1.

Sensibilitatea auditivă

Auzul se include în sensibilitatea mecanoceptivă, excitantul sonor fiind de tip mecanic.

 Receptorii analizorului sunt celulele auditive cu cili, din componenţa organului lui Corti,
situat pe membrana bazilară, care separă cele două rampe ale cohleei (urechii interne).
 Excitantul specific este reprezentat de vibraţiile acustice de frecvenţe diferite, vibraţii
înregistrate de analizator ca sunete. Urechea omului tânăr înregistrează sunete cu frecvenţe între 200
şi 20.000 Hz, iar vocea obişnuită are frecvenţe cuprinse între 200 şi 3.500 Hz.
Caracteristicile de bază ale sunetelor sunt: frecvenţa care, în sens fiziologic, determină
tonalitatea sau înălţimea, amplitudinea, care determină intensitatea sau tăria şi spectrul sonor
care, în sens fiziologic, corespunde timbrului.
Transmiterea semnalelor acustice către receptorii situaţi în urechea internă se face cu
ajutorul organelor din urechea externă şi urechea medie.
Urechea externă este alcătuită din pavilion şi conductul auditiv extern. Forma şi
mobilitatea pavilionului urechii asigură localizarea şi captarea semnalelor, iar conductul auditiv
extern protejează timpanul de lovituri şi menţine temperatura şi umiditatea în limite favorabile
pentru o funcţionare normală.
Urechea medie (camera timpanică) are funcţia de a cupla eficient mişcările aerului care
atinge timpanul cu mediul apos al urechii interne. Structura urechii medii cuprinde o membrană
conică, eliptică, asemănătoare membranei unui difuzor dispus cu vârful către interior (timpanul) şi 3
osicioare: ciocanul, care se sprijină pe timpan, nicovala şi scăriţa, a cărei talpă pătrunde în
fereastra ovală, pe care o etanşează cu ajutorul unui inel de fibre elastice.
Această structură este capabilă să amplifice presiunea lichidului din urechea internă. Se ştie
că, presiunea cu care undele acustice apasă asupra timpanului este amplificată de 17 ori la nivelul
perilimfei din rampa vestibulară.
Urechea medie dispune şi de un mecanism de amortizare a sunetelor prea puternice, prin
rigidizarea reflexă a sistemului de osicioare şi reducerea conducerii spre cohlee a vibraţiilor cu
frecvenţă sub 1.000 Hz. Muşchiul tensor timpanic, inervat de trigemen (V) trage mânerul ciocanului
spre interior, iar muşchiul stapedius, inervat de facial (VII) deplasează scăriţa spre exterior,
rigidizând sistemul şi contribuind la adaptarea auzului.
Urechea internă (cohleea) este un sistem de trei tuburi suprapuse, răsucite de 2,5 ori în
jurul unui ax central, denumit columelă. Primul tub este rampa vestibulară, separat prin membrana
Reissner de cel de al doilea tub numit rampa mediană care, la rândul său, este separat prin
membrana bazilară (MB) de cel de al treilea tub, rampa timpanică (fig.1).
 În rampele timpanică şi vestibulară se găseşte perilimfă, cu compoziţie asemănătoare
lichidului extracelular (Na+ K+), aceste rampe comunicând între ele prin helicotremă, o zonă de
trecere situată la capătul distal al MB. Perilimfa este separată prin membrana Reissner de
endolimfă, care este prezentă în rampa medie şi care are compoziţie asemănătoare cu cea a
lichidului intracelular (Na+ K+).
 Membrana bazilară (MB) este formată din cca. 30.000 fibre, proiectate din columelă spre
peretele extern. Aceste fibre sunt ca nişte fire de păr, a căror lungime creşte de 12 ori, de la 0,04
mm la baza cohleei la 0,5 mm spre helicotremă.

Fig.1. Secţiune transversală prin cohlee

Organul Corti se sprijină cu pilierii tunelului Corti pe fibrele MB. În partea superioară,
pilierii fac legătură rigidă cu lama reticulată, care uneşte părţile superioare ale celulelor cu cili.
Fibrele MB, împreună cu pilierii şi lama reticulată se deplasează ca o singură piesă. Această
deplasare în sus şi în jos a piesei unice înclină cilii celulelor auditive, care sunt concrescuţi cu
membrana tectoria.
Celulele auditive ciliate sunt dispuse într-un strat intern, format din cca. 3500 celule şi 3-4
straturi externe, totalizând cca. 20.000 unităţi receptoare.
 Căile sensibilităţii auditive
Căile de conducere ale semnalelor acustice includ cel puţin patru neuroni şi se încrucişează
în cel puţin trei locuri: comisura corpului trapezoid în bulb, comisura lui Probst de pe traseul
lemniscului lateral şi comisura coliculilor inferiori din mezencefal. Axonii neuronilor coliculari ies
prin pedunculii coliculari şi urcă în diencefal, adică în talamus, sinapsând în corpii geniculaţi
mediali (nuclei specifici) şi de aici, axonii neuronilor talamici proiectează prin radiaţie auditivă în
cortexul auditiv.
 Segmentul central al analizatorului auditiv se află în lobul temporal al cortexului
cerebral, în peretele inferior al scizurii lui Sylvius (girusul temporal superior). Aici, în ariile
corticale 41 şi 42 ale lui Brodmann, organul lui Corti este proiectat punct cu punct. Fiecare organ
Corti se proiectează în ambii lobi temporali (fig.2).

Fig. 2. Căile analizatorului auditiv

Cortexul auditiv cuprinde o arie primară, cu latenţă mică şi o arie secundară, cu latenţă
mare (fig.3). În aria primară vin direct proiecţiile de la corpii geniculaţi, în timp ce aria secundară se
excită, de regulă, cu impulsurile ce vin din aria primară şi în secundar cu cele din corpii geniculaţi.

Fig.3. Cortexul auditiv

 Aria primară este aşadar aria receptivă, pe când cea secundară este arie interpretativă.
Extirparea electrică a primei arii determină senzaţii auditive singulare (ţiuit, ţipăt), pe când
excitarea ariei secundare deşteaptă sunete inteligibile, până la fraze întregi.
Există şi căi centrale centrifuge (descendente), care pleacă de la scoarţă, de la mezencefal
sau de la olive şi ajung în organul lui Corti, protejându-l de excitanţi prea puternici.

1.1. Rolul pavilionului în captarea şi localizarea sursei sonore

Cu ajutorul analizatorului auditiv este posibilă şi localizarea sursei sonore, care se

realizează atât prin diferenţa de timp când unda sonoră pătrunde în cele două urechi, cât şi prin
diferenţa de intensitate a sunetelor percepute de cele două urechi. Pavilionul îndeplineşte un rol
important, atât în captarea undelor sonore, cât şi în localizarea sursei.
 Captarea undelor sonore
Pentru acest experiment se foloseşte un tub de cauciuc lung de cca. 2 m şi un ceasornic sau
un cronometru. Se introduce un capăt al tubului de cauciuc în canalul auditiv extern al uneia din
urechi (înlăturând funcţional pavilionul), iar în cealaltă ureche se introduce un dop de vată. La
celălalt capăt al tubului întins se ţine cronometrul. Prin tub se aud bătăile, iar dacă îndepărtăm puţin
ceasul de capătul tubului nu se mai aude nimic. Scoatem tubul din ureche, păstrând neschimbată
distanţa dintre ureche şi ceas. Bătăile se vor auzi, graţie aportului pavilionului, iar dacă mărim
pâlnia pavilionului urechii cu mâna vom auzi bătăile ceasului aflat la o distanţă mai mare de ureche.
 Localizarea sursei sonore
Introducem ambele capete ale tubului în cele două canale auditive externe, persoana
examinată stând pe scaun cu ochii închişi. Examinatorul ţine ceasul lipit de mijlocul furtunului
mişcându-l în diferite puncte faţă de capul subiectului (în faţă, în spate, deasupra, în lateral) şi
chestionându-l pe acesta asupra localizării sunetelor. Fiind lipsit de aportul funcţional al
pavilioanelor, subiectul nu va putea localiza niciodată corect sunetele. Mutând ceasul pe furtun mai
aproape de urechea stângă şi deplasându-l din nou în diferite poziţii, de fiecare dată subiectul va
localiza sunetul în partea sa stângă.

1.2. Transmiterea sunetelor prin oasele cutiei craniene

Pe lângă conducerea aeriană a undelor sonore, acestea pot fi transmise către receptori şi
direct prin oasele cutiei craniene. Această cale este mai puţin eficace, iar pe capacitatea oaselor de a
prelua şi transmite vibraţiile sonore se bazează testele medicale de diagnosticare a tipurilor de
surditate, care poate fi: de transmisie (afectarea traseului pavilion-receptori), de percepţie (leziuni
pe traseul receptori-cortex) sau mixtă.
 Proba Weber (pierderea energiei sonore prin conductul auditiv extern). O parte din
energia sonoră difuzează prin conductul auditiv extern, ieşind din ureche. Pentru a demonstra acest
lucru avem nevoie de un diapazon, un dop de vată şi un tub de cauciuc. În mod normal, diapazonul
în vibraţie, aşezat pe frunte sau pe vertex este auzit cu aceeaşi sonoritate în ambele urechi (proba
Weber indiferent).
Dacă introducem un dop de vată în una din urechi, sunetul perceput de urechea respectivă va
fi auzit mai puternic, ca urmare a diminuării pierderii energiei sonore prin conductul auditiv extern.
Pentru a dovedi aceasta, unim urechile a două persoane cu un tub de cauciuc şi aşezăm
diapazonul în vibraţie pe capul uneia din persoane. Sunetul, preluat de oasele cutiei craniene şi
difuzat prin conductul auditiv extern va trece prin tub şi va fi recepţionat şi de cea de a doua
persoană, dovedind astfel pierderea energiei sonore prin conductul auditiv extern al primei
persoane.
 Proba Rinne (compararea transmiterii aeriene şi osoase). Se astupă una din urechi cu un
dop de vată, pentru început examinându-se cealaltă ureche. Se aşează diapazonul în vibraţie pe
apofiza mastoidă. Sunetul recepţionat de ureche se va diminua treptat în intensitate şi după cca. 20
sec. dispare. Dacă în momentul dispariţiei sunetelor transmise prin oasele cutiei craniene, mutăm
imediat diapazonul în faţa pavilionului urechii, sunetele vor continua să fie auzite încă aproximativ
40 sec. (Rinne pozitiv normal).
Aceasta demonstrează rolul ajutător al pavilionului în captare, precum şi transmiterea cu
intensitate mai mare a auzului prin canalul auditiv extern, comparativ cu transmiterea prin oasele
cutiei craniene.
Dacă diapazonul este auzit pe mastoidă şi în faţa pavilionului nu, acesta este un indiciu de
lezare a aparatului de transmisie (Rinne negativ), iar dacă pe mastoidă se aude sub 40 sec., aceasta
indică o surditate de percepţie (Rinne pozitiv prescurtat).