Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manat de aceeasi credinta, generalul Radescu, aflat in fruntea guvernului, si-a intemeiat
rezistenta la asaltul comunist din februarie 1945, crezand ca fermitatea aratata de Marea
Britanie in Grecia fata de incercarea comunistilor de a lua puterea se va manifesta si in
Romania. Scenariul de rasturnare a guvernului era axat pe manifestatii de strada si
ocuparea de prefecturi si primarii, care, creand o stare de instabilitate si confuzie, sa
deschida drumul comunistilor spre preluarea puterii, incredintata insa de factorul
constitutional, adica de rege. In pofida unor astfel de actiuni, care au culminat cu mitingul
FND din Piata Palatului regal ( 24 februarie 1945), PCR nu a reusit sa rastoarne guvernul.
A. I. Visinski, aflat la Bucuresti, cere insa imediata inlocuire a lui Radescu, sub pretextul
ca acesta a dat ordin sa se traga in manifestanti. Asupra regelui, Visinski a exercitat
presiuni si amenintari, cand a constatat ca suveranul voia sa pastreze formula unui guvern
de reala coalitie, prezidat de printul Barbu Stirbey. In fata refuzului categoric al lui
Visinski de a accepta propunerile regelui, in spiritul procedurilor constitutionale, Mihai a
vrut sa abdice, dar, in urma consultarilor, a renuntat si l-a numit pe Petru Groza prim-
ministru. Daca Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu au acceptat guvernul Groza in
conditiile unei repartizari echitabile a portofoliilor ministeriale, Iuliu Maniu se opunea
categoric, sustinând ca normele constitutionale impuneau ca formarea guvernului sa se
dea partidului cu ponderea popularä cea mai larga, care era PNT, iar primul ministru sa
fie dr. N. Lupu. In fata acestor deziderate, Petru Groza i-a propus lui Iuliu Maniu ca in
guvernul condus de el sa fie nominalizati 2-3 ministri PNT, oferta insa respinsa. In
aceasta situatie a fost alcatuit noul guvern care, prin compozitia sa, era un guvern
democratic, incluzand un spectru larg al fortelor politice si democratice dispuse sa isi
concentreze eforturile pentru redresarea tarii. Dintre cei 18 ministri, 4 reprezentau
Partidul Comunist Roman, 3 - Partidul Social Democrat, 3 - Frontul Plugarilor, 1 -
Uniunea Patriotica, 1- Confederatia Generala a Muncii (sindicatele), 1 - Uniunea
Preotilor Democrati, 3 - Partidul National Liberal (aripa Gh. Tatarascu), 1 - Partidul
National Taranesc (Anton Alexandrescu), 1 - Armata.
Iuliu Maniu, cea mai controversata figura politica a vremii, caracterizat fie “fascist”,
“hitlerist”, de Gh. Gheorghiu-Dej, fie “un nebun care vorbeste prostii”, de vicemaresalul
Aerului, Stevenson, din cadrul Comisiei Aliate de Control, sau “om politic care se bucura
de un respect desavarsit in tara”, de Burton Berry, si Dinu Bratianu isi pregateau strategia
pentru rasturnarea guvernului Groza cu sprijinul Angliei, dar Londra a respins un
asemenea plan, limitandu-se in acordarea azilului pentru generalul N. Radescu, dar
refuzand un tratament similar pentru regele Mihai.
O noua situatie se arata favorabila Romaniei: in luna aprilie a aceluiasi an, moare
presedintele SUA, Roosevelt. Este numit Harry S. Truman, care manifesta o atitudine mai
ferma fata de URSS. Americanii, secondati de britanici, continua sa refuze recunoasterea
guvernului Groza, mentinand sperantele in randul poporului roman. Se impiedica insa si
negocierea tratatului de pace.
Primind incurajarea Washingtonului, regele incearca sa inlature guvernul Groza, cerandu-
i primului- ministru sa demisioneze. Dar Groza, sprijinit de Moscova, refuza sa dea curs
cererii regale. Acest lucru il determina pe suveran sa rupa legaturile cu guvernul,
refuzand, la randu-i, sa mai semneze decretele prezentate de ministri. Se produce o “
greva regala”. Prima parte a "prizonieratului" autoimpus al "grevistului" Rege Mihai s-a
consumat la Palatul Kiseleff (actualmente sediul unei importante institutii bancare), unde
tanarul monarh s-a retras impreuna cu mama sa, Regina Elena. Alaturi de ei au ramas si
aghiotantii regali, amenintati cu moartea de insusi presedintele adjunct al Comisiei Aliate
de Control, generalul I.Z. Susaikov, care-i considera vinovati pentru deciziile
Suveranului.
In ciuda declaratiilor de sustinere a Regelui si a actiunii sale, Ministerul de Externe
britanic si Departamentul de Stat al SUA au cerut reprezentantilor lor la Bucuresti sa nu
se implice in politica interna romaneasca. Cei doi "aliati" faceau practic un joc dublu – il
incurajau pe Rege sa actioneze contra sovieticilor, dar totodata nu se angajau cu nimic
concret. In nota trimisa Regelui la 19 august, Foreign Office-ul scria negru pe alb:
guvernul britanic nu recunoaste Guvernul Frontului National Democrat. Totodata, "nu
doreste sa dea nici un fel de sfat sau incurajare Regelui, intrucat nu ar fi in stare sa-l
protejeze pe Rege si pe liderii opozitiei de urmarile unei incercari de a rasturna Guvernul
Groza".
Profitand de neimplicarea occidentalilor, URSS cucerea treptat teren. La 21 august,
consilierii Susaikov si Pavlov l-au vizitat pe Rege, insistand sa faca o declaratie publica
prin care sa "demaste" amestecul SUA si Marii Britanii in treburile interne ale tarii si sa
recunoasca faptul ca nu are nimic de obiectat Guvernului. Sovieticii considerau Romania
o tara invinsa, la discretia lor. In consecinta, la 23 august, adjunctul Comisiei Aliate de
Control, generalul Susaikov, revine la Palat, declarand ca "Guvernul sovietic se pronunta
in modul cel mai categoric impotriva demisiei guvernului Groza". Practic, sovieticii
raspundeau acum scrisorii lui Mihai, de la 20 august. Dar acesta nu se lasa intimidat.
Suparat pe incapatanarea lui Mihai I, Susaikov ameninta: "Se va lasa cu lacrimi".
La 23 august, la initiativa generalului Susaikov, a fost convocata sedinta Comisiei Aliate
de Control, in cadrul careia sovieticii le-au reprosat anglo-americanilor "caracterul
incorect al actiunii lor" de a cere Regelui sa demita Guvernul. Rusii au invocat chiar
Regulamentul Comisiei, care cerea ca fiecare decizie luata sa aiba acordul tuturor celor
trei componenti ai sai.
Prima intrunire a Consiliului Ministrilor Afacerilor Straine a avut loc la Londra, intre 11
septembrie si 20 octombrie 1945. In ceea ce priveste Romania, guvernele american si
englez s-au declarat impotriva recunoasterii guvernului Groza. Contrazicandu-i,
comisarul national pentru Afaceri Straine, I.V. Molotov, a declarat ca in Romania si in
Bulgaria exista guverne "reprezentative si democratice", refuzand apoi cu obstinatie
discutarea problemelor interne ale celor doua tari.
Molotov a preferat insa sa discute chestiunea Romaniei cu presa. Intr-un interviu oferit
jurnalistilor straini, Molotov afirma ca "guvernele Romaniei, Bulgariei si Ungariei se
bucura de increderea majoritatii covarsitoare a populatiei acestor tari", fapt care urma a fi
demonstrat prin organizarea de alegeri in care oamenii vor decide, "fara presiune de
afara", cine ii va conduce. In incheiere, comisarul sovietic a laudat "realizarile"
guvernului Groza, in special tinerea la ordine a "clicilor reactionare" ale lui Maniu si
Bratianu.
Ultima intrunire a celor trei Mari Puteri a avut loc la Moscova, intre 16 - 26 decembrie
1945. Dupa noua zile de negocieri, reprezentantii Angliei, Statelor Unite si URSS ajung
la un acord privind organizarea Conferintei de pace in 1946, cu participarea Frantei si
Chinei. In privinta Romaniei, Byrnes, secretarul de stat american, scoate din maneca
"asul" decisiv, dar catastrofal pentru Romania: raportul Ethridge. Intocmit de un ziarist
american la cererea presedintelui american Truman, raportul dezvaluia masinatiunile
URSS pentru cucerirea puterii in Romania. Byrnes a propus reorganizarea guvernelor
roman si bulgar. Molotov s-a opus cu tarie. Se ajunge la negocierea directa intre Byrnes
si Stalin, "Generalissimul" fiind de acord cu solutia americana de largire a guvernului
Groza cu doi reprezentanti ai partidelor de opozitie. La finalul Conferintei s-a decis
trimiterea la Bucuresti a unei Comisii alcatuite din Vasinski, Harriman – ambasadorul
SUA, si Clark – Kerr, ambasadorul Marii Britanii, al carei rol era sa convinga guvernul
Groza sa accepte largirea cabinetului sau prin includerea a doi reprezentanti ai liberalilor
si taranistilor. S- a decis, in final, sa fie admisi Emil Hatieganu ( PNT) si Mihai
Romniceanu ( PNL). URSS repurtase o dubla victorie: printr- o simpla operatie de
cosmetica politica obtinuse recunoasterea guvernului Groza de catre SUA si Marea
Britanie; in al doilea rand, in guvern intrasera personalitati din garnitura a doua a
partidelor istorice. In fapt, cei doi reprezentanti ai partidelor democratice erau simpli
figuranti. Ultima incercare de a restabili democratia in Romania esuase.
Inca din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat intr-o activitate febrila menita sa
atenueze socul provocat in opinia publica de schimbarea de guvern care era, de fapt, o
schimbare de regim. Pentru a consolida pozitia guvernului Groza, in nord- estul
Transilvaniei a fost restaurata administratia romaneasca, la 9 martie 1945, prezentata
drept satisfacerea de catre Stalin a cererii formulate in acest sens de Petru Groza si Gh.
Tatarescu.
Principala preocupare a guvernului Petru Groza, prin care si-ar fi sporit popularitatea in
randul maselor, o constituia realizarea reformei agrare. La 12 martie 1945, a fost depus
proiectul de lege agrara la Presedintia Consiliului de Ministri, responsabil fiind Romulus
Zarnoi. Au fost facute unele mici modificari, dezbaterile avand loc la 13, 19 si 20 martie.
Singurul care a depus amendamente de fond a fost Gheorghe Tatarescu, "dezertorul"
liberal mentinandu-si unele principii. Comunistii s-au preocupat si de aspectele
constitutionale ale legii, pentru a nu calca in picioare in nici un fel "democratia". Natura
exproprierii legiferata in martie 1945 incalca Constitutia din 1923, insa ministrul Justitiei,
Lucretiu Patrascanu, a propus modificarea legii fundamentale. Nu era pentru prima data
cand se recurgea la aceasta metoda, in octombrie anul precedent facandu-se si unele
rectificari necesare starii de razboi.
Inca din primele articole, guvernul comunist a expus scopul propagandistic al legii,
respectiv "marirea suprafetelor arabile ale gospodariilor taranesti existente care au mai
putin de 5 ha". Aceasta categorie a inclus un numar insemnat de familii. Dupa reforma
din 1921, taranul roman trecuse prin mai multe crize financiare, dublate de lipsa utilajelor
mecanizate, astfel ca se inglodase in mari datorii catre banci. Singura solutie fusese
vanzarea pamantului.
Dintre cei care urmau sa fie expropriati, in capul listei au fost etnicii germani. Erau
urmati de cei desemnati "criminali de razboi" si "responsabili pentru dezastrul tarii". Erau
inclusi si cei care in ultima perioada nu-si lucrasera pamantul sau cei care erau plecati din
tara. La ultimul punct se specifica faptul ca posesorii unor terenuri mai mari de 50 ha vor
fi si ei expropriati. Aceasta categorie era cea mai insemnata. Nu erau specificate foarte
clar tipurile de exproprieri si cazurile particulare, astfel incat s-a ajuns la procese in
justitie si conflicte de interese in scurta vreme.
Spre deosebire de reforma din 1921, marii proprietari au fost deposedati in 1945 si de
utilajele si masinile lor agricole. Programele PCR preconizau infiintarea unor statii de
masini agricole, unde taranii urmau sa inchirieze la "preturi cinstite" utilajele necesare
unei agriculturi performante. Insa prin aceasta prevedere fostii proprietari de masini
agricole au ajuns in situatia sa inchirieze fostele lor bunuri. Pe langa masini au fost
impartite si animalele de tractiune, proportional cu intinderea lotului expropriat. Toate
aceste bunuri au trecut fara despagubire in proprietatea statului, care le redistribuia
taranilor improprietariti.
Pentru a evita faramitarea terenurilor primite la reforma agrara, legea din martie 1945 a
specificat ca loturile primite nu puteau fi vandute, date in arenda sau ipotecate.
Comunistii sustineau ca taranii aveau de aceasta data alte conditii decat dupa reforma
agrara din 1921, deoarece se infiintasera statiile de masini agricole. Terenurile puteau fi
instrainate numai cu avizul Ministerului Agriculturii si Domeniilor.
Guvernul Groza a prezentat reforma agrara drept cea mai insemnata lege pentru tarani de
cand exista statul modern roman. Insa prevederile sale extreme au faramitat si mai mult
loturile cultivabile. Dar, ca si in Rusia anilor ’20, Romania trecea printr-o faza temporara
de improprietarire. Guvernantii comunisti tinteau spre viitorul plan de colectivizare a
agriculturii.
Legea reformei agrare a fost publicata in Monitorul Oficial la 23 martie 1945. Desi in
Romania guvernul Groza functiona intr-un cadru pluripartid, reforma agrara a fost
apanajul exclusiv al Partidului Comunist. Acesta, prin intermediul "Frontului Plugarilor",
a preluat conducerea majoritatii comisiilor locale de improprietarire. In unele cazuri,
chiar daca membrii lor facusera parte din "partidele istorice", se legitimau drept
reprezentanti ai "Frontului Plugarilor". Mai mult, in cazul unor neintelegeri, medierea era
facuta de organizatiile locale comuniste si ale Frontului. Astfel ca, intr-un stat inca
democratic, Partidul Comunist controla aplicarea celei mai importante legi, cea a
reformei agrare.
Graba cu care s-a aplicat reforma agrara a creat conditiile ideale pentru abuzuri in
distributia loturilor expropriate. De multe ori, in comisiile locale au intrat tarani care nu
aveau dreptul sa primeasca pamant in baza legii din martie 1945. Apoi, sefii acestora si-
au distribuit loturile cele mai fertile. Pagubitii acestui sistem au fost soldatii aflati inca pe
front sau vaduvele de razboi, despre care legea spunea ca aveau intaietate in primirea de
pamant.
In martie 1948, guvernul a declarat ca reforma agrara s-a incheiat. Fusesera expropriati
155.823 de proprietari. In realitate, la sfarsitul anilor ’50 inca se mai distribuiau titluri de
proprietate in unele judete, chiar daca colectivizarea era in plina desfasurare. Totusi,
reforma agrara din 1945 s-a aplicat rapid, respectand previziunile guvernului.
Prin aceasta lege, Partidul Comunist a acumulat un capital insemnat de popularitate in
randul taranilor saraci si nu numai. Activistii sai au cutreierat satele, intrand in contact
direct cu marea masa a populatiei si raspandind mesajul comunist.
Insa inceputul instaurarii regimului comunist nu s-a remarcat doar prin masuri care au
condus la cresterea popularitatii Partidului Comunist. S-a realizat, de pilda, instituirea
sovromurilor, care au condus la saracirea poporului roman.
La 27 aprilie 1945, la Moscova se initiaza o serie de negocieri, conduse din partea
sovieticilor de A.I Mikoian, Comisarul Poporului pentru Comert Exterior, al caror scop
era incheierea unor acorduri economice pe termen lung cu "marele vecin de la Rasarit."
Cei mai interesati ca sovieticii sa fie multumiti de rezultatul tratativelor erau comunistii
din Guvernul Groza, majoritari in delegatia romaneasca trimisa la negocieri, condusa de
ministrul de Finante, Mihai Durma. "Tovaras de drum" al comunistilor din aceasta
perioada, Durma va fi condamnat la inchisoare dupa preluarea puterii de catre acestia.
Stenogramele discutiilor purtate in capitala URSS dovedesc faptul ca delegatii romani
manifestau multa obedienta. Spre exemplu, ministrul Industriilor si Comertului – Tudor
Ionescu – a pus "pe tava" sovieticilor un raport asupra posibilitatilor de productie ale
Romaniei. Negocierile s-au terminat prin semnarea, la 8 mai 1945 – cu doar o zi inaintea
capitularii Germaniei si a incheierii razboiului – a doua acorduri economice: primul, pe o
perioada de un an de zile, trasa liniile definitorii ale schimburilor comerciale dintre cele
doua tari. Al doilea, semnat pe o perioada de cinci ani, prevedea constituirea
intreprinderilor mixte romano-sovietice, renumitele sovromuri.
Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor "statelor fratesti" era slujirea intereselor
URSS. Inca din timpul razboiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesati in bogatiile
tarilor ocupate. Dupa 1945, una dintre modalitatile inventate de ei pentru a controla
sectoarele de baza ale economiilor tarilor central-europene a fost infiintarea de
"intreprinderi mixte". In Romania, acestea au luat nastere in urma acordului de la
Moscova, prin care sovieticii s-au declarat dispusi sa "investeasca" in cateva dintre
intreprinderile romanesti de stat sau private 50% din capital, constand in special din
utilaje, sa asigure, la nevoie, si personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras
din materialele furate de la nemti). Partea romaneasca trebuia sa contribuie la randu-i cu
50% din capital si forta de munca. Si beneficiile de pe urma acestei "colaborari" urmau a
se imparti tot pe jumatate. Acordurile uneau, doar pe hartie, doi "parteneri" inegali: o
Uniune Sovietica invingatoare si o Romanie invinsa si slabita. Din iunie 1945 pana in
prima jumatate a lui 1946, s-au infiintat 19 sovromuri, in ramurile industriale de cea mai
mare importanta economica si strategica pentru Romania.
In anul 1947, se produce, mai intai, o deteriorare a relatiilor dintre comunisti si gruparea
liberala a lui Gh. Tatarescu, din cauza pozitiei critice adoptate de acesta fata de politica
guvernului. Incordarea survenita in cadrul guvernului a coincis, pe plan international, cu
tensiunea din relatiile Est- Vest, in urma cuvantarii secretarului de stat american, George
Marshall, prin care propunea masuri vizand refacerea economica a lumii pustiite de
razboi si lupta impotriva “ foametei, saraciei, disperarii si haosului”, adica tocmai a
factorilor care favorizau extinderea comunismului. Cum era si firesc, Stalin a interzis
participarea statelor- satelit ale URSS la Planul Marshall. Acestea au fost subordonate
unui nou centru de conducere: Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti
( Cominform), creat in septembrie 1947.
In Romania, ritmul comunizarii s-a accentuat prin intarirea controlului de stat asupra
intreprinderilor industriale particulare, prin introducerea cotelor obligatorii de produse
agricole ce urmau a fi predate statului si prin reforma monetara, care a lovit in detinatorii
de capital. Pe plan politic, in urma unei actiuni bine organizate, careia i-au cazut victima
liderii PNT, Iuliu Maniu a fost de acord ca vicepresedintele PNT, Ion Mihalache,
secretarul general al PNT, Nicolae Penescu si altii sa parasesca tara. Grupul a fost arestat,
in ziua de 14 iulie, la Tamadau, ceea ce a permis guvernului sa dizolve PNT si , in urma
unui proces, sa-i condamne pe conducatorii national- taranisti, in frunte cu Iuliu Maniu.
Disparea astfel principalul partid politic atasat democratiei si , prin urmare, adversar al
totalitarismului comunist. Condamnarea liderilor PNT a fost urmata de o virulenta
campanie impotriva lui Gh. Tatarescu. In final, parlamentul i-a dat un vot de blam, ceea
ce a determinat demisia ministrilor sai din Guvernul Groza ( 6 noiembrie).
In urma acestei demisii, cabinetul a fost remaniat: Ana Pauker a devenit ministru de
Externe, iar Vasile Luca ministru de Finante. Intr-un raport intocmit de secretarul general
al Comitetului Central al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu- Dej, acesta se refera
la o viitoare constitutie, vorbind insa despre mentinerea monarhiei, cu o simtitoare
restrangere a prerogativelor regale. Acest raport demonstreaza ca initiativa abolirii
monarhiei a apartinut Moscovei. La 30 decembrie 1947 avea sa se produca abdicarea
fortata a Regelui Mihai. La aceasta data se instaureaza monolitismul comunist, o data cu
proclamarea Republicii Populare Romane. La 30 decembrie s-a consumat, de fapt,
ultimul act al unei piese minutios regizate. Indicatiile ultime de regie fusesera date cu o zi
mai înainte, la 29 decembrie, într-un plan de actiune adoptat de C.C. al P.C.R. în care,
între altele, erau prevazute masuri de securitate luate de Ministerul de Interne si
Ministerul Apararii Nationale, mobilizarea partidului si organizatiilor de masa,
convocarea parlamentarilor, " meetinguri în întreprinderi" s.a. Fusese stabilit si organul
provizoriu de conducere al Republicii, care ar fi urmat sa fie alcatuit din dr. Petru Groza,
Ion Niculi, C.I. Parhon, Vasile Vaida, St. Voitec. Presedinte al Consiliului de Ministri ar
fi trebuit sa fie Gh. Gheorghiu-Dej, iar între ministri, Gh. Vasilichi - educatie nationala,
Vasile Luca - comert, Gh. Apostol – finante.