Tema 1.

INTRODUCERE ÎN TEORIA DREPTURILOR OMULUI

1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare. Teorii aplicabile în materia drepturilor omului...............1
2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului......................................................................................7
3. Standarde, instrumente, mecanisme, proceduri de protecție a drept urilor omului...............................18
4. Izvoarele internaționale de consacrare și garantare a drepturilor omului....................................................19

1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare. Teorii aplicabile în materia drepturilor omului
A.Definirea și caracterizarea drepturilor omului
Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca esenţă filosofia umanistă
din antichitate şi până în prezent 1. Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat
ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă
scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Istoria drepturilor omului nu este istoria unui marş triumfal, este istoria unei lupte, lupta pentru respectarea
demnităţii umane de către autorităţile statului. În acest sens, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului
din 1789 proclamă că „ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor
publice.” Aceleași idei au fost reconfirmate de către Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care
confirmă că „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa
oamenilor”, de aceea „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu
fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii”. Aşadar, două documente fundamentale în
materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare universală, celălalt adoptat de o organizaţie internaţională cu
vocație universală, pun în evidenţă importanţa covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii omeneşti 2.
Drepturile omului se află pe unul din primele locuri printre toate valorile imateriale, conştientizate de omenire
drept valori cu adevărat universale. Cu toate acestea, este imposibil de a da o definiţie unică şi justă fenomenului
drepturilor omului. Aceasta nu e cu putinţă în virtutea multiaspectualităţii fenomenului în cauză.
În opinia lui C. Bârsan, conceptul drepturi ale omului trebuie analizat prin prisma a două accepţiuni3.
I. Drepturile omului, în sens obiectiv,4 înglobează totalitatea instrumentelor internaţionale care consacră şi
protejează asemenea drepturi, precum şi a mecanismelor instituţionale de garantare a lor.
Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură a dreptului internaţional public, al cărui obiect este
studiul raporturilor dintre oameni, studiu ce-şi fixează ca punct de referinţă demnitatea umană, determinând drepturile
şi facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru înflorirea fiecărei personalităţi umane .
Facem însă următoarea precizare: Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa umană în timp
de pace, în timp ce pentru situaţiile de conflicte armate, se activează normele Dreptului internaţional umanitar, o altă
ramură a dreptului internaţional public, care are ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor

1
Drepturile omului, consacrate şi garantate internaţional sunt drepturi individuale, ele neconfundându-se cu alte noţiuni din dreptul internaţional public, cum ar fi
drepturile popoarelor şi drepturile minorităţilor, care sunt drepturi colective, au ca titulari o colectivitate. în schimb drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale sunt drepturi individuale.
2
Corneliu BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Voi. I Drepturi şi libertăţi, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 6
3
Ibidem, Op. cit., p.7
4
Se spune însă că Dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă, într-o formulare metaforică, doar „partea emergentă a aisbergului" care nu ar putea să
existe fără „straturile sale inferioare", constituite de bazele filosofice şi morale ale noţiunii de „drepturi ale omului". Frederick SUDRE, Droit europeen et
internaţional des droits de I homme, 6 eme ed. refondue, PUF, Paris, 2003, p. 12
1
armate, de exemplu, protecţia femeilor şi a copiilor, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict
armat, prevenirea şi reprimarea crimelor de război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc. 5
II. Drepturile omului, în sens subiectiv, sunt:
 prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumită conduită şi de a pretinde altora
desfăşurarea unei conduite corelative adecvată dreptului său, ceea ce nu reprezintă altceva decât definiţia dreptului
subiectiv.
 un sistem de regulatori sociali ai relaţiilor dintre oameni axat pe principiile şi normele etico-morale (relaţii pe
orizontală), iar ca noţiune juridică caracterizează statutul personalităţii în interacţiunile sale cu puterea, cu statul
(relaţii pe verticală).
Filosofia drepturilor omului6, se axează pe una din valorile certe - demnitatea umană, care apare prin
excelenţă, ca un „principiu matrice"7 care constituie soclul drepturilor fundamentale.
Proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele înţelegerii omului ca fiinţă
universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei, etniei, condiţiei sau poziţiei sociale, deschizând drumul
liberalismului şi umanismului8.
În sens larg, filosofic, demnitatea este o calitate inalienabilă, de o semnificaţie generală a omului, ca
reprezentant al speciei umane.
J.-J.Rousseau, unul din întemeietorii concepţiei despre drepturile omului, considera că demnitatea este o
garanţie a însăşi esenţei omului: „A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la demnitatea umană, la drepturile omului,
chiar şi la obligaţii... O astfel de renunţare este incompatibilă cu natura umană.”
Demnitatea omului este premisa drepturilor şi libertăţilor sale. Ea poate fi exprimată doar prin relaţii, prin viaţa
comună a oamenilor, prin comparaţie cu ceva. În legătură cu aceasta, filosoful rus I.Ilin scria: „Valoarea aflată la baza
dreptului natural este viaţa demnă, independentă în interior şi liberă în exterior a multor spirite individuale ce
constituie omenirea. O astfel de viaţă e posibilă doar în forma echilibrului paşnic şi organizat al cercurilor subiective;
echilibru care asigură fiecăruia posibilitatea unei vieţi spirituale demne”.
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic, deoarece demnitatea trebuie
privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea demnităţii umane ca valoare supremă va deveni un obiectiv
constituţional, în timp ce drepturile sunt doar consecinţele concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la integritate
fizică şi psihică, dreptul la libertate şi siguranţă, etc. 9
Precizări terminologice. În ce constă asemănarea şi deosebirea dintre noţiunile „drepturi ale omului” şi
„libertăţi ale omului”? Este problematic a trasa careva limite stricte între drepturi şi libertăţi dacă vorbim despre natura
lor juridică, despre fixarea în actele de drept (documente internaţionale, constituţii şi altele) şi realizarea lor, despre
mecanismele de protejare. În acest aspect, ele sunt identice. Libertăţile sunt aceleaşi drepturi. Uneori chiar se folosesc
formulele: „dreptul la libertate”, „fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie”, -
recunoaşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
I. Dacă e să le examinăm prin prisma împuternicirilor, faţă de „om (cetăţean) - stat”, atunci deosebirile se
manifestă în următoarele: libertăţile omului sunt domenii de activitate a omului în care statul nu trebuie să se
amestece. Statul doar schiţează cu ajutorul normelor de drept graniţele, conturul, teritoriul în care omul acţionează sau
5
loan CLOŞCĂ, Ion SUCEAVĂ, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, pp. 221-250
6
comunitatea morală trebuie să includem şi animalele, care, tocmai pentru că au capacitatea de a suferi, au şi drepturi." Idem
7
accepta şi una dintre consecinţele acestui punct de vedere care nu are totuşi o recunoaştere universală, faptul că în
8
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României, Revista de Drept Public, nr. 2/2004, p. 2
9
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p.4
2
nu acţionează la alegerea sa, conform felului său de a vedea lucrurile.
Drepturile omului sunt posibilităţi ale acţiunilor omului în sfere determinate de lege, recunoscute şi garantate
de către stat. În cadrul drepturilor omului, spre deosebire de „libertăţile omului”, se fixează un domeniu concret de
activitate a individului. Aici nu se propun posibilităţi de alegere, variante de acţiune în cadrul dreptului. De acest drept
poţi să te bucuri, să-l realizezi sau, dimpotrivă, să nu te bucuri, să nu-l realizezi - doar dreptul nu este o obligaţie. De
exemplu, cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea publică atât nemijlocit, cât şi prin
reprezentanţii lor (art.39 al Constituţiei).
II. Dănișor D. C. susţine că noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie mai largă deoarece rezultă din
teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai pentru că este fiinţă umană are un ansamblu de drepturi inerente
naturii sale, nefiind important dacă dreptul pozitiv le consacră sau nu. Libertățile presupun puterea de a acţiona sau de
a nu acţiona, toate libertăţile fiind libertăţi publice prin aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le
consacră în sistemul naţional de drept.10
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi libertatea un drept 11,
ambele expresii desemnând, la modul cel mai general, facultatea, capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva.
Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu
statutul fiinţei umane, s-a pus problema libertăţilor, ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice.
Respectarea libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu împiedica
exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să devină evidentă necesitatea ca autorităţile publice să
depăşească atitudinea de abstenţiune şi să treacă la atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea
anumitor libertăţi cetăţeneşti. S-a ajuns astfel la sintagma „drept al omului”, care implică obligaţia statului nu numai
de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite
libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi libertate, concluzionăm că
„libertatea” pune accentul pe neintervenţia statului, pe când „dreptul” accentuează obligaţia statului de a acţiona
pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor libertăţi 12.
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului. Cu toate că sunt într-o
strânsă corelaţie, acestea nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei
umane, ca fiinţă înzestrată cu , conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi
imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societăţii. Dacă avem însă în vedere societatea organizată în stat, din
punct de vedere juridic omul se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice
interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul socio-politic al statului respectiv. Drepturile
sale sunt proclamate şi asigurate prin legea statului căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Realitatea statelor contemporane demonstrează că doar cetăţenii unui stat beneficiază, ca principiu, de toate drepturile
prevăzute în Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiinţei umane.
Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o instituţie de drept internaţional, ca sursă de reguli juridice
stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane 13, iar pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca
instituţie de drept intern, care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului. Existenţa
10
J. RIVERO, Les libertes publiques, PUF, Themis, tome I, 8 eme ed., 1997, p. 22 şi urm.
11
loan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ed. a Xl-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 140
12
Într-o altă opinie se arată că noţiunea de „drepturile omului” aparţine dreptului internaţional, iar cea de „libertăţi
13
publice” aparţine dreptului intern. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 10 Stelian SCAUNAŞ, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 2003, pp. 3-4
3
principiul universalităţii14 în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale face ca omul să prevaleze asupra
cetăţeanului.
Drepturile fundamentale (constituţionale) - acestea sunt drepturile asigurate de Legea Fundamentală a
statului, de Constituţie, de aceea ele se numesc drepturi şi libertăţi fundamentale constituţionale. Drepturile omului nu
sunt doar acelea fixate în Constituţie. În Republica Moldova sunt recunoscute şi se garantează drepturile omului şi
cetăţeanului conform principiilor şi normelor dreptului internaţional.
Conform articolului 4 (titlul 1) al Constituţiei Republicii Moldova, principiile generale recunoscute şi normele
dreptului internaţional, precum şi tratatele internaţionale ale Republicii Moldova sunt parte componentă a sistemului
ei de drept.
Drepturile şi libertăţile omului reflectate în: a) principii; b) norme ale dreptului internaţional; c) tratate cu
participarea Republicii Moldova, de asemenea, trebuie considerate drepturi fundamentale. De exemplu, dreptul la
căsătorie şi dreptul la formarea familiei nu sunt reflectate în Constituţie şi, respectiv, nu se referă la drepturi
fundamentale constituţionale. Însă ele fac parte din: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care definirea drepturilor fundamentale ale
omului este o problemă controversată şi larg dezbătută în literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor
dominante exprimate în doctrină, care se bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor actuale, definim
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ca fiind acele drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea
şi demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt recunoscute şi
garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii 15.
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului trebuie să se bucure de o anumită
sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din depăşirea stadiului de deziderat şi cuprinderea lor în reglementări
interne şi internaţionale, oricare ar fi domeniu de aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor juridică (poate fi vorba de o
simplă declaraţie solemnă ca în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui
mecanism jurisdicţional internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice internaţionale în materie, ci ele
sunt numai recunoscute, afirmate de acestea 16.
În ceea ce priveşte îndatoririle17 individului foarte puţine norme juridice internaţionale fac referire la acestea,
ele reprezentând o chestiune marginală pentru dreptul internaţional, lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel
puţin la actuala etapă de dezvoltare a dreptului internaţional, un simplu deziderat moral18. În schimb la nivel intern
au o pondere însemnată, dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligaţiile cetăţeneşti.

14
Universalitatea se desfăşoară pe trei planuri: 1. pe plan raţional desemnează atribuirea drepturilor tuturor fiinţelor umane. 2. pe plan temporal presupune ca
aceste drepturi să fie generale şi abstracte - situate în marginea timpului şi valide în orice moment istoric. 3. pe plan spaţial sugerează extinderea culturii
drepturilor omului la toate societăţile politice, fără excepţie. Gregorio PECES, Barba MARTINEZ, Theorie generale des droits fondamentaux, L.G.D.J., Paris,
2004, p. 271. Referitor la acest ultim aspect se sugerează o soluţie simplă : exportul, care poate fi paşnic, ca valorile « europene » în fostele state comuniste, sau
belicos, ca democraţia americană în lumea musulmană. Cu privire la relativizarea temporală se afirmă că aceasta poate privi doar extinderea dreptului în efectele
lui, deci exerciţiul dreptului, şi nu existenţa dreptului. Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., pp. 12-13
15
O altă definiţie a drepturilor omului care pune accent pe normele care reglementează materia aparţine profesorului Corneliu Bârsan: drepturile omului
reprezintă un ansamblu de norme juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi
dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii instituţionale. Corneliu BARSAN, Op. cit., 14
16
Corneliu-Liviu POPESCU, Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse, instituţii, proceduri, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 7
17
Exemplificăm cu art. 29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care dispune că individul are îndatoriri faţă de colectivitate, numai în cadrul acesteia
fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
18
Corneliu BÂRSAN, Op.cit., p. 5
4
 B. Teorii aplicabile drepturilor omului
Teoria dreptului natural - drepturile esenţiale ale oamenilor se datorează însuşi faptului naşterii.
Această teorie s-a dezvoltat în două etape: antică - Aristotel, Platon- (Trebuie să existe o armonie între Lege şi
Natură, iar, în concepţia lui Platon, sorgintea Legii este Natura omului, ceea ce este divin în fiecare individ”) şi cea a
şcolii dreptului natural - Hugo Grotius (fondatorul şcolii dreptului natural).
Şcoala dreptului natural dezvoltă două idei fundamentale, şi anume:
1. condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii, conform unor adepţi ai acestei teorii, au
o libertate totală şi sunt egali. Alţii, dimpotrivă, concepeau starea de natură prin guvernarea unor legi naturale asupra
conduitei oamenilor.
2. A doua idee de bază a dreptului natural este aceea a renunţării la libertatea absolută şi acceptarea supunerii
unei autorităţi. Cu alte cuvinte, se explică modul de naştere a societăţii prin contractul social intervenit între oameni
pentru realizarea „binelui comun”.
Este teoria lui J.J.Rousseau cuprinsă în celebra lucrare Contractul social. Acesta încearcă să legitimeze puterea
instituită prin contractul dintre oameni şi autorităţi.
Dintre autorii care au îmbrăţişat şi dezvoltat teoria dreptului natural putem numi pe: Thomas Hobbes, Samuel
Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel Bonnet de Mably, J-J. Rousseau, Emmerich de Wattel.
S-a spus că oamenii îşi înstrăinează toată libertatea lor în folosul monarhului. Tomas Hobbes susţine că
libertatea tuturor este cedată în folosul unui om sau al unui consiliu.
Grotius, Wolf şi Wattel afirmă că cedarea libertăţilor indivizilor în favoarea monarhului se face sub imperiul
unor condiţii.
De exemplu, Grotius merge pe ideea că poporul are dreptul să se împotrivească monarhului cînd acesta pune în
pericol existenţa societăţii ori încalcă normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat cu supuşii săi.
Conform susţinerii lui Wattel, „prinţul deţine autoritatea sa de la Naţiune; el are exact atât cît a voit ea să-i
încredinţeze.
Cei care are meniul incontestabil de a afirma permanenţa drepturilor omului şi necesitatea respectării lor de
către suveran este englezul John Locke.
Potrivit concepţiei lui Locke, respectarea drepturilor naturale este asigurată şi garantată de organizare a puterilor
în stat. Nu întâmplător deci apare tot la el şi studierea, şi cercetarea mecanismului separaţiei puterii în stat.
Mai mult, Locke susţine că dacă puterea legiuitoare nu respectă drepturile indivizilor, poporul poate să aleagă o
altă putere care să respecte angajamentul luat prin contractul social, iar măsura renunţării indivizilor la libertăţile lor
naturale depinde de condiţiile şi nevoile lor generale, fiind de preferat o renunţare cât mai mică de la această libertate.
Un rol însemnat la jucat în susţinerea dreptului natural J-J.Rousseau. Pentru acesta libertatea este strâns unită cu
democraţia, fiind garantată prin egalitatea indivizilor ce compun societatea.
Ceea ce i se reproşează lui Rousseau este faptul că se contrazice când susţine că indivizii „renunţă la toate
drepturile lor”, revenind apoi şi afirmând că „se renunţă numai la acea parte din drepturi care folosesc interesului
general”
Şcoala dreptului natural a influenţat şi a transmis mesajul său pentru adoptarea mai târziu a Declaraţiei franceze
a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 sau a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.
Autorii care susţin teoria drepturilor subiective au concluzii diferite, deşi pleacă de la o bază comună, şi anume
- categoria de drepturi subiective.
5
 Intr-o opinie se susţine că drepturile şi libertăţile fundamentale ar fi elemente ale capacităţii de folosinţă a
cetăţenilor, lucru ce nu poate fi acceptat, întrucât capacitatea juridică în dreptul constituţional diferă de la cea din
dreptul civil.
O altă idee susţine că drepturile şi îndatoririle fundamentale există numai în cadrul unui raport juridic concret,
care este raportul de cetăţenie. Potrivit acestei susţineri, ar însemna că drepturile cetăţeanului trebuie să fie toate
obligaţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului să constituie drepturi ale statului. Or, acest lucru nu este posibil,
deoarece, Legea Fundamentală garantează, dar nu şi obligă statul în vederea exercitării de către cetăţeni a tuturor
drepturilor şi libertăţilor.
Drepturile fundamentale nu se deosebesc de drepturile subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul acestora.
Teoria individualistă a fost susţinută de E.Bastian, H.Chenon, H.J.Laski. Potrivit acestei teorii, sursa fiecărui
drept se află în individ, deoarece numai el este fiinţa liberă şi responsabilă. Astfel, A.Esmein defineşte drepturile
fundamentale ca fiind libertăţi necesare.
Teoria drepturilor reflexe. Conform acestei teorii, drepturile nu sunt drepturi veritabile ale cetăţenilor, ci
un fel de drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din autolimitarea statului, a puterii sale. De aceea teoria s-a mai
numit şi teoria germană a autolimitării statului.
Teoria lui J. Renauld. Potrivit acestei teorii, drepturile fundamentale desemnează trăsăturile esenţiale ale
statutului juridic al fiinţei umane.
Teoria lui Philippe Braud. Conform acestei teorii, „libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în sarcina
statului”, adică „limitări aduse competenţei sale care lasă să subziste o autonomie individuală”.

C. Clasificarea drepturilor omului

După timpul apariţiei Prima generaţie (sfârşitul sec. XVIII) - drepturi civile şi
politice
A doua generaţie (mijlocul sec.XX) - drepturi social-
economice
A treia generaţie (anii 70 ai sec.XX) - drepturi colective
(drepturi de solidaritate)
IV generație de drepturi (sf. sec. XX- înc. sec.XXI) -drepturile
minorităților
După sferele relaţiilor sociale Drepturi civile
Drepturi politice
Drepturi economice
Drepturi sociale
Drepturi culturale
După apartenenţă la norme sociale Drepturi naturale
Drepturi morale
Drepturi pozitive
Dreptul scris, norme juridice
După statutul politic al personalităţii Drepturi ale omului
Drepturi ale cetăţeanului
După gradul de personificare a subiecţilor Drepturi individuale.
Drepturi colective
După subiecţii speciali - purtători ai Drepturile refugiaţilor
drepturilor Drepturile femeilor
Drepturile copiilor
Drepturile invalizilor
Drepturile apatrizilor
Drepturile persoanelor în conflictele militare

6
 Drepturile deţinuţilor
Drepturile muncitorilor migratori şi altele
După universalitate şi fixare în constituţii şi Drepturi fundamentale
în normele internaţionale Drepturi secundare
După posibilităţile restrângerii în timp Drepturi absolute
Drepturi relative
După rolul statului în asigurarea drepturilor Drepturi negative
şi libertăţilor Drepturi pozitive

2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului

Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificaţii, atât teoretice, cât mai ales practice, este
prezentă în zilele noastre, atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât şi la nivelul preocupărilor comunităţii
internaţionale.
Istoria demonstrează că, stadiul dezvoltării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului depinde de stat, şi
putem constata, în secolul nostru, pe de o parte o dezvoltare a drepturilor şi libertăţilor omului, iar pe de alta o
încălcare, în unele cazuri sistematică, a lor. Natura statului, democratic sau autoritar, condiţionează în mod direct
locul pe care îl ocupă drepturile şi libertăţile în ierarhia valorilor sociale. Democraţia liberală este cea care
corespunde cel mai bine protecției drepturilor şi libertăţilor. Aceasta se bazează pe un echilibru între teoria
democraţiei pure, bazată pe reglementarea prin lege a unei sfere cât mai largi de raporturi sociale şi teoria liberală
pură bazată pe libertate neîngrădită. Democraţia în stare pură şi liberalismul în stare pură au ajuns la eşecuri, în
primul caz pentru că se suprimă progresiv libertăţile în favoarea interesului public, şi în al doilea caz pentru că se
acceptă libertăţile periculoase pentru societate.
Penetraţia şi expansiunea drepturilor omului din spaţiul juridic naţional în spaţiul juridic internaţional, cu alte
cuvinte internaţionalizarea acestora, marchează atât o revoluţie, dacă fenomenul este privit din perspectiva relaţiei
tradiţionale dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, cât şi o evoluţie dacă fenomenul este analizat în raport cu
esenţa şi finalitatea sa19.
Filosofii Greciei antice au creat conceptul de libertate individuală, iar jurisconsulţii şi pretorii romani au
construit un sistem de drept în care recunoaşterea juridică a personalităţii şi drepturile subiective care îi dădeau
conţinut erau garanţia acestei libertăţi. Creştinismul a afirmat universalitatea libertăţii persoanei, dar numai în
raporturile cu Divinitatea, şi nu ca principiu de organizare socială 20. Abia şcoala dreptului natural desprinde fiinţa
umană atât de ordinea cosmică, cât şi de ideea divină, considerând-o ca valoare socială în sine, dotată cu atribute ce
ţin de autonomia ei şi aflată în centrul vieţii sociale 21, împlinind astfel premisele necesare pentru apariţia doctrinei
moderne a drepturilor omului ca temei al democraţiei22.
Potrivit părerii mai multor autori, primul document european în care se schiţează elemente ale unei protecţii
juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Ţară, în 1215,
de către nobilimea şi biserica engleză. Acest document care, în esenţă, reglementează raporturile divergente dintre
rege şi nobilime, după o perioadă de profundă instabilitate, consacră dreptul la judecată potrivit legii.

19
Valeriu STOICA, Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, Revista Română de Drepturile
20
Omului, nr. 3/1993, p. 8
21
D. LOCHAK, Les droits de I homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002, p. 10
22
«în momentul în care teologii catolici au recunoscut că, după descoperirea « lumii noi » indienii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii
spanioli, a apărut ideea unei comunităţi mondiale fondată nu pe credinţă, ci pe apartenenţa la aceeaşi natură, la aceeaşi demnitate umană, ceea ce constituie, în
contextul epocii, o rnutaţie teologică fundamentală, prin care se conferă drepturilor omului valoarea lor universală ». Ibidem, p. 13 Valeriu STOICA, Op. cit.,
p. 9
7
 „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat în vreun fel fără a fi judecat în mod egal de către egalii săi,
potrivit legilor ţării.“ (André Maurois, Istoria Angliei, p. 160).
Tot în Marea Britanie, în perioada revoluţiei burgheze, sunt adoptate de către parlament, Habeas Corpus, în
1679, care garantează inviolabilitatea persoanei şi, zece ani mai târziu, în 1689, actul mai sus menţionat, Bill of
Rights, care, printre alte drepturi, recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune
sau dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri.
În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente, unul pe continentul american, iar altul
pe cel european, a căror influenţă asupra evoluţiei ulterioare a drepturilor omului a fost determinantă. Este vorba
despre rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord îîmpotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia franceză
din 1789. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia,
proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate ca drepturi inalienabile şi cerinţa instituirii
guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi. Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi
cetăţeanului, din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural şi enunţă drepturi şi libertăţi într-o
perspectivă individualistă şi liberală. Primul principiu consacrat în Declaraţie este principiul egalităţii în faţa legii a
tuturor persoanelor, care stă, potrivit filosofiei Declaraţiei, la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ca o
condiţie generală a existenţei lor. Dintre acestea reţinem dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă de
opresiune, libertate de gândire, de expresie şi de manifestare.
În conformitate cu ideile filosofice ale lui Jean-Jacques Rousseau, cu Declaraţia din 1798 a Revoluţiei
franceze şi documentele adoptate de noul stat american, omului ca atare, independent de condiţia sa socială, i se
recunosc drepturi inerente persoanei sale, inalienabile şi sacre, opozabile în orice împrejurare societăţii şi puterii. În
acelaşi timp, este consacrată primordialitatea legii: orice conflict în impunerea drepturilor trebuie soluţionat printr-o
independentă şi imparţială aplicare a legii, conform unor proceduri prestabilite.
Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în Republica Franceză s-a realizat prin
constituţii scrise. Exemplul lor a fost urmat şi de alte state: Olanda în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia
în 1831, Sardinia în 1848, Danemarca în 1849, Prusia în 1850. În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost
instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor din 1859.
Pe plan internaţional, până în 1945, procesul de protecție a drepturilor omului prin instrumente juridice
pertinente a avut un caracter fragmentar, în bună măsură limitat la anumite categorii sociale şi, într-un caz
particular, discriminatoriu. El priveşte eliminarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi, protecţia victimelor războiului,
a lucrătorilor din industrie şi a minorităţilor.
Dintre documentele privind sclavia menţionăm:
- actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885, care prevede suprimarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi în
Africa Centrală, în virtutea faptului că acestea sunt „interzise în conformitate cu principiile dreptului internaţional“;
- actul Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890 care prevedea suprima-rea comerţului cu sclavi în
toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian;
- Convenția de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor care extinde suprimarea sclaviei în toate
regiunile lumii.
Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului sunt de reţinut:
- Convenția de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi îngrijirea soldaţilor răniţi şi bolnavi;
- Convenția de la Haga din 1898 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat şi cea din 1907 privind războiul
8
maritim;
- Convenția de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi soldaţilor din armatele în campanie şi tratamentul
prizonierilor de război.
Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) în 1919, a fost urmată de încheierea unor convenţii
internaţionale pentru protecţia lucrătorilor industriali şi îmbunătăţirea condiţiilor lor de lucru.
Protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor a intrat în câmpul de acţiune al dreptului internaţional după
primul război mondial în timpul Conferinţei de pace de la Paris. Tratatele speciale, denumite „pentru minorităţi“, care
au fost semnate de puterile aliate, pe de o parte, şi Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Grecia, pe
de altă parte, porneau de la premiza că în aceste ţări nu ar exista omogenitate din punct de vedere al etniei, limbii sau
religiei. Adoptarea formulei protecției selective a minorităţilor, în pofida faptului că starea de neomogenitate a
populaţiei era înregistrată în aproape toate statele prezente la Conferinţă, pe de o parte, şi sistemul de protecție al
minorităţilor instituit de Societatea Naţiunilor, care nu era imperativ pentru toate statele, pe de altă parte, conţineau, de
la început, germenii eşecului protecției minorităţilor astfel concepută. Înţelegându-se că standardele duble în materia
minorităţilor încurajează abordări politice riscante, tratatele de pace din 1947 n-au mai restabilit sistemul protecției
minorităţilor conceput de Societatea Naţiunilor pe care, de fapt, statele în cauză refuzaseră expres să-l mai aplice încă
din 1934.
Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ a comunităţii internaţionale, abia după cel de-al doilea
război mondial sub impulsul dezvăluirii atrocităţilor naziste şi s-a concretizat, în perioadele ce au urmat, într-un
impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuării
practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.
Calea spre construirea unui sistem de protecție internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligaţiei unei
cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă prin Carta O.N.U. Primul document cu valoare universală a
fost Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948, document ce a
avut un ecou imens la nivel mondial şi care a devenit un veritabil instrument internaţional care a declanşat construcţia
sistemului de protecție a drepturilor omului 23.
S-a adaugat apoi sistemul creat prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului elaborată de Consiliul Europei,
semnată la Roma şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, si care constă în esenţă în stabilirea şi instituirea unui
mecanism juridic de protecţie a unui anumit număr de drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale pe care le enunţă şi
care au fost ulterior completate prin Protocoale adiţionale, primul dintre acestea fiind cel mai important, întrucât este
vorba de protecţia dreptului de proprietate. Sistemul de protecție a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
stabilite de Convenţie este considerat ca cel mai dezvoltat şi eficace faţă de cele care există în prezent.
În concluzie reţinem că drepturile omului au deci funcţia principală de instrumente juridice prin care
identitatea individuală este apărată împotriva abuzurilor de putere care se săvârşesc în numele sau la adăpostul
instituţiilor care exprimă identitatea de grup. Era firesc astfel ca protecţia juridică a drepturilor omului să transgreseze
graniţele dreptului intern şi să pătrundă în dreptul internaţional.
Internaţionalizarea drepturilor omului a generat următoarele consecinţe24:

23
Evoluţia consacrării în documente internaţionale a drepturilor omului, ulterioară acestui moment, va fi analizată pe larg în capitolele următoare ale
lucrării.
24
Valeriu STOICA, Op. cit., pp. 9-13
9
1. Modificarea conceptului de capacitate juridică. Înţeleasă ca aptitudine generală de a fi titular de drepturi
şi obligaţii, capacitatea juridică este măsura fiinţei subiectelor de drept, deoarece acestea există numai în măsura în
care le este recunoscută capacitate juridică.
Până la constituirea dreptului internaţional al drepturilor omului fiinţa juridică a individului nu avea o
dimensiune proprie în dreptul internaţional. Numai din acest moment, individul dobândeşte, pe lângă capacitatea
juridică de drept intern, o capacitate juridică de drept internaţional, ajungându-se astfel la întregirea fiinţei juridice a
individului.
2. Modificarea conceptului de drept subiectiv.
În structura juridică a dreptului subiectiv coexistă un element substanţial cu unul procesual.
a) Elementul substanţial sau conţinutul dreptului este suma prerogativelor, puterilor recunoscute de lege
titularului acelui drept în baza acestor facultăţi titularul poate să se comporte într-un anumit fel sau poate pretinde
altora un anumit comportament.
Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezintă doar o simplă diferenţă
de formulare, ci exprimă o opţiune fundamentală în favoarea esenţei individuale sau a esenţei sociale a fiinţei
umane. Ideea de recunoaştere semnifică preexistenţa acestor prerogative în raport cu legea şi trimite la doctrina
dreptului natural. Identitatea fiinţei umane este un dat, astfel încât legea nu poate decât să stabilească anumite limite
de exercitare a drepturilor subiective pentru prevenirea sau sancţionarea abuzului de drept. Ideea că aceste atribute
sunt conferite prin lege apare ca rezultat al deplasării accentului de la individ către societate; drepturile subiective
există numai dacă şi numai în măsura în care societatea le conferă indivizilor 25.
b) Elementul procesual este posibilitatea de a cere protecţia legii ori de câte ori.elementul substanţial al
dreptului subiectiv este încălcat. Acest element nu preexistă legii, el este creat prin lege. Cea mai importantă formă
pe care o îmbracă elementul procesual este dreptul material la acţiune prin intermediul căruia violarea dreptului
subiectiv este dedusă în faţa unui organism cu atribuţii jurisdicţionale.
Internaţionalizarea drepturilor omului modifică în dublu sens această structură juridică:
a) elementul substanţial nu mai este recunoscut doar în dreptul intern, ci şi în dreptul internaţional al
drepturilor omului. Sistemul universal de protecție al drepturilor omului, care funcţionează în cadrul O.N.U. coexistă
cu diversele sisteme regionale astfel încât este posibil ca elementul substanţial al oricărui drept al omului, ca drept
subiectiv, să aibă două sau trei reglementări diferite: una în dreptul intern, alta în tratatele cu vocație universală şi
încă una în convenţiile cu vocație regională. Drepturile omului devin astfel drepturi subiective cu geometrie
variabilă.
b) elementul procesual din structura juridică a drepturilor omului se multiplică întrucât dreptul de acţiune în
faţa organismelor interne de jurisdicţie este dublat de un drept de a cere protecţia organismelor specializate din
cadrul sistemului internaţional.
Aşadar, internaţionalizarea drepturilor omului se traduce juridic printr-o anumită limitare a suveranităţii statale
în materia drepturilor omului, concretizată în caracterul obiectiv pe care l-au căpătat drepturile 26.

3. Principiile protecţiei internaţionale a drepturilor omului

Caracterul recent al protecției internaţionale a drepturilor omului. Protecţia internaţională a drepturilor
omului este o ramură de drept nouă, având o vechime de numai o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia

25
Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8
26
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. Cit., p. 14
10
drepturilor omului are în unele state o existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a
autonomizat în cadrul dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului ca subiect de drept27.
Până la primul război mondial reglementările internaţionale sunt foarte puţine şi au un caracter sectorial
(vizând doar dreptul internaţional umanitar şi interzicerea sclaviei şi a muncii forţate), după primul război mondial
se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale
care viza doar zona europeană, mai precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau
care şi-au mărit teritoriul în acest fel.
Abia violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la nivel intern, în timpul
celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie comună a statelor în cadrul comunităţii internaţionale în
sensul cooperării internaţionale în materie. Momentul naşterii protecției drepturilor omului este reprezentat de
adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris, de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei
universale a drepturilor omului, chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act
internaţional de soft-law.
Egalitatea în drepturi a oamenilor. Acest principiu reprezintă de fapt egalitatea de şanse a oamenilor, ca
posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de legile interne și
internaţionale.
Din acest principiu decurge principiul nediscriminării care presupune ca toţi oamenii să se bucure de
drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau
orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe unii în detrimentul altora. 28
Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi limitarea suveranităţii statului
prin consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor omului.
Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării internaţionale, ea nu mai reprezintă o
materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai suveranităţii statale, înţeleasă în mod absolut şi
discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este absolută, una dintre limitele sale fiind drepturile omului. Putem
spune în acest caz că suveranitatea naţională se opreşte acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea
statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor. Trebuie remarcat
faptul că, în acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci în favoarea
indivizilor şi a drepturilor acestora.
Esenţa întregului mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în acceptarea de către state a
faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte, ci, conştiente de necesitatea
reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la nivel intern, sub acoperirea suveranităţii statale absolute, statele au
convenit să coopereze la nivel internaţional în acest domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o îmbinare
a dreptului internaţional cu cel intern, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două tipuri de norme
juridice prezente.
Crearea unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii reciprocităţii în materie. Prin
tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor,
adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat, deci nu pentru state. Atunci când statele devin părţi la tratate
internaţionale în materia drepturilor omului ele îşi asumă aşadar obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea
internaţională, instituindu-se aşadar un regim de ordine publică internaţională de la care nu se poate deroga. Acest
27
Valeriu STOICA, Op. cit, p. 8
28
Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p.10
11
fapt se traduce printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului relaţiilor
între state, cea a neingerinţei.29
Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl presupune în general
un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de neexecutare. În materia drepturilor omului nu
se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici excepţia de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă
drepturile omului acest fapt nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului 30. Drepturile omului nu
sunt deci o chestiune contractuală, care să privească potrivit principiului reiativitain acieiur junuioc numeai părţile
la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală măsură indivizii, statele şi societatea
internaţională.
Mâi mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutumă, ele impunându-se si
statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea genocidului, interzicerea sclaviei,
interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost
integrate în jus cogens, devenind norme imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin
care nu se poate deroga prin norme dispozitive.
Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii publice, la nivel
internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism, statele sunt cele care au dreptul la o
acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva altui stat, care încalcă drepturile omului, în absenţa
oricărui interes propriu al statului autor al sesizării şi a oricărei legături de cetăţenie între el şi victimă.
Subsidiaritatea consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel internaţional faţă de nivelul intern.
Problema drepturilor omului nu este una de competenţă exclusiv internaţională, statele continuă să reglementeze
drepturile omului la nivel intern şi să asigure protecţia drepturilor omului, deoarece această chestiune interesează în
primul rând dreptul intern, dreptul internaţional intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept
filosofic, destinat spaţiului politic pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în absenţa unui suveran
unitar.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între comunităţile mari şi
entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în măsura în care cele din urmă nu au suficiente
resurse pentru a satisface necesităţile membrilor lor, constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru 31.
Dacă principiul subsidiarităţii s-a conturat atât istoric, cât şi ca normă contemporană într-un context european,
problemele cărora el încearcă să le răspundă nu sunt specific europene, ci universale32.
Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de idealist, în ce măsură, chiar neformulată
explicit, subsidiaritatea domină sistemul universal de protecție a drepturilor omului, precum şi faptul că, în loc să
submineze eficacitatea standardelor universale de protecție, ea oferă satisfacţie pluralismului inerent comunităţilor
umane, deci şi comunităţii internaţionale33

29
Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de I Homme. Commeritaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond Pettiti,
Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572
30
Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Afacerea Irlanda contra
Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.
31
Aurel CIOBANII DORDEA, Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Analele Universităţii Bucureşti, nr. M/2004,
p. 82
32
în plan politico-juridic, subsidiaritatea este indisolubil legată de federalismul european, cunoscând o primă aplicare concretă prin consacrarea sa într-o regulă
juridică constituţională în cadrul sistemului federal german: textul Constituţiei federale germane din 1871 instaura astfel un federalism de integrare, vizând
repartizarea competenţelor între statele federale şi Federaţie pentru delimitarea sferelor lor de competenţe, Jean-Louis CLERGERIE, Le principe de subsidiarite,
Ellipses, Paris, 1997, p. 34. Sistemul german reprezintă prima aplicare concretă a subsidiarităţii, incluzând într-o regulă juridică fundamentală un principiul
abstract şi foarte dinamic, de origine filosofică, Cornelia GUŞĂ, Op. cit, p. 40
33
Paolo G. CAROZZA, Subsidiairity as a structural principie of internaţional human rights law, A.J.I.L., voi. 97 (2003), nr. 2, pp. 38 şi urm.
12
 In analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecție instituit de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold punea accentul îndeosebi pe subsidiaritate
procedurală şi pe cea substanţială, care joacă, ambele, un rol fundamental pentru acest sistem. 34 „Subsidiaritatea în
cadrul ordinii juridice a Convenţiei are două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că,
înainte de a apela la instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor
instituţii naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în împrejurările cauzei; ca şi
concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile convenţiei, instituţiile Convenţiei trebuie
să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături juridice şi factuale care caracterizează viaţa
societăţii în statul în cauză. Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă
instituţiilor Convenţiei prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale competente în privinţa
acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea rând serveşte la prevenirea supraîncărcării
organelor de control constituife de Convenţie"35. Subsidiaritatea se manifestă aşadar în două planuri:
a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrării (subsidiaritatea substanţială) - Normele internaţionale privind
drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu sisteme politice extrem de diferite au putut
ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă doar un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază,
statele nu pot, în plan intern să deroge "în jos", dar o pot face „în sus", asigurând o protecție sporită a drepturilor
omului la nivel naţional. Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor omului ce
vizează doar aspectul superior de protecție conferită la nivel naţional se antrenează o răspunderea juridică exclusiv
internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit în plan internaţional, se angajează nu numai
răspunderea internă, dar şi răspunderea internaţională a statului.
b) Subsidiaritatea sub aspectul garantării drepturilor omului (subsidiaritatea procedurală) -Principalul
rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia
în care mecanismele statale au fost nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte
principiul epuizării căilor interne de atac, adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne
înainte de sesizarea unui organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, fiind
prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este sancţionarea statelor
vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de
victimă.
Principiul subsidiarităţii nu face decât să întărească protecţia drepturilor omului la nivel naţional, dublând-o cu
un sistem de control care operează ca o plasă de siguranţă36.
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern. Deşi
tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre state, el neinteresând direct indivizii, astfel
încât normele nu au aplicabilitatea directă, în ceea ce priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia
este diferită. Subiectele din ordinea juridică internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice
internaţionale şi pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor naționale.

34
Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit, p. 82
35
Herbert PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus Nijhoff-KIuwer, 1993, p. 60
36
Johan CALLEWAERT, La subsidiarite dans I Europe des droits de I homme: la dimension substantielle, în L Europe de la subsidiarite (coord. M.
Versussen), Ed. Bruzlant, Bruxelles, 2000, p. 17
13
 Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde atât de factori interni, cât
şi de factori externi:
a) în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul internaţional, cu alte cuvinte
dacă se adoptă sistemul monist37 în care normele se pot aplica direct în dreptul intern sau sistemul dualist 38, în care
normele internaţionale nu pot fi direct aplicate.
b) în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:
I. calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate directă:
1. să fie suficient de clară, de precisă.
2. să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;
3. să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă. 39
II. norma internaţională trebuie să fie în vigoare.
Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din punct de vedere
juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi pentru respectivul stat.
Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: vertical şi orizontal. Efectul vertical se referă la
raporturile între individ şi stat, iar efectul orizontal face referire la faptul că normele privind drepturile omului
produc efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari.
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin beneficiari de drepturi
direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi şi printr-un act normativ intern. Pot fi
aplicate de regulă direct normele care consacră drepturi civile şi politice, nu şi cele purtând asupra drepturilor
economice, sociale şi culturale, care sunt norme program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la
nivel intern, aplicabilitatea lor depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.
Superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de normele dreptului intern.
Poziţia normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de reglementările interne este analizată diferit, după
cum este vorba de planul internaţional sau planul intern.
în planul dreptului internaţional chestiunea superiorităţii normelor internaţionale este indiscutabilă,
indiferent de natura acestora, deci inclusiv faţă de normele constituţionale astfel încât în faţa unui organ internaţional
aceasta va prevala. Mai mult faţă de organismele internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de
fapt, nu a unui element de drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme internaţionale
privind drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din punct de vedere al dreptului intern
este legal şi constituţional.
în planul dreptului naţional problema interesează doar dacă se recunoaşte normei internaţionale aplicabilitate
directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc tratatelor internaţionale în materia drepturilor
omului fie o poziţie supraconstituţională (superioară ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi

37
Potrivit acestui sistem dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern; între cele două nu există nici o diferenţă. Lumea juridică este
unitară deoarece şi dreptul este unul singur. Se susţine şi faptul că dreptul internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor deoarece raporturile
sunt unele de interpenetrare, fiind posibile datorită apartenenţei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept. Se respinge orice formă
de «recepţionare » formală a normelor internaţionale în ordinile juridice interne. Augustin FUEREA, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2003, p. 43
38
Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele două ordini juridice fiind distincte una de
cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele internaţionale pentru că normele nu au acelaşi obiect de reglementare. Norma internă se
aplică exclusiv în cadrul statului şi nu poate interveni în ordinea juridică internaţională, în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă
numai dacă este ratificat, are loc o « naţionalizare » a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Ibidem, p. 43 şip. 153
39
Spre exemplu, art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului conţine direct obligaţia statelor de a respecta drepturile omului: „înaltele părţi
contractante recunosc oricărei persoane ţinând de jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei Convenţii"
14
valoare juridică cu cea a constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică
constituţiei, dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).
Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia dreptului internaţional
duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia conferă o valoare supralegislativă normei
internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele
interne trebuie corelată cu principiul subsidiarităţii analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu
oferă cumva o protecție sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele internaţionale. în
cazul în care există o protecție sporită, prevalează norma internă.
Concluzia este aşadar că în caz de conflict între o normă internaţională privind drepturile omului şi *o normă
juridică internă se aplică întotdeauna atât la nivel intern cât şi la nivel internaţional norma juridică mai favorabilă,
fie ea internaţională sau internă.
Existenţa unor jurisdicţii internaţionale specializate. Dreptul internaţional public la nivel internaţional nu se
desfăşoară în faţa unor tribunale internaţionale întrucât foarte rar se ajunge în situaţii contencioase. în materia
drepturilor omului există însă tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea
statelor care au încălcat aceste drepturi.
Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg şi Curtea
Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Trebuie observat că astfel de tribunale specializate în materia drepturilor omului există doar la nivel regional, nu
$i universal, datorită imposibilităţii ajungerii la un acord între state în acest domeniu la nivel universal.
Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor omului
Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi corect înţelese şi aplicate în afara
jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de protecţie, întrucât jurisprudenţa acestora interpretează,
şi dacă este cazul chiar completează normele convenționale. în ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului
avem o jurisprudenţă deosebit de bogată care a ajuns să facă corp comun cu Convenția europeană a drepturilor
omului, având deci forţă juridică obligatorie.
Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului
Particularul nu este în mod tradiţional subiect de drept internaţional public, întrucât această ramură de drept se
adresează doar statelor şi organizațiilor internaţionale.
în cazul protecției drepturilor omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează direct indivizilor
creându-le în mod direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.
Consecinţa este că ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi internaţionale. Mai mult,
individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea
europeană a drepturilor omului, în faţa căreia se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem
că individul nu va fi niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.
în concluzie, în materia drepturilor omului şi particularul este subiect de drept, deci participant la raporturile
juridice internaţionale.

Inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea drepturilor omului. Drepturile şi libertăţile naturale de bază ale

omului sunt inalienabile şi aparţin fiecăruia de la naştere. Atât timp cât omul trăieşte el e legat indisolubil de
drepturile şi libertăţile sale de bază, acestea nu pot fi anulate de nimeni nici într-un fel. Desigur, puterea îl poate

15
marginaliza pe om, îi poate încălca grav drepturile, însă ea nu este în stare să-l lipsească de ele. Statul, puterea,
violenţa nu-l pot priva de dreptul la viaţă. În cel mai rău caz, îi pot răpi viaţa. Dacă omul nu-şi pierde esenţa umană, el
nu poate să renunţe la drepturile sale inalienabile. E imposibil a scrie şi a legaliza la notar renunţarea la drepturile sale
naturale: „Eu, cutare, renunţ la dreptul meu natural la viaţă... (sau la libertatea de gândire şi a cuvântului, la libertatea
conştiinţei şi a confesiunii etc.)”. Fără aceste drepturi inalienabile o anumită fiinţă biologică va înceta să mai fie homo
sapiens.

Un alt aspect al problemei ţine de faptul că omul poate să nu se folosească de drepturile sale naturale de bază,
însă aceasta este problema voinţei sale proprii şi a altor condiţii.
În corespundere cu standardele internaţionale constituţiile majorităţii statelor democratice stabilesc că
drepturile şi libertăţile de bază ale omului sunt inalienabile şi aparţin fiecăruia de la naştere. Drepturile şi libertăţile
enumerate în constituţie nu trebuie interpretate ca o negare sau nesocotire a altor drepturi şi libertăţi ale omului şi
cetăţeanului. în Republica Moldova nu trebuie să se emită legi care duc la desconsiderarea drepturilor şi libertăţilor
omului şi cetăţeanului.
Generalitatea şi universalitatea drepturilor omului. Drepturile omului poartă un caracter general şi
universal. Generalitatea şi universalitatea drepturilor şi libertăţilor omului au câteva dimensiuni.
În primul rând, toate persoanele, fără careva discriminare, se bucură de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Standardele internaţionale şi legislaţia statelor democratice garantează egalitatea drepturilor omului şi cetăţeanului,
indiferent de: sex, rasă, naţionalitate, limbă, origine, situaţia patrimonială şi de serviciu, locul de trai, atitudinea faţă de
religie, convingeri, apartenenţă la asociaţii obşteşti etc. Se interzic orice forme de limitare a drepturilor cetăţeanului
după criteriile apartenenţei sociale, rasiale, naţionale, de limbă, confesionale. Bărbatul şi femeia se bucură de drepturi
şi libertăţi egale şi au posibilităţi egale de realizare a lor.
În al doilea rând, toate drepturile şi libertăţile sunt universale în ceea ce priveşte recunoaşterea conţinutului lor.
Drepturile omului unanim recunoscute, cum ar fi dreptul la viaţă, libertatea conştiinţei, egalitatea tuturor în faţa legii,
dreptul la libera circulaţie, dreptul la cetăţenie, dreptul la libera convingere şi altele, sunt drepturi şi libertăţi
fundamentale ale tuturor oamenilor indiferent de: specificul naţional şi confesional; particularităţile istorice, culturale
şi religioase; orânduirea socială; regimul politic; forma structurii de stat şi forma de guvernare; statutul internaţional al
tării.
În al treilea rând, generalitatea drepturilor şi libertăţilor omului se manifestă şi în aspect spaţial şi teritorial.
Oriunde nu s-ar afla sau s-ar deplasa omul, în orice loc el se bucură de drepturi şi libertăţi fundamentale naturale,
indiferent de faptul dacă este sau nu acest teritoriu insulă nepopulată, stat suveran, independent ori aflat sub tutelă,
condus de alt stat sau în stare de o altă formă de limitare a suveranităţii.
În al patrulea rând, problemele drepturilor omului sunt obiect de preocupare a tuturor statelor. A recunoaşte
generalitatea şi universalitatea drepturilor şi libertăţilor omului înseamnă că acestea nu sunt doar probleme interne ale
statului. Aceasta şi-a găsit întruchipare în Documentul politic al Consfătuirii din cadrul Conferinţei privind
dimensiunile umane, OSCE, 1991, Moscova. Ţările-participante au subliniat că problemele privind drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, democraţia şi suveranitatea legii au caracter internaţional, întrucât respectarea
acestor drepturi şi libertăţi este una din laturile de bază ale ordinii internaţionale. Ele au declarat categoric şi definitiv
că obligaţiile luate de ele în domeniul dimensiunii umane, OSCE, sunt chestiuni care reprezintă interesul legitim şi
nemijlocit al tuturor ţărilor-participante şi nu se referă la interesele în exclusivitate interne a vreo unuia dintre state.

16
 Adunarea Generală a ONU şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de nenumărate ori, în rezoluţiile lor
au confirmat abordarea sus-menţionată privind drepturile omului.
Indivizibilitatea, interdependenţa, interconexiunea drepturilor omului. Multora din cei care sunt interesaţi
de drepturile omului le apare dorinţa de a structura drepturile şi libertăţile după importanţă, de a le ierarhiza.
Aceasta se datorează, în particular, Cartei internaţionale a drepturile omului. Pachetele internaţionale privind
drepturile omului au un grad diferit de obligativitate în vederea realizării lor de către ţările-participante.
Astfel, Pactul internaţional despre drepturile economice, sociale şi culturale le expune în mod conjunctiv. De
exemplu, „fiecare stat-participant la acest Pact îşi asumă responsabilitatea în mod indivizibil şi conform ajutorului şi
colaborării internaţionale, în particular, în domeniul economic şi tehnic, de a lua măsuri, în limitele maxime ale
resurselor existente, pentru asigurarea treptată a realizării depline a drepturilor recunoscute în Pactul actual prin
intermediul diferitelor modalităţi, inclusiv prin luarea de măsuri legislative".
Totodată, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice stabileşte definitiv „că fiecare ţară-participantă
la acest pact îşi asumă responsabilitatea de a respecta şi de a asigura drepturile, recunoscute în Pactul dat, tuturor
persoanelor care se află pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa”.
Tradiţia americană despre drepturi - primele zece amendamente la Constituţia din 1787 - subînţelege prin
drepturile omului semnificaţia lor în conformitate cu timpul respectiv. Conţinutul lor diferă de formulările
contemporane ale amendamentelor despre drepturi şi ale documentelor regionale. SUA nu recunosc existenţa
drepturilor social-economice şi nu au ratificat Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale. O
poziţie aparte privind drepturile omului o au unele state musulmane din Asia şi Africa.
Totodată, în ultimii ani s-a determinat o poziţie unanimă referitoare la drepturi şi libertăţi ca un complex
general, un sistem al drepturilor. Declaraţia de la Viena şi Programul de activitate adoptată la Conferinţa internaţională
privind drepturile omului din 1993 au determinat unanim: „Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile,
interdependente şi în interconexiune. Comunitatea internaţională trebuie să trateze drepturile omului în mod global în
baza echităţii şi egalităţii cu aceeaşi atenţie şi mod de abordare. Deşi trebuie de ţinut cont de specificul regional,
naţional, particularităţile istorice, culturale şi religioase, statele, indiferent de sistemul economic, politic şi cultural,
poartă răspunderea de a încuraja şi a proteja toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Bineînţeles, în condiţiile istorice concrete ale unor sau altor state în prim-plan se impun acele drepturi care
necesită o atenţie sporită: fie determinare legislativă, fie asigurare, protejare. în acest sens, populaţia Republicii
Moldova este preocupată în mare măsură nu atât de realizarea drepturilor sale politice sau culturale, cât de garanţiile şi
protejarea drepturilor social-economice, de protejarea acestora faţă de fărădelegile organelor de drept.
Restrângerea drepturilor şi libertăţilor omului. Dreptul internaţional şi practica legislativă a ţărilor
democratice presupune unele restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor.
Este necesar de a menţiona, în primul rând, că restrângerea drepturilor şi libertăţilor poate fi introdusă în
condiţiile situaţiei excepţionale, doar conform legii constituţionale. Asemenea restrângeri nu pot fi stabilite prin alte
acte normative sau hotărâri ale administraţiei publice locale.
În al doilea rând, asemenea restrângeri pot avea doar un caracter temporar.
În al treilea rând, restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge
existenţa dreptului sau a libertăţii.
În al patrulea rând, restrângerile pot fi introduse doar în scopurile determinate de Constituţia Republicii
Moldova pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
17
cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau avarii.
Un şir de drepturi şi libertăţi nu poate fi restrâns nici chiar în situaţii excepţionale. Nu pot fi restrânse drepturile
şi libertăţile menţionate în articolele 24, 25, 28, 31 (Capitolul II) ale Constituţiei Republicii Moldova. Acestea sunt:
dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la viata intimă,
familială şi privată, libertatea conştiinţei şi altele. în teoria drepturilor omului aceste drepturi uneori sunt definite ca
absolute, iar acelea care pot fi supuse restrângerii - drepturi relative.

3. Standarde, instrumente, mecanisme, proceduri de protecție a drepturilor omului

Noţiunile „instrumente”, „standarde”, „mecanisme”, prin excelenţă tehnice, s-ar părea că nu sunt atribute ale
sferei umanitare a drepturilor omului, ele având un conţinut diferit faţă de sensul lor direct. Aceşti termeni au devenit
„limba de serviciu” a organizațiilor internaţionale şi instituţiilor naţionale în problemele drepturilor omului, au devenit
categorii ştiinţifice ale dreptului internaţional contemporan al drepturilor omului, au pătruns în vocabularul cotidian al
organizațiilor de protecție a drepturilor.
Noţiunile „instrumente", „standarde", „mecanisme" nu fac parte din conţinutul propriu-zis al drepturilor omului,
nu sunt stabilite în tratatele internaţionale despre drepturile omului, însă ele se impun drept un complex „de deservire",
un „instrumentar” al sistemului drepturilor omului, fără de care concepţia despre drepturi nu este completă.
Noţiunea standarde în domeniul drepturilor omului reprezintă cerinţele, normele obligatorii fixate în actele
(documentele) internaţionale. Astfel, este cunoscut faptul că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un
document juridic obligatoriu, însă drepturile omului stabilite în ea sunt un exemplu elocvent de standarde. Standardele
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt punctul de pornire atât pentru dreptul internaţional al drepturilor
omului, cât şi pentru construcţia sistemelor naţionale ale drepturilor omului.
În funcţie de faptul în ce organizaţie internaţională se adoptă documente privind drepturile omului, acestea se
împart în standarde universale, adică adoptate în cadrul ONU, şi standarde regionale (locale), de exemplu,
documente încheiate sub egida Consiliului Europei, adică standarde ale Consiliului Europei. Între standardele
universale şi cele regionale nu sunt contradicţii, mai degrabă există continuitate, concordanţă. Standardele regionale
trebuie să contribuie la consolidarea standardelor universale incluse în tratatele internaţionale despre drepturile
omului, precum şi la protejarea lor. Standardele regionale sunt mai mult locale, ele ţin cont de tradiţiile istorice, de
cultura, de nivelul dezvoltării ţărilor din regiune şi, deseori, concretizează şi stabilesc norme mai înalte decât
standardele universale. Pentru participanţii la tratatele în domeniul drepturilor omului cerinţele de corespundere a
legislaţiei naţionale standardelor internaţionale sunt destul de dure. De exemplu, aderarea Republicii Moldova în 1995
la Consiliul Europei a fost însoţită de anumite asigurări cu privire la protecţia drepturilor omului, la perfecţionarea
legislaţiei şi a practicii de drept în conformitate cu standardele Consiliului Europei. Aşadar, în elaborarea proiectelor
de legi şi a altor acte normative, precum şi în aplicarea dreptului este obligatoriu a ţine seama de standardele
internaţionale.
Prin instrumente internaţionale se subînţeleg diferite documente care conţin principii, norme (standarde) ale
dreptului omului adoptate de organizațiile internaţionale (interstatale): tratate, declaraţii, recomandări, rezoluţii.
Termenul instrumente e destul de neobişnuit nu numai pentru cititorul de rând, ci, deseori, inacceptabil şi în
mediul savanţilor-jurişti care se specializează în domeniul drepturilor omului. Credem că acest aspect este legat de
faptul că în fosta Uniune Sovietică, timp îndelungat, problema drepturilor omului a fost o temă închisă, savanţilor li se

18
permitea doar elogii politice ideologizate ale „realizărilor socialismului” în domeniul drepturilor omului.
Cercetările contemporane în domeniul drepturilor omului numără deja 60 de ani, în timp ce gândirea juridică
ex-sovietică s-a alăturat la această temă, fără abordare „de clasă", de mai puţin de 20 ani. Cu toate acestea, noţiunea de
instrumente, ca termen de lucru, se utilizează în practica ONU, UNESCO, Consiliului Europei şi altor organizații.
Astfel, în tabelele ratificate tratatele internaţionale de bază în domeniul drepturilor omului se numesc nu altfel decât
„instrumente internaţionale”.40
Mecanismele de control reprezintă anumite structuri organizaţionale (judecătoriile internaţionale cu privire la
drepturile omului, organizațiile internaţionale, comitetele, comisiile, grupurile de lucra ale referenţilor speciali).
Mecanismele internaţionale de control, de obicei, sunt organe colective (comitete, grupuri etc), cu toate că referenţii
speciali individuali se întâlnesc des în practica ONU şi a Consiliului Europei.
Procedurile internaţionale în domeniul protecției drepturilor omului reprezintă metode, ordinea de examinare,
de control, de elaborare a moţiunilor de adoptare a deciziilor pe marginea comunicărilor, declaraţiilor şi altor
informaţii despre încălcările drepturilor omului.
Uneori, procedurile sunt expuse destul de clar şi detaliat. De exemplu, Consiliul Economic şi Social al ONU a
aprobat „procedura de examinare a comunicărilor referitor la încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale” („Procedura 1503”). Este determinat în mod detaliat Regulamentul Curţii Europene în drepturile
omului din 4 noiembrie 1998 („Regulile procedurii Curţii”).

4. Izvoarele internaționale de consacrare și garantare a drepturilor omului

Izvoarele internationale de consacrare și de protecție a drepturilor omului sunt formele de exprimare a normelor
juridice care consacră și garantează, în planul dreptului international public, drepturile omului.

40
Documentele despre drepturile omului pot fi clasificate conform diferitelor principii. După forma şi gradul de obligativitate, ele pot fi declaraţii / recomandări şi
tratate. Să analizăm două tipuri de documente principale:
Declaraţiile (lat. declaration - declaraţie, declarare) sunt documente de drept internaţional în care se proclamă anumite principii. Declaraţiile se adoptă de către
rezoluţia organizaţiei internaţionale respective. Ele nu conţin norme juridice obligatorii, ci sunt doar recomandări, deziderate. În ele se exprimă intenţiile statelor,
disponibilitatea acestora de a urma principiile declaraţiei. Totuşi multe documente, cum ar fi, de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dispun de o
mare forţă politico-morală şi după ele se judecă despre poziţiile statelor.
Declaraţiile, fiind rezultatul primordial al identificării poziţiilor generale faţă de o problemă sau alta la nivel internaţional, servesc drept bază, punct de plecare
pentru elaborarea ulterioară a tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Tratatul, după cum este definit în Convenţia de la Viena despre drepturile tratatelor internaţionale (1969), reprezintă acordul internaţional încheiat între state în
formă scrisă şi reglementat de dreptul internaţional, indiferent de faptul dacă acest acord este inclus într-un document, în două sau în mai multe documente legate
între ele, precum şi indiferent de denumirea lui concretă. Această definiţie a tratatului este aplicabilă şi faţă de tratatele adoptate în cadrul organizaţiilor
internaţionale.
Acordurile internaţionale pot avea diferite denumiri: convenţie, pact, acord, tratat, cartă, statut, protocol etc. în dreptul internaţional nu s-a constituit o normă
strictă pentru a numi documentele contractuale. Totuşi, mai frecvent, convenţia reprezintă o înţelegere vizavi de o chestiune specială, de o problemă de aceeaşi
natură: Convenţia despre statutul refugiaţilor, Convenţia despre drepturile copiilor, Convenţia culturală europeană.
Pactele sunt tratate ce cuprind diferite grupuri de probleme: Pactul internaţional despre drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional despre
drepturile civile şi politice.
Intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale solicită fiecărui stat-participant respectarea unei anumite proceduri. Consimţământul iniţial al statului de a respecta
condiţiile tratatului se manifestă prin semnarea lui, însă, pentru ca el să intre în vigoare, este necesar să fie ratificat de către organul legislativ al puterii. În tratatele
internaţionale multilaterale deseori se stabilesc cerinţe exigente, şi anume, numărul minim de state-participante necesar pentru ratificarea tratatului şi intrarea lui în
vigoare.
Tratatul internaţional în vigoare este obligatoriu pentru participanţi şi trebuie să fie realizat de ei în mod conştiincios - Pacta sunt servanda. Statele-participante pot
să renunţe la obligaţiile lor şi să se retragă din acest tratat, adică să-1 denunţe.
În momentul semnării, ratificării, adoptării sau confirmării tratatului, precum şi în momentul aderării la el, statul poate veni cu o stipulaţie, adică cu o declaraţie
prin care el doreşte să excludă sau să schimbe acţiunea juridică a unor principii ale tratatului. Unele tratate nu admit stipulaţii.
Tratatele internaţionale pot fi deschise sau închise. La cele deschise statele pot adera indiferent de consimţământul altor state participante.
Pentru a supraveghea realizarea convenţiilor în domeniul drepturilor omului uneori se creează organe respective de control - comitete.
De exemplu, Pactul internaţional despre drepturile civile şi politice a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966 şi a intrat în vigoare la 23
martie 1976, după ce a fost ratificată de 35 de state. Documentele legate de Pact sunt două protocoale facultative. în conformitate cu Pactul, s-a creat Comitetul cu
privire la drepturile omului.
Organizaţia Naţiunilor Unite examinează şi dezbate chestiunile privind drepturile omului în toate structurile sale, însă rolul principal în protecţia acestor drepturi
revine Asambleii Generale, Consiliului Economic şi Social şi organelor convenţionale, adică diferitelor comitete create în corespundere cu tratatele internaţionale:
pacte şi convenţii.

19
 Izvoarele de consacrare
a drepturilor omului

Convenționale Cutumiare Jurisprudențiale Alte izvoare

Izvoarele convenționale - sunt cele mai importante izvoare ale dreptului international al drepturilor omului și
reprezintă tratatele care consacră și garantează drepturile omului, așadar acordurile încheiate în scris între state ori
între state și organizații internationale, oricare ar fi denumirea lor particulara: pact, conventie, carta, protocol, etc.

Clasificarea tratatelor

După După După obiectul

legătura cu sfera de lor
problematica aplicare
DO teritorială

tratate tratate
tratate tratate Tratate
internaționale internaționale
specializate în nespecializate, dar internaționale Tratate
cu valoare regionale
domeniul DO care au legatura generale, care internaționale
universală
cu domeniul DO se referă la DO specializate care
se refera fie la un
anumit drept, fie
la o anumită
categorie de
beneficiari.

tratate constitutive
Sunt adoptate tratatele
ale unor organizații în cadrul ONU internationale
internationale, care și orice stat din adoptate la
au în obiectul de lume are nivel regional
activitate si vocație de a –l european,
problematica DO
semna interamerican
si african

Prin îmbinarea acestor criterii deosebim:

Tratate internaționale cu
vocație universală, cu
valoare generală.
Pactul international privind
drepturile civile si politice
(1966) și cele 2 protocoale
facultative; caruia i s-au
adaugat 2 protocoale
Tratate în materia drepturilor omului
Tratate cu valoare Tratate internaționale cu Tratate cu vocație regională,
universală specializate vocație regională și valoare specializate
generală.
Convenția împotriva torturii Nivel european: Convenția-cadru pentru
și a altor pedepse ori Convenția pentru apararea protecția minorităților
tratamente crude, inumane sau drepturilor omului și a naționale,
degradante (1984) - se referă libertăților fundamentale Convenția privind drepturile
la un anumit drept; (1950), cu cele 14 protocoale - omului și biomedicina
20
facultative;
Pactul internațional privind
drepturile economice, sociale
și culturale (1966)
Convenția privind drepturile vizează drepturile civile și (însoțită de Protocolul
copilului (1989) - vizează o politice; Carta socială adițional privind interdicția
anumită categorie de europeană (1961), cu 3 clonării umane intrat în
beneficiari. protocoale adiționale. vigoare la 1 martie 2001 și de
Nivel american: Protocolul aditional privitor la
Convenția americană relativa transplantul de organe și
la drepturile omului (1969). țesuturi de origine umană din
Nivel african: 24 ianuarie 2002, neintrat încă
Carta africana a drepturilor în vigoare),
omului și ale popoarelor Convenția pentru protejarea
(1981), etc. persoanelor față de
prelucrarea automatizată a
datelor cu caracter personal,
etc.

Izvoarele cutumiare. Cutuma internatională, ca practică generala, constantă, relativ îndelungata și repetată a
statelor și considerată de ele ca având forță juridica obligatorie reprezintă în cadrul protecției internationale a
drepturilor omului o sursa de drept.
Cutuma are două elemente:
a) elementul material (constând în practica îndelungată, constantă și repetată)
b) elementul psihologic (considerarea acestei practici ca fiind obligatorie de către subiectele dreptului
international public).
În materia drepturilor omului există cutume precum: interzicerea sclaviei, interzicerea genocidului, egalitatea
dupa sex, interzicerea torturii. Aceste norme juridice au așadar pe lânga o valoare convențională și una cutumiară,
devenind astfel obligatorii și impunându-se și pentru statele care nu sunt parte la tratatele internationale în domeniu.
Izvoarele jurisprudențiale reprezintă o importantă și vastă sursă a protecției internationale a drepturilor
omului. Jurisprudența elaborată de organele instituite prin anumite tratate internaționale face corp comun cu textul
tratatului. În numeroase cazuri, interpretarea și aplicarea corectă a normelor convenționale nu sunt posibile decât în
lumina jurisprudenței dezvoltate pe baza acestora.
Jurisprudența desemeneaza ansamblul soluțiilor cu caracter juridic pronunțate de organe internaționale cu
atribuții în materia drepturilor omului. Jurisprudența poate să provină de la tribunalele internationale specializate în
materia drepturilor omului, și anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea Interamericană a drepturilor
omului si Curtea Africană a drepturilor omului și popoarelor. Există însă și organisme nespecializate în materie, deci
tribunale internaționale care nu au ca rol principal protecția drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea
Internațională de Justitie, Curtea de Justiție a Comunităților Europene și de tribunalele penale internaționale ad hoc
(Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie care funcționează la Haga și Tribunalul Internațional pentru Rwanda
cu sediul la Arucha, Tanzania).
Însa locul cel mai important loc în cadrul izvoarelor jurisprudențiale îl ocupă jurisprudența Curții europene,
întrucât aceasta interpretează, explică și, dacă este cazul, completează dispozițiile Convenției și ale Protocoalelor
acesteia. Dispozitiile Convenției nu mai pot fi interpretate și aplicate decât cu referire sistematică la jurisprudența
Curții europene a drepturilor omului. Sistemul creat astfel este deci un sistem mixt, care îmbină elementul de drept
continental (bazat pe legea scrisă, adică pe Convenția europeană) și elementul de drept anglo-saxon (bazat pe
precedentul judiciar, adică pe jurisprudența Curții). S-a format astfel un bloc de convenționalitate, format din doua
elemente, Convenția și Protocoalele la această, pe de o parte, și jurisprudența Curții, pe de altă parte, ambele elemente
având forță juridică obligatorie și constituind sursă de drept.

21
 În afara surselor clasice convenționale, jurisdicționale și cutumiare mai există și alte categorii de izvoare ce pot
fi clasificate astfel:
A) dupa forța lor juridică distingem:
a. surse cu forta juridică propriu-zisă – hard law;
b. surse cu valoare declaratorie– soft-law.
B) dupa modul de adoptare aceastea se împart în:
a. acte interne adoptate de organe ale unor organizații internaționale;
b. acte cu caracter politic și juridic.
În practică cele doup criterii se combinp rezultând urmatoarele situatii:
1. În primul rând exista actele interne adoptate de organe ale unor organizații internaționale, cu forță juridică
propriu-zisă prin care se creeaza organe subsidiare ale unor organizatii internationale, se atribuie competente unor
organe ori se stabilesc proceduri de protectie a drepturilor omului în fața unor organe ale organizațiilor internaționale.
În acest sens amintim: Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. 428 din 14 decembrie 1950 prin care se adopta Statutul
Înaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, Statutul Tribunalului International pentru fosta Iugoslavie,
adoptat de Consiliu de Securitate al O.N.U. la 25 mai 1993, cu modificarle ulterioare, Regulamentul Curtii europene a
drepturilor omului adoptat de aceasta la 1 noiembrie 1998 si intrat în vigoare la 4 noiembrie 1998.
2. În al doilea rând exista acte interne adoptate de organe ale unor organizatii internationale, cu caracter
declarativ (soft-law), adica acele acte a caror forta juridica este mult inferioara celei a surselor obisnuite ale protecției
internaționale a drepturilor omului. În cadrul O.N.U. un tratat international în materia drepturilor omului este deseori
precedat de un act declarator. Astfel, interpretarea tratatului international se face si în lumina actului de soft-law care
l-a precedat, acest act având o valoare juridica indirecta, de interpretare, el fiind indicat expres uneori în preambului
tratatelor internationale. Exemplul cel mai semnificativ este însusi actul care marcheaza nasterea protectiei
internationale a drepturilor omului, Declaratia universala a drepturilor omului, care nu este un tratat intdernational, ci
o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a O.N.U., un act de soft-law. Valoarea ei juridica este însa crescuta de
frecventa referire la ea, atât în preambului multor tratate internationale, cât si în constitutiile nationale1. Alte
documente care se încadreaza în aceasta categorie sunt: recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii,
Declaratia privind drepturile persoanelor apartinând minoritatilor nationale sau etnice, religioase ori lingvistice,
adoptata prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. din 1992.
3. În ultimul rând se regasesc actele cu caracter politic si juridic în materia drepturilor omului, adica acte
internationale adoptate în cursul unor conferinte sau alte reuniuni internationale, desfasurate sau nu în cadrul unor
organizatii internationale. Aceste documente fac de asemenea parte din soft-law, având o forta juridica redusa.
Indicam cu titlu de exemplu urmatoarele acte: Actul Final al Conferintei de la Helsinky, adoptat în cadrul Conferintei
pentru Securitate si Cooperare în Europa, la 1 august 1975, Declaratia si Programul de actiune adoptate de Conferinta
mondiala asupra drepturilor omului de la Viena, din 25 iunie 1993, Carta de la Paris pentru o noua Europa adoptata în
cadrul C.S.C.E în 1990, etc.
Literatura recomandată:
1. Buergenthal T., Weber R., Dreptul internaţional al drepturile omului, Bucureşti, 1996.
2. Cârnaţ T., Protecţia juridică a drepturilor omului, Chişinău, 2003.
3. Cârnaţ, T.; Cârnaț M. Protecţia juridică a drepturilor omului, Chişinău: Reclama, 2006.
4. Coșug C. N., Coșug O. M. Protecţia juridică a drepturilor omului: Manual pentru forma de învăţământ I.D.D.
Galaţi, 2006.

22
5. Diaconu I., Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
6. Duculescu V., Protecţia juridică a drepturilor omului: mijloacele interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
7. Jofa C., Protecţia drepturilor omului, Editura Chemarea, Iaşi, 2000.
8. Marcu V., Mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, Deva, 1998.
9. Mazilu D., Drepturile omului - concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
10. Moroianu Zlătescu, I., Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţie revizuită şi adăugită, Institutul Român
pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1996.
11. Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1998.
12. Năstase A., Drepturile omului - religie a sfârşitului de secol, Bucureşti, Institutul Român pentru drepturile
omului, 1992.
13. Popa V., Popeţi C., Adamescu I., Drepturile omului (concept, legislaţie, practica statelor), Timişoara, Ed. Presa
Universitară Română, 1994.
14. Popescu, C. L., Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse, instituţii, proceduri - Note de curs, Editura
All Beck, Bucureşti, 2000.
15. Potîngă A., Costachi Gh., Asigurarea drepturilor omului în lume, Centrul pentru Drepturile Omului din
Moldova, Institutul de Filozofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Ed. Epigraf,
2003.
16. Purdă N., Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001.
17. Sârcu-Scobială D. Dreptul internaţional al drepturilor omului : note de curs. Chișinău, 2009.
18. Sudre, F. Drept european și internațional al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006.
19. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

23