CURS NR.

III – DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR
_______
1. Drepturile fundamentale – 1.1. Drepturi care asigură libera dezvoltare a personalităţii
umane.
_______

1. DREPTURILE FUNDAMENTALE

Drepturile fundamentale reprezintă o parte importantă în corpul unei Constituţii

moderne, proclamarea lor fiind acompaniată de dispoziţii menite a asigura protecţia lor
efectivă şi eficace. Importanţa deosebită a acestor drepturi rezultă, pe de o parte, din faptul că
ele privesc valori sociale, politice şi economice considerate, la un moment dat, ca fiind
fundamentale pentru o societate, iar pe de altă parte, din faptul că ele sunt garantate şi apărate
nu numai în relaţiile dintre membrii societăţii sau în relaţiile dintre aceştia şi autorităţile
administrative, ca orice drepturi subiective, ci şi în raport cu autoritatea legiuitoare, prin
intervenţia judecătorului constituţional.

Prin drepturi fundamentale înțelegem ansamblul drepturilor şi libertăţilor

recunoscute persoanelor fizice precum şi persoanelor morale (de drept privat şi de drept
public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale şi protejate atât împotriva
puterii executive, cât şi împotriva puterii legislative prin intervenția judecătorului
constituţional sau judecătorului internaţional.

Clasificarea drepturilor fundamentale poate fi făcută plecând de la criterii diferite.

Dacă vom alege pe cel al obiectului, al valorii ocrotite, vom distinge între drepturi care
asigură libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi social-politice, drepturi social-
economice, drepturi politice.

Exerciţiul tuturor acestor drepturi se face cu observarea unor principii esenţiale

stipulate de Constituţie în art.15 şi art.16, şi anume că toţi cetăţenii beneficiază de drepturile
şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi (universalitatea drepturilor), şi că,
aceştia sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
Asigurarea unui tratament egal nu exclude instituirea unei protecţii speciale pentru anumite
persoane. Această protecţie îşi găseşte justificarea în grija de a asigura existenţa şi
dezvoltarea minorităţilor naţionale1, în statutul social şi biologic special al femeii şi al
tinerilor2 sau în necesitatea unor măsuri de protecţie specifice pentru persoanele cu handicap3.

Încălcarea principiului egalităţii în drepturi există atunci când se aplică un tratament

juridic diferit unor subiecte de drept aflate în situaţii identice sau similare. Curtea
Constituţională a stabilit în jurisprudenţa sa, faptul că egalitatea nu înseamnă uniformitate,
fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se
justifică în mod raţional şi obiectiv4.

De asemenea, exerciţiul drepturilor fundamentale nu este unul absolut. O limitare este

dată chiar de respectarea drepturilor fundamentale ale semenilor noştri, uzul de drept
excluzând abuzul de drept. Potrivit art. 57 din Constituţie, cetăţenii români, cetăţenii străini
şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O a doua limitare este înscrisă în textul
constituţional, art. 53 stipulând că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege, numai dacă se impune şi numai în următoarele situaţii: apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. În toate cazurile
enumerate, măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată
în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. În urma
revizuirii din octombrie 2003, textul constituţional precizează că restrângerea poate fi dispusă
numai dacă este necesară într-o societate democratică.

1.1. DREPTURI CARE ASIGURĂ LIBERA DEZVOLTARE A

PERSONALITĂŢII UMANE

În această categorie vom include drepturi care prin conţinutul lor asigură viaţă,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, siguranţa domiciliului persoanei
fizice, precum şi dreptul acesteia de a dispune de propria persoană sau de a-i fi respectată
intimitatea vieţii private. Aceste drepturi mai pot fi reunite şi sub denumirea de libertăţi
individuale.

1 ART. 62 - Alegerea Camerelor

(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în
Parlament, au dreptul la cîte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o
singură organizaţie.
2 ART. 41- Munca şi protecţia socială a muncii
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al
tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite
sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
ART. 49 - Protecţia copiilor şi a tinerilor
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a
copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
3 ART. 50 - Protecţia persoanelor cu handicap
Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire
şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi
îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
4 DCC nr. 313 din 14 iunie 2005.
 1.1.1.- Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22). Constituţia
română garantează oricărei persoane dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică,
interzicând tortura şi orice fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Ocrotirea
efectivă se realizează prin mijloace de drept penal, care încriminează omorul, pruncuciderea,
lovirile şi vătămările corporale, tâlhăria etc. Legat de acest drept şi de momentul naşterii lui se
nasc o serie de întrebări cu referire specială la intervenţiile medicale (avort, operaţie,
prelevarea de organe de la persoanele în moarte clinică, euthanasia etc.).

Aliniindu-se reglementărilor ţărilor europene, legea fundamentală română interzice

pedeapsa cu moartea, iar această dispoziţie nu a fost modificată cu ocazia revizuirii
constituţionale, în ciuda declaraţiilor unor importanţi oameni politici români făcute în sensul
necesităţii reintroducerii acestei pedepse pentru stoparea fenomenului infracţional.

1.1.2.- Libertatea individuală (art. 23). Libertatea individuală reprezintă unul dintre
cele mai vechi drepturi fundamentale recunoscute omului (habeas corpus din dreptul englez),
referindu-se la libertatea fizică a persoanei, la dreptul său de a se putea comporta şi mişca
liber, de a nu fi ţinută în sclavie, arestată sau deţinută decât în cazurile şi după formele expres
prevăzute de Constituţie şi de legi5. Legea fundamentală română, în art. 23, consacră o serie
de garanţii menite a împiedica lipsirea abuzivă de libertate a unei persoane. Astfel, măsuri
extreme şi excepţionale, precum percheziţionarea, reţinerea şi arestarea unei persoane nu pot
fi luate decât potrivit motivelor şi procedurii prevăzute de lege. Constituţia limitează expres şi
perioada pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate în cadrul unei instrucţii penale: 24
de ore pentru reţinere şi 30 de zile pentru arestarea preventivă. Arestarea preventivă, care este
dispusă doar de judecător, poate fi prelungită cu câte 30 de zile cel mult, fără însă ca durata
totală a arestării să depăşească un termen rezonabil care în nici un caz nu poate fi mai mare de
180 de zile. Legea fundamentală instituie prin urmare o garanţie procesuală de o deosebită
însemnătate, destinată a preveni arestările abuzive, luarea acestei măsuri fiind de competenţa
instanţei de judecată. Ca o garanţie suplimentară, alin. 7 al art. 23 prevede că încheierile
instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege6.

Art. 23 din Constituţie mai prevede în alin. 9, ca o garanţie în plus, că punerea în libertate
a celui arestat este obligatorie dacă motivele măsurii de arestare au dispărut.

Pe de altă parte, persoana arestată are chiar ea dreptul de a cere punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune (art. 23 alin. 10). Acest ansamblu de garanţii
procesuale, expres prevăzute în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei
persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii7.

Privarea de libertate este exclusiv de natură penală şi că ea se poate dispune numai în

cursul procesului penal. Dispare astfel sancţiunea închisorii contravenţionale şi se înlătură
posibilitatea luării acestei măsuri, chiar şi de către judecător, într-un proces de altă natură.

De asemenea, prezumţia de nevinovăţie este consacrată de legea fundamentală

exclusiv pentru ipoteza răspunderii penale

5 DCC nr. 448 din 26 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului
nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată.
6 DCC nr. 462 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum
şi ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală.
7 DCC nr. 462 din 28 octombrie 2004, precitată.
 Legea fundamentală conţine o serie de garanţii procesuale de natură să asigure
protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii: luarea acestei
măsuri este de competenţa instanţei de judecată; încheierile instanţei privind măsura arestării
preventive sunt supuse căilor de atac; punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă
motivele măsurii de arestare au dispărut; dreptul persoanei arestate de a cere punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

Dreptul la apărare este şi el garantat fiecărei persoane (art. 24). Textul constituţional
nu condiţionează, nu limitează şi nici nu restrânge în vreun fel dreptul la apărare al părţilor
din proces, în tot cursul procesului, după cum el nu distinge între fazele procesului şi nici faţă
de natura juridică a acestuia. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, iar învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din
oficiu. Dreptul apărătorului este de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, iar nu
dreptul de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală 8. Până la rămânerea definitivă a
unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată, iar pedeapsa
aplicată nu poate fi alta decât cea stabilită de lege, atât sub aspectul cuantificării, cât şi sub
aspectul modalităţii de executare.

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei mai sunt garantate şi prin alte două
prevederi importante ale Constituţiei. Potrivit art. 125, competenţa şi procedura de judecată
sunt stabilite de lege, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

De asemenea, pentru siguranţa circuitului juridic Constituţia stipulează că legea

dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.

1.1.3.- Dreptul la liberă circulaţie (art. 25). Dreptul la liberă circulaţie este şi el
garantat constituţional, şi vizează libertatea de mişcare a cetăţeanului, textul constituţional
reglementând ambele aspecte care formează acest drept fundamental: libera circulaţie pe
teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului ţării. Legea stabileşte condiţiile
exercitării acestui drept, fiecărui cetăţean fiindu-i asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară. Acest drept
presupune, din partea statului român, obligaţia de asigura exerciţiul său pe teritoriul
României, precum şi de a înlesni exercitarea lui în străinătate, prin abţinerea de la
obstrucţionarea liberei circulaţii în afara ţării şi prin înmânarea actelor internaţionale de
identitate.

Libera circulaţie însă nu poate fi absolută. Ea trebuie să se desfăşoare cu îndeplinirea

şi respectarea unor condiţii prevăzute de lege, cum sunt şi cele privind trecerea frontierei de
stat a României şi sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români
sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România. De asemenea, prin incriminarea
faptelor de trecere ilegală a frontierei unui stat străin sau de intrare ori ieşire din ţară prin
trecerea ilegală a frontierei de stat nu se îngrădeşte dreptul la liberă circulaţie9.

1.1.4.- Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26). Textul art. 26 din
Constituţie, care impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată a persoanelor, se înscrie pe linia unor reglementări prezente în toate
constituţiile statelor democrate şi el constituie garanţia unei dezvoltări depline a personalităţii
8 DCC nr. 1.086 din 20 noiembrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 teza întâi şi art. 173 alin.
1 din Codul de procedură penală.
9 DCC nr. 220 din 21 aprilie 2005.
umane. Acest drept presupune ca orice persoană să se bucure de secretul vieţii private, să-i fie
respectat dreptul la propria imagine, să nu-i fie făcute publice, fără consimţământul său
expres, datele personale, exigenţe din ce în ce mai greu de respectat în condiţiile unei
dezvoltări fără precedent a mijloacelor de informare în masă.

De asemenea, orice persoană are recunoaşterea constituţională de a dispune de ea

însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Legat de acest aspect, se pune problema reglementării unor situaţii precum prostituţia sau
homosexualitatea.

Constituţia nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, însă Curtea

Constituţională a apelat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a decis în
cauza Niemetz c/a Germaniei din 1992 că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă
a relaţiilor personale, ci şi dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi,
deoarece ar fi prea restrictivă limitarea noţiunii de viaţă privată la un cerc interior în care
individul îşi trăieşte viaţa personală aşa cum crede de cuviinţă. Pentru C.E.D.O., elementul
definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor
interumane.

Curtea Constituţională a decis că atunci când legiuitorul prevede că orice persoană

fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dar fără să încalce drepturile şi libertăţile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri, înţelege că cele trei noţiuni de la art. 26 alin. 1 (viaţa
intimă, viaţa familială, viaţa privată) nu pot fi concepute decât în respectul drepturilor şi
libertăţilor altora, al ordinii publice, precum şi al bunelor moravuri (alin. 2). De aceea, Curtea
a considerat că încriminarea relaţiilor homosexuale nu este neconstituţională, deoarece art. 8
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este aplicabil oricăror raporturi între
persoane de acelaşi sex, ci numai raporturilor între persoane adulte, care au loc în privat, în
intimitate, nu în public, şi deci fără a produce scandal public şi, evident, dacă persoanele
respective au consimţit la asemenea raporturi. Dimpotrivă, orice raporturi cu minori sau între
persoane adulte, dar prin constrângere, ori în locuri publice sau în privat, dar care au dus la
scandal public, nu mai intră sub protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi, pe cale de consecinţă, nici sub protecţia art. 26 din Constituţia României, fiind
relaţii faţă de care trebuie menţinută represiunea penală10.

Curtea Constituţională11 a considerat constituţională şi sancţionarea penală a faptei de

a cumpăra sau deţine droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, deoarece viaţa intimă,
familială şi privată este protejată de lege în condiţiile în care se manifestă în cadrul ordinii
juridice, iar nu în afara sa. Dreptul de a dispune de propria persoană, nefiind un drept absolut,
poate fi exercitat numai cu respectarea drepturilor altor persoane, a ordinii publice şi a bunelor
moravuri. De altfel, şi art. 8 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale stabileşte că dreptul la respectarea vieţii private poate face obiectul
unor restricţii dacă sunt prevăzute de lege şi dacă constituie măsuri necesare într-o societate
democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

1.1.5.- Inviolabilitatea domiciliului (art. 27). Domiciliul şi reşedinţa unei persoane

sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei

10 DCC nr. 81 din 15 iulie 1994.

11 DCC nr. 334 din 28 iunie 2005.
persoane fără a avea învoirea acesteia. Legea prevede şi excepţiile de la aplicarea acestui
drept: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei
primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii.

De asemenea, în ceea ce priveşte percheziţiile domiciliare, care sunt şi ele o

restrângere a inviolabilităţii domiciliului, acestea pot fi ordonate exclusiv de judecător (în
vechea redactare din 1991, ele erau ordonate de către magistrat, incluzând în această noţiune
şi procurorul) şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege 12. Cu excepţia cazului
infracţiunilor flagrante, sunt interzise percheziţiile efectuate în timpul nopţii.

Inviolabilitatea sediului industrial sau comercial care nu este în acelaşi timp şi

domiciliu, nu este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară
viaţa privată a persoanei, deoarece personalizarea locului nu este atât de pronunţată. Prin
urmare, autorităţile (inspecţia muncii, controlul fiscal) pot exercita în alte condiţii, mult mai
permisive, controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii13. În
cadrul excepţiei prevăzută de la regula inviolabilităţii în situaţia executării unei hotărâri
judecătoreşti, se încadrează şi evacuarea dispusă la cererea creditorul, împotriva debitorului
care nu execută de bunăvoie o obligaţie de a face sau de a nu face14.

1.1.6.- Secretul corespondenţei (art. 28). Constituţia foloseşte termenul de

"corespondenţă" în înţelesul său larg, de orice mijloc de comunicare. Art. 28 din legea
fundamentală stipulează inviolabilitatea secretului scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a tras atenţia, în cauza Klass e.a. c/a Germaniei din 1978, că
puterea de a supraveghea în secret cetăţenii este o caracteristică a statului poliţist şi nu poate fi
tolerată decât în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice. Totuşi, a decis
instanţa europeană, existenţa unor dispoziţii legislative care acordă puteri de supraveghere
secretă a corespondenţei, a trimiterilor poştale şi a telecomunicaţiilor este necesară într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională ori apărarea ordinii şi pentru prevenirea
infracţiunilor15.

Sunt situaţii când, în interesul instrucţiei penale, exerciţiul acestui drept, ca şi cel al
inviolabilităţii domiciliului, trebuie restrâns. Aceste situaţii sunt reglementate de Codul de
procedură penală şi de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României 16 şi ele se
circumscriu prevederilor art. 53 din Constituţie.

O situaţie specială o constituie garantarea confidenţialităţii corespondenţei deţinuţilor.

Nu are semnificaţia unei încălcări a secretului corespondenţei, corespunzând cerinţelor
constituţionale prevăzute la alin. 1 al art. 53, potrivit cărora exercitarea dreptului poate fi
restrânsă dacă se impune pentru apărarea ordinii şi a sănătăţii publice, posibilitatea deschiderii
corespondenţei, fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate, pentru a împiedica

12 Comisia de elaborare a proiectului de revizuire a respins amendamentul propus de deputatul Gheorghe Duţu, prin care se urmărea
stabilirea unei duble competenţe (judecător şi procuror) în cazul infracţiunilor flagrante.
13 DCC nr. 296 din 9 iunie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 108/1999
pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, DCC nr. 38 din 6 februarie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată.
14 DCC nr. 94 din 6 martie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1075 din Codul civil.
15 Vincent BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti, I.R.D.O., 1998, p. 406.
16 Publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991. Art. 4 alin. 2: „Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a
opiniilor sale politice şi nu poate face obiectul unei imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietăţile sale ori în
corespondenţă sau comunicaţii, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale, dacă nu săvîrşeşte vreuna din faptele ce constituie, potrivit
prezentei legi, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale.”
introducerea în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a drogurilor, substanţelor toxice,
explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă. De asemenea, şi
dispoziţia potrivit căreia corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută dacă există indicii
temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, este conformă dispoziţiilor art. 53 alin. 2
din Constituţie, scopul fiind acela al desfăşurării în bune condiţii a instrucţiei penale şi al
apărării ordinii publice. Este ceea ce a decis şi C.E.D.O., şi anume că autorităţile penitenciare
pot deschide, fără a citi, scrisoarea unui avocat către un deţinut, dacă au motive plauzibile să
creadă că acolo există un element ilicit nerelevabil prin mijloace normale de detecţie. În orice
caz, citirea corespondenţei unui deţinut destinată unui avocat sau provenind de la acesta nu ar
trebui autorizată decât în cazuri excepţionale, dacă autorităţile cred că prin conţinutul scrisorii
se ameninţă securitatea instituţiei sau a altora sau îmbracă un caracter de delict într-o altă
manieră17.

1.1.7.- Libertatea conştiinţei (art. 29). Libertatea conştiinţei înseamnă libertatea

gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase, Constituţia oprind îngrădirea
acestora sub orice formă s-ar face aceasta. Libertatea conştiinţei presupune nu numai că
nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrară
convingerilor sale, dar şi faptul că nimeni nu poate fi constrâns să exprime o opinie sau să
aibă o anume credinţă religioasă.

Libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste într-un spirit de toleranţă şi de respect

reciproc. În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrăjbire religioasă. Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii,
în condiţiile legii, fiind într-un raport de autonomie faţă de stat şi bucurându-se de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în
azil şi în orfelinate. Astfel s-a decis că interzicerea promovării cultului persoanelor vinovate
de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste,
rasiste ori xenofobe nu constituie o încălcare, printre alte drepturi, a libertăţii conştiinţei,
deoarece exercitarea acestor drepturi şi libertăţi nu implică intoleranţa naţională sau rasială,
adică negarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane pe criterii de apartenenţă naţională ori
rasială18.

Libertatea conştiinţei presupune, de asemenea, că părinţii sau tutorii au dreptul de a

asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

1.1.8.- Dreptul la informaţie (31). Constituţia României, în art. 31, proclamă

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public, drept ce nu
poate fi îngrădit. Mai mult, pentru corecta informare a cetăţenilor asupra treburilor publice şi
asupra problemelor de interes personal, ea obligă autorităţile publice ca, potrivit
competenţelor ce le revin, să ofere informaţiile necesare. Pe de altă parte, mijloacele de
informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei
publice. Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă.

În 2001 a fost adoptată legea nr. 544 privind liberul acces la informaţiile de interes
public19 prin care dreptului înscris în Constituţie i s-a adus o reglementare care să-i garanteze
17 DCC nr. 486 din 11 noiembrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate.
18 DCC nr. 293 din 28 martie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
19 Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001.
exerciţiul. Legea defineşte informaţia de interes public ca fiind orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice 20, indiferent
de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei, în timp ce informaţia
privind datele personale este orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă.

Potrivit legii, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la

solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de
zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor
documentare şi de urgenţa solicitării.

Dreptul la informaţie nu va fi însă exercitat în mod absolut, căci el nu trebuie să

prejudicieze siguranţa naţională sau măsurile de protecţie a tinerilor. Astfel, legea exceptează
de la accesul liber al cetăţenilor (art. 12) :
i) informaţiile clasificate21 din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii
publice, cele privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele
economice şi politice ale României;
ii) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare dacă publicitatea acestora
aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi
principiului concurenţei loiale;
iii) informaţiile cu privire la datele personale22;
iv) informaţiile prin care se periclitează rezultatul anchetei penale sau disciplinare, se
dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală,
sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare,
precum şi dacă s-ar aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului
legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
v) informaţiile care ar prejudicia măsurile de protecţie a tinerilor.

În cazul refuzului autorităţii sau instituţiei publice de a răspunde, instanţa o poate obliga
să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau
patrimoniale.

20 Prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau administrează resurse financiare
publice, orice regie autonomă, companie naţională, precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale
ori locale şi la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar (art. 2 din legea nr. 544 din
12 octombrie 2001)
21 Nu se includ în categoria informaţiilor clasificate, informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o
instituţie publică.
22 Şi informaţiile privind datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public, dar numai în măsura în care afectează
capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.