Absolutismul monarhic.

De la sfârșitul secolului al XV-lea, treptat, în numeroase state europene,

puterea monarhilor s-a consolidat. Aceștia și-au impus autoritatea deplină asupra
instituțiilor și a oamenilor. S-a instaurat astfel absolutismul (sau monarhia
absolută). Cu sprijinul orășenilor (în principal, al burgheziei), al țărănimii și al
Bisericii, interesate de ordine și stabilitate în stat, monarhii dețineau întreaga
putere. Ei erau văzuți ca reprezentanți ai divinității pe Pământ. De aceea, monarhia
absolută este numită și de drept divin. Monarhul era conducătorul statului, al
administrației, comandant military suprem, exercita justiția, avea drept de batere a
monedei, stabilea legile, declara război, încheia tratate cu alte țări. Monarhul era
ajutat de numeroși funcționari, juriști, consilieri.
Aceștia erau membri ai unor instituții precum Consiliul Regal sau Imperial
(format din miniștri care răspundeau de anumite domenii de activitate), Adunarea
(Parlamentul), ce avea rolul de a aproba impozite, Cancelaria, care emitea
documentele de stat, Consiliul de Justiție. Printre reprezentanții absolutismului s-au
numărat împăratul Carol al V-lea de Habsburg (Quintul) - care a condus Imperiul
Romano-German, Spania și coloniile acesteia -, regina Angliei, Elisabeta I, regele
Franței, Ludovic al XIV-lea, țarul Rusiei, Petru I cel Mare.