Indiferent de forma, în care se manifestă, involuntară sau postvoluntară, atenţia pune în evidenţă un

ansamblu de dimensiuni pregnant comparată şi evaluată. Printre cele mai importante dimensiuni vom
menţiona următoarele: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea. Volumul
exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte, figuri geometrice,
imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în
plan perceptiv sau în plan mental - reprezentare, imaginaţie). Pentru cercetarea şi evaluarea acestei
dimensiuni, cel mai la îndemână este experimentul în sfera percepţiei vizuale, bazat pe tehnica
tahistoscopului. Datele obţinute printr-un astfel de experiment au demonstrat că atunci când
elementele sunt independente, fară legătură între ele, volumul atenţiei (perceptive) este cuprins în
limitele numărului magic al lui Miller 7-+ (±) 2, deci 5 şi 9. Valoarea concretă a acestui număr variază în
funcţie de subiect şi de caracteristicile elementelor prezentate ca stimuli (cifrele se percep mai uşor
decât literile, formele pătratice mai uşor decât cele triunghiulare, formele rotunde mai uşor decât cele
alungite etc). Când trecem de la litere izolate la cuvinte, care devin stimuli principali, numărul literilor în
câmpul atenţiei devine considerabil mai mare, dar al cuvintelor propriu-zise rămâne mai mic decât al
literilor prezentate separat. O altă variabilă, care influenţează mărimea volumului atenţiei, este gradul
de familiaritate al stimulilor: în raport cu stimulii familiali, valoarea volumului atenţiei va fi mai mare, iar
în raport cu cei nefamiliali aceasta va fi semnificativ mai mică. Concentrarea este, posibil, dimensiunea
cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând gradul de activare selectă şi intensitatea focarelor
dominante la nivelul structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii
psihice specifice. Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi
subiect, de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă - oboseală etc). Continuumul ei valoric, în
plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în patologie - fixitatea, care se întâlneşte în
schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul frontal şi în oliogofrenie. In stare normală se poate
vorbi de niveluri de concentrare - slab, mediu, înalt. Calitativ, concentrarea va fi exprimată în
corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip Bourdon, Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod.
Iar corectitudinea se evaluează prin raportarea numărului de răspunsuri corecte (Nc) la numărul de erori
(bifări, greşeli+omisiuni). Dacă Nc=Nc’[Nc= nr.absolut de răspunsuri corecte; Nc’ - valoarea raportului
Nc/(0+E)] corectitudinea este maximă şi ea indică o concentrare puternică; atunci când Nc=(E+0)* avem
de-a face cu o concentrare medie; când Nc