Sunteți pe pagina 1din 7

Finalul primului razboi mondial a avut urmari care au condus catre destramarea Imperiului

Otoman.Armistitiul de la Mudros care a pus capat razboiului dintre Imperiul Otoman si aliatii
in octombrie 1918 a fost ultimul stadiu al acestui proces,punand bazele semnarii Tratatului de
la Sevres ce a confirmat acordul de pace.Cu toate acestea,Miscarea Nationala pentru
Independenta ce a luat nastere in Anatolia din ruinele fostului imperiu,a respins termenii de
pace si au infiintat un guvern provizoriu in Ankara.A fost intocmit un Pact National care a
stabilit dezideratele nationalistilor,obtinandu-se in acest fel si o victorie decisiva asupra
grecilor care ajunsesera in Anatolia in 1919.

Prin acest succes militar,a fost posibila adoptarea unei conferinte la care turcii puteau
participa si negocia de la egal la egal cu Aliatii.Astfel,a fost semnat tratatul de pace de la
Lausanne la 24 iulie 1923,in urma caruia au fost stabilite granitele turcesti,punand capat
problemei orientale ce aparuse de secole intregi.Inaintea Conferintei de la Lausanne,problema
orientala,creata de catre declinul si disolutia graduala a Imperiului Otoman,a devenit o zona
de interes pentru diplomatia europeana si cea britanica de peste o suta de ani1.

Inima Imperiului Otoman,adica zona Asia Minor impreuna cu Constantinopol si stramtorile


a fost in mod traditional centrul problemei orientale.Radacina acestei probleme a fost
incapacitatea Imperiului Otoman de a-si mentine integritatea teritoriala.Cu atat mai
mult,interesele economico-strategice ale Marilor Puteri pentru Imperiul Otoman au crescut si
au fundamentat rivalitati ce au devenit tot mai vizibile,problema orientala devenind o
prioritate de echilibru in agenda relatiilor internationale.Pacea si stabilitatea erau mai departe
ca oricand,intrucat declinul Imperiului Otoman a deschis prea multe posibilitati de obtinere a
vreunui avantaj de catre puterile rivale.

Astfel,”problema orientala”,timp de un secol si jumatate a ramas cea mai de durata si greu


de solutionat dintre toate problematicile diplomatiei.Profesorul Matthew Smith Anderson a
sustinut ca cele mai multe crize din 1856 pana la izbucnirea Primului Razboi Mondial au fost
cauzate de „o posibila,probabila sau o actuala amenintare care vizeaza impartirea Imperiului
Otoman”,intrucat pozitia geografica a acestuia aducea numeroase beneficii acelor state care
puteau contribui la dezmembrarea imperiului,insa ascensiunea Imperiul Tarist nu putea fi
neglijata in niciun fel deoarece slabirea Imperiului Otoman era de bun augur pentru rusi.2

1
Michael Dockrill and J. Douglas.Goold;”Peace Without Promise. Britain and the Peace Conferences 1919-
1923”,London: Bastford Academic and Educational, 1981, p.132.
2
Anderson, M.S,”The Eastern Question”.,London,Melbourne, 1966,pag 386

1
În anul 1920, Tratatul de la Sevres, cel care a fost singurul act ce a pus capăt primului război
mondial între puterile Antantei şi Imperiul Otoman, ar fi dezmembrat, în principiu, întregul
imperiu la nivel de putere internaţională.Cu scopul de a pune în aplicare prevederile tratatului
de la Sevres, guvernul britanic a susţinut ocupaţia militară greceasca din Izmir şi acţiunile
armate ulterioare în Anatolia. Termenii tratatului combinaţi cu actele militare ale grecilor ce
au fost văzute de către turcii naţionalişti ca fiind o invazie, în cele din urmă au dus către
succesul rezistenţei armate a mişcării naţionale conduse de Mustafa Kemal.

În timp ce naţionalismul turc apare ca o ideologie de sine stătătoare până după sfârşitul
primului război mondial, acesta a avut ca baza Comitetul pentru Uniune şi Progres
„Committee for Union and Progress (CUP)”, ce a fost format în timpul revoluţiei junilor turci
în anul 1908. Decizia imperiului de a intra în război a fost un moment aparte, întrucât politica
imperiului a fost aceea de a nu intra în conflicte care se puteau încheia cu repercusiuni asupra
integrităţii teritoriale a otomanilor.3

Alianţa cu Germania nu a fost o variantă spectaculoasă. Un pact cu puterile Antantei a fost


întotdeauna o soluţie viabilă din perspectiva Comitetului. Odată ce alianţa cu Germania a fost
definitivată, obiectivele de război ale acestuia ofereau o atitudine de introspecţie în ideologiile
de stat. Având aliat singurul stat dintre marile puteri pentru a a menţine o politică de relativă
non-interventie cu privire la gestiunea internă, statul otoman putea fi asigurat în privinţa
oricăror încercări ale Marilor Puteri de a-şi extinde influenta în imperiu4.

Semnarea Convenţiei de la Lausanne a servit şi pentru a legitima şi a legaliza reconfigurarea


masivă asupra contextului etnico-religios din Orientul Apropiat. A fost primul de acest gen în
care a fost implicată şi întreaga populaţie. Pentru naţionaliştii turci, rezultatul conferinţei a
fost o continuare a fostului imperiu otoman în privinţa omogenităţii naţionale. Istoriografie
oficială turca susţinea faptul că există un moment de diferenţiere între căderea Imperiului
Otoman şi naşterea Republicii Turcia.În realitate existau mai multe straturi în ceea ce priveşte
continuitatea între cele două entităţi statale care au legătură una cu cealaltă.

Fondarea Republicii Turcia nu poate fi considerată fără a avea legătură cu sfârşitul


Imperiului Otoman. Într-adevăr, au fost şi modificări demografice şi economice zdrobitoare
executate de Comitet, în triumful sau ce a permis statului turc să ia naştere. Turcia nu a fost
singură naţiune care avea un interes legitim în a concretiza anumite modificări teritoriale.
3
Donald Bloxham,”The Great Game of Genocide”,Paperback,New York,2007,pag 66
4
Mark Levene,“ The Crisis of Genocide”,Oxford University Press,New York,2000,pag 406.  

2
Au fost numeroase discuţii şi dezbateri aprinse pe mai multe subiecte ce vizau lichidarea
proprietăţii personale, britanicii şi delegaţii din Grecia adoptând o poziţie tacită cu privire la
acestea.Întrebarea dacă acest schimb realizat în urma semnării tratatului de la Lausanne ar
putea fi acceptat, nu a avut un răspuns ferm din nicio parte a delegaţiilor, în ciuda faptului că
a existat un precedent schimb voluntar în contextul greco-bulgar, care a fost parte a
protocolului semnat la Neuilly-en-Siene în 1919. Grecii au avut mult de pierdut, atât
strategiile cât şi istoria, au fost eliminate din cauza îndepărtării acestora din zona Asia Mică.
Eleftherios Venizelos, prim-ministrul Greciei şi principalul reprezentant al Greciei la
negocierile de la Lausanne, au acceptat uşor ideea de relocare fără nicio discuţie asupra
dreptului la repatriere.

Motivul asupra neexprimarii niciunei opinii cu privire la repatriere, a fost acela că atât
reprezentanţii Greciei şi Turciei au venit la Lausanne gata să accepte un schimb obligatoriu de
populaţii. Marea Britanie şi multe alte state occidentale care doreau să vadă „reconcilierea
Orientului Apropiat”, deasemenea, au acceptat pe deplin ideea unui schimb rapid şi
permanent de populaţie. 5Convenţia cu privire la schimbul greco-turc a fost semnată la 30
ianuarie 1923, cu 6 luni înainte de a fi semnat tratatul de la Lausanne. Conducătorii
negocierilor de la Conferinţa de la Lausanne au fost Eleftherios Venizelos, fost prim-ministru
al Greciei,İsmet İnönü din Turcia şi Lord George Curzon din partea Marii Britanii.

Lordul Curzon a avut calitatea de mediator între delegaţiile din Grecia şi cele din Turcia.În
cadrul Convenţiei a fost mandatat schimbul resortisanţilor de religie ortodoxă din Grecia
stabiliţi pe teritoriul turcesc şi schimbul cetăţenilor greci de religie musulmană pe teritoriul
grecesc6. Acest schimb a constat în aproximativ 1,1 milioane de greci din Asia Mică şi în jur
de 388.000 de musulmani din Macedonia, Grecia continentală şi insulele greceşti din zona
Mării Egee.

Locuitorii din Istanbul şi musulmanii din Tracia de Vest au fost scutiţi de schimb în temeiul
articolului ÎI din Convenţie. Punerea în aplicare a Convenţiei a fost un proces greu, contencios
care nu ar fi fost declarat „complet” până în anul 1930, când a fost semnată Convenţia de
Comerţ şi Navigaţie şi Tratatul de Prietenie şi Neutralitate în Ankara la data de 30 octombrie
1930.

5
Fridtjof Nansen,”The Lausanne Conference on Near Eastern Affairs,1922-1923” University of Toronto,Roberts
Library Interactive Archive,pag 114.
6
The Convention Concerning the Exchange of Greek and Turkish Populations and Protocol, Article 1.

3
Pentru Turcia, această sarcină a fost continuarea unui proces care a început odată cu
Războaiele Balcanice. Datorită faptului că majoritatea grecilor care urmă a fi supusă
schimbului a fugit deja către Turcia înainte de a fi fost semnat tratatul de la Lausanne, aceste
negocieri privind schimbul au fost descrise ca aprobare retroactivă a unei realităţi deja
existente. 7Această convenţie, cu toate acestea, a fost mai mult decât recunoaşterea unui fapt
deja împlinit, întrucât toţi musulmanii greci şi peste 200000 de greci din Turcia au fost deja
transferaţi la încheierea tratatului de negociere.

Schimbul masiv de populaţie care a avut loc între 1922 şi 1930 a avut efecte profunde şi de
durată atât în Grecia cât şi în Turcia. Aceste efecte au fost similare pentru cele două naţiuni în
sensul că ambele au avut de a face faţă unui aflux masiv de refugiaţi precum unor consecinţe
economice, sociale şi culturale care însoţesc mişcarea obligatorie a peste un milion de
oameni.În acelaşi timp, cu toate acestea, au existat vaste diferenţe între experienta greacă şi
cea turca în privinţa circumstanţelor politice în care a avut loc schimbul.

În momentul negocierilor de la Lausanne, Turcia a cunoscut o victorie clară iar Grecia a


suferit o mare înfrângere. Pentru Turcia, finalul conflictului militar a constituit un triumf
semnificativ, amintindu-se de războiul de independenţă. Tratatul de la Lausanne a fost o
victorie diplomatică răsunătoare. Turcia a fost singură naţiune învinsă în cadrul primului
război mondial care a fost capabilă să negocieze termenii de pace şi singura care a putut
obţine teritoriu. Pentru Grecia, pe de altă parte, acest eveniment a fost o înfrângere majoră,
cunoscută în Asia Mică fiind o catastrofă care a marcat finalul „epocii elenistice” care a
persistat de peste 3000 de ani8.

Chiar şi în acest mediu asimetric au existat costuri grave pentru aceste naţiuni. Grecia a avut
evidenţă problema de a lua peste un milion de refugiaţi, în timp ce trimitea mai puţin de
jumătate din număr în Turcia. Grecia, cu toate acestea, nu a avut dificultăţi de a susţine un
război pe propriul teritoriu.În plus, atunci când acest schimb a început, un număr de agenţii
străine au oferit ajutor pentru refugiaţii greci, iar cei musulmani nu au primit niciun sprijin de
la agenţie9.

7
Joseph Schechtman„European Population Transfers 1939-1945”,Oxford, University Press,1946, pag. 17.
8
Renee Hirschon,“The Consequences of the Lausanne Convention,”Berghahn Books ,New York:, 2006, pag.14
9
Onur Yildirim„Diplomacy,Displacement Reconsidering the Turco-Greek Exchange of Populations,1922-
1934”, Routledge, New York,2006,pag 137.

4
Datorită victoriei revoluţiei naţionale în Turcia, condusă de Mustafa Kemal Ataturk,
problematica strâmtorilor reprezenta una dintre preocupările importante ale noului regim
instaurat.În urma proclamaţiei naţionale de la începutul anului 1920, statul turc şi-a asumat
rolul de a menţine liberul comerţ între Marea Mediterană şi Marea Neagră, afirmând domnia
necondiţionată asupra Bosforului.În acest sens, convenţia Strâmtorilor ratificata şi abordată în
acelaşi timp cu tratatul de pace cu Turcia de la Lausanne, a pus în lumina liberalizarea
navigaţiei pentru toate navele comerciale prin zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, totuşi
existau anumite restricţii pentru ambarcaţiunile militare ale ţărilor neriverane din cauza
tonajului.

Acţiunea de demilitarizare a ţărmurilor era urmată de înfiinţarea unei Comisii Internaţionale


a Strâmtorilor a cărei activităţii era considerată de Turcia ca nefiind conformă cu prevederile
suveranităţii statale. Statul turc nu dorea demilitarizarea malurilor strâmtorilor, întrucât
securitatea lor era menţinută de către Italia, Franţa, Marea Britanie şi Japonia.În acest sens,
reprezentantul Turciei, İsmet İnönü, a propus: oferirea de garanţii în cazul unei atac
neprovocat, iniţiat fie pe mare sau pe uscat, siguranţa zonei strâmtorilor, o mai mare mare
atenţie acordată navelor care intră în Marea Neagră deoarece ar putea fi un pericol atât pentru
regiunea dintre Bosfor şi Dardanele, cât şi pentru Marea Neagră, libertatea totală de navigaţie
pentru vasele comerciale atât pe timp de pace cât şi în perioada de război.

Autorităţile din Turcia nu erau de acord cu această zonă extinsă prea mult demilitarizată şi
îmbrăţişă ideea de a menţine armament atât la Istanbul cât şi la Strâmtori. O altă ideea
susţinută este aceea de a se asigura deplasarea armatelor de pe ţărmul european pe cel asiatic
şi acordarea de sprijin defensiv pentru peninsula Galipoli şi recunoaşterea influenţei Turciei
asupra insulelor Imbros, Tenedos şi Samotrake.

In concluzie,au fost destule elemente care să sublinieze faptul că statele câştigătoare în război
încercau să adopte o strategie de a întări puterea Rusiei în zona Marii Negre şi a Strâmtorilor,
dar şi o politică a sovieticilor de a controla navigaţia din regiune, fiind logic în acest sens 10.
Aşadar, din cauza nesiguranţei apărute ca urmare a demilitarizării strâmtorilor, Franţa, Marea
Britanie, Italia şi Japonia s-au pus de acord să acţioneze pentru sprijinirea Turciei, prin toate
mijloacele necesare în cazul în care Turcia ar fi fost atacată fără a iniţia un atac la rândul său.

10
Viorica Moisuc,” Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea”, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003, p 249-250.

5
Este limpede că prevederile Convenţiei de la Lausanne referitoare la acţiunile de
demilitarizare totală a regiunii Strâmtorilor contraveneau idealurilor turceşti că stat suveran şi
independent.Pe de altă parte, fiind parte componentă a blocului Puterilor Centrale, Turcia a
fost stat învins, iar pacea de la Lausanne, adăugându-se şi Convenţia Strâmtorilor, contura în
fapt acest lucru11.

BIBLIOGRAFIE
11
Ibidem,pag 251

6
I.Carti

1. Anderson, M.S,”The Eastern Question”.,London,Melbourne, 1966


2. BloxhamDonald,”The Great Game of Genocide”,Paperback,New
York,2007
3. Dockrill Michael and J. Douglas.Goold;”Peace Without Promise. Britain
and the Peace Conferences 1919-1923”,London: Bastford Academic and
Educational, 1981
4. HirschonRenee„The Consequences of the Lausanne
Convention,”Berghahn Books ,New York:, 2006
5. LeveneMark,“ The Crisis of Genocide”,Oxford University Press,New
York,2000
6. Moisuc Viorica,” Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul
secolului al XX-lea”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2003
7. NansenFridtjof,”The Lausanne Conference on Near Eastern
Affairs,1922-1923” University of Toronto,Roberts Library Interactive
Archive
8. Onur Yildirim„Diplomacy,Displacement Reconsidering the Turco-Greek
Exchange of Populations,1922-1934”, Routledge, New York,2006
9. SchechtmanJoseph „European Population Transfers 1939-1945”,Oxford,
University Press,1946

II.Documente

10. The Convention Concerning the Exchange of Greek and Turkish


Populations and Protocol, Article 1.