LuceafĂrul

                                   de Mihai Eminescu

          Opera literară ”Luceafărul„ de Mihai Eminescu este un poem romantic, alegoric, o
capodoperă a Epocii Marilor Clasici, în care este ilustrată viziunea autorului despre lume și
existență.

           Textul eminescian aparține Epocii Marilor Clasici, întrucât a fost publicată în anul
1883, în anul Almanahul Societății Academice Social-Literare ”România jună„ din Viena. În
același an va fi reprodus în revista „Convorbiri literare”.

           Între anii 1880-1883, Eminescu creează cinci variante succesive ale poemului,
valorificând mai multe surse de inspirație: sursa folclorică( reprezentată de existența a două
basme populare, românești: ” Fata din gradina de aur„ și ” Miron și frumoasa fără corp„),
sursa mitologică grecească ( Hyperion-” cel de deasupra mergatorul„ , Demiurgul- creatorul
Universului, imaginea haosului extraordinar) și românească(mitul Zburătorului), sursa
filozofică( Eminescu preia elemente din filosofia europeană, în special din operele lui I.Kant
și A.Schopenhauer: antiteză dintre omul comun și omul de geniu), sursa autobiografică
(intr-o epistolă din anul 1882, Eminescu îi mărturisea Veronicăi Micle iubirea resemnată ”
senin ca amorul meu împăcat„).

           Geneza îndelungată a poemului a presupus valorificarea în cinci variante succesive a

surselor de inspirație, fundamentul poemului fiind reprezentat de basmul popular „Fata din
gradina de aur”. Este povestea unei fete de împărat care a fost închisă de tatăl său pentru
un castel aflat între o grădină de aur. de fată se îndrăgostește un zmeu, dar fata îl refuză
speriată fiind de nemurirea acestuia.  fata îi cere zmeului să renunți la imortalitate, iar zmeul
se îndreaptă spre Demiurg, cerând dezlegarea de nemurire. Reîntors pe Pământ, zmeul
observă trădarea fetei, care se îndrăgostește de un pământean, Florin. zmeul se răzbună
pravalind  deasupra fetei o stâncă și lăsându-l pe flăcău să moară de durere în Valea
Amintirii.

   Inițial, Eminescu scrie o primă variantă versificată a basmului originar,

modificându-i  finalul. Astfel, zmeul nu se răzbună, ci blestemă. În ultima varianta se renunță
și la blestem, întrucât răzbunarea nu este demnă de superioritate a genului.

             Poemul eminescian este o alegorie pe tema condiției nefericite a geniului, dar și o

meditație asupra condiției umane duale.

              Creația eminesciană este o alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume,
geniul fiind o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Cu  alte cuvinte iubire
imposibilă dintre Luceafar și fata de împărat nu reprezintă altceva decât incompatibilitatea
omului de geniu și a omului comun.

              ”Luceafărul„ este un poem-sinteză a celor trei genuri literare: scenariul epic este
dublată de lirismul măștilor și de dramatismul trăirilor exprimate. Totodată, ” Luceafărul„ este
o sinteză a speciilor literare: idila, pastelul, satira, meditația, elegia, basmul, poemul.
             În creația lui  Eminescu se împletesc două curente literare diferite: romantismul și
clasicismul. Astfel, în text sunt prezentate trăsături romantice (preferința pentru cadrul
nocturn, cultivarea  antitezei, originalitatea și expresivitatea limbajului, teme/motive specifice:
iubirea idealizată, natura umanizată, timpul bivalent, condiția nefericită a geniului,
cunoașterea, cosmogonia, castelul, marea, cerul, luceafărul, zborul, visul etc) și clasice
(limpezimea limbajului, echilibrul compozițional, circularitatea prin simetria incipit-final,
caracterul gnomic, senetios al limbajului).

            Complexitatea poemului și semnificațiilor acestuia se explică prin abordarea mai

multor teme de factură romantică ”Luceafărul„ fiind o sinteză a creației eminesciene. În acest
sens, tema generală a acestui poem este condiția omului de geniu în raport cu iubirea,
cunoașterea și omul comun. În plan secundar, sunt regăsite alte teme precum:  iubirea
imposibilă a două ființe incompatibile, natura( cosmică și terestră), timpul bivalent,
cosmogonia, cunoașterea( aspirația spre absolut).

             Tematica este concretizată într-o serie de motive tipic romantice: luceafărul, visul,
zborul, cerul, îngerul, demonul, noaptea, norocul etc. Acestora li se adaugă motive fantastice
precum: oglinda planul oniric, cifrele simbolice, chemările-descântec etc)

             Titlul poemului așează creația eminesciană sub semnul romantismului prin

preferința pentru excepțional și prin individualizarea reprezentată de prezența articolului
hotărât enclitic. Totodata, titlul conține motivul central care anticipează tema condiției omului
de geniu. Fiind planeta Venus, supranumită „steaua dimineții”, luceafărul este simbol al
frumuseții și al  dragostei. Într-o  altă ordine de idei „Luceafărul” este capodopera lui
Eminescu,o veritabilă sinteză a eminescianismului, altfel că a oferit supranumele „ Luceafăr
poeziei românești”. Importanța acestei creații se explică și prin faptul că, în perioada
interbelică, Ion Barbu creează un poem-replică  pe care îl denumește „Luceafăr întors”.

             La  nivel compozițional, cele 98 de catrene sunt organizate în 4 tablouri lirice, pe

baza antitezei a două planuri existențiale cărora de corespondez ipoteze ale cunoașterii
diferite: universal-cosmic( omul de geniu), și uman-terestru (omul comun).

            Structura  compozițională clasică se remarcă, în primul rând, prin circularitatea

redată prin simetria incipit-final. Acesta, la fel ca echilibrul, constă în dispunerea celor două
planuri existențiale, cele 4 tablouri. Astfel, în primul și în ultimul regăsim intersectarea
acestora, tablourile mediane fiind dominate de un singur plan: planul uman-terestru( tabloul
al doilea) și planul universal-cosmic(tabloul al treilea).

            Muzicalitatea aparte este redată prin elementele de prozodie  versuri grupate în

catrene cu 7-8 silabe și cu rimă încrucișată. 

            În  concluzie, textul eminescian ”Luceafărul„ rămâne o capodoperă a liricii romantice

din Epoca Marilor Clasici.
 ”Alexandru Lapusneanul„
                              de Costache Negruzzi
          Opera literară „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvela
istorică românească, o creație pașoptistă, romantică, în care este ilustrată viziunea autorului
despre lume și existență.

          Textul negruzzian aparține perioadei pașoptiste, deoarece a fost publicată în anul

1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, alături de articolul-program „Introducție” de
Mihail Kogălniceanu. În acest sens, nuvela lui Negruzzi concretizează sursa de inspirație
istorică și principiul originalității, precizate în textul lui Kogălniceanu.

          Opera lui Negruzzi este o nuvelă, o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni
medii, situată între povestire și roman, în care accentul cade asupra evolutiei personajului
principal. Narațiunea obiectivă, nuvela creează impresia de veridicitate și indici spatio-
temporali riguroși. 

          Nuvela istorică este o specie literară cultivată de către romantici, scriitori care se
inspiră din trecutul istoric. Caracterul istoric al acestei opere se explică și prin tematică,
personaje și culoarea de epocă. Astfel, nuvela lui Negruzzi utilizează ca surse de inspirație
„Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche și Miron Costin. Realizand o comparație între
nuvela negruzziana și textul cronicii, se evidențiază un strâns raport realitate-ficțiune,
deoarece opera literară respectă, în linii mari, adevărul istoric. Astfel,din cronică Negruzzi
preia imaginea personalității domnitorului, o serie de evenimente ( reîntoarcerea lui
Lăpușneanu pe tronul Moldovei, incendierea cetăților, confiscarea averilor, mutilarea și
uciderea boierilor trădători, uciderea celor 47 de boieri, călugăria domnului etc) și
personalități istorice care devin prototipuri ale personajelor ( Tomșa, Motoc, Spancioc,
Veveriță). Tot din cronică provin replicile celebre ale voievodului, care vor deveni titluri ale 
capitolelor I și al IV-lea. Desi modifică pe alocuri adevărul istoric ( în realitate, Tomsa,
Veverita si Spancioc au fost uciși în Polonia, la scurt timp după preluarea tronului de către
Lăpușneanu), Negruzzi ilustrează elemente ale esteticii romantice și ale ideologiei
pașoptiste. În acest sens, Negruzzi crează personajul excepțional în situații excepționale
construit în antiteză cu restul personajelor. Alexandru Lăpușneanu ilustrează tipologia
tiranului și este extrema cruzimii, sadismul. Nu în ultimul rând, Alexandru Lăpușneanul
devine un contraexemplu pentru contemporanii lui Negruzzi.

              Fiind o creație pașoptistă, în nuvela lui Negruzzi se împletesc 3 curente literare

diferite: romantismul, clasicismul, realismul, concretizand  fenomenul numit „ arderea
etapelor” sau trăsătură romantică intitulată libertatea de creație și de imaginație. Astfel, 
numeroaselor trăsături romantice ( originalitatea, antiteza, individualizarea, libertatea de
creație, limbajul artistic diversificat, personajul excepțional în situații excepționale etc) li se
adaugă elemente  clasice (simetria incipit-final, echilibrul compozițional) și realiste ( raportul
realitate-ficțiune, veridicitatea și verosimilitatea, tehnica detaliului semnificativ etc).

            Nuvela lui Costache Negruzzi abordează o temă de factură istorică: evocarea celei
de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu, care a însemnat un moment sângeros din
istoria Moldovei din secolul al XVI-lea. Opera lui Negruzzi prezintă lupta pentru putere dintre
domnitor și boier, dar și consecințele deținerii puterii de către un tiran, adept al
autocratismului. Tematica este susținută prin motive precum: răzbunarea, ospățul, solia,
piramida de capete, otrava etc.

          O prima scenă  ilustrativă  teme abordate este întâmpinarea domnului de către solia
lui Ștefan Tomșa, alcătuită din 4 boieri: Veverita, Motoc, Spancioc, Stroici. Aceștia îi transmit
domnului că poporul și boierii nu îl mai doresc la tron, însă acesta, neținând cont de mesajul
primit, decide  să-și  recupereze tronul. Momentul marchează intriga nuvelei reprezentată de
hotărârea domnitorului de a-și redobândi scaunul domnesc și de a se răzbuna pe boierii
trădători, idei sugerate de moto-ul capitolului I: „ Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”.

             Tematica nuvelei este ilustrată și cu ajutorul unor scene șocante care ilustrează
preferința romanticilor pentru straniu și pentru excepțional. Astfel, punctul culminant, regăsit
în cel de-al treilea capitol intitulat „Capul lui Motoc vrem”, conține discursul de la mitropolie,
scena uciderii celor 47 de boieri și construirea piramidei de capete, dar și linșarea lui Moțoc.
Raportul realitate-ficțiune este prezent și în scena mediană: cronica precizează faptul că
Lăpușneanu a ucis, în timpul unui ospăț, 47 de boieri, însă, imaginea piramidei însângerate
a „ leacului de frică” ține de estetic romantică, sugerând sadismul protagonistului.

               Titlul nuvelei indică sursa de inspirație istorică și demonstrează dublul statut al

personalului: protagonist și personaj eponim. În ciuda faptului că protagonistul este construit
după un prototip real, acesta este romantic prin excelență. Aspectul este ilustrat prin
prezența articolului hotărât enclitic care marchează individualizarea și preferința pentru
excepțional. 

               Perspectiva narativă obiectivă, regăsită în opera lui Negruzzi, se explică prin

narațiunea la persoana a treia și prin existența naratorului omniscient, omniprezent, parțial
neutru. Viziunea „dindarat”/Naratiunea heterodiegetica impune o relație specifică între
narator și personaj: naratorul știe mai multe decât personajul și, omniprezent, îi dirijează
destinul. Abaterea de la obiectivitate se realizează prin intervențiile subiective ale
naratorului, concretizate în epitetele de caracterizare („ deșănțată cuvântare”, „ tiranul boier”)
sau în comentariul care introduce motivul sărutului iudaic: „Spun  că în minutul acela l era
foarte galben la față și când racla sfântului ar fi tresărit” 

          Indicii spațio-temporali sunt rigurosi și oferă veridicitate narațiunii. Indici spațiali

ancorează acțiunea în Moldova („Tecuci”), iar indicii temporali ilustrează cronologia. Astfel,
scenele narative se înlănțuie cronologic, cu o singură excepție: între capitolele al treilea și al
patrulea există o singură sincopa de patru ani.

            Nuvela negruzziana este împărțită în patru capitole precedate de motto-uri

rezumative:   „ Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”( capitolul 1), „Ai să dai sama,
doamna!...”( capitolul 2), „Capul lui Motoc vrem”( capitolul 3)”, „De mă voi scula, pre mulți am
sa popesc și eu…”     (capitolul 4). Echilibrul compozițional constă în organizarea 
momentelor subiectului  în cele patru subdiviziuni narative: expozițiunea și intriga( capitolul
1), desfășurarea acțiunii(capitolul 2), punctul culminant( capitolul 3),
deznodământul( capitolul 4).

    Personajele nuvelei au rolul de a scoate în evidență personalitatea protagonistului.

Conform apartenenței la romantism, nuvela implică personaje excepționale în situații
excepționale, construite în antiteză și liniare, din punct de vedere psihologic. Pe de altă
parte, în funcție de complexitatea lor, nuvela opune personajelor „ plate”( construite în jurul
unei singure idei sau calități) personajul „rotund”( personaj complex, al cărui portret îmbină
calități și defecte, surprinzand prin gesturi și fapte memorabile). În  construcția  personajelor
nuvelei  alternează mijloace de caracterizare directă și indirectă, trăsăturile desprinzandu-se
din  fapte, gânduri, vorbe,atitudini, relații cu alte personaje etc.

             Alexandru Lăpușneanu  este personajul principal și eponim al nuvelei lui Negruzzi,

ilustrând mai multe categorii precum: personaj negativ, istoric, romantic, excepțional în
situații excepționale. În construcția acestuia predomină antiteza domnitorului având calități și
defecte extrem de puternice. Nu în ultimul rând, Lăpușneanu este tipul tiranului, al
domnitorului sângeros, adept al autocratismul. Portretul acestui personaj rotund îmbină
defecte( sadismul, insensibilitatea, capacitatea de disimulare) și calități( inteligența, finețe
psihologică, abilitate politică, demnitate, loialitate etc) care îl individualizează puternic. Un
element de noutate al nuvelei lui Negruzzi este reprezentat de personajul colectiv, imaginea
mulțimii revoltate apărând prima dată într-o operă literară românească. Acesta surprinde cu
finețe psihologia mulțimii: nedumeriți, oamenii se adună la porțile curții domnești și cer într-
un gls moartea lui Motoc.

               În concluzie, opera lui Negruzzi este prima nuvela istorică românească, o creație
romantică din perioada pașoptistă.