1

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

Facultatea de Sociologie şi Comunicare
Departamentul de Ştiinţe Sociale şi ale Comunicării
500030 Braşov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro/socio

SUPORT DE CURS

Program de studii: COMUNICARE ŞI RELAŢII

PUBLICE

Disciplina: TEHNICI DE REDACTARE

Titular curs: Conf.. DR. MARIANA BORCOMAN

Braşov
2012-2013
 2

CUPRINS

I. Reguli de redactarea a unei lucrări științifice 3

II. Stilistica- reguliile de redactarea a unui text literar 9
III. Reguli de redactare utilizate în jurnalism 14
IV. Specificul știrilor 19
Bibliografie 25
 3

REGULI DE REDACTARE A UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE

1.Tipuri de lucrări ştiinţifice

Cu termenul de lucrare ştiinţifică se identifică tot ce însemnă conţinut informativ cu

caracter ştiinţific redactat pentru publicare. Acestea pot fi:
- articole prezentate la conferinţe şi simpozioane
- capitole –părţi componente ale unor volume
- cărţi cu o anumită tematică.
Pentru fiecare dintre acestea în parte este necesară respectarea numitor etape şi a
regulilor de redactare ştiinţifică.
Mediul în care acestea sunt prezentatea diferă şi acesta:
- în cadrul unui simpozion, congres ştiinţific sau conferință
- în cadrul unui târg de carte
- în plenul unor foruri ştiinţifice înalte cum ar fi Academia sau universităţi

2. Etapele documentării în vederea realizării unei lucrări ştiinţifice.

a. Stabilirea unei teme
Se realizează fie prin propria voinţă sau înclinaţie personală fie respectând o
anumită arie tematică indicată.
O temă trebuie să fie un obiectiv ţintit şi aceasta trebuie să atingă o anumită latură a
unui domeniu sau mai multe domenii de interferenţă şi nu o temă amplă şi care va avea
ca rezultanta esenţialul să fie diluat.
b. Parcurgerea bibliografiei
Pentru elaborarea unei lucrări este necesară în preliminar parcurgerea bibliografiei.
Bibliografia se structurează pe mai multe domenii: (ce vor trebui parcurse):
- lucrări generale
- encicicopedii
- dicționare ca instrumente de lucru
- lucrări specifice în domeniu recent apărute
- izvoare şi surse documentare din arhive
c. Structurarea informaţiei
 4

Documentarea se realizează prin elaborarea unor fişe de lucru, acestea vor ajuta la
redactarea materialului ştiinţific. Fişele realizate pot fi de mai multe tipuri:
A. Fişa bibliografică
În cadrul căreia se redau datele de identificarea a lucrării generale sau speciale şi citatul
( idei principale din cadrul acesteia).
B. Fişa rezumat
În cadrul căreia cercetătorul va realiza un rezumat folosind cuvintele sale, a unui capitol
sau a unei cărţi întregi.
Acestea sunt principalele două tipuri de fişe, utilizate frecvent în documentare.
În cazul izvoarelor şi a surselor documentare din arhive se va ţine cont de următoarele
condiţii: există izvoarea editate (şi în acesat caz trebuie să se parcurgă ediţia critică a
izvoarelor, cea mai recentă care există) şi izvoare inedite (nepublicate şi pe care
cercetătorul le va descifra singur și va preciza acest lucru).
C. Elaborarea unui plan
Această etapă este esenţială, deoarece informaţie fiind abundentă ea trebui să fie
organizată pe coordonatele unor idei.
Orice lucrare ştiintifică are trei puncte principale:
- introducere
- cuprins
- încheiere
Pentru fiecare parte se realizează idei principale care să fie urmate întocmai astfel încât
informaţia să fie clară, concisă, să prezinte ultimele cercetări din domeniu şi să treaseze
o parte personală ( cea a autorului care este firească până la urmă).
Forma de redactare a lucrării este dată fie de condiţiile cerute de organizatorii
conferinţei sau a simpozionului fie respectând condiţiile standard de redactare. Acestea
din urmă sunt:
- corp de literă capitol 14 bolduit
- corp de literă subapitol 12 bolduit
- Times New Roman cu caractere de 12 ptr text, spaţiu între rânduri de 1,5 şi
alinierea Justify.
- formatul paginii este de obicei 2,5 sus, dreapta şi jos, iar la stânga este de 3,5
(pentru că acolo se leagă lucrarea).
e. Aparatul critic utilizat
 5

Înserarea informației preluate din lucrări în text se face respectând anumite reguli de
trimitere. Există două mari sisteme utilizate la trimiterile bibliografice: Sistemul
European recomandat de Academia Română (sistemul APA) şi cel american bazat pe
Chicago Manual of Style (sistemul Chicago).
I. Sistemul european
Citatele din text care se vor marca cu ghilimele „ ” și apoi trimiterile se fac la
subsolul paginii utilizând setarea din calculator : Insert-References- Footnote. La nota
de subsol se utilizează următoarele abrevieri:
- Prenumele şi numele autorului, titlul lucrării (cu caractere italice), editura,
localitate, anul apariției lucrării, p....(prescurtarea de la pagină, iar dacă sunt
două pagini sau mai multe se prescurtează pp.....). Exemplu:
Mariana Borcoman, Aşetări transilvane- RUPEA, Academia Română, Centrul de
studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2010, p. 5.
- Dacă sunt mai mulţi autori prenumele şi numele lor este menţionat în număr
de trei şi în paranteză (coautori, coordonatori). Exemplu:
.................. Istoria României, editură , , p.
- Pentru periodice se trcece- prenume şi nume a autorului, titlu ,,Numele
periodicului”, localitatea, seria, tomul, anul de apariţie, nr..., pagina.
Exemplu:
- Pentru manuscrise din arhive se trece : deţinătorul de arhivă, fond/ colecţie,
serie/ parte dintr-o serie, pachet/dosar, an, fila față sau verso (f. v).
Exemplu: Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Brașov, fond Acte emise de
Magistratul Sighișoara, doc. 1/1750, f. 1. v.
- Izvoare editate, manuscrise: Deţinător, fond sau colecşie, prenumele şi numele
autorului, titlul, nr. manuscris, fila.
Exemplu: Biblioteca Academiei Române, manuscrise, Ioan Barac, Nasteria, viaţa
şi
- site-urile de pe internet se trece www. Numele siteului/pagina, ziua și ora de
acces.
Exemplu: www. ....
Trimiterile la subsol se fac utilizând următoare prescurtări:
- apud- atunci când se citează o anumită opinie a unei persoane, dar apare în
lucrarea altui autor. Exemplu
 6

- idem (sau eadem) când sunt două note consecutive ale aceluiaşi autor, dar
lucrări diferite. Idem se utilizează pentru autori iar eadem pentru autoare şi
însemnă acelaşi sau aceeiaşi.
Exemplu:
1. Mariana Borcoman, O pagină de istorie a mentalităţilor –
însemnarea pe carte, Editura Universitiţii ,,Transilvania” Braşov,
2004, p. 35.
2. Idem, Aşezări Transilvane- RUPEA, Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2010, p. 121.
- ibidem (tot acolo) acelaşi autor, aceiaşi lucrare ca și la nota precedentă doar
pagina diferă.
Exemplu:
1. Mariana Borcoman, Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Curs practic şi note
de seiminar, Editura Universităţii ,,Transilvania” Braşov, 2001, p. 13.
2. Ibidem, p. 54.
- op. cit.(lucrarea citată) se utilizează numai după numele autorului pentru a
marca faptul că lucrarea a mai fosi citată înainte.
Exemplu:
3. Mariana Borcoman, op. cit., 23.
-passim (ici şi colo) se utilizează cănd un termen anume sau informaţie apare în
mai multe locuri într-o lucrare.
Exemplu:
1. Passim, Mariana Borcoman, Ştiinţele auxiliare ale istoriei. Curs practic şi
note de seminar, .....
Utilizarea acestor trimiteri ştiinţifice este obligatorie. Este în acelaşi timp o recunoaştere
a contribuţiei adusă la problemă de autori diverşi şi, în acelaşi timp, fereşte de plagiat
(destul de des întălnită este preluarea informaţiei fără precizarea surselor).

II. Sistemul american de citarea surselor- Chicago

Acest sistem practică o serie de prescurtări şi de trimitere la sursă. Citarea se realizează

între paranteze rotunde, în text, imediat după citatul respectiv. Lucrările cu datele de
 7

identificare complete se regăsesc fie la finele capitolului fie la finele lucrării în

bibliografie. Este un sistem mai usor de utilizat, însă mai greu de verificat în ceea ce
priveşte veridicitatea şi acurateţea trimiterii ştiinţifice, în comparaţie cu cel european.
Prevederile sistemului Chicago sunt următoarele:
- se trece numele şi prenumele autorului, anul apariţiei lucrării, titlul lucrării şi
pagina.
Exemplu:
„ ” (Borcoman Mariana, 2010, p. 38).
- dacă sunt mai multe lucrări ale aceluiaşă autori apărute în acelaşi an se va
realiza un sistem de notare a acestora:

f. Bibliografia
Ordinea de ralizare a bibliografiei respectă trei paşi:
- izvoarele edite şi cele inedite
- lucrări generale şi speciale de la A la Z
- Paginile web
Exemplu:
- la izvoare se trece datele de identificare: deţinător, fond, dosar, an, fila, f , v sau
dacă au fost publicate sub ce formă au apărut.

Quellen tur Geschichte der Kronstadt, Editura Aldus, Braşov, 2001.

- la izvoarele inedite se poate utiliza o notaţie proprie dar acest lucru trebuie
precizat din primele file ale lucrării.
- Magzar Orszagós Levéltar Budapesta, fond, 49, inv. 8651, Gubernium
Transilvania.
Biibliografia de trece la finalul lucrării după următoarea formă (respectând ardinea
alfabetică):
Borcoman Mariana, Aşezăril transilvane- RUPEA, Academia Română, Centrul de
Studii Transilvane, 2010.
- paginile web:
www. Historia.ro/evul mediu accesată 23 martie 2011.

g. Anexele
 8

Pentru unele lucrări sunt necesare o serie de imagini, poze, fotocopii şi care sunt
cuprinse în cadrul ultimei părţi a lucrării care se numeşte anexă.
Paginile între care sunt cuprinse acestea nu se numerotează ca şi restul lucrării. Însă au o
numerotaţie specială: sus este trecut nr. anexei şi sub imagine datele de identificare, ce
reprezintă şi sursa de provenienţă. Anexele sunt notatea cu cifre arabe de şa 1 la n+1.
Dacă nu există spaţiu pentru text acesta poate fi trecut într-o listă separată la începutul
anexelor ca să poată fi uşor urmărit.
Exemplu:
Anexa 1. Structura administrativă a Transilvaniei în sec. XVIII (hartă realizată
de Man Ioan Eugen).
 9

STILISTICA- REGULI DE REDACTARE A UNUI TEXT LITERAR

A. Specificităţi
Textele de literatură au o strucură şi o destinație aparte şi ele pot lua forma de roman,
nuvelă, povestire sau folileton. Putem realiza o diferenţiere între acestea în funcție de
mai multe repere şi există stiluri diferite de redactare în funcţie de :
- autor
- cititor
- idei (mesajul)
- idei (mesajul)
- forma mesajului
- contextul
- canalul de transmitere
- răspuns
Principiile de organizarea a unui text sunt următoarele:
a. organizarea textului pe axa temporală (în cadrul căreia aţiunea are
dezodământul la final)
b. ordinea logică
c. ideile pro şi contra (ce pot fi prezentate fie paralel fie în părţi separate şi
distincte)
4d ideile structurate în ordinea importanţei.
Stilistica ne oferă modele de organizare a textelor. Cum ar fi următoarele:
Tehnici de dezoltarea a ideilor :
1. definiţia
2. detalierea şi exemplificarea
3. comparaţia şi contrastul
4. Analogia
5. Clasificarea
6. Cauză-eveniment-efect

B.Structura textului:
 10

Este deteminată în primul rând de lungimea textului. Putem identifica astfel câteva
etape:
a. structura globală (introducere, cuprins şi încheiere)
b. paragraful – unitatea de bază a textului
c. structura locală a textului: frazele, paragraful şi cuvintele
Efectul combinării formelor de exprimare dau naştere stilului limbii carea se
caracterizează prin mai multe repere ce pot fi identificate ca fiind:
1. pleonasmul- este o greşeală frecventă în presă, care constă în alăturarea a
două sinonime în cadrul aceleiaşi propoziţii.
2. contracţie- este o greşeală care constă în alăturarea a două cuvinte cu sens
contrar ce nu sunt compatibile în context.
3. anacolutul- o greşeală ce constă în discontinuitatea a două structuri
sinonime
Varietatea textului se realizează prin forme diferite care dau culoare textului şi anume:
1. procedura de îmbogăţire a a vocabularului (metafore, neologisme)
2. semantica- sensul limbii
3. acordul în text e foarte important (dacă se utilizează timpul trecut acela
rămâne până la final, dacă e utilizat cel prezent acţiunea se va derula în
prezent sau la timpul viitor)
4. originalitatea textului (constă în conţinutul şi forma de prezentare a acestuia)
5. naturaleţe, expresivitatea şi eleganţa textului sunt date de abilitatea şi cultura
autorului.
6. creativitatea este un element foarte important (mai ales în literatură)
7. forţa de evocare- de transpunere şi ilustrare a acţiunii (atât în literatură cât și
în jurnalism)
Criterii determinante ale unui text literar şi jurnalistic sunt identice şi le vom detaila în
cele ce urmează. Sunt cinci repere foarte importante:
1. Lizibilitatea- uşurinţa cu care se înţelege un text. Se plasează mesajul principal
în prima parte a frazei şi se recurge la imagine şi la concret.
2. Claritatea textului- acesta trebuie să fie corect gramatical şi semantic (ca
semnificaţie).
3. Concizia- un text trebuie să fie clar, chiar dacă se folosesc metaforele sau alte
forme stilistice, se urmează un anumit fir al acţiunii și aceasta va avea o
finalitate.
 11

4. Fluenţa- este foarte importantă. De aceea trebuie evitate propozițiile negative şi

de asemenea se vor repecta semnele de punctuaţie.
Limbajul literar utilizează mai multe forme de vocabular. Termenii uzuali ai limbii
române alături de arhaisme, neologisme si termeni străini pot coabita intr-un text
literar foarte bine.
C. Sistemul stilistic al limbii
În limbajul literar se pot identifica două paliere:
a. limbajul scris
b. limbajul oral
În cazul primei categorii ,,nu se mai operează distincția între linmgvistic şi
estetic”1. Poate să se asimileze limbajul popular cu cel literar.
Sistemul stilistic al limbii cuprinde uramătoarele aspecte:
,,a. Raportul text-limbă: detemină dezvoltarea nivelului stilistic general al limbii
naţionale
b. Raporul dintre text-emiţător: ce dă naştere la diferite stiluri
individuale
c. Raportul text-mesaj.referent: ce marchează tot stiluri individuale
d. Raportul text –mesaj: nivelul stilurilor interne”2.
1. Limbajul oral
 Limbajul popular
Este specific fiecărui popor şi are un fond de locuţiuni, este foarte expresiv (întălnim
des ,,onomatopee şi interjecţii, timpul este indicativ prezent iar numeralul cardinal şi
ordinal îşi depăşesc planul sematic semnificativ” 3.
 Nivelul sintactic- realizarea opoziţiei fundamenatale
afirmativ-negativ.
Aici se încadrează ,,repetiţia şi tautologia: Era gol-goluţ!, Stă singur-singur în toată
casa, Vai de noi şi de noi!”4.
 Anacolutul – promunele relativ nu se adaptează la funcţia
sintactică.
 Vorbirea directă şi indirectă.

1
Emilia Parpală-Aftană, Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Bucureşti 1998, p. 50.
2
Dumitru Irimia, Strucxtura stilkistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 20.
3
Ibidem, p. 28.
4
Ibidem, p. 69.
 12

,,În vorbirea orală intervin în mod frecvent dezvoltări narative care pot conţine un alt
dialog, anterior”5.
 Stilul oral al conversaţiei – în funcţie de situaţie poate fi
oficial, curent şi familial.
Adaptarea la situaţiile respective se realizeză de către cei ce poartă conversaţia.
 Argoul-,, Un ansamblu deschis de cuvinte şi construcţii
dezvlotând sensuri dintre cele mai neobişnuite, de cele mai
multe ori de neînţeles pentru cei exteriori cercului socio-
lingvistic în care de întrebuinţează”6.
 Stilul beletristic- proverbe şi zicători, cu personaje ce au
diferite puteri, din înţelepciunea populară.

D. Formele scrierilor literare şi ale discursului

1. Povestirea – subiectul este relatat sub forma unui text de mari dimensiuni care
trebuie să urmărească mai multe momente:
- localizarea iniţială (în spaţiu şi timp)
- amplificarea subiectului (fapte şi evenimente ordonate temporar sau în
planuri diferite)
- acţiunea (evoluţia şi dezvoltarea evenimentului)
- rezoluţia
- morala.
2. Descrierea- ea nivelează un subiect şi respectă regula cauză-efect. Se poate întrerupe
de anumite clişee, blocaje ce au menirea să mărească efectul surpizei.
3. Explicaţia- acel tip de dicurs care face înţeleasă o problemă.
Împlică distanţarea autorului şi calitatea sa de martor e evidenţiată. Explicaţia poate fi
analitică (mai largă 2-3 pagini) şi sintetică (scurtă ½ de pagină).
4. Argumentarea- este un tip de de discurs bazat pe acţiunea de a convinge pe auditor.
Efectul este vizibil pe parcurs prin schimbarea în atitudine a celui care îi e adresat.
5.Discursul figurativ- se exprimă prin imagini, deoarece îl întâlnim rar în presă. El este
mai prezent în sloganuri şi sub formă de graffiti.
6. Discursul polemic. Are mai multe forme: dezacordul, falsificarea conţinutului,
clasificarea adeversarului (până la anulare)

5
Ibidem, p. 73.
6
Ibidem, p. 85.
 13

7. Discursul desciptiv- e mai larg şi această formă lasă loc la interpretări.

 14

Reguli de redactare utilizate în jurnalism

1. Comunicarea şi mass-media

Ştiintele informaţiei şi ale comunicării adună în rândurile lor pecialştii din domenii
foarte diferite: drept, economie, istorie, lingvistică, psihologie, sociologie. În ultimele
decenii ale secolului trecut s-au constituit concepte teoretice şi metodogice ce
guvernează acest domeniu şi mecanismele ce duc la realizarea comunicării în societate.
Dificultatea principală a comunicării este dată de faptul că trăim într-o societate
invadată de radiou, televiziune, presă şi comunicaţii.
Comunicarea reprezintă acţiunea de a face ceva comun, de a fi în relaţie cu
ceilalţi, dar, în acelaşi timp poate reprezenta şi acces sau trecere.
Cercetătorii în domeniu au identificat trei categorii ale comunicării:
a. comunicarea verbală- realizată în cadrul discuţiei verbală
față în faţă şi prin intermediul scrisului (disertaţie, scrisoare sau articol).
b. Comunicarea non-verbală- se bazează pe gesturi, mimică, ce se
transmite prin emoţiile şi reacţiile noastre. Aceasta poate fi intrapersonală (care
cuprinde discuţiile din interiorul nostru) sau interpersonală- ceea ce implică cel puţin
două persoane ce realizează un schimb de idei.
c. Comunicarea de grup- se extinde la un grup mai mare de persoane
(unii dintre aceştia comunică adică transmit (sunt activi) şi celilalţi ascultă.
Comunicarea mediatizată se încadrează tot în această categorie- ceea ce presupune unul
sau mai mulţi emiţători care transmit mesajul.

2. Elementele comunicării
Acestea pot fi structurate pe trei mari categorii:
1. Mass-media ce reprezină suporturile tehnice ce servesc la transmiterea
mesajelor de către receptor.
Acestea pot fi mijloace tipărite (cărţi, ziare, reviste, afişe), mijloace bazate pe film
(fotografia şi cinematograful) şi mijloace electronice (radioul, televiziune, telefon,
videorecorder, Cd-Rom).
2. Informaţia – exprimă conţinutul schimbului între emiţător şi receptor.
 15

La început informaţia se realiza pe suport scris, iar azi este în mare parte orală.
Informaţia este un stoc de date ce se transformă în procesul de comunicare.
3. Modelele
Comunicarea mediatizată a oferit prilejul elaborării unui număr impresionant de
modele, scheme sintetice de urmărire a informaţiei. În principal acestea sunt trei:
a. Modelul liniar a lui Harold Lasawell (1948). În cadrul acestuia
comunicarea stabileşte introducerea în acelaşi sens, de la emiţător
la receptor. Transmiterea mesajelor se face unidirecţional. Acest
model poate duce foarte uşor la persuasiune şi manipulare.
b. Modelul liniar a lui Claud Elwood Schaunan. Este un model bazat
pe statistica matematică. Comunicare în acest model se înţelege
ca un proces liniar în mai multe etape:
- o sursă de informaţie
- un mesaj
- un emiţător
- un canal
- un receptor
- un destinatar
- bruiajul (zgomotul).
În transimterera informaţiei poate intervenii codarea (limbajul adaptat canalului de
transmisie şi a receptorului).
c. Modelul circular al comunicării- Donald Ungvarit
Prin anii 70 ai secolului trecut s-a ajuns la ideea că comunicarea se realizează în spirală,
concentric. Mesajele ajung la public (receptor) şi provoacă nişte efecte (cumpărarea
unui produs, exprimarea votului ).
Rolurile emiţătorului şi receptorului se pot schimba între ele: emiţătorul
difuzează mesajul către receptor, care poate deveni la rândul său, un emiţător (o noua
sursă)

4. Specificul limbajului jurnalistic

De la începuturi până la finele secolului al XX-lea jurnalismul s-a confruntat cu
scrierea literară. Până astăzi trebuie să respecte și reguliile gramaticale ale limbii de
scriere. Există unele texte jurnalistice ce sunt adevărate opere de literatură. Limbajul
jurnalistic reprezintă o modalitatea specifică de selecţie şi de asimilare a faptelor şi care
 16

are în primul rând un stil funcțional. Limbajul jurnalistic are un cod şi un mediu specific
de manifestare. El răspunde în primul rând la 2 cerinţe:
a. scopul actului de comunicare- poate fi ca un răspuns a unei necesităţi a
publicului sau a unei dorințe a patronului trustului. Dorinţa de a comunica de
confundă cu cea de informare. Textul jurnalistic trebuie să răspundă unei
necesităţi şi să formeze o opinie iar relaţia comunicator-receptor se vede prin
cumpărarea ziarului.
b.. Rolul comunicativ- îndemnul, anunțul şi sensibilizarea publicului folosind în
primul rând titlul.
Limbajul jurnalistic se caracterizează prin următoarele repere definitorii:
 Concizie şi claritate : ,,Ziariştii cu experienţă au grijă
să-i avertizezze pe colegii mai tineri că nu există text
din care să nu poţi tăia cel puţin jumătate. Un bun text
jurnalistic este caracterizat prin echilibru şi
eficienţă”7.
 Un anumit grad de complexitate (ce depinde de
natura publicaţiei).
 Buna gestionare a spaţiului (extensia minimă a
textului)
 Sesizarea direct sau indirect a locației desfăşurării
evenimentelor
 Folosirea în exprimare a verbelor interogative şi
imperative în gestionarea adecvată a informaţiei: de
la simplu la complex, de la prezentarea faptelor la
deznodământ.
 Fluenţa ,,Ruda cea săracă. Proasta gestionare a
începutului, evitarea structurilor verbale, evitarea
dialogului şi succesiunea fisurilor de stil, atenţie la
semnele de punctuaţie”8.

7
Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iaşi 2006, p. 48.
8
Ibidem, p. 56.
 17

5. Traseul evenimentelor spre ştiri- sursele de informaţie.

A. Informaţia
Un simplu eveniment poate deveni un episod mediatizat sau unul important
poate fi trecut cu vederea. Pentru ca nici un fel de informaţie să nu treacă neobservată şi
să ajungă în atenţia publicului este necesar să fie urmate mai multe etape:
a. alegerea ştirilor – un eveniment oarecare care se produce şi care e prezentat de
corespondentul ziarului sau de reporter. Alegerea ştirii trebuie să ţină cont de:
actualitate, semnificaţie şi gradul de interes.
b. căutarea informaţiei- toate sursele de informare publice sau private reprezintă o
sursă de informare.
c. structurarea unui eveniment-redactarea acestuia.
Acţiunea se transpune în cuvinte cât mai fidel şi evenimentul e prezentat cât mai
atractiv.
B. Sursele de informaţie

Acestea pot fi multiple, dar pentru a realiza o sinteză le putem grupa în:
1. surse oficiale (personalităţi, instituţii, oficialităţi, purtătorul de cuvânt al unei
instituţii). Acestea se adună în cadrul unor manifestări și iau forma unor buletine
informative, comunicate de presă sau interviuri.
2. surse neoficiale (martori oculari, persoane care îşi doresc anonimatul sau îşi
vând informaţia). Acestea sunt multiple astfel că fiecare ziarist sau reporter are mai
multe surse de informaţie (pe care le protejează sau nu). Este o permanentă competiţie
în planul mass-mediei în ceea ce priveşte difuzarea ştirilor in primele minute ale
emisiunilor informative .
C. Redactarea textului (articol)
Documetarea are în vedere luarea notițelor si schițarea unui plan.
a. Planul articolului
Acesta trebuie sa urmeze schema cauză-efect și urmărește descrierea evenimentului
liniar sau sub forma piramidei inversate. În articol se pot insera citate și paragrafe, însă
nu foarte numerose.
b. Tehnici de redactare
 18

Lungimea articolului depinde de problematica abordată, de politica redacției, de locul

care îi este alocat in publicație și de locul articolului în paginile ziarului. Oricare ar fi
condițiile acestea, autorul artocolului trebuie să respecte reguliile:
- citarea corectă a surselor
- redarea corectă a numelor de persoane, de fime sau societăți
- respectarea reguliilor gramaticale a limbii de scriere
c. Titlul articolului
Este cele mai important aspect al articolului. Poate fi un singur rând sau să mai aibă o a
doua parte numită subtitlu. Este elementul cu cel mai mare impact și el ar trebui să fie
sugestiv și să susccite. De aceea ar trebui să se țină cont de următoarele condiții:
- să nu fie prea lung
- să nu fie prea general și vag
- să cuprindă cuvintele cheie ale articolului

- se pot utiliza maxime, proverbe sau intrebări și interogații.

 19

SPECIFICUL ȘTIRILOR

1. Tipologia știrilor
În limba română există mai multe definiţii ale ştirii. ,,Ştirea este o veste, informaţie,
noutatea şi cunoaştere”9 este ce mai cunoscută.
Şi în limbaj jurnalistic ,,ştirea este un tip de text, cel mai scurt cu finalitatea informativă,
destinat unei receptări rapide, care transmite de obicei informaţia de ultimă oră”10
În jurnalism există denumirea generică de articol de informare. Acesta cuprinde o
deversitate de texte din presă, scrise extrem de divers.
A. Tipurile de text jurnalistic:
a. ştirea de agenţie
b. ştirea de presă
c. reportajul
d. ancheta
Ştirea de agenţie- este mult standardizată şi ţine cont de regulile de redactarea a textului
(maxim de informaţie într-un minim de cuvinte). În cadrul pieţei informaţiei ştirile
agenţiilor de presă au o deosebită importanţă, ele asigură funcţionalitatea adecvată a
sistemului mass-media.
Ştirea de presă- ziariştii din presa scrisă preiau de cele mai multe ori ştirile de la
agenţiile de presă, pentru care plătesc un abomanet. Aceste informaţii primare vor fi
adaptate stilului publicaţiei la care se scrie (în funcţie de indicaţiile patronului, de spaţiu
acordat, folosind conotațiile limbii).
Ştirea nu propune niciodată un punct de vedere explicit, ci lasă informaţia la
interpretarea cititorului. În presa scrisă ştirile sunt structurate după:
- conţinut (politic, social, fapt divers, monden, divertisment, sport, de
prezentarea a unor persoane, a unor produse).
- după structură (narativă, piramidă inversată, descriptivă, explicativă)
- după scop (de avizare, de informare, de divertisment).
Ştirile sunt editate în presă în rubrici sau pagini de informare, acestea grupând
informaţia din aceiaşi sferă tematică. Nu este deloc indicat să fie amestecate.
Lizibilitatea textului este foarte importantă (titlul şi formatul acestuia, elementele
9
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ..............
10
Ibidem, p......
 20

sintactice şi stilul, grafica paginii). Cu această activitatea de triere și organizare se ocupă

indeosebi redactorii sau editorii.

2.Limitele ştirilor
Limitele ştirilor sunt determinate în primul rând de spațiul de publicare redus (care va fi
impus de politica redacției şi limitele de pagini ale unei publicaţii).
Lipsa imaginii în direct face ca ştirea scrisă să piardă teren în faţa televiziunii.
Mai pot fi limite ce ţin de personalitatea ziaristului.
Tocmai de aceea ştirile trebuie să conţină esenţa evenimentelor şi să compenseze prin
acest lucru lipsa imaginii în direct.
Factori ce influenţează tratarea ştirilor sunt:
- instinctele editorilor şi ale reporterilor
- publicul- el decide valoare informaţiei (ţinta publicaţiei se face în funcție de
vârsta, sexul şi gradul de cultură al publicului)
- spaţiul publicitar disponibil
- cantitatea de ştiri- aceastea se strucurează pe zile
- politica redacţională a fiecărei instituții de presă
- presiunile din partea patronatului
- competiţia între instituțiile de presă

7 .Drepturi şi responsabilităţi ale jurnalistului

1. Libertatea de exprimare
Este indicată în limitele respectării legislaţiei. Ea se realizează ţinând cont de
deontologia profesională şi se creionează în funcţie de libertatea conştiinţei (aceasta
fiind prevăzută de articlul 30 din Constituția României din 1991, dar şi în funţie de
drepturile omului – Consiuliul Europei şi CEDO).
2. Limitele constituționale ale libertăţii de exprimare au în vedere:
a. Protejarea omului şi a demnintăţii umane (interzicerea calomniei şi a
insultei)
b. Dreptul la rectificare şi la replică – trebuie acordate de fiecare trust de presă
şi de orice jurnalist.

8.Specificul limbajului jurnalistic astăzi

 21

Jurnalismul de azi trebuie să ţină pasul cu dorința de informație şi cu rapiditatea

accesului la informaţie. În acest sens el se caraterizează prin următoarele repere:
3. Iluzia limbajului neutru- de fapt iluzia obiectivităţii sau a
neimplicării.
Această caratersitică răspunde intereselor economice de vânzare a publicațiilor.
4. Transformarea evenimentelor într-un fapt de presă.
Evenimentul e creat de ziarist, ceea ce se doreşte acesta să se ştie. Ziaristul trasformă
evenimentul într-un fapt de presă şi aceasta ţine de abilitatea de prezentarea a acestuia.
B. Tratarea informaţiei şi gradul de implicare a cititorului răspunde unei legități
de implicare.
- legea proximităţii temporale şi spaţiale. Orice om doreşte să fie imformat ca să
nu fie exclus din realitate.
- legea proximităţii sociale.
E valabilă în cazul unor situaţii comune a oamenilor: mândrie locală, naționalitate,
profesie, vârstă şi praguri de vârstă.
- legea proximităţii afective
Răspunde unor necesităţi umane și a unor praguri psihologice: dorinţa umană de a
trăi şi de a se manifesta în comunitate. Aceasta e legată în primul rând de dorinţa
de comunicare.
C. Notorietatea
Un personaj cunoscut poate crea şi întreține zile săptămâni prima pagină a unui
cotidian. Sau invers un eveniment poate face un personaj dintr-o persoană
necunoscută până atunci.
D. Insolitul (Raritatea)
De multe ori o informţie rară crează un eveniment şi vinde pentru că oferă ceva
nou.

9. Tipologia ştirilor
Primele ziare de pe teritoriul românesc apar la jumătatea secolului al XIX-lea și au fost
publicații cu caracter național și unionist (ce tratau problemele politice ale românilor).
Inițiatorii și fondatorii acestora au fost pașoptiștii: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica,
Vasile Alexandri.
10. primele publicații
 22

În 1845 la București apare sub îndrumarea lui Nicolae Bălcescu ,,Magazin istoric pentru
Dacia” și ,, Curierul românesc” sub conducere lui I. H. Rădulescu.
În 1847 au apărut ,,Propășirea” și ,, Albina Românească”sub conducerea lui Gheorghe
Asachi la Iași.
În Trasilvania, în condiții dificile și vitrege va apare ,,Gazeta de Transilvania” din 1868
la Brașov iar la Sibiu va apărea ,, Familia” lui Iosif Vulcan. Aceste publicații era plătite
și suportate de comunitățile românești din Transilvania.
b. presa interbelică
Realizarea unificării teritoriale și a României mari au avut ca afect o diversificare și
tipologizare a presei. Ziarele au deveit numeroase și, mai ales, se adresau unui anumit
segement de public:
- presa de informație; Universul, Adevărul, Libertatea
- presa politică: Liberalul (publicție a PNL) și Timpul (publicația a P. C)
- presa minorităților din România
Se organizează redacții ale ziarelor ,în marea lor majoritate, la București. Politica de
cenzură era impusă unori de unii miniștri ( mai ales miniștri de interne) și de regele
Carol al II-lea după 1930.
c. presa după 1948
Regimul stalinist și apoi cel comunist a impus o severă cenzură a presei si a dus la
desființarea a numeroase publicații. Cenzura funcționa ca fiind o acțiune împotriva
intelectualiilor, o politizare și o subordonare a redacților direcțiilor partidului, răspundea
cultului personalității ( a lui Stalin la început, apoi a lui Gh. G. Dej și Nicolae
Ceaușescu) și ilustra principiile noii orânduirii și a omului nou. Cenzura funcționa prin
controlul dirext al serviciului securității. După 1980 cenzura a luat o amploare
deossebită deși toate publicațiile centrale și locale erau dedicate cultului lui Ceaușescu.
d. presa după 1990
Această periodă e caracterizată de mai multe specificități:
- apariția asociaților de jurnaliștii
1991 apar: Asociația Tinerilor Gazetari și Asociația ziariștilor din România
1995 Clubul Român de Presă
- elaborarea după 1995 a unui cod deontologic al profesiei de jurnalist (ce
presupune mai multe etape de formarea și activitatea de jurnalist)
e. Clasificarea presei actuale
 23

Ziariștii din presa scrisă de cele mai multe ori preiau știirile de la agențiile de
presă. Acestea vor fi adaptate politicii publicației la care scriu. În presa scrisă
știrile sunt structurate după:
- conținut (politic, social, fapt divers, monden, divertisment, spor, de prezentare
a unor persoane , a unor produse).
- După structură (narativă, piramidă inversată, descriptivă, explicativă).
- După scop (de avizare, de informare, de divertisment).
Clasificarea presei actuale se face în funcție de mai multe criterii:
- după periodicitate (cotidian, săptămânal, lunar, trimestrial)
- în funcție de aria de difuzare ( locală, regională, națională)
- după modul de difuzare (de masă, public-țintă, controlată)
- în funcție de conținut (aria tematică, limba de editare)
- capitalul de realizare (public larg, public privat sau mixt)
- autonomia de editare (autonomă sau de rețea)
- modalitatea de comercializare (abonament, vânzare la bucată, mixtă sau
gratuită).
După 1990 un fenomen important în presă : apariția trusturilor de presă care au generat
monopolul pe anumite demenii de presă și televiziue. Și un alt fenomen caracteristic
este acela al subordonării presei față de unele interese economice și politice de moment
sau de lungă durată.

10. Reportajul şi ancheta jurnalistică

Reportajul şi ancheta- reprezintă texte de presă mai ample ce urmează unei investigaţii
pe o durată mai mare de timp. Informaţia din acestă categorie este redată în mai multe
episoade în
cadrul rubricilor de regulă sociale sau economice.
Documetarea presupune colectarea informațiilor cu privire la subiectul investigat, ca și
argumentele părțilot implicate și eventual, consultarea unor specialiști din domeniul
respectiv. Aceste informații vor fi adunmate din surse accesibile: legislație, articole de
presă, docuimente oficiale publice. Documentarea inițială are ca scop și reperarea unor
posibile persoane dispuse să vorbească.
Realizarea unui reportaj şi a unei anchete presupune mai multe etape:
 24

- dotarea reporterului cu echipament adecvat (carnet de notiţe, reportofonul,

aparatul de fotografiat şi camera de filmat)
- atitudine (sinţ dezvoltat al ştirilor, pasiunea pentru precizie şi claritate).
Cercetarea de teren este uneori destul de complexă. Mai mult decât în cazul altor
genuri
Jurnalistice, realizarea unei anchete este, în primul rând, o chestiune de metodă. O
documetare bine făcută asigură informațiile de pornire, dar este utilă în întâlnirea
jurnalistului cu sursele, unde jurnalistul trebuie să transmită un mesaj puternic: să arate
că știe despre ce e vorba și săp fie credibil în ochii interlocutorului. Realizarea unei
anchete presupune de multe ori eforturi financiare mai mari decât orice gen jurnalistic:
de la numărul mare de ore consumate de jrnalist, la deplasările de teren, uneori foarte
costisotoare și până la informașia livrată comntra cost de unele persoane.
Există reportaje specializate numite cronici: parlamentare, politice, juridice şi sportive.
Reportajul şi ancheta surprind :
- faptul divers
- trimisul special
- corespondentul local
- interviul.
Cel mai activ şi dur corespondent este reporterulş de război şi lucrează în condiţii
stabilite de armata.
Ancheta de cele mai multe ori investighează probleme social-economice. E o
intreprindere de dircetă, o lună, mai mulți ani. Delimitarea subiectului sub forma unor
întrbări este punctul de sprijin al întregului demers. Scopul nu este de a intui cu orice
ptreț un răspuns încă din primul moment, ci de a căuta răspunsuri inediote la o chestiune
aparent simplă. Pentru reușita anchetei sau a reportajului subiectul ales nu trebuie să fie
unul general. Formulare întrebărilor cântărewțte foarte mult. Uneori interlocutorul nici
nu înțelege unde duc acestea. Tot din presă la anunțurile de mică publicitate putem găsi
excelente subiecte de ancheta și reportaj: prostitușia mascată, escrocherii abile, mafia
locurilor de veci, drame umane, colecționari de obiecte ciudate, etc. În stabilirea ordiniil
întâlnirilor cu persoanele ce urmează a fi chestionate se are în vedere persoane apropiate
subiectului insă nu direct implicate. Personele direct implicate pot fi abordate intr-un
cadru public. Interviurile se înregistrează și se păstrează și port fi utilizate la o eventuală
dezmințire.
 25

BIBLIOGRAFIE
1. Bârgăoanu , Alina, Tirania actualităţi. O introducere în istoria şi teoria
ştirilor, Bucureşti, Tritonic, 2006.
2. Bogdan-Dascălu, Doina, Limbajul publicistic actual, Timişoara, Augusta
ArtPress, 2006.
3. Brandl-Gherga, Mariana, Reportajul ziaristic, Timişoara, ArtPress, 2006.
4. IDEM, , Evniment şi imagineîn presa scrisă, Timişoara, Art
Press, 2006.
5. Dumitrăscel , Stelian, Limbajul publicistic românesc din perspetivastilurilor
funcţionale, Iaşi, Institutul European , 2006.
6. Gavrillard , Philippe, Tehnica juranalismului, Bucureşti, editura Ştiinţifică,
2000.
7. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
8. Petcu, Marian, Tipologia presei româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000.
9. Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Iaşi, Polirom, 2006.
10. IDEM, Jurnalismul culturalşi de opinie, Iaşi, Polirom, 2006.
11. Randall, David, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Iaşi,
Polirom, 2006.
12. Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom, 2000.
13. Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Iaşi, Polirom, 2000.
14. Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura
Universităţii, 2001.
26
27