Legislaţie şi Politici de Mediu – IM – ŞM

C_3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ARMONIZĂRII PROTECŢIEI

MEDIULUI ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE

După Rio '92 s-ar putea enunţa 7 principii fundamentale ale armonizării
protecţiei mediului şi dezvoltării durabile:
- Principiul 1 al Declaraţiei de la Rio reia sub altă formulare
dreptul omului la mediu proclamat la Stockholm (16 iunie 1972): “Omul este în
centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă, având dreptul la o viaţă
sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura”.

Aşadar, un prim principiu îl constituie obligaţia generală de a proteja mediul şi

resursele naturale şi care se manifestă, totodată, prin dreptul omului la mediu,
obligaţia de a proteja mediul pentru generaţiile viitoare şi a prezerva resursele naturale
comune (Convenţia UNESCO, 1972).
Patrimoniul comun al umanităţii trebuie, totodată, conciliat cu menţinerea
dreptului suveran al statelor asupra propriilor resurse, sub rezerva de a nu cauza
prejudicii mediului altor state (Principiul 2 al Declaraţiei de la Rio şi preambulul
convenţiilor privind Diversitatea Biologică şi Schimbările Climatice).

- Un al doilea principiu are în vedere necesitatea de concertare a

dezvoltării şi protecţiei mediului (Principiul 4 al Declaraţiei de la Rio şi art.130 al
Tratatului Uniunii Europene - Maastricht, 1992).
Am putea remarca cel puţin patru consecinţe:
- integrarea sistematică a mediului în toate politicile sectoriale;
- eliminarea sărăciei - condiţie indispensabilă a dezvoltării durabile (Principiul 5 al
Declaraţiei de la Rio);
- necesitatea eliminării sau a reducerii modurilor de producţie şi de consum neviabile
(Principiile 7 şi 8 ale Declaraţiei de la Rio);
- necesitatea asocierii, la politicile viitoare, a noi factori ai dezvoltării durabile:
grupuri sociale, femei, tineri, colectivităţi locale etc. (Principiile 20, 22 ale Declaraţiei
de la Rio);
 - Un al treilea mare principiu este poluatorul plăteşte – care
presupune obligaţia juridică internaţională şi naţională cu mecanismele aferente
angajării responsabilităţii poluatorului (Principiul 16 al Declaraţiei de la Rio,
Convenţia Consiliului European, Lugano, 1993, art.3 lit.d şi art.81 din Legea
nr.137/1995 privind protecţia mediului);

Principiul poluatorul plăteşte, consacrat în România de Legea ocrotirii

mediului în art.3 lit.d, se regăseşte într-o serie de acte internaţionale, printre care vom
menţiona Declaraţia de la Rio (principiul nr.16), potrivit căreia “autorităţile naţionale
trebuie să depună eforturi pentru promovarea internalizării costurilor protecţiei
mediului şi pentru utilizarea unor instrumente economice, ţinând cont de ideea că
poluatorul este cel care trebuie, în principiu, să-şi asume costul poluării, având în
vedere interesul publicului şi fără a altera jocul comerţului internaţional şi al
investiţiilor”.
Acest principiu ridică probleme economice şi juridice complicate şi, am
adăuga, politice şi ştiinţifice. Am arătat deja că dacă prin acest principiu s-ar consacra
simpla obligaţie a celui care cauzează un prejudiciu concret mediului, de a-l repara,
atunci ne-am afla în prezenţa unei axiome, fără o valoare juridică proprie; nu acesta
este sensul principiului în discuţie.
În sens larg, principiul are în vedere să se impute poluatorului costul social al
poluării pe care el o generează, ceea ce presupune toate efectele unei poluări nu numai
asupra bunurilor şi persoanelor ci şi asupra naturii însăşi.
Într-o accepţiune mai restrânsă principiul poluatorul plăteşte are în vedere
obligarea poluatorului de a suporta cheltuielile luptei împotriva poluării. (ex. Taxa de
Timbru la produsele electronice şi electrocasnice în România, deoarece aceste produse
sunt realizate într-o industrie poluantă, iar, pe de altă parte, energia electrică pe care o
folosesc este provenită dintr-o industrie mai degrabă poluantă sau cu risc ridicat
ecologic, decât “verde” – termoenergia, atomoenergia într-o pondere mai ridicată
decât hidroenergia).
Înţelegerea exactă a conţinutului principiului în discuţie presupune o
precizare; anume că într-un asemenea sistem de organizare acordarea, de către stat, a
unor subvenţii care să-i ajute pe poluatori să finanţeze investiţiile antipoluare este
contrară principiului poluatorul plăteşte
 - Principiul bunei conduite ecologice este un al patrulea principiu.
El se aplică problemelor transfrontiere şi comerţului internaţional. Mecanisme
juridice speciale trebuie să condiţioneze implantarea activităţilor poluante
(studiu de impact, proceduri consultative, informare, egalitate de acces la justiţie
etc.) (Convenţia de la ESPOO din 1991 asupra evaluării impactului transfrontier 1,
art.14 al Convenţiei privind biodiversitatea biologică, Rio 1992, (principiile 12 şi 14
ale Declaraţiei de la Rio).

- Un al cincilea principiu se axează pe ideea că mediul şi

dezvoltarea durabilă sunt indisolubil legate de solidaritate şi de democraţia
participativă (principiile 18, 19 ale Declaraţiei de la Rio).

- Principiul prevenirii a fost unul din primele principii declarate

încă din anii '70 - Evitarea oricăror atingeri şi prejudicii aduse mediului,
avându-se în vedere caracterul ireversibil al acestora (Convenţia de la ESPOO
1991, art.14; Convenţia privind biodiversitatea, principiile 11, 17 - Declaraţia de la
Rio).

- Ultimul principiu pune în discuţie tehnica şi ştiinţa şi admite

incertitudinea sau ignoranţa ca elemente ale stadiului de dezvoltare a ştiinţei
(omul nu stăpâneşte încă toate datele ştiinţifice). Deci, prudenţă în comportament faţă
de riscurile încă necunoscute sau incomplet cunoscute. Noul comportament prudent
devine astfel principiul precauţiei (consacrat de principiul 15 al Declaraţiei de la Rio)
şi constă în luarea deciziilor cu precauţie cât priveşte acţiunile care nu sunt complet
stăpânite, de pildă, moratoriul nuclear sau luarea unor măsuri juridice de precauţie
pentru a limita efectele dăunătoare. În acest sens putem lua în consideraţie şi multele
preocupări, la nivel mondial, privind gestionarea riscurilor legate de dezvoltarea
biotehnologiei, (Protocolul de la Cartagena la Convenţia privind biodiversitatea)
Legea 137/1995 cu modificările ulterioare prevede la art. 3 privind principiile
şi elementele strategiei, că acestea guvernează reglementarea cadru de protecţie a
mediului în scopul declarat al asigurării dezvoltării durabile.

1
Convenţia ESPOO a fost semnată şi ratificată de România prin Legea 22/2001 publicată în M. Of.
105 din 1 martie 2001
 Pentru atingerea unor parametri sociali, economici şi ecologici, dimensiuni
care, constituie, de fapt, elementele de bază ale Strategiei Naţionale pentru
Dezvoltarea Durabilă, au fost avute în vedere, în România, şi aspectele instituţionale
menite să pună în aplicare aceste obiective.
Astfel, a fost constituit prin lege Consiliul Naţional pentru Mediu şi
Dezvoltare Durabilă, organism autonom de interes public având ca scop şi funcţie
principală de a oferi un cadru instituţional organizat de consultare şi de dialog între
reprezentanţii autorităţilor publice şi cei ai societăţii civile asupra problemelor
fundamentale ce privesc politicile, programele şi planurile de acţiuni actuale şi de
perspectivă în sectoarele economice şi sociale, luând în considerare protecţia
mediului.
În acelaşi sens prin Hotărârea Guvernului nr.115 din 2002 a fost constituită
Comisia Naţională permanentă de elaborare a Strategiei de dezvoltare durabilă a
României – Orizont 2025. Comisia îşi desfăşoară activitatea pe baza exprimării libere
a opiniilor, promovarea consensului şi caracterul deschis al proiectelor.
În componenţa comisiei se regăsesc grupuri de experţi (independenţi,
desemnaţi de Guvern sau de partide politice), grupuri de reflecţie recomandate de
Academia Română, reprezentanţi ai patronatelor, sindicatelor, cultelor Bisericii
Ortodoxe Române, personalităţi ale ştiinţei, culturii, reprezentanţi ai organizaţiilor
neguvernamentale, ai administraţiei publice, etc.
În elaborarea lucrărilor Comisia ia în considerare prevederile strategiilor şi
planurilor de acţiuni convenite cu organisme internaţionale, Comisia Europeană,
NATO, Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială.
Comisia îşi desfăşoară activitatea în deplină independenţă de concepţie şi
opinie.