ocupând funcția de

deputat și senator de Iași, fiind memorabilă intervenția sa din anul 1888 pentru
acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu.

El a fost și Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori
vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în
calitate de președinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926)
și secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925).

Acesta moare pe 6 ianuarie 1932 la București.

Theodor Rosetti

S-a născut pe 4 mai 1837 la Iași.

Theodor Rosetti a fost un om politic român,

publicist, jurist, diplomat, fondatoral Societăţii
Junimea, membru de onoare al Academiei Române.
Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săierau
postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora sa mai mare,
ElenaRosetti, va fi viitoarea soţie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Tânărul Rosettiîncepe liceul la Lvov, dar îl termină la Viena în anul 1855.

Studiile universitare leurmează la Facultatea de Drept din Viena (1855 - 1859),
iar licenţa în ştiinţe juridice oobţine la Paris.

Este numit judecător la Tribunalul Iaşi (19 ianuarie 1861), la Curtea de Apel
Iaşi şiprefect al judeţului Vaslui. În paralel, începând cu 11 mai 1864, Rosetti
predăeconomie politică şi finanţe la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.
Magistrat de elită, Rosetti a fost membru alCurţii Permanente de Arbitraj
Internaţional de la Haga. Începând cu 26 noiembrie 1873, ocupă în mai multe
rânduri poziţia de consilier laÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Totodată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţiiliterare

„Junimea”în 1863, participând şi la întocmirea principalelor linii de
direcţiepentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”, contribuind la
dezvoltareaspiritului critic în literatura românească.

Theodor Rosetti a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai secolului
alXIX-lea, făcând parte din Partidul Conservator.

El moare la București la vârsta de 86 de ani pe data de 17 iulie 1923

3.Titu Maiorescu

3.1 Viața lui Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu, născut pe 15

februarie 1840, a fost un academician,
avocat, critic literar, eseist, estet,
filosof, pedagog, politician și scriitor
român mason, prim-ministru al
României între 1912 și 1914, ministru
de interne, membru fondator al
Academiei Române. Intre anii 1846 si
1848, Titu Maiorescu este înscris la
școala primară din Craiova, urmând să
absolve școala primară în 1850. In anul
1851, familia Maiorescu se mută la Viena, unde Maiorescu este înscris în clasa
întâi la Gimnaziul Academic(anexa pentru externi a Academiei Terziene),
urmând ca, in anul 1858 să absolve academia ca șef de promoție. Studii: Titu
Maiorescu obține la Giessen doctoratul “magna cum laude”, mai apoi licența în
litere și filosofie la Sorbona, și, nu în ultimul rând, licența in drept. La 17
decembrie 1860, Maiorescu primește titlul “licencé ès lettres” urmând ca până
la finalul lui 1861 să părăseasca Parisul. Cariera Universitară În anul 1862,
Maiorescu devine procuror al Tribunalului de Ilfov. După căsătoria cu Clara
Kremnitz, devine profesor la Universitatea din Iași si director al Gimnaziului
Central. Ajunge ca, în 1863 sa devină decan al Facultății de Filosofie a
Universității din Iași. Cariera “sociala”: Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu
Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului
recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice
de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care era nevoie
de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale
apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune
vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor
universitar (la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și
rector la aceeași vârstă, academician (membru
al Academiei Române) la 27 de ani, deputat la
30, ministru la 34 de ani. Dar această
ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de
grele încercări, precum procesul care i-a fost
intentat în urma calomniilor aduse de
adversarii săi politici, care atrăseseră și
suspendarea lui din toate funcțiile în 1864,
până când verdictul de achitare din anul
următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui. A
fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al
cărei Venerabil era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867,
primește gradele de Companion și Maestru.

Știați că..Titu Maiorescu era misogin? Titu Maiorescu a declarat într-o

conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că femeile își merită locul
de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic. „Cum am putea într-
adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate
craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai
dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității
materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate
mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“. „Cu cât înaintăm însă în
civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și
muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să
fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște
cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie
să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin
descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când
femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De
aici, nici îndoială, diferența craniană“. Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu Titu
Maiorescu pune bazele criticii literare românești bazate pe o judecată pertinentă
a valorii estetice a operelor artistice luate în discuție. În studiul său “O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867” Maiorescu atrage atenția poeților ca
operă literară trebuie să reflecte concordanță între formă și continut. Pentru el
“Poezia,ca toate artele, este chemată să exprime frumosul, în deosebire de
știința care se ocupă de adevar”.Poezia are, așadar, misiunea de a transmite
“imagini sensibile în fantezia auditoriului”, de a sensibiliza receptorul, lucru
realizabil, după părerea criticului, prin folosirea figurilor de stil bine conturate:
epitete, comparații, personificări.

3.2 Contribuția în Junimea

Titu Maiorescu a fost unul dintre fondatorii Junimii. Maiorescu a avut un

rol definitoriu in cadrul societății Junimea, impunându-se ca adevăratul ei
conducător, iar în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural și literar. Domeniile
de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase. Acesta se
remarcă, însă, cu studiul : “ În contra direcției de astăzi în cultura română”, în
care este formulată teoria formelor fară fond, în care Maiorescu critică dur
împrumutarea formelor de culturi apusene fară a le adapta la condițiile
existente, concluzia lui Maiorescu fiind: “ Căci fară cultură poate încă trăi un
popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această
formă binefăcătoare a vieții omenești, dar cu o cultura falsă nu poate trăi un
popor”

3.3 Studii si idei estetice

Raportul formă-conținut este teoretizat în “O cercetare critică asupra

poeziei române” de la 1867, articol ce constituie sistemul estetic maiorescian,
axat stabilirea unui set de principii estetice, care să-i ghideze pe poeți și pe
critici. Considerat actul de naştere a criticii româneşti, articolul nu
intenționează să furnizeze reguli de concepere a poeziei, ci sugestii în maniera
de a o înțelege și a o interpreta.

Acesta este structurat în două capitole:

Condițiunea materială a poeziei, care analizează forma discursului liric;

Condițiunea ideală a poeziei, care analizează conținutul ideatic.

„Cercetarea" debutează cu distincția dintre valorile ştiințifice, politice,

care au ca scop adevărul, şi valorile estetice, care au ca scop frumosul. Adevărul
cuprinde idei, produse ale rațiunii, în timp ce frumosul conține ,”idei
manifestate în materie sensibilă", ce izvorăsc din latura afectivă. De aceea,
poezia trebuie să conserve idei, stări, sentimente general umane, şi nu
evenimente politice sau ştiințifice, perisabile prin natura lor. Dacă pictura are ca
material artistic culorile, muzica sunetele, sculptura lemnul sau piatra,
materialul poetic e reprezentat de imagi- nile artistice care stabilesc
corespondențe între cuvânt şi suflet, inducând stări de emoție, bucurie, tristețe
etc.

Poetul trebuie să fie original în exprimare şi interpretare, pentru a evita

folosirea unor figuri de stil uzate în literatura anterioară. Condițiunea ideală
propune o delimitare între universul fizic, exterior, şi cel sufletesc, interior.
Poezia constituie o delectare estetică, în timp ce ştiința e consumatoare de
energii. Prima proclamă comuniunea sufletească, cealaltă dezbină, una are
continuitate în timp, a doua este momentană, ocazională.

In final se recomandă crearea unui echilibru între conținutul ideatic și

numărul de cuvinte, pentru ca produsul poetic să transmită o stare de înălțare
sufletească, ca urmare a transfigurării realității. Reușita poetică este asigurată de
crearea unei aşteptări, a unei tensiuni, rezultat al gradării acțiunii spre
culminarea finală. La sfârșitul acestei dezbateri, criticul mărturiseşte că intenția
sa nu este de a crea poeți, după cum estetica nu a creat niciodată frumosul, iar
logica adevărul. Doreste doar să furnizeze celorlalți mijloacele necesare pentru
a discerne între talentul înnăscut şi mediocritate, între capodoperă și imitație.

Distincția obiectiv-subiectiv în analizarea operei artistice, dezbătută în

articolul “Poeți și critici” (1886) aduce în discuție capacitatea unui scriitor de a
analiza pertinent propria operă sau pe cea a unui alt autor. Punctul de plecare îl
constituie denigrarea lui Vasile Alecsandri de către Barbu Ştefanescu
Delavrancea și Alexandru Vlahuță, scriitori pe care Titu Maiorescu îi apreciază,
de altfel, dar cu ale căror critici nu este de acord. Acest incident determină o
analiză a raporturilor dintre capacitățile creatoare și cele analitice ale aceleiaşi
personalități. Titu Maiorescu îşi exprimă cu fermitate convingerea că „între
natura poetului și natura criticului este o incompatibilitate radicală", idee
susținută de o serie de opoziții. In primul rând, poetul este o individualitate, cu o
sensibilitate aparte, care dă măsura originalitatii sale, condiție absolut necesară
pentru statutul de poet. Criticul este insa mai puțin impresionabil și mai puțin
individual, pentru că analizează produsul individualității celorlalți. Poetul este
“refractar", „inflexibil" la opiniile, altor creatori şi, deci, „părtinitor" (subiectiv),
în timp ce criticul e “transparent", „flexibil" la ideile poeților, capabil aşadar să
se exprime “nepărtinitor" (obiectiv).
 Raportul etic-estetic în artă este analizat în articolul Comediile d-lui
I.L. Caragiale (1885), pornind de la acuzațiile de imoralitate și trivialitate care îi
sunt aduse dramaturgului român de un public cu un gust estetic neformat. Titu
Maiorescu stabileşte un set de criterii care permit evaluarea unei opere de artă,
eliminând confuzia dintre valoarea etică şi cea estetică a artei: originalitate prin
viziunea ironică asupra societății, inspirație din realită- țile contemporane, bună
cunoaştere a artei dramatice. Opera lui Caragiale nu este imorală pentru că
prezintă o lume decăzută și coruptă („un limbagiu academic în gura lui Nae
Ipingescu ar nimici toată lucrarea"), aşa cum sculptura Venus din Milo nu este
imorală pentru că este pe jumătate nud. O operă literară perfectă este morală
prin însăşi perfecțiunea ei, deoarece produce cititorului ,o înălțare impersonală",
care it purifică de preocupările egoiste cotidiene (catharsisul din tragedia antică
grecească), determinându-l ,să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în
lumea ficțiunii ideale".

Problematica geniului este abordată de Maiorescu în articolul

Eminescu și poeziile lui (1889). Este criticul care îl consacră pe Eminescu şi îi
recunoaşte geniul înnăscut. Prima parte a articolului conturează cel mai reușiț
portret moral al lui Eminescu, de un realism tulburător, conceput cu admirație
sinceră față de talentul poetului care a reușit să influențeze radical cursul poeziei
româneşti moderne printr-o deplină sincronizare cu sensibilitatea europeană și
prin adaptarea limbii române la conținutul poetic superior. Pentru a face
accesibilă cititorilor personalitatea lui Eminescu, Titu Maiorescu realizează
distincția dintre eul empiric (omul) şi eul artistic (creatorul), între om şi
biografia sa, între creator şi critica sa, reliefând o natură complexă,
contradictorie, greu de definit. Din punctul său de vedere, poetul ignoră cu
desăvârşire lumea materială, cu meschinăriile şi constrângerile sale şi trăieşte
exclusiv în „lumea ideilor generale". Viața dezordonată pe care o duce poetul și
nebunia nu reprezintă, astfel, decât o inaderență funciară la regulile unei lumi cu
care e în total dezacord. Eminescu a fost un personaj și un scriitor romantic prin
însăşi natura sa, şi nu determinat de datele unei societăți pe care a negat-o cu
vehemență; ar fi fost la fel, indiferent de în care s-ar fi născut. Pesimist, nu a
fost un nefericit, fiind mai presus de condiționările materiale, pe care le-a privit
cu o „seninătate abstractă". A doua parte a articolului cuprinde observații critice
referitoare la forma versului eminescian, de o sonoritate aparte. Remarcă
“mânuirea perfectă a Iimbei materne", „armonia aproape onomatopeică a
versurilor", „splendoarea unei rime surprinzatoare", care foloseşte numele
proprii sau împreunarea cu un cuvânt prescurtat etc. In final, Maiorescu exprimă
sintetic importanța covârşitoare pe care o are Eminescu asupra limbii şi
literaturii române: „literatvra poetică română va începe secolul al 20-lea sub
auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul
Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pană astaži, va fi punctul de plecare
pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești."

Combaterea etimologismului și a împrumuturilor lexicale excesive are

loc în articole precum Beția de cuvinte (1873), Despre scrierea limbei române
(1866) şi Neologismele (1881). Pe lângă preocupările sale literare, Maiorescu se
dedica și cultivării limbii române, despre care consideră că evoluează dupa uzul
vorbitorilor, şi nu sub influența legilor inventate de filologi. Intervențiile sale
soluționează problema spinoasă a ortografiei în spiritul unui fonetism rațional
(cuvintele se pronunță la fel cum se scriu), determinând abandonarea sistemelor
ortografice etimologizante (cuvintele se scriu diferit de pronunțarea lor,
conservând forme ale evoluției lor din limba-mama), care împiedică
modernizarea limbii române. In egală măsurà combate excesul de împrumuturi
lexicale, considerând că neologismele sunt necesare doar atunci când limba
română nu dispune de cuvinte care så redea cu exactitate o anumità idee. De
asemenea, respinge calcul lingvistic (traducerea mot-à-mot a unor expresii
idiomatice din alte limbi), sustinând ca expresiile idiomatice au valoare doar în
contextul poporului care le-a creat, datorità semnificației atribuite, care se
pierde prin traducere. Oferà ca exemplu expresia ,katzemmusik", din limba
germană, tradusa prin „muzica de pisici", lipsita de sens în limba româna,
desemnând in limba de origine “o muzica in bataie de joc".

4. Criticismul junimist

4.1 Obiectivele societății Junimea

Dintre cele mai importante obiective ale Junimi, enumerăm: Cultivarea

gustului estetic al cititorilor prin intermediul „prelecțiunilor populare",
conferinte lunare organizate pe teme din domenii cât mai variate: literatură,
istorie, filosofie, psihologie, logică etc.

Prelecțiunile se desfașurau intr-o atmosfera auster-academică: oratorul

desemnat să susțină o prelegere purta frac şi mănuşi albe și îşi construia
discursul în conformitate cu regulile oratoriei clasice, Intra şi ieşea discret din
sala, vorbea liber, dar nu dezorganizat, timp de 45 de minute, și nu trebuia să
aștepte aplauzele sau aprecierile auditoriului, alcatuit de regula din femei
aparținând inaltei societăți, studenți sau elevi din clasele terminale.

Uneori, printre ascultători se afla şi regele Carol I, care aprecia și susținea

acest tip de manifestare culturală. Impunerea unor opere originale care să
contracareze imitația operelor straine, lipsite de valoare estetică, și proliferarea
unor autori fără talent, epigoni ai secolului său.

Aceste idei vor fi dezvoltate în articolul „O cercetare critica asupra

poeziei române” de la 1867.

• Dezvoltarea spiritului critic prin acțiunile lui Titu Maiorescu, atât în

planul teoretizarii, cât și al evaluării operelor literare. Criticul literar trebuie să
fie „nepartinitor" in judecățile de valoare și să aplice întotdeauna în aprecierile
sale criteriul estetic. Este promovată o critică obiectivă și estetică.

• Promovarea valorilor naționale prin atenția acordată tradiției (repudierea

„formelor fără fond") şi folclorului românesc, prin publicarea în paginile
revistei „Convorbiri literare" a operelor unor scriitori consacrați, precum Vasile
Alecsandri, dar și prin descoperirea și încurajarea unor tineri scriitori talentați
precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Mihail
Sadoveanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti etc. Unificarea limbii literare prin
respingereà etimologismului și adoptarea scrierii fonetice, dar şi prin
combaterea oricărei forme de exces lingvistic-latinizarea limbii sau
neologizarea exagerată.

4.2 Ideologie

Constituit mai înainte de toate în cadrul câmpului intelectual şi glisand

apoi către politic, junimismul păstreaza în comportamentul său reminiscenţele
societăţii culturale, acţiunea guvernamentală fiind reflexul unui proiect
precedând-o.

Ideologia junimistă avea la bază gândirea filosofică germană precum şi

elemente ale tradiţionalismului românesc. Acesta reprezintă o orientare social –
politică şi culturală îndreptată spre considerarea nediferențiată, necritică a
valorilor tradiției, un ataşament (exagerat) față de tradiție.

Tradiţionaliştii sunt autohtonişti, admiratori necondiţionati ai traco-daco-

geţilor, ai civilizaţiei româneşti medievale şi ai civilizaţiei Răsăritene.
Concepţia tradiţionalistă afirmă că valorile, cutumele sau instituţiile tradiţionale
sunt sursa autorităţii, iar respectarea lor, o condiţie a puterii şi deci, a menţinerii
ordinii sociale.

Junimiştii au fost primii adepţi ai tradiţionalismului.Toţi cei care au

îmbrăţişat acest curent au fost incadraţi de istorici în rândul conservatorilor.
Convingerile tradiţionaliste au avut ca bază, următoarele idei:

- Critica generaţiei de la 1848

–Triada istorism – evolutionism– organicism

- Antinomia cultură- civilizaţie

Critica generaţiei paşoptiste s-a bazat în special pe condamnarea “arderii

etapelor”. Această procedură era vazută ca una nepotrivită, care anula cu totul
esenţa poporului român şi care introducea în interiorul ţării modele preluate din
Occident care în opinia junimiştilor deveneau inaplicabile în spaţiul românesc.
Pe de-o parte critica junimistă cu privire la ritmul prea altert în care se realiza
progresul, era corectă. La jumătatea secolului al XIX – lea şi până în perioada
interbelică, chiar spre cel de-al Doilea Război Mondial, mai mult de 90% din
populaţia ţării locuia în mediul rural. Ca atare, exista o societate dominant
agrară. Paşoptiştii au introdus instituţii şi alte modele de organizare occidentale.
Cel mai viu exemplu este cel al Constituţiei din 1866, de inspiraţie belgiană,
aceasta fiind aspru contestată. Pe de altă parte Occidentul demarase
modernizarea cu un secol înaintea românilor. Un ritm lent aplicat progresului ar
fi însemnat păstrarea sau chiar mărirea retardului social, cultural, politic,
economic, instituţional, etc. Ceea ce se constată este apariţia unei contraelite
tinere care va forma un nou curent politic şi literar, acest fapt fiind marcă a
progresului, deoarece este primul conflict ideologic, care se formează la nivelul
gândirii politice româneşti.

Deşi nu aveau o atitudine prodemocratică, prin conflictul cu liberalii si

paşoptiştii,junimiştii vor lua parte la formarea democraţiei româneşti, deoarece
conflictul şi consensul sunt marcă a unei gândiri democratice. Conform
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, istorismul este un principiu care
susţine ca evenimentele şi fenomenele trebuie studiate în procesul apariţiei şi
dezvoltării lor istorice. Adaptat la realitatea românească, acesta face apel la
istorie si la rădăcinile seculare ale poporului român. Junimiştii au identificat
istorismul românesc cu etnogeneza acestui popor. Ca atare, susţineau că românii
s-au format în urma ocupării Daciei de către romani. Astfel poporul rămas în
urma Retragerii Aureliene este unul profund latinizat, o simbioză între daci şi
romani. Evoluţionismul este o concepţie filosofică potrivit căreia orice fel de
materie este supusă unui proces de evoluţie continua. Această definiţie este însă
mult prea ştiinţfică şi în consecinţa prea generală pentru a putea fi utilizată ca
atare. Evoluţionismul reprezintă o modalitate prin care societatea trebuie să se
modifice în baza unor transformări lente şi successive. Argumentele acestei
teorii provin din zona istoriei, a socialului şi al culturii.

Unul dintre principiile esenţiale pe care s-a caldit filozofia socială a fost
ideea evoluţionismului istoric. Junimiştii au preluat evoluţionismul lui Spencer
şi au selectat din concepţia sa ideea progresului treptat. Opera filozofului englez
servea pe de-o parte ca fundament teoretic în afirmarea unei concepţii ştiinţifice
despre natură şi pentru demonstrarea necesităţii evoluţiei organice; pe de altă
parte, însă, ea servea în mod făţiş împotriva progresului social înteles ca
depăşire a rânduielilor burghezo-feudale, împotriva mişcării socialiste.
Principiul evoluţionist a fost utilizat ca argument in demonstraţiile privind
pericolul trecerilor prea bruşte de la o etapă culturală la alta.
 Organicismul este un curent sociologic ce afirmă că o naţiune există sub
forma unui corp viu, unui organism social. Străvechea metaforă a organismului,
moştenită de europeni din antichitatea greco-romană, cunoştea cam de pe la
jumătatea secolului trecut, un reviriment considerabil. Astfel, după regresul
imaginaţiei şi argumentaţiei organiciste ce se datorase fascinaţiei secolului XVII
pentru mecanism (ceasornicul, în primul rând), chiar secolul Luminilor
cunoscuse relansarea unor idei biologiste. Ele trebuie căutate cu precădere în
zona de formare a discursului contrarevoluţionar, fiindcă era inevitabil ca
principiile Revoluţiei franceze - expresia radicală a Luminilor - să nu determine
la adversari valori complementare. Triada istorim – evoluţionism –
organicism va fi preluată de toţi reprezentanţii curentelor tradiţionaliste, şi
anume de: semănătorişti, poporanişti, socialişti şi junimişti.

Antinomia cultură – civilizaţie se va construi pe bazele evoluţionismul

organicist, deoarece cultura nu se poate constitui decât gradual prin cumularea
unor elemente atât interioare cât şi exterioare care însă se vor adapta realităţii
naţionale, şi care se vor diviza in sferele tradiţiilor, obiceiurilor, religiei, istoriei,
limbii, fiind înglobate într-o sferă cuprinzătoare şi anume cea a naţiunii, aşa
cum era ea percepută în spaţiul german. Antinomia cultură – civilizaţie aduce în
discuţie cele două elemente care caracterizează o societate modernă: cultura şi
civilizaţia. Prin cultură se înţelege subsumarea tuturor elementelor care stau la
baza unei naţiuni. Termenul acesta a apărut la începutul secolului XIX. Herder a
utilizat frecvent conceptul prin care se înţelegea progres intelectual şi material.

Civilizaţia este marca formelor exterioare reflectată mai ales prin gradul
de progres, prin pozitivism şi raţionalism. Termenul de civilizaţie îl vom găsi la
raţionaliştii francezi ai secolului al XVIII-lea, la 1789 reprezentând un termen
opus feudalismului. Pozitivismul este un curent de gândire, care are ca
principiu esenţial teoria conform căreia, cunoaşterea poate ajunge la un nivel
înalt doar pe calea ştiinţifică. Raţionalismul este o doctrină filosofică care
susţine adevărul ca fiind determinat în baza raţiunii şi nu a credinţei. Antinomia
cultură – civilizaţie este privită prin prisma comparaţiei dintre sat şi oraş. Prin
analogie cu literatura, cele mai potrivite exemple in acest caz ar fi Ion Creangă
şi Ion Luca Caragiale. La Creangă, tot ceea ce are legătură cu oraşul este
indezirabil, iar satul este ridicat la rang de ideal, sărăcia fiind autohtonă, şi prea
puţin deranjantă pentru ţăranul de rând. De facto critica adusă oraşului este
adresată Bucureştiului, devenit capitala unui noi stat. În timp ce acesta
înfloreşte, Iaşiul rămâne la nivelul unui “târg”. La Caragiale, este descris perfect
oraşul cu atmosfera lui tipică, plină de funcț ionari, dame cochete si copii
râzgâiaţi. Dramaturgul critică indeosebi, clasa politică radical – liberală. Prin
astfel de scrieri pline de subînţelesuri si critici discrete dar totodată acide, cu sau
fără voia lor, junimiştii subliniază liniştea vieţii rurale, în care sărăcia nu este o
povară, deoarece ţăranul va avea întotdeauna ce pune pe masă; şi agitaţia
urbană, în care primează avariţia şi interesele de ordin personal. Junimismul a
precipitat trecerea de la tradiţionalism la conservatorism. Primele elemente
conservatoare apar la 1848, observându-se cu precădere în Petiţiunea -
Proclamaţie de la Iaşi, care avea un caracter moderat privind Regulamentele
Organice, acestea nefiind contestate.

Conservatorismul este acea atitudine de susţinere a vechilor forme ale

vieţii politice, economice şi culturale. Conservatorii nu resping progresul, ci pun
accent pe tradiţie şi religie. Esenţa conservatorismului este perceperea tradiţiilor
ca izvor de înţelepciune. Proiectul politic conservator sintetizează şi
promovează , în esenţă, interese ale nobilimii fiind adversar al burgheziei,
exponenţi a intereselor băneşti, industriale şi comerciale. Cronologic termenul
de conservator e pronunţat pentru prima oară în spaţiul românesc de Mihail
Sturdza la 1823 pentru a defini starea de spirit opusă “novatorilor”, avandu-şi
expresia închegată în Constituţia Cărvunarilor. Epoca Divanurilor Ad-Hoc este
martora cristalizării unui conservatorism, dinstanţânu-se de apărarea lipsită de
orizont a privilegiilor feudale, nostalgică a ordinii regulamentare. Junimiştii
erau superiori conservatorilor “puri”, deoarece recunoşteau necesitatea evoluţiei
sociale, ei apărau şi promovau opinii ostile progresului adevărat, atâta vreme cât
îl concepeau că o continuitate la nesfârşit, nicăieri supusă unei transformări de
ordin calitativ. Dupa 1888, conservatorii au încercat să aplice programul “Era
nouă” elaborat de junimişti, prin persoana lui P.P.Carp. Acesta avea în vedere
sprijinirea micii industrii şi a meseriilor tradiţionale, aplicarea unor tarife
vamale protecţioniste precum şi organizarea unei administraţii eficiente.

Cei care au influenţat teoretizarea acestui tip de gândire românesc sunt

filosofi de marcă precum Schopenhauer, Kant sau Hegel. Ceea ce au preluat
junimiştii de la Schopenahuer nu e numai sistemul filozofic spiritualist, fronda
antipedantă, discreditarea didacticismului pretenţios, ci şi tendinţa pe care o
degaja acel weltanschauung (credinţa) particular al filozofului german,
atirevoluţionarismul, acel dispreţ pentru democraţie. Schopenhauer dezvoltă
însă, şi o teorie antiburgheză, apropiindu-se oarecum de teoria conservatoare a
lui Burke, considerat a fi părintele conservatorismului politic. Edmund Burke
identifică ca principii ale gândirii conservatoare şase teme de reflecţie şi anume:
”importanţa religiei, pericolul injustiţiei faţă de indivizi în numele reformei,
dezirabilitatea distincţiei între ierarhie şi status social, inviolabilitatea
proprietăţii private, aprecierea societăţii ca organism, mai puţin mecanism, şi
valoarea continuităţii cu trecutul”. Pledoaria pentru tradiţie în viziunea lui
Burke este cu atât mai complexă cu cât presupune şi melanjul strategiilor
îndelungate şi al reformelor progresive. Junimismul este un curent ideologic de
elevată ţinută intelectuală, care a afirmat cu nedezminţită consecvenţă
raţionalismul şi spiritul de toleranţă, darwinismul şi spencerianismul.
“Germanismul “ Junimii a constituit o “formulă creată de opinia publică
contemporană” şi a fost perceput ca o contrapondere la ceea ce în prima
jumatate a secolului XIX a constituit influenţa franceză in Principate.
Liberalismul şi socialismul sunt blamabile în măsura în care infiltrarea
intelectuală a precipitatat disoluţia ordinii tradiţionale.

De altfel, partidele politice erau privite cu o oarecare rezervă de junimişti,

în această privinţă I.L.Caragiale a formulat o evaluare aspră : “Partidele politice,
în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese
vechi sau noi de clasă şi prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există
în România”; formulare excesivă dar în esenţă corectă. Conservatorismul
eminescian va fi dus la extrem prin atitudinea sa antisemită. El dispreţuia tot
ceea ce era străin de valorile neamului român, dar everii au fost laitmotivul
criticii sale. Sigur, faptul că geniul lui literar şi filosofic este de necontesat nu
semnifică faptul că gândirea sa politică era corectă. Atât de puternică era
adversitatea sa faţă de everi, încât extrema dreaptă ajunsese să se legitmeze ca
urmaşi ai gândirii eminesciene. Fapt ce era sigur un pretext, deoarece Eminescu
dorea doar îndepărtarea evreilor din sfera oricărei activităţi politice, economice,
administrative, însă nu era un extremist. Ca dovadă că Eminescu, era un
antisemit moderat stau scrierile sale. Opera sa politică pune într-adevăr
problema generalizării: “Ni pare rău de cei puţini evrei, cari prin valoarea lor
personală, merită a forma o excepţie, dar restul?” Prin ce muncă sau sacrificii
şi-au câştigat dreptul de a aspria la drepturi egale cu cetăţeanul român? Ei au
luptat cu turcii, tătării, polonezii, ungurii? “ Iată cum în două fraze se
concentrează o mare parte a gândirii eminesciene. Mihai Eminescu era un
naţionalist convins, promonarhic, un antiliberal, antiburghez, antisocialist, un
iubitor ai marilor personalităţi istorice, devenite simboluri, un apărător al clasei
ţărăneşti. Cu toate acestea, admitea că dezvoltarea ţării nu se poate realiza în
lipsa unei industrii.
4.3 Teoria formelor fără fond-„stafii fără trup”, „iluzii fără adevăr”

Ajungem astfel la una din tezele centrale ale întregii concepții junimiste,
așa cum a fost ea definitivată de Titu Maiorescu:evoluția organică a culturii și,
implicit, a societății. Ideea centrală a acestei gândiri este că ansamblul cultural
reprezintă un organism care are propriile legi de dezvoltare, astfel că acesta se
dezvoltă treptat, are o evoluție conformă cu nivelul de dezvoltare al societății.
Acest evoluționism reprezintă ”cheia concepțiie lor filozofice, politice și
culturale”.

Maiorescu promovează această teză într-un studiu publicat în 1868, În

contra direcției de astâzi în cultura română. Maiorescu își începe studiul printr-o
serie de afirmații ironice la adresa revistei Transilvania, iar apoi generalizează
pentru a spune că ”atâtea alte foi literare și politice ale românilor sunt așa de
slab redactate, așa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor [...] Viciul radical
în ele, şi, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii noastre, este
neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări,
neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr
în toate formele de manifestare a spiritului public.”

În continuare, Maiorescu face un scurt istoric al dezvoltării a ceea ce unii

numeau cultura românească. De la trezirea din ”barbaria orientală”, românii nu
au făcut altceva decât să preia ceea ce Maiorescu numește ”lustrul dinafară”,
formele, fără a prelua și fundamentele. Cultura noastră s-a limitat la imitație și
reproducere;mai mult, ea a început, conform teoriei maioresciene, cu falsificări
ale istoriei, etimologiei și filologiei. Sentința este cât se poate de clară:”zidirea
naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace
neadevărul”.
 La o analiză mai amănunțită a textului, observăm că Titu Maiorescu nu se
oprește doar la accepția culturală a termenilor, ci vorbește și într-un sens mai
general. În timp ce forma reprezintă doar cadrul exterior al civilizației, fondul
stă în moravuri, conținut sufletesc, în ”straturile profunde ale civilizației unui
popor, trăsăturile sale caracteristice ancestrale, moravurile configurate de-a
lungul unei evoluții îndelungate”. Evoluția trebuie să se facă astfel de la fond la
forme, căci acestea din urmă trebuie să fie reflecția naturală a fondului, fiind
astfel specifice fiecărei culturi în parte.  Formele fără fond – sau, în limbajul
metaforic maiorescian:”producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără
trup, iluzii fără adevăr” – au fost preluate masiv, cu grabă inconștientă, de către
pașoptiști, și aplicate pe un fond cât se poate de neadecvat, astfel că ceea ce unii
considerau a fi cultura românească era de fapt o construcție firavă, transparentă
și fără niciun fundament.

Teoria formelor fără fond a jucat un rol primordial în dezvoltarea culturii

și societății autohtone. Ea a urmărit să deschidă ochii într-un mod aproape
brutal și a subliniat că toată construcția structurilor moderne ale României,
ridicate în grabă, trebuie reevaluată, refăcută aproape de la zero, și nu oricum, ci
lent, metodic și critic. Această contestare, deși a fost una extrem de dură, a fost
complet justificată – ”cu o cultură falsă nu poate trăi un popor”.

Ulterior, junimiștii au militat pentru dezvoltarea culturii în sensul

spiritului critic și al adevărului ca principiu fondator. Producțiile literare și
științifice ce au urmat formulării tezei formelor fără fond au respectat aceste
principii esențiale și au dus la clădirea edificarea unei culturi ”adevărate”, dacă
ni se permite folosirea acestui termen, a unei culturi specific naționale în
termeni literari – elanul creator original definește operele unui Creangă sau ale
unui Slavici, ca să nu mai vorbim de geniul eminescian, protejatul lui
Maiorescu.
4.4 Influența Junimii asupra culturii române

Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul

însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi
influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi
creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii
descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create
în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care îşi
propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de faptul
că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi că tot
timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu
este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie. Ea însă nu a luat
naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în
aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate,
cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se
dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine
poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine.

Dincolo de influența fecundă pe care a avut-o în domeniul literaturii,

principiile Junimii au jucat un rol la fel de important în alinierea istoriografiei
românești la direcția europeană. Deși niciunul dintre cei cinci membri fondatori
nu erau de profesie istorici, toți au manifestat un real interes pentru acest
domeniu.
 Într-un studiu publicat în 1882, Literatura română și străinătatea,
Maiorescu nota că ”știința istoriei este aproape părăsită în generația română de
astăzi”. De fapt, dincolo de lipsa istoricilor profesioniști, problema consta în
însuși modul în care se scria istoria atunci. Interesul pentru promovarea
adevărului istoric nu prima – nu degeaba vorbea Maiorescu despre falsificarea
istoriei. Falsul, inexactitățile, exagerările făceau din istoriografia românească
una lipsită de orice valoare științifică. Școala Ardeleană a fost prima țintă a
criticii junimiste, urmată apoi de școala Bărnuțiu, pentru modul inexact și
incomplet în care a înțeles să prezinte istoria pentru a-și susține tezele
ideologice. Chiar și B.P. Hașdeu, care era la vremea respectiva probabil cel mai
respectat istoric, a căzut victimă ironiilor tipic maioresciene, care, printre unele
laude, observa că întreprinderile literare ale lui Hașdeu ”au promis mult și au
ținut puțin” .

Teza principală este că numai printr-o cunoaștere exactă a trecutului, fără

prejudecăți sau „exagerări patriotarde” se poate construi viitorul țării. Principiul
de bază trebuia să fie adevărul, „adevărul înainte de toate” după cum spunea
Maiorescu sau, în spusele lui Eminescu, „naționalitatea în marginile
adevărului”.

Conform gândirii junimiste, cercetarea istoriei trebuie să se facă, evident,

în baza acelorași principii: spirit critic, luciditate, rigoare, studiu metodic. În
plus, esențială este detașarea prezentului de trecut, renunțarea la analizarea
problemelor actuale fără raportarea la precedente istorice. Junimiștii doreau să
promoveze aceste principii prin publicarea izvoarelor narative și diplomatice, a
studiilor profesioniste despre instituții și obiceiuri. Întregul domeniu al istoriei
trebuia reexaminat pentru a restabili în drepturi adevărul istoric și a ”purifica”
istoria națională de un patriotism exagerat și dăunător științei.

Aceste idei se aliniază curentului dominant în istoriografia europeană a

acelor vremuri, anume Școala Critică a lui Ranke, însă a mai fost nevoie de o
perioadă de timp până când să apară o școală istoriografică românească de
calitate. Aceasta a fost reprezentată de Dimitrie Onciul și Ioan Bogdan, pentru o
perioadă și de Nicolae Iorga, istorici care au beneficiat de sprijinul Junimii,
publicând în Convorbiri Literare. Lucrările acestora au consacrat istoria ca
știință în cultura românească și au contribuit la asumarea critică a propriului
trecut.

Putem astfel vorbi de o adevărată moștenire culturală junimistă.

Principiile impuse de această mișcare au avut un impact masiv nu doar asupra
culturii, dar și asupra întregii societăți românești pe toate palierele sale.
Contestând modalitatea de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul
românesc (și nu procesul în sine), junimiștii, prin spiritul critic și constructiv, au
pus bazele restructurării modernității românești. Până la mijlocul secolului XX,
conceptele Junimii au stat la baza dezvoltării ansamblului cultural românesc.
Deși conservatorismul s-a perimat, principiile culturale au rămas în picioare și
au continuat să influențeze cultura. Singura altă teorie importantă cu privire la
evoluția societății a fost cea a sincronismului, elaborată de E. Lovinescu în
perioada interbelică. Acesta i-a dat numele de „sincronism” cu înțelesul de
„sincronizare” între România subdezvoltată și Occident, concept pe care Eugen
Lovinescu l-a preluat din sociologia franceză. Izvoarele teoriei sale se găseau în
teoria imitației, a lui Gabriel Tarde. Pentru a contrabalansa ideea aceasta de
uniformitate, Lovinescu a asociat sincronizarea cu un al doilea concept, mutația
valorilor estetice, care ar semnifica tocmai ideea că specificul național poate fi
salvat. Sincronismul este una din cele mai importante teorii sociologice din
perioada interbelică, poate la fel de importantă ca teoria formelor fără fond,
expusă de Titu Maiorescu. În termenii contemporani, am putea spune că
sincronismul anticipa teoria globalizării.

Însă în cele din urmă, tot efortul depus de Maiorescu, Carp, Negruzzi și
ceilalți s-a năruit aproape într-o clipită odată cu instaurarea regimului comunist
care, ca orice regim totalitar, nu tolerează spiritul critic. Până în 1989, și chiar și
după, societatea românească s-a redefinit pornind de la alte principii, cele
junimiste fiind complet devalorizate și discreditate. Ne-am îndepărtat de la
direcția benefică pe care o inițiase grupul celor 5 acum 150 de ani, astfel încât
României de astăzi i-ar fi, probabil, foarte utilă apariția unei noi Junimi.

Junimiştii au fost primii adepţi ai tradiţionalismului.Toţi cei care au

îmbrăţişat acest curent au fost incadraţi de istorici în rândul conservatorilor.
Convingerile tradiţionaliste au avut ca bază, următoarele idei: - Critica
generaţiei de la 1848 - Triada istorism – evoluţionism – organicism - Antinomia
cultură – civilizaţie. Critica generaţiei paşoptiste s-a bazat în special pe
condamnarea “arderii etapelor”. Astfel, junimiștii au considerat Revoluția din
1848 un exemplu grăitor de imitare grăbită şi nejustificată a modelului francez.
Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau
foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent,
pe măsură ce societatea românească era pregătită să le primească Transformările
apărute ulterior Revolutiei de la 1848, s-au derulat într-un ritm altert şi aveau ca
finalitate „alinierea la spiritul veacului”, adică aducerea societăţii româneşti pe
aceeaşi treaptă culturală, politică şi socială, cu Occidentul. Elita naţionalistă
prin intermediul Revoluţiei de la 1848, şi–a văzut idealurile concretizate, în
„Proclamaţia de la Islaz”, care a constituit scheletul primei Constituţii
româneşti, cea de la 1866 şi care a creat naţiunea româna.Se vor contura doua
curente de gândire politică, conservatorismul şi liberalismul.

Angajarea societăţii româneşti pe drumul modernizării era o necesitate

conştientizată de întreaga opinie publică, dar modalităţiile şi ritmul de alegere al
acestui obiectiv au dezlănţuit pasionate discuţii. La începutul celei de-a doua
jumătaţi a secolului al XIX –lea, ia naştere un nou tip de gândire ,
„junimismul”. Societatea „Junimea”, a reprezentat o importantă mişcare
ideologică şi culturală. Aceasta a fost creată cu scopul progresului cultural şi
politic al societăţii româneşti prin aducerea in primplan a unei elite de tip
conservator, care va crea pentru ţară. Junimea a fost fondată in anii 1863-1864,
de către Titu Maiorescu, Vasile Pogor, P.P. Carp, Th. Rosetti şi Iacob Negruzzi,
la Iaşi. Aceştia au criticat generaţia de la 1848, deoarece o considerau a fi
vinovată din perspectivă morală de introducerea în societatea românească a unor
modele noi, occidentale, care nu erau în concordanţă cu mentalităţiile
vremurilor, şi nu respectau nivelul de dezvoltare istorică, culturală si politică al
poporului român. Acest fapt este explicat de Titu Maiorescu in articolul său din
1868 “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”: “Înainte de avea public
iubitor de ştiinţă noi am fondat jurnale politice şi reviste literare,astfel am
falsificat şi dispreţuit jurnalistica,înainte de a avea învăţători săteşti am facut
şcoli prin sate şi înainte de a avea profesori capabili,am înfiinţat universităţi şi
am falsificat instrucţiunea publică, înainte de a avea o cultura crescută peste
marginile şcolilor am facut atenee române şi asociaţiuni de cultură, şi am
depreciat spiritul de societati literare,înainte de a avea umbră măcar de activitate
ştiintifică originală, am facut Societatea Academică Română[..], înainte de a
avea un singur pictor de valoare am facut Şcoala de Belle – Arte, înainte de a
avea o singură piesă dramatică am fondat Teatrul Naţional, şi am depreciat şi
falsificat toate aceste forme de cultură. În aparenţă romanii posedă astăzi
întreaga civilizaţie occidentală: avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi
academii,şcoli si literatură, muzee, conservatoare, avem teatru, avem chiar o
Constituţie, dar în realitate toate acestea sunt produse moarte, pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr.[...]Singura clasă reala la noi este
ţăranul român.”

Acesta fragment tipic maiorescian va sta la baza întregii activități a

societății, va constitui fundamentul gândirii politice si culturale junimiste, iar
principiul „ritmului lent”, va apărea în toată critica precum un laitmotiv.
Societatea s-a putut ridica pe fondul detronării lui Alexandru Ioan Cuza, astfel
principiile junimiste s-au putut infiltra şi în politica românească prin aducerea la
putere a unor junimişti convinşi. După abdicarea domnitorului locotenţa
domnească îi încredinţează lui Carp funcţia de secretar intim, primind curând şi
o delicată misiune diplomatică; de a sonda opinia anturajului lui Napoleon al
III-lea în legatura cu chemarea pe tron a unui Hohenzollern iar, Pogor a devenit
prefect de Iaşi. Datorită amestecării celor doi, toată societatea Junimea a fost
considerată implicată, deşi Maiorescu, fraţii Negruzzi, Racoviţă şi Mandrea
refuzaseră colaborarea, iar Th. Rosetti era partizanul lui Cuza. Aşadar, la 11
februarie 1866, domnul Cuza este înlăturat de la putere sub acţiunea
“monstruoasei coaliţii”, a liberalilor şi a conservatorilor şi este înlocuit cu
principele Carol I din dinastia Hohenzollern – Singmaringen, care depunde
jurământ pe 10 mai..

Constantin Dobrogeanu-Gherea spune, în „Idealurile sociale şi arta”,

că Junimea s-a opus formelor goale şi barbare ce s-au manifestat în literatură, s-
a opus formelor şi formulelor umflate, goale de înţeles, s-a opus superficialităţii
în toate şi a creat un curent mai sănătos în literatură şi limbă, a produs câteva
opere de valoare, iar dacă n-a putut să facă mai mult, cauza e că ţara noastră a
fost şi este incultă, are tot şcoli ca în Bârlad etc. Junimea s-a răsculat contra
latinizării absurde a limbii, contra neologismelor, contra formelor goale,
barbare, greşite, a creat o ortografie mai omenească, a dat câteva opere de
valoare.

De necontestat este contribuţia majoră pe care junimiştii au avut-o în

literatura autohtonă, aproape inexistentă până în acel moment. Maiorescu s-a
preocupat continuu de ortografia limbii române, şi a militat împotriva exceselor
neologice îndeosebi a termenilor şi unităţilor frazeologice preluate din limba
franceză şi care după cum putem observa în operele lui Caragiale spre exemplu,
nu constituiau nici pe departe un simbol al modernităţii şi al emancipării, ci mai
degrabă al unui al unui snobism anecdotic pe alocuri, dar ridicol. Critica
junimistă a îndrumat literatura spre respectarea unor principii estetice,
promovând echilibrul şi măsura. Criticismul junimismului se grefeaza pe
tentația mitului național. Revizitarea trecutului oferă pretextul unei operații de
reconfigurare a identității naționale.

Dar junimiştii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor noi de

viaţă în ţara noastră. Maiorescu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a
formei fără fond, adică a civilizaţiei, cum se putea transplanta, dar acest spirit
eminamente negativ n-a spus, pe cât ştim, nicăierea, ce, cât şi cum trebuia de
importat.

Un lucru este sigur: junimiştii n-au fost împotriva transplantării

civilizaţiei apusene pentru toată lumea. Ei, pentru dânşii, au fost pentru
transplantarea în mare; au fost împotriva acestei transplantări pentru majoritatea
ţării. Junimiştii n-au fost nişte „ruginiţi”. În viaţa lor personală au adus pe
malurile Bahluiului şi ale Dâmboviţei felul de trai din marile capitale ale
Europei şi chiar limba acelor capitale. N-au renunţat, pentru dânşii, la nici una
din achiziţiile civilizaţiei europene, în domeniul politic n-ar fi renunţat, desigur,
la nici o libertate, la nici una din binefacerile aduse omenirii de marea Revoluţie
Franceză (acea „epidemie morală” a lui Maiorescu). În lupta lui contra „Şcoalei
Bărnuţiu”, în care Junimea întâmpină o serioasă rezistenţă, Maiorescu face apel
la principiile „umanitare şi liberalism”, principiile marii Revoluţii Franceze.

În această atitudine se pot deosebi două lucruri: lupta împotriva înnoirilor

lingvistice, în care ei continuă vechea şcoală critică şi în care au avut dreptate –
dovadă evoluţia ulterioară a limbii şi literaturii române -, şi lupta împotriva
înnoirilor sociale şi politice, care este o noutate faţă cu vechea şcoală critică şi
în care n-au avut dreptate, dovadă, iarăşi, evoluţia ulterioară a societăţii române.
 Activitatea societăţii era bogată şi variată şi presupunea întalniri
saptămânale cu scopul creării unei baze sistematice de discutare a problemelor
de cultură, editarea de reviste, ziare şi manuale şcolare, înfiinţarea Institutului
Academic Român pentru creşterea calităţii învăţământului superior, institurea
unor burse pentru susţinerea în străinătate a unor tineri cu potenţial intelectual.
Probabil că nu este deloc întamplător faptul că, unii dintre cei mai prolifici
scriitori si poeţi români au activat sub egida junimistă. Se poate discuta în
primul rând despre ceea ce a reprezentat Mihai Eminescu, privind moştenirea
literară, jurnalistică dar şi filosofică ce a constituit vârful de lance al gândirii
junimiste originale, dar şi transpunerea şi adaptare modelului de gândire german
în societatea autohtonă.

Pe parcursul activităţii „Junimii”, o parte din membrii societăţii

îmbrăţişează la vedere ideologia conservatoare generând ulterior noi direcţii şi
orientări culturale (modernismul, realismul, romantismul)/ Vitalitatea
Junimismului depistată de Sorin Alexandrescu este recunoscută în capacitatea şi
disponibilitatea de ramificare a celor trei cercuri interioare ale „Junimii”.
„Conducătorii” (Petre Carp - reprezentând politicienii, Titu Maiorescu -
ideologul, Theodor Rosetti – primul ministru) sunt cei care deţinând posturile-
cheie vor deschide breşe în sistem şi vor promova alţi junimişti în structurile de
sub ei. Pe scara ierarhică urmează cercul „guvernanţilor”. Le mai sunt anexaţi
Iacob Negruzzi – redactorul perpetuu al „Convorbirilor”, Pogor – proprietarul
tipografiei, Leon Negruzzi deputat ş.a.m.d, alţi reprezentanţi ai puterii locale,
primarul Iaşilor, prefectul, alţi junimişti cu profesiuni liberale. Pe ultima treaptă
se află cercul „executanţilor” (scriitori, jurnalişti, oameni de ştiinţă, tehnocraţi,
istorici, lingvişti, oameni de teatru etc.), cei care pun în acţiune programele
ideologice, politice şi administrativ-culturaleş.a.m.d. Petre P. Carp merită
nominalizat pentru programul junimist „Era Nouă”, un program ideologic
reformator care viza democratizarea societăţii româneşti, protejarea ţărănimii,
constituirea de corporaţii pentru meseriaşi, inamovibilitatea(inamovibil=1.
(D. funcționari) Care nu poate fi destituit, revocat sau înlocuit. 2. (D. funcție)
Din care nu poate fi destituit cineva) magistraţilor şi neimplicarea politică a
funcţionarilor publici, un program junimist prin care Carp s-a temut să se atingă
de democraţie, ca să nu păţească precum Faust al lui Goethe, „care n-a mai
putut scăpa de spiritele odată invocate.”(Cornea,1972: 37). Este un program
inspirat din principiile masoneriei occidentale, în care s-a iniţiat în vremea
studiilor berlineze, când a avut ocazia să afle mai multe date şi despre bavarezul
Adam Weishaupt, cel care fonda în 1776 societatea „Ordo Illuminati”. Aceste
principii îi vor influenţa şi alte demersuri politico-diplomatice, chiar şi
intervenţiile sale publice în care face referiri la aforismele lui Schopenhauer
privind valoarea de judecată a omului şi la noţiunea de libertate, care în
concepţia lui Carp „în ultimă instanţă [...] dă posibilitatea tuturor claselor unei
societăţi de a participa la înflorirea unei ţări.” (Cornea,1972: 90). „Programul
Maiorescu”, centrat pe o punere în pagina socială a discursului cultural,
particularizează modelul pragmaticsocio-politic, generalizat de Carp, la nivelul
unui segment al vieţii publice: cel cultural.

Eseurile lui Maiorescu despre noua direcţie în cultura română sunt un

răspuns vizând desfacerea artei de politică şi ridicarea fondului la nivelul
formei, pe considerentul că fiecare domeniu are propria lui formulă de utilitate.
Prin aceste tuşe rapide a celor trei cercuri – ideologice, politice şi culturale – din
istoria Junimismului am avut în vedere şi o perspectivă reală asupra noului
raport dintre cultură-literatură-diplomaţie, în baza căruia se pot pune în acţiune
programele de inspiraţie masonică a conducătorilor, guvernanţilor şi
executanţilor. Dinamica acestei alchimii este fericit regăsită într-un comentariu
aparţinând lui Gheorghe Manolache, unde preciza că: de regulă, în developarea
ipotezelor asupra proiectului de construire a „istoriografiilor literare româneşti”
sînt convocate „modele” şi „serii” de strategii (con)textuale, prin care se
dictează urgenţele / traseele tactice privind definirea, înţelegerea şi aprecierea
„literarităţii” şi se (re)modelează acele scheme mentale prin care „istoricitatea”
se lasă, de regulă, remorcată la ideea iluministă de progres iar „literaritatea” la
agonistica diacronic-modern(ist)ă a tensiunii estetice / beletristice dintre nou şi
vechi (Convorbiri literare, 2009.)

diacronic=Care privește, expune, interpretează fenomenele evolutiv, istoric.

4.4 Convorbiri Literare

Începuturile revistei sunt legate de cercul Societăţii literare Junimea, de

anul 1867, când Titu Maiorescu propunea înfiinţarea unui „mic jurnal literar”,
prin intermediul căruia să fie promovate scrierile care erau citite şi comentate în
cadrul Cercului literar, al cărui preşedinte onorific era Vasile Alecsandri.

Revista Convorbiri Literare, apărută la București ca organ de presă al

Societăţii literare Junimea, a fost condusă de Iacob Negruzzi, atât ca redactor
şef, cât şi ca director al revistei. Titu Maiorescu îl propusese pe Negruzzi ca
redactor al revistei, deoarece „cel ce a botezat-o trebuie s-o şi conducă”.] În
articolul - program, publicat în primul număr, redactorul şef aprecia momentul
apariţiei revistei ca fiind unul propice pentru reînnoirea şi revigorarea vieţii
literare.
„În mijlocul agitaţiilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în
România, mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atât
de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul. […] În Iaşi, unde,
deşi nu se mai află centrul politic, a rămas o inteligenţă destul de răspândită,
unde înalte şi numeroase instituţii şcolare întreţin o activitate ştiinţifică
permanentă, s-a format încă de mai mult timp o societate literară Junimea, care
din an în an ia proporţii crescânde şi totodată solide şi din partea căreia
publicăm tot în acest număr importantul apel către autorii români. Aceste
elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi
răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei
critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da seamă despre
activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a
servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali. Sub numele de
Convorbiri Literare va apare la două săptămâni o revistă în formatul stinsei
România Literară. Începutul este modest, dar redacţia speră că va putea da în
curând acestei foi proporţii mai însemnate prin binevoitorul concurs ce este în
drept de a aştepta din partea tuturor autorilor români”. („Convorbiri literare”,
An. I, nr. 1, 1 martie 1867)
Astfel, revista se anunță ca o publicație de profil complex, de literatură,
știință și critică, reluând unul din obiectivele „Daciei literare” și păstrând
formatul „României literare”.
Primul număr al Convorbirilor Literare a apărut la 1 martie 1867 la Iaşi,
unde revista a funcţionat până în 1886, după care s-a mutat la Bucureşti,
avându-l ca redactor tot pe Negruzzi, care a rămas în fruntea revistei până în
1893, când transmite conducerea unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu
Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, P. P. Negulescu,
Rădulescu-Motru. Revista şi-a încetat apariţia în 1944.

-Convorbiri Literare în 1868

Maiorescu și Negruzzi stabilesc formatul, periodicitatea, numărul de coli,

prețul abonamentului, tirajul: 300 de exemplare cu prețul de un galben în țară și
patru florini în Austria având în vedere că studenții români nu dispuneau de
mijloace materiale.
 Publicaţia s-a bucurat de cel mai înalt prestigiu în literatura română,
impunând încă de la primele numere o nouă direcţie, modernă, întregii literaturi
române, definindu-se prin spiritul moral şi sentimentul valorii frumosului. Ea va
servi drept mijloc de promovare a ideilor junimiste, dar şi a operelor scriitorilor
români. Astfel, tirajul revistei ajunsese în scurtă vreme la 800 de exemplare,
ceea ce, pentru acea perioadă, reprezenta un tiraj remarcabil.
Printre colaboratori s-au numărat cei mai importanţi scriitori ai epocii:
Vasile Alecsandri (membru al Societăţii academice), Mihai Eminescu, căruia i-
au fost publicate majoritatea poeziilor, Ion Creangă, ale cărui poveşti, povestiri
şi amintiri au fost publicate în revistă, I. L. Caragiale, care şi-a publicat în
Convorbiri literare majoritatea comediilor, iar Ioan Slavici a avut publicate
nuvele şi poveşti, influenţate de lumea satului de la acea vreme. Alături de
aceştia au mai colaborat cu diverse scrieri: G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, Panait
Cerna, O. Goga, Duiliu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești, B. Ştefănescu
Delavrancea, Al. Odobescu, etc.
Convorbirile literare s-au bucurat şi de colaborarea unor distinşi oameni
de ştiinţă, printre care Al. I. Odobescu, fondatorul uneia dintre cele mai bune
reviste româneşti din secolul XIX, „Revista română”, alături de Vasile Conta,
filosof, Alexandru Lambor, lingvist sau istoricul şi sociologul A. D. Xenopol. O
altă personalitate importantă care a colaborat la revistă a fost Nicolae Iorga. In
Convorbiri literare au apărut importante studii de folclor şi articole ale unor
cunoscuţi culegători de literatură populară, dintre care îi amintim pe: Simion
Florea Marian, G. Dem. Theodorescu, Teodor Burada, Scipione Bădescu,
Gregore Sima, Elena Sevastos, V. Alesiu sau Iosef Bută.
În paginile revistei Convorbiri literare au fost publicate opere rămase în
patrimoniul literaturii române: textele eminesciene, printre care Mortua est,
Scrisorile, Luceafărul, operele artistice de o valoare excepţională ale lui
Caragiale: „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută” şi „D-ale
carnavalului”, savuroasele povestiri ale lui Ion Creangă: „ Moş Nichifor
Coţcariul” şi „Amintiri din copilărie”, alături de „Viaţa la ţară” şi „Tănase
Scatiu” semnate de Duiliu Zamfirescu, creaţiile „Budulea Taichii”, „Popa
Tanda” ale lui Slavici - pentru a nu aminti decât câteva dintre titlurile de
referinţă ale literaturii româneşti. Se poate spune că Junimea şi Convorbirile
literare au reuşit să-şi impună valorile, câştigând totodată bătălia declanşată de
Maiorescu împotriva mediocrităţii și a imposturii.

-in 1883 a fost publicat poemul

„Luceafărul” în revista Convorbiri Literare (acesta este un manuscris din anul
1882)
 Deși a avut o evoluţie constantă, revista a pierdut din importanţă odată cu
plecarea celor trei mari scriitori, Eminescu, Creangă şi Slavici la redacţia
ziarului Timpul, dar şi cu cu mutarea redacţiei la Bucureşti, în anul 1885. După
1900, aceasta atribuie spaţiu tot mai redus textelor literare, predominând studiile
istorice şi filosofice. 
După 1944 revista își încetează apariția, până în 1970, când „Iașul literar”, care
apărea la Iași din 1952, își reia numele de „Convorbiri literare”.

Convorbiri literare (anul 1986)

 Noua serie a revistei „Convorbiri literare” apare din ianuarie 1996 la Iași,
lunar, la fiecare 20 ale lunii, în format tabloid (30x45 cm), cu 48 de pagini, din
care 8 în policromie, având ca editor Uniunea Scriitorilor din România. Director
este în prezent Cassian Maria Spiridon, iar redactor-șef, Mircea Platon.  Din
1996 actuala redacție organizează „Zilele revistei Convorbiri literare”, cadru în
care se acordă anual premiile revistei. Convorbiri literare apare lunar, are 200
pagini și în format carte, dimensiuni 19x26,5 cm. Fiecare număr este însoțit de
un supliment de poezie contemporană românească. Redacția revistei este
compusă din Cassian Maria Spiridon – director, Mircea Platon – redactor
șef, Marius Chelaru – redactor șef adjunct, Dragoș Cojocaru – secretar general
de redacție, Liviu Papuc și Antonio Patraș – redactori. Revista este a Uniunii
Scriitorilor din România și este editată de Asociația Revista Convorbiri literare.

-seria nouă a revistei Convorbiri Literare

 În 2017 s-au sărbătorit 150 de ani de existență la Muzeul Național al
Literaturii Române, amfitrioni ai întâlnirii fiind Cassian Maria Spiridon, Marius
Chelaru și Liviu Papuc. Încă din prima serie, condusă de Iacob Negruzzi,
Covorbiri literare a fost recunoscută, de contemporani mai mult tacit, iar de
urmași cu admirație, drept o revistă de orientare și dominație culturală de mare
importanță în contra beției de cuvinte, a agramatismelor și subliteraturii și
imposturii întru afirmarea direcției noi maioresciene, care și astăzi face legea,
direcție care s-a impus și perpetuat în cultura națională din ultimul veac și
jumătate.

„Pentru a da seama de desfășurarea în timp a celor publicate în cei peste

150 de ani de la fondare, redacția a hotărât selectarea și publicarea în câteva
volume a textelor semnificative, în general altele decât cele deja cunoscute și
accesibile pulicului larg, grație programei școlare, nu mai puțin prin cărțile de
autor ale colaboratorilor revistei prezente în librării și/sau biblioteci. Selecția
textelor s-a realizat pe două mari perioade: istoria veche (1867-1944) și istoria
recentă (1970-2009) a revistei. A rezultat un volum impresionant de pagini.
Acest corpus reprezintă istoria în mișcare a unei reviste ce are vârsta literaturii
române moderne, paginile ei fiind și spațiul în care aceasta s-a afirmat și,
totodată, aici s-au impus marii scriitori din literatura națională. Finalizarea
editorială a Corpusului de texte ilustrative va asigura accesul criticilor și
istoricilor literari, studenșilor, profesorilor, tuturor celor interesați de maniera în
care au fost receptate, în paginile Convorbirilor literare, diversele epoci socio-
culturate pe care le-a traversat publicația: în fond, revista fiind, în cei 150 de ani
de la prima apariție, o oglindă fidelă a evenimentelorși curentelor culturale și
ideologice existente la un anumit moment în Țară și în afara ei.”- Cassian Maria
Spiridon.
 Cu prilejul evenimentului de la Muzeul Național al Literaturii Române, a
fost lansat volumul I în patru părți al Corpusului de texte ilustrative, cuprinzând
perioada 1867-1900 și s-a proiectat filmul 150 de ani de Convorbiri literare.
Evenimentul a fost organizat de Uniunea Scriitorilor din România- Filiala Iași și
găzduit de Primăria Municipiului București prin intermediul Muzeului Nașional
al Literaturii Române.
 6. Concluzii

Astfel, această societate prin curentul pe care îl promova și prin a ei

reprezentanți își va lăsa pentru totdeauna amprenta asupra literaturii românești
și nu numai, schimbând total traiectoria destinului culturii în România.
Societatea contemporană și modul în care ne raportăm la scriitorii poporului
nostru sunt pozitiv afectate de Junimea. În perioada de glorie a acestei societăți
au fost scoși la iveală unii dintre cei mai de preț poeți și prozatori ai
neamului:Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale. Junimiștii au preluat câteva
idei de la precedesorii lor, pașoptiștii, asupra cărora s-au raportat critic, dar au
inclus și elemente de ruptură față de trecut, câteva teme și subiecte comune fiind
împrospătarea literaturii românești, aplicarea spiritului critic și combatarea
imitațiilor. Prin acțiunile junimiștilor literatura românească reușește cu succes să
se reinventeze. Membrii asociației sunt dedicați resurecției literaturii, toată
munca lor fiind depusă cu pasiune. Acest lucru se vede clar în cadrul asociației,
junimiștii fiind buni prieteni unii cu ceilalți și ajung să-și pună porecle. Unii
membrii devin oameni influenți în cadrul Partidului Conservator, aceștia
făcându-se vizibili și pe plan politic, adoptând numeroase reforme cu impact
asupra țării.

Concluzia naturală a oricărui studiu dedicat Junimii este că putem vorbi

de o adevărată moștenire culturală junimistă. Principiile impuse de această
mișcare au avut un impact masiv nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii
societăți românești pe toate palierele sale. Contestând modalitatea de înfăptuire
a procesului de civilizare în spațiul românesc (și nu procesul în sine), junimiștii,
prin spiritul critic și constructiv, au pus bazele restructurării modernității
românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au stat la baza
dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat,
principiile culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze . Singura
altă teorie importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a sincronismului,
elaborată de E. Lovinescu în perioada interbelică.

Însă în cele din urmă, tot efortul depus de Maiorescu, Carp, Negruzzi și
ceilalți s-a năruit aproape într-o clipită odată cu instaurarea regimului comunist
care, ca orice regim totalitar, nu tolerează spiritul critic. Până în 1989, și chiar și
după, societatea românească s-a redefinit pornind de la alte principii, cele
junimiste fiind complet devalorizate și discreditate. Ne-am îndepărtat de la
direcția benefică pe care o inițiase grupul celor 5 acum 150 de ani, astfel încât
României de astăzi i-ar fi, probabil, foarte utilă apariția unei noi Junimi

Astăzi se poate afirma că, teoria „formelor fără fond“, elaborată

de Maiorescu, atât de controversată, în perioada postbelică, a răspuns, în timp,
necesităților obiective de respingere a mediocrității și a altor forme de
impostură manifestate în artă.

Junimea și Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura și literatura

română. După cum este unanim recunoscut și după cum au subliniat cei mai
reprezentativi monografi și exegeți ai activității Junimii, trebuie să recunoaștem
că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei
de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea
tematică.

Interesante și instructive Memorii de la Junimea au lăsat doi dintre

participanții la lucrările societății, George Panu, Ioan Slavici și Iacob Negruzzi,
fiul lui Costache Negruzzi. Evident un alt material foarte bogat se găsește
în Însemnările zilnice, jurnalul intim al lui Titu Maiorescu.
Bibliografie
„Junimea, punct de cotitură în evoluția societății românești”, Andreea Lupșor-www.historia.ro

„Junimea și junimismul”, Silvia Rotaru- Revistă de eseuri și comentarii politice, Facultatea de Științe
Politice

„Junimea sau despre atracția migrării spirituale românești a ideilor către cultura germană”- Oana
Stănulescu Ilie

„Convorbiri literare s-a lansat în luna martie 1867”-Vasile Andreica, .informatia-zilei.ro

„Convorbiri literare”- ro.wikipedia.org

„Junimea”- the inner circles of modernity- Adrian Petre Popescu, Assoc. Prof.,PhD,”Lucian Blaga”
University of Sibiu

150 de ani de „Convorbiri literare”- radioromaniacultural.ro

„Revista Convorbiri literare a aniversat 150 de ani de la înființare”- Loreta Popa, Cultură/Istorie-
adevărul.ro

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința națională, București, Editura Humanitas, 2010;

Z. Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998;
George Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, București, Editura Minerva, 1998 ;
Al. Zub, Junimea:implicatii istoriografice:1864-1885, Iași, Editurea Junimea, 1976.
Titu Maiorescu,  ”În contra direcției de astâzi în cultura română”,
la adresa :http://www.autorii.com/scriitori/titu-maiorescu/in-contra-directiei-de-astazi-in-cultura-
romana-text.php;
T. Maiorescu, ”Literatura română și străinătatea”, în Critice, vol. II, București, Editura Minerva,
1973, p. 9-39.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Junimea

http://www.gazetademaramures.ro/biblioteca-de-idei-spiritus-rector-15160

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/junimea-punct-de-cotitura-in-evolutia-societatii-
romanesti

https://dexonline.ro/definitie/Junimea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_P._Carp