Psi Ho Logie

Curs psihologie generală şi medicală
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE

STAT
„GRIGORE GHICA-VODĂ” IAŞI
MODUL 6
PSIHOLOGIE GENERALĂ ŞI MEDICALĂ
suport de curs
An şcolar 2020 - 2021

UNITATEA 1.
NIVELURI STRUCTURAL-FUNCŢIONALE ALE PSIHICULUI
Structura unităţii de curs

Conştient Subconştient Inconştient
Relaţii între structuri şi funcţia de adaptare
Psihicul şi caracteristicile acestuia
Plecând de la definiţia etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos - ştiinţă): „psihologia

este ştiinţa sufletului”, se ridică întrebarea: „ce este psihicul şi care este natura acestuia?” Psihicul
este locul de organizare a tuturor proceselor care intervin între stimul şi reacţie. El există şi la animal,
dar la om el se diferenţiază prin:
- greutatea relativă a creierului
- apariţia funcţiei simbolice
- priza de conştiinţă
La om psihicul conduce şi influenţează viaţa, mijloceşte depăşirea naturii prin cultură. În
aceste condiţii era firesc să apară concepţii, teorii, orientări contradictorii cu privire la psihicul uman.
STRUCTURA PSIHICULUI UMAN
PROCESE PSIHICE STĂRI PSIHICE ÎNSUŞIRI PSIHICE
Cognitive Afective temperament

senzaţiile optimism caracter
percepţia entuziasm aptitudini
memoria jale orientarea
personalităţii
gândirea tristeţe
imaginaţia bucurie
vorbirea încredere
atenţia mânie
Afectiv-volitive iritare
emoţiile etc
sentimentele
voinţa
Fig. 1 Structura psihicului uman
Procesele psihice reprezintă reflectarea dinamică a realităţii în diferite forme ale

fenomenelor psihice.
Stările psihice sunt nivelul relativ stabil al activităţii psihice concretizat în momentul dat,
care se exteriorizează printr-o activitate mai intensă sau mai slabă a personalităţii.
Însuşirile psihice reprezintă nişte formaţii stabile, care asigură un anumit nivel calitativ
şi cantitativ al activităţii şi conduitei, caracteristic pentru omul respectiv.
În acest context, cercetări lungi şi minuţioase au reuşit să descifreze complexitatea
psihicului, stabilind o serie de caracteristici ale acestuia:
a) Psihicul ca formă a vieţii de relaţie
b) Psihicul ca formă de reflectare ideal subiectivă şi constructivă a realităţii
c) Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat social – istoric
a) Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Organismele vii există în virtutea legii adaptării. Este important să înţelegem că numai în
relaţie cu ceva omul aude, vede, el elaborează gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi construindu-şi
în felul acesta propria sa integritate psihică.
Acest lucru a fost demonstrat de către Bexton Heron şi Scott, în 1954, în laboratorul lui Hebb,
prin intermediul experimentelor de izolare şi privare senzorială. Subiecţilor li s-a cerut să nu facă
nimic, ci să stea culcaţi confortabil pe un divan, într-o cameră în care s-a întrerupt orice contact
senzorial cu realitatea înconjurătoare. După 20 de ore de absenţă a contactului cu lumea exterioară,
erau tulburaţi, nefiind capabili să gândească şi să se comporte normal. Ca rezultat al acestui
experiment, subiecţii prezentau tulburări emoţionale, scăderea performanţelor intelectuale şi apariţia
halucinaţiilor.
Prin acest experiment s-a constatat că suspendarea relaţiei cu ambianţa duce la perturbarea
vieţii psihice făcând viaţa imposibilă în general. Ca atare, putem spune că psihicul nu există şi nu
funcţionează normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia vieţii de relaţie.
Psihicul nu este în relaţie numai cu lumea fizică, cu lumea obiectelor ci şi cu universul uman,
lumea oamenilor. Aşadar lipsa relaţiei cu semenii se repercutează negativ asupra dezvoltării
psihicului, ceea ce înseamnă că psihicul este produsul acestor relaţii.
b) Psihicul ca formă de reflectare ideal subiectivă şi constructivă a realităţii

Modul de înfiinţare a psihicului este imaginea, ca proces primar, şi trăirea, ca produs
secundar- trăirea ca vibraţie a întregului organism, efortul, mobilizarea resurselor neuropsihice.
Reflectarea este o cantitate generală a întregii materii fie ea organică sau anorganică.
Reflectarea psihică se distinge de alte forme de reflectare întâlnite la alte niveluri, prin caracterul său
ideal, activ şi subiectiv.
Înţelegerea caracterului reflectoriu al psihicului reprezintă un câştig important al
psihologiei. A rămâne însă doar la acest nivel ar fi insuficient deoarece psihicul are nu numai
capacitatea de a oglindi, de a reproduce realitatea, ci şi de a o creea, oferind la ieşire mai multe
informaţii decât s-au constatat la intrare.
c) Psihicul – proces determinat social-istoric

Dat fiind faptul că omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţionară ,trăind şi acţionând
alături de alţi oameni, înseamnă că împrejurările şi contextele situaţionare în care este implicat îi
modelează simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul.
Societatea îi furnizează omului nu doar mijloace ce urmează a fi asimilate, interiorizate,
preluate, ci şi conţinuturile cu care acesta va opera.
Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, prejudecăţi, treptat
comportamentul individului, implicit procesele psihice se instituţionalizează, devin norme
comportamentale larg acceptate de membrii grupului sau societăţii.
Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social, aceasta înseamnă că cele primare, comune şi
pentru om şi animale sunt doar condiţionate social-istoric, în timp ce cele superioare umane sunt
determinate social-istoric. Primele se pot dezvolta doar până la un anumit nivel calitativ şi în afara
influenţelor lor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute indiferent de factorii socio-istorici. Ca
exemplu putem da cazul copiilor lup.
Psihicul nu este omogen, uniform, nediferenţiat, linear, dimpotrivă, el există şi se manifestă în
variate forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur; în anumite situaţii
ne dăm seama de noi înşine, de trăirile noastre, în altele nu.
Diverse acţiuni sau gânduri, care ne-au captat cândva atenţia şi efortul încep, o dată cu trecerea
timpului, să se realizeze aproape de la sine, fără a mai fi necesară concentrarea asupra lor. Sunt
şi cazuri când „ceva” din interiorul nostru, pe care nici măcar nu-l bănuiam, iese la suprafaţă, ne
acaparează şi ne chinuie existenţa.
Cu alte cuvinte, psihicul cunoaşte o mare diferenţiere şi neuniformitate existenţială şi
funcţională. Există următoarele forme ale vieţii psihice (numite şi ipostaze ale psihicului):
conştientul, subconştientul şi inconştientul.
I. CONŞTIENTUL (CONŞTIINŢA)
Este unul dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii psihice a individului. (nivelul
superior de dezvoltare al psihicului).
Conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără
conştiinţă). Dintr-un termen esenţial la debutul psihologiei ştiinţifice, conştiinţa s-a transformat într-
un termen ignorat timp de mai bine de 70 de ani. „Conştiinţa a fost eliminată din psihologia ştiinţifică
şi a revenit în prim-plan numai în ultimii ani, după şapte decenii de exil” (Baars, 1998).
Etimologia cuvântului (con-scientia: con-science) demonstrează că organizarea conştientă este o
reproducere cu ştiinţă, în care individul dispune de o serie de informaţii, ce pot fi utilizate în vederea
descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic,
omul îşi dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni,
impresii. În virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect, în sensul
că este conştientizat aproape imediat. Conştiinţa presupune includerea particularului în general şi
identificarea generalului în particular.
Conştiinţa este nivelul psihic superior de reflectare a realităţii caracteristic doar omului şi nu în
toate cazurile.
Conştiinţa este forma cea mai superioară de reflectare psihologică, este rezultatul condiţiilor
social- istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care se află permanent în
comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni.
În acest sens conştiinţa este „un produs social”. Omul este unicul dintre fiinţe, care este capabil de
autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere.
Aptitudinea de a se reflecta pe sine însăşi în complexul activităţii vitale este aptitudinea de a fi
conştient de sine.
 a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii
 a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze
 a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea
 a fi conştient înseamnă a te adapta suplu la noile solicitări
,,Fără o activă adaptare la obiecte, totdeauna noi, ale experienţei externe, nu se poate produce
conştiinţa.” (WALLON, 1924)
Conştientul vizează domeniul vieţii interne şi se exprimă prin stări psihice ( încordare, bucurie,
nelinişte,durere, plăcere) ce se manifestă mai intens în interior şi se cenzurează în privinţa
manifestării exterioare. Deci conştientul este structura psihică de suport a vieţii interioare. Conştientul
are în gestiune stările adaptării, luciditatea, funcţionalitatea totală a organismului.
Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar există două feluri de
conştiinţă:
conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare;
conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific umană.
Conştiinţa de sine (explicită) e precedată de „sentimentul de sine”, stare confuză, dinaintea
momentului, când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenţă. La baza evoluţiei
conştiinţei stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp.
Astfel, putem să definim conştiinţa ca:
Definitie: „o formă supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ-
subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea / adaptarea
continuă a individului la mediul natural şi social”
II. SUBCONŞTIENTUL
Termenul a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, căpătând diferite
denumiri. Astfel, el a fost considerat când o postconştiinţă, când o preconştiinţă. Unii autori l-au
denumit chiar „inconştient normal”. În prezent, există tendinţa de a-l defini prin opoziţie cu
conştiinţa, spunându-ni-se mai degrabă ce nu este decât ce este. Grand dictionnaire da le psychologie
(1994, p.760) defineşte subconştientul ca fiind: „ansamblul stărilor psihice, de care subiectul nu este
conştient, dar care influenţează comportamentul său.”
Cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde
actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient.
El este rezervorul unde se conservă toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au
realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, putând însă să redevină oricând active, să
păşească pragul conştiinţei.
După M.Golu, subconştientul este definit prin conţinutul memoriei de lungă durată, care nu se
află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi conştientizat în situaţii
adecvate. El cuprinde informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj)
perceptiv şi intelectual, tonusul emoţional, motive.
Cea mai mare parte a elementelor componente ale sale se află în stare latentă, alcătuind
rezervorul activităţii conştiente curente. Active şi realizabile în comportament în afara câmpului
conştiinţei sunt doar automatismele, deprinderile, obişnuinţele.
Ar fi incorect să reducem conţinutul subconştientului exclusiv la informaţiile, experienţele şi
actele care provin din conştiinţă; el în mod firesc comunică şi cu inconştientul, încorporând o serie de
elemente ale acestuia.
Importanţa subconştientului nu o putem subestima, fiind greu de imaginat existenţa psihică
normală a omului fără prezenţa şi funcţionalitatea lui.
Caracteristicile subconştientului
Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui topografică între conştient şi
inconştient. Acestea sunt:
 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o stare latentă până
când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă)
 coexistenţa cu conştiinţa (de obicei conţinuturile subconştientului sunt o altă expresie a
conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, ele neintrând în conflict cu
conţinuturile conştiinţei, ci coexistând cu acestea)
 facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientului se pune în slujba conştiinţei, devine un fel de
,,servitor” al ei)
 filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile conştiinţei nu
trec direct în inconştient, ci ,,poposesc"”pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi în
subconştient, la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile inconştientului, care mai întâi
tranzitează subconştientul şi abia apoi pătrund în conştiinţă)
M. Zlate afirma că subconştientul nu este un simplu rezervor şi păstrător al faptelor de
conştiinţă, ci îşi are propriile lui mecanisme.
El nu conservă doar, ci poate prelucra, restructura, crea.
Chiar dacă la un moment dat conştientul ,,scoate” la suprafaţă amintiri, automatisme,
deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care au ,,intrat” în subconştient.
Sub influenţa unor factori (timpul scurs între introducerea în subconştient şi evocare, emoţiile
puternice, distragerea de la activitatea respectivă), amintirile, automatismele, deprinderile vor fi
modificate de subconştient,tocmai datorită noilor relaţii în care acestea intră.
III. INCONŞTIENTUL
Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice, care intervin în activitatea noastră,
fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi al posibilităţilor de acţiune existente,
neactualizate îl denumim, în mod obişnuit, inconştient.
Astăzi includem în inconştient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei achiziţionate şi
care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele vor fi actualizate frecvent,
altele poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de acte automate, priceperi şi deprinderi, care
nu sunt necesare pentru moment (ştiu să dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere situaţia
prezentă.
Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure (sub pragul, la care devin conştiente), dar
influenţând comportamentul (mulţi excitanţi condiţionaţi pot rămâne în afara conştinţei).
În fine, afectivitatea este în mare măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au
legătură cu momentul prezent.
În ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu sunt
conştiente în întregimea lor (îmi dau seama că ţin la tatăl meu, dar nu ştiu ce sacrificii aş fi în stare
să fac pentru a-l şti mulţumit.)
Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice.
Definirea inconştientului
Este acea parte a minţii de care nu putem fi în mod direct conştienţi. Este rezervorul trebuinţelor
primare, al amintirilor şi emoţiilor care au fost reprimate,care sunt dificil de recuperat, de refolosit.
Inconştientul este cel care exprimă lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele, etc.
Visele, deşi au punctul de pornire în inconştient, ele se finalizează şi se depozitează în sfera
subconştientului, şi anume, în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă conştientizarea şi
relatarea conţinutului lor imediat după trezire.
NIVELURI DE CONŞTIINŢĂ ÎN VIAŢA PSIHICĂ
STAREA DE VEGHE este conştiinţa trează, vigilă
STAREA DE SOMN :în acest caz, vigilitatea conştiinţei dispare.Somnul este starea de
inactivitate, concomitentă cu ruperea contactului cu realitatea. El previne epuizarea energetică a SNC.
Există 2 forme de somn:
- somnul profund / lent: persoana este imobilă, respiraţia este rară, ritmul cardiac este
relativ încetinit
- somnul paradoxal / superficial (REM): se văd, sub pleoape, mişcări rapide ale
ochilor;apar mişcări ale degetelor, variaţii ale tensiunii arteriale
Între cele 2 forme de somn există o succesiune ciclică: după fiecare secvenţă de 90 minute de
somn profund urmează o secvenţă scurtă (15-20 minute) de somn paradoxal.
VISELE – se produc numai în timpul somnului paradoxal. Conţinutul lor este compus din
impresiile şi trăirile zilei anterioare, sau din cele memorate mai demult şi care l-au afectat în mod
deosebit pe subiect.
Caracteristici:
- lipseşte total controlul realităţii, totul devine posibil
- visul este profund afectiv, cel care visează trăind intens emoţii de nelinişte, teamă sau bucurie
- visul are caracter scenic (se derulează ca un film sau piesă de teatru)
- visul are caracter simbolic (prezenţa în vis a unor simboluri ;ex: câinele negru –duşman)
- în cadrul viselor predomină imaginile vizuale (cca 90 %), dar numai 20 % sunt colorate.
Imaginile auditive sunt prezente în 60% din cazuri.
Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are
meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari
exagerări şi unilateralitate.
În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe.
NIVELURILE REPERE PRINCIPIUL

INSTANŢE
PSIHICE CRONOLOGICE DIRECTOR
Principiul plăcerii
SINE (ID-ul) total inconştient încă de la naştere
„VREAU”
Din 1 an de viaţă Principiul realităţii
În cea mai mare parte
EU (Ego) (relaţionarea copilului „CEEA CE SE
conştient
cu mediul) POATE”
Principiul datoriei
În cea mai mare parte După al 3-lea an de
SUPRAEU (Superego) „TREBUIE” (normele,
inconştient viaţă
imperativele morale)
În formarea Supraeului, familia are o influenţă hotărâtoare. Tatăl este reprezentantul Supraeului (el
impune regula în casă).
Ex:
Mergem pe stradă şi vedem în vitrina unei cofetării o prăjitură. Intervine atunci principiul plăcerii
(SINELE) care spune VREAU prăjitura, indiferent de ce (nu mă interesează că nu am bani, că am să
o fur, eu o vreau). Apare situaţia conflictuală – nu am bani, deci nu pot avea prăjitura. Atunci
SUPRAEUL intervine şi spune că trebuie să nu comitem acte ilegale sau neacceptate de ceilalţi /
privite ca acte condamnabile (să nu o furăm, să nu spargem vitrina pentru a o lua). Trebuie să
înghiţim în sec şi să mergem mai departe.
EUL care se ghidează după principiul „ceea ce se poate” ne face să plecăm mai departe.
IV. Relaţia dintre conştient şi inconştient
Relaţia dintre conştient şi inconştient a fost cel mai adesea abordată fie prin:
- opoziţia metafizică a celor două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului
- reducţia simplist-mecanicistă a unuia la altul
În felul acesta nu numai că problema nu era soluţionată, dar nu se creau nici măcar premisele
soluţionării ei. Fiecare dintre cele două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului îşi
are propriile sale conţinuturi, mecanisme şi legităţi proprii care nu pot fi reduse unele la altele.
În anumite limite, fiecare dintre ele acţionează independent unul de altul.
Inconştientul poate funcţiona şi atunci când structurile conştiente sunt destrămate, cum se
întâmplă în cazurile patologice.
Totuşi, în ciuda unei relative independenţe funcţionale a celor două niveluri structural-
funcţionale ale psihicului, starea normală, firească, existenţială şi acţională a lor o reprezintă
interacţiunea şi interdependenţa lor. Între conştient şi inconştient există în mod curent relaţii
dinamice vitale, fără de care însăşi integritatea SPU este pusă în pericol. Conştientul şi inconştientul
sunt momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman. Ceea ce la un moment dat este
conştient, la un alt moment dat poate deveni inconştient.
De regulă, conştient este ceea ce se acordă cu experienţa individului şi îi foloseste în planul
activităţii, pe când inconştient este acel conţinut psihic care contrazice experienţa individului, în
virtutea acestui fapt el fiind respins.
Conţinuturile psihice conştiente se stochează în inconştient. Ele nu sunt însă inactive, ci le
însoţesc pe cele conştiente, le tensionează în funcţie de împrejurări.
La rândul ei, conştiinţa apare când ca un factor declanşator al comportamentului uman,
când ca mecanism de sistematizare şi valorizare a structurilor inconştientului. Inconştientul activează,
modifică descărcările energetico-informaţionale ale conştientului, conştientul restricţionează şi
stabilizează inconştientul. Aşadar, între conştient şi inconştient nu există o simplă suprapunere de
faze energetice sau o simplă succesiune de fenomene întâmplătoare, independente unele de altele, ci
relaţii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală.
Reglarea apare sub două înfăţişări:
1. atât ca o coechilibrare internă a nivelurilor de organizare structural-funcţională a psihicului
2. ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitările externe.
Atunci când una sau alta dintre aceste forme de echilibrare este perturbată, se perturbă
întregul sistem psihic uman.
Tipurile de relaţii între conştient şi inconştient
1. Relaţiile circulare dintre conştient şi inconştient constau în faptul că oricare dintre

conţinuturile conştientului trece în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu
neapărat toate, în conştient. Multe dintre structurile inconştientului sunt generate de activarea
conştientă, în timp ce unele conţinuturi ale conştientului provin din inconştient. Schimburile şi
transformările sunt continue şi reciproce: inconştientul preia sarcinile fixate conştient şi le
prelucrează în maniera sa specifică, conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări.
2. Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient presupun subordonarea şi
dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei subordonări se repercutează asupra valorii
comportamentului, a supremaţiei conştientului sau, dimpotrivă, a omniprezenţei incoştientului, într-
un caz fiind vorba despre ,,înălţarea” omului, în cel de-al doilea caz de ,,degradarea” lui. Relaţile de
subordonare integrativă iau două forme distincte:
- dominarea inconştientului de către conştient (conştientul prin acţiunile si operaţiile lui proprii
schiţează, înţelege, stăpâneşte impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre pornirile lui care vin
în contradicţie cu valorile sociale unanim acceptate);
- dominarea conştientului de către inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau
indirect, tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de transă
creatoare, în stările patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti, inconştientul devenind
principalul reglator al conduitei, ca în cazul psihozelor).
3. Relaţiile de echilibrare dintre conştient şi inconştient presupun realizarea unui uşor balans
între stările conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa vădită a unora sau altora dintre ele.
Practic este vorba despre acele stări psihice în cadrul cărora individul nu este nici total conştient, nici
total inconştient (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate, contemplaţie).
În dinamica vitală a conştientului şi inconştientului, principal sistem de referinţă rămâne conştiinţa
deoarece prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în
virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita.
UNITATEA 2.
STIMULAREA ŞI ENERGIZAREA COMPORTAMENTULUI

Motivaţie
Afectivitate
I. Motivaţia
Caracterizare şi definiţie
Omul desfăşoară multe activităţi: mănâncă, se joacă, învaţă, colecţionează lucrări de artă, îşi
agresează semenii, îi ajută, etc.
Mereu ne punem întrebări şi căutăm explicaţii pentru acţiunile noastre sau ale semenilor. De
ce învăţăm sau de ce nu învăţăm? De ce decidem să mergem la un film, deşi avem de pregătit o
lucrare scrisă pentru a doua zi dimineaţă? De ce prietenul meu nu a venit la întâlnire? Răspunsurile la
aceste întrebări trebuie căutate în domeniul motivaţiei.
A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce''
întreprinde o activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele declanşatoare sunt multiple şi nu se
pot reduce la stimulii externi. Activitatea, reacţiile sunt declanşate şi de cauze interne; ansamblul lor a
fost numit motivaţie de la latinescul motivus (care pune în mişcare). Pentru unii psihologi, motivul
este numele generic al oricărei componente a motivaţiei fiind definit ca fenomen psihic ce
declanşează, direcţionează şi susţine energetic activitatea.
Motivaţia- stare internă care activează şi dă direcţie gândurilor noastre, declanşează
activitatea individului, o orientează către anumite scopuri şi o susţine energetic.
Orice act de conduită este motivat, chiar dacă uneori nu ne dăm seama de ce facem o acţiune
sau alta. Studiul motivaţiei are în vedere analiza factorilor care determină comportamentul şi a
mecanismelor care le explică efectele. Sub efectul stimulărilor interne sau externe, motivele aduc
individul în stare de acţiune şi îi susţin activitatea o perioadă de timp, în ciuda obstacolelor care pot
apărea. De asemenea, ele pot determina individul să urmărească un scop sau altul şi să stabilească o
anumită ierarhie între scopurile posibile.
Deducem, aşadar, că motivaţia are rolul de activare şi de mobilizare energetică, precum şi de
orientare, de direcţionare a conduitei într-un anumit sens. Motivaţia este o sursă de activitate şi de
aceea este considerată „motorul” personalităţii.
Rolul motivaţiei
Motivaţia este esenţială în activitatea psihică şi în dezvoltarea personalităţii:
- este primul element cronologic al oricărei activităţi, cauza ei internă;
- semnalizează deficituri fiziologice şi psihologice (ex: foamea semnalizează scăderea procentului de
zahăr din sânge sub o anumită limită, în vreme ce trebuinţa de afiliere este semnalizată de sentimentul
de singurătate);
- selectează şi declanşează activităţile corespunzătoare propriei satisfaceri şi le susţine energetic
(trebuinţa de afirmare a unui elev declanşează activităţi de învăţare, participare la concursuri);
- contribuie, prin repetarea unor activităţi şi evitarea altora, la formarea şi consolidarea unor însuşiri
ale personalităţii (interesul pentru muzică favorizează capacitatea de execuţie a unei lucrări
muzicale).
Elemente componente ale motivaţiei:

1. trebuinţa este expresia psihică a necesităţilor înnăscute sau dobândite ale omului, o tensiune
internă care orientează omul spre anumite acte („simte nevoia de ceva”)
- trebuinţe primare (înnăscute): trebuinţe biologice (foame, sete, impuls sexual) şi trebuinţe
funcţionale (de mişcare, de explorare, de activitate, de manipulare a obiectelor). La om, ele sunt
modelate cultural (omul mănâncă la masă, folosind cuţit şi furculiţă).
- trebuinţe secundare (dobândite pe parcursul vieţii, sub influenţa experienţei şi a condiţiilor

socio-culturale): trebuinţe materiale ( de locuinţă, de unelte, de îmbrăcăminte) şi trebuinţe spirituale
(de cunoaştere, de comunicare, estetice, de autorealizare, de succes, de aprobare)
De exemplu, trebuinţa de hrană, semnalizată prin complexul senzorial numit foamea, indică
deficitul de substanţe alimentare în organism: se modifică compoziţia chimică a sângelui, cantitatea
de zahăr se reduce sub un anumit nivel; se accentuează mişcările peristaltice; contracţiile muşchilor
netezi ai stomacului etc. Rezultă astfel reacţii vegetative care provoacă excitaţii, semnale ce ajung la
creier (talamus şi scoarţă). La nivelul SNC se realizează o excitabilitate crescută a centrilor
alimentari.
Aşadar, se produce simultan semnalizarea unui dezechilibru şi o activare internă.
O clasificare interesantă a varietăţii trebuinţelor care stau la baza activităţii umane este cea
realizată de psihologul american ABRAHAM MASLOW.
La baza piramidei stau trebuinţele fiziologice (nevoia de hrană, de odihnă, de repaus, satisfacerea
pasiunilor şi apetiturilor, nevoia de a-şi păstra sănătatea - FOAME, SETE, TREBUINŢĂ
SEXUALĂ). Urmează apoi trebuinţele de securitate ( nevoia de securitate emoţională şi în muncă,
de securitate contra pericolelor, nevoia de stabilitate la locul de muncă, nevoia de protecţie, nevoia de
oameni - APĂRARE, PROTECŢIE, ECHILIBRU EMOŢIONAL). Pe a treia treaptă se situează
trebuinţele de iubire şi apartenenţă la grup (nevoia de a fi acceptat, de a aparţine unei comunităţi,
nevoia de a primi şi oferi afecţiune). Sunt apoi trebuinţe de stimă (trebuinţa de a beneficia de
aprobare şi recunoaştere, trebuinţa de prestigiu, trebuinţa de a atinge obiective). Pe locul 5 se situează
trebuinţele cognitive (nevoia de a cunoaşte, de a înţelege, de a învăţa, de a descoperi, de a explora).
Pe locul următor sunt trebuinţele estetice (nevoia de ordine, simetrie, realizarea muncii sale, onoare,
dragoste de natură şi frumuseţe). În vârful piramidei se situează trebuinţele de autorealizare (
trebuinţa de a-şi realiza potenţialul creativ, de a găsi autoîmplinirea).
2. impulsul se naşte o dată cu trebuinţa. Se trăieşte dpdv psihologic ca o stare de activare, de

tensiune, de pregătire a acţiunii
3. dorinţa apare când trebuinţa devine conştientă de obiectul său.
4. intenţia – orientarea motivului spre scopuri sau proiecte;ceea ce individul încearcă să facă.
Ex: există intenţii imediate şi pe termen scurt (intenţia de a cumpăra o carte) dar şi intenţii pe termen
lung (intenţia de a urma o facultate)
5. interesele – orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activitate.
Există interese personale-generale, profesionale-extraprofesionale (tehnice, ştiinţifice, artistice,
sportive). Interesele facilitează munca, dau satisfacţii.
6. convingerile sunt idei puternic ancorate afectiv care împing, impulsionează spre acţiune. Nu
orice idee este o convingere, ci doar cea care reprezintă pentru individ o valoare.
7. idealurile – proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează existenţa. Se
formează în cursul experienţei. Cuprind trei elemente: sensul vieţii, scopul vieţii, modelul de viaţă
8. concepţia despre lume şi viaţă – cuprinde păreri despre om, natură, societate
Varietatea motivelor
Vom analiza câteva dintre trebuinţele care se impun manifest în conduita noastră şi de a căror
prezenţă ne lovim la tot pasul.
 Foamea şi setea sunt trebuinţe homeostatice, fiziologice, înnăscute, provenind din deficite
materiale înregistrate de organism. În cazul acestor trebuinţe, prima întrebare care se pune este dacă
foamea/setea sunt cauze suficiente pentru a mânca şi a bea. Constatăm fără mare efort de cercetare că
mâncăm / bem şi fără prezenţa foamei sau a setei, sau, deşi ne este foame / sete, nu întotdeauna şi
automat, mâncăm / bem imediat. Spre exemplu, la o masă obişnuită, când se ajunge la desert, de
regulă nu ne mai este foame, dar mâncăm pentru că ne face plăcere; invers, unele persoane nu
mănâncă, deşi le este foame, pentru că ţin regim. Este evident că şi aceste trebuinţe, considerate
primare, sunt influenţate de alţi factori cum sunt obiceiurile - servirea mesei la aceeaşi oră, ambianţa -
una plăcută, dispoziţie veselă, sănătatea, preocupările, priorităţile, educaţia etc.
 Frica şi tendinţa de apărare
Fiecare dintre noi a cunoscut, direct sau indirect, teama de eşec, de pedeapsă, de incertitudine
etc.Toate acestea sunt clasificate de psihologi ca emoţii, dar au şi un important rol ca motive ale
conduitei. Frica este considerată un sentiment de nelinişte trăit în prezenţa sau la gândul unui pericol.
Este important să distingem între frica momentană legată de anumite situaţii, care apar în mod
firesc în viaţa fiecăruia, şi frica permanentă (anxietatea). Anxietatea este o frică de un pericol iminent,
dar nedefinit, un sentiment de perpetuă insecuritate. I se mai spune şi „angoasă”. Cînd este
accentuată, devine o stare patologică, o frică nevrotică. Frica puternică poate duce la activizare: fugă,
ocolirea pericolului, sau cel puţin o puternică mobilizare fizică şi psihică. Dar, mai frecvent, produce
inhibiţie , reducerea activităţii :scăderea randamentului intelectual, deşi atenţia şi vigilenţa cresc,
învăţarea se realizează mai greu, înţelegerea survine cu dificultăţi.
 Frustrarea este starea psihică a celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este
împiedicat să-şi realizeze un drept sau o dorinţă sau care este înşelat în speranţele sale. În general,
este provocată de existenţa unor obstacole, bariere, care sunt conştientizate ca atare. Barierele pot fi
obiective (fenomene ale naturii - o inundaţie împiedică o familie să facă o excursie de mult dorită;
dar pot fi şi de natură socială când o persoană doreşte să ocupe un post , iar la concurs se prezintă şi
alt candidat, mai bine pregătit, sau dacă o prejudecată socială interzice unui tânăr să se căsătorească
cu o fată făcând parte din altă etnie) şi subiective, care ţin de persoana frustrată (pot fi de ordin fizic
– vederea slabă este o piedică pentru a deveni şofer profesionist; de ordin psihic – absolventa unui
liceu vrea să urmeze arhitectura, dar nu are deloc aptitudini pentru desen)
 Stresul este starea de dezechilibru care reprezintă o ameninţare pentru integritatea corporală sau
morală a individului. Stresul poate fi creat şi numai de un zgomot puternic de lungă durată
(vecinătatea locuinţei cu o autostradă foarte circulată), dar cauzele mai frecvente sunt suprasolicitările
(ameninţarea cu pierderea locului de muncă sau cu falimentul, şi tot felul de conflicte dacă sunt
puternice şi de durată).
 Conflictele apar atunci când, simultan, apar mai multe tendinţe în relaţie cu diferite alternative,
de intensitate relativ egală, care devin motivaţii incompatibile, ce nu pot fi realizate concomitent.
Psihologul KURT LEWIN distinge între:
- conflictul evitare - evitare când ambele alternative sunt negative. Un elev nu şi-
a făcut tema la un profesor care verifică lucrările şi este intransigent. Alternativa de a nu se duce la
şcoală ar atrage supărarea şi pedeapsa părinţilor. Ambele perspective sunt sumbre.
- conflictul apropiere - evitare – tânăra care vrea să se căsătorească, dar
logodnicul pleacă pentru mult timp în străinătate şi căsătoria ar însemna să renunţa la studiile sale la
care ţine mult. Dilemă.
- conflictul apropiere - apropiere – o fată este cerută în căsătorie de 2
pretendenţi. Amândoi sunt persoane respectabile şi ea îi preţuieşte deopotrivă.
 Ataşamentul este ansamblul de legături între indivizi, a cărui formă primară este stabilirea
legăturii între mamă şi nou- născut.
 Motivaţia erotică are atât baze biologice (o pereche de cromozomi este net deosebită - la femei 2
cromozomi x-x, la bărbaţi x – y, etc.), cât şi sociale. Conduita erotică la om este mult influenţată de
societate, de concepţia existentă despre interesele şi îndatoririle bărbatului şi ale femeii.
 Motivaţia realizării de sine – dorinţa de a obţine un succes, o performanţă, într-o acţiune
apreciată social. Tendinţa de a obţine succesul nu depinde numai de gradul de motivare a persoanei,
ea se manifestă şi în funcţie de atractivitatea performanţei.
Forme ale motivaţiei

Există mai multe forme ale motivaţiei, ce se clasifică, de obicei, două câte două în perechi
opuse, contrare.
a) motivaţia pozitivă – vizează recompense, succese şi stimulează o activitate; este produsă de
stimulări cum ar fi lauda,încurajarea
motivaţia negativă – produsă de ameninţare, pedepsire,blamare, şi se asociază cu efecte de abţinere,
evitare, refuz
b) motivaţia intrinsecă – îşi are sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisface prin
îndeplinirea acelei activităţi ( jucăm tenis pentru că ne place, citim o carte care ne interesează)
motivaţia extrinsecă – îşi are sursa în afara activităţii desfăşurate. Ne stimulează să acţionăm pentru
a atinge un scop atrăgător (învăţăm pentru a obţine recompense, citim o carte pentru a lua o notă bună
a doua zi la şcoală)
c) motivaţia cognitivă –îşi are originea în nevoia, dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege ceva
motivaţia afectivă – nevoia omului de a se simţi bine în compania altora, de a obţine aprobarea
celorlalţi (copilul învaţă pentru a provoca bucuria mamei sale pe care o iubeşte foarte mult)
Motivaţie şi performanţă
Individul acţionează, de regulă, sub influenţa unei constelaţii: comportamentul este
plurimotivat. Motivaţia conduce la obţinerea unor performanţe înalte.
Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva diverselor
forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea motivaţiei
şi eficienţa ei propulsivă. În acest context, problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are nu
doar o importanţă teoretică, ci şi una practică.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea
activităţii (sarcinii), pe care subiectul o are de îndeplinit.
Cercetările psihologice au demonstrat că în sarcinile simple (repetitive, rutiniere,
cu componente automatizate, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte intensitatea
motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.
În sarcinile complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de rezolvare) creşterea
intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei, după care aceasta din
urmă scade.
Eficienţa activităţii depinde însă nu numai de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi
complexitatea sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de muncă sau de creaţie), ci şi de
relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii, cu care se confruntă individul.
Cu cât între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradului de dificultate al sarcinii există o mai
mare corespondenţă şi adecvare, cu atât şi eficienţa activităţii va fi asigurată.
În acest context, în psihologie a apărut ideea de optimum motivaţional, deci a unei intensităţi
optime a motivaţiei, care să permită obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin a celor scontate.
De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:
a) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect;
b) uneori dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect.
Ca urmare, subiectul nu va fi capabil să-şi mobilizeze energiile şi eforturile corespunzătoare
îndeplinirii sarcinii.
Într-un caz el va fi submotivat, va activa în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va conduce
în final la nerealizarea sarcinii.
În cel de-al doilea caz, subiectul va fi supramotivat, va activa în condiţiile unui surplus de
energie, care l-ar putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui resursele energetice chiar înainte de a se
confrunta cu sarcina.
Pentru a obţine un optimum motivaţional este necesară o uşoară dezechilibrare între
intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii.
În cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice fel de performanţă, ci cu
performanţe cât mai bune, cât mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a personalităţii,
ci o autodepăşire a posibilităţilor ei.
Nivelul de aspiraţie – standardul pe care o persoană se aşteaptă şi speră să-l atingă într-o sarcină
dată.
Cum se poate explica faptul că aceeaşi notă obţinută la o disciplină de învăţământ (nota 7, de
exemplu) îl bucură foarte mult pe un elev, în timp ce pe altul îl întristează? Cei doi elevi apreciază
diferit aceeaşi notă pentru că, pe baza rezultatelor obţinute în prealabil, au un nivel de aspiraţie
diferit. Elevul cu un nivel de aspiraţie ridicat va considera nota 7 un eşec, în timp ce elevul cu un
nivel de aspiraţie scăzut va considera nota 7 un succes.
Nivelul de aspiraţie trebuie să fie în concordanţă cu posibilităţile individului. Cunoaşterea
propriilor posibilităţi este foarte importantă. Un nivel de aspiraţie mult prea înalt în raport cu
posibilităţile reale este dăunător, deoarece ne poate angaja în activităţi pe care nu le putem îndeplini
şi ne vom alege doar cu insuccese şi decepţii. Sentimentul înfrângerii este demobilizator. El atrage
după sine pierderea încrederii în forţele proprii, frustrarea şi chiar resemnarea. La fel de dăunător
poate fi şi un nivel scăzut al aspiraţiilor în raport cu posibilităţile reale, deoarece împiedică progresul
individului, iar capacităţile sale rămân nevalorificate.
II. Afectivitatea
Imaginează-ţi că te confrunţi cu următoarele situaţii:

- te prezinţi nepregătit la un examen
- eşti prins copiind la teză
- te desparţi de un prieten adevărat.
Din aceste exemple putem constata că fiecare situaţie, chiar şi imaginată, nu ne lasă indiferenţi, ci
are un ecou, o anumită rezonanţă în conştiinţă. Unele evenimente ne bucură, altele ne întristează.
Aceste trăiri reprezintă o parte din reacţiile noastre la evenimentele şi situaţiile cu care ne confruntăm
în existenţa cotidiană.
Conceptul de afectivitate, în psihologia generală, a fost multă vreme greu de definit. I.M.
Testus (1736–1865) acum două secole preciza că psihicul uman se compune din intelect, voinţă şi
sentimente, fenomenele afective au continuat să fie identificate, când cu procesele senzoriale, când cu
instinctele individului cu trebuinţele sau cu reflexul unor modificări vegetative-organice în sfera
trăirilor psihice conştiente.
Datorită cercetărilor psihologice contemporane, afectivitatea a dobândit statut de
aspect
fundamental al personalităţii, de componenţă bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi de nota
lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază de roboţi şi calculatoare, de inteligenţă
artificială, fiind rezonanţa subiectivă generală a individului, intim şi relaţional trăită la schimbările
de tot felul din mediul său intern sau extern.
Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele,
care acţionează asupra lui, au un ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, trezesc la viaţă anumite trebuinţe,
corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu necesităţile, aspiraţiile, idealurile. Între stimulii
interni şi realitatea înconjurătoare au loc confruntări şi ciocniri, ale căror efecte sunt tocmai procesele
afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire,
entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor conduce la neplăcere, nemulţumire,
indignare, tristeţe etc. În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea
şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important, ci relaţia dintre
el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă semnificaţii în funcţie de gradul
şi durata satisfacerii trebuinţelor. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect
produce stări afective variate
unor persoane diferite.
Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de
necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă – cognitivă, motivaţională, volitivă etc. În
această calitate, ea trebuie să posede atributele generale ale psihicului – de a fi o modalitate specifică
de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare informaţional-reflectorie, respectiv, de
a semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai puţin evident.
De aici se poate desprinde următoarea definiţie generală a afectivităţii:
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre
dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica
evenimentelor din plan obiectiv extern.
Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relaţiile omului cu lumea
înconjurătoare, măsura în care necesităţile lui interne sunt sau nu satisfăcute. Ansamblul proceselor
afective (emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni) constituie afectivitatea.
Proprietăţile / caracteristicile proceselor afective
a) Polaritatea proceselor afective - tendinţa lor de a gravita în jurul polului pozitiv sau negativ,
de a forma cupluri contrare (bucurie-tristeţe, iubire-ură, admiraţie-dispreţ). Apare ca urmare a
satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor (totale sau parţiale, de lungă sau
de scurtă durată). Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic
sau astenic al acestora (unele mobilizând spre activitate, altele, dimpotrivă, demobilizând, întârziind
sau inhibând activitatea), în fine, în caracterul lor încordat sau destins (unele fiind tensionale, altele
relaxante).
În mod curent se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, pe când cele
neplăcute, astenice, fapt inexact. Succesul, de exemplu, ca stare afectivă plăcută poate fi stenică
pentru unii oameni, „împingându-i” spre activitate, dar astenică pentru alţii, făcându-i să se
mulţumească cu ceea ce au obţinut. La fel de eronată este şi opinia că trăirile afective ar fi perfect,
exclusiv sau absolute polare.
b) Mobilitatea – trecerea de la o trăire afectivă la alta (de la iubire la ură), dar şi trecerea de la o
fază la alta în interiorul aceleiaşi trăiri afective (emoţia se transformă în sentiment), treceri realizate în
funcţie de situaţie şi solicitări. Ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot
o trecere de la o stare la alta, dar fără nici un motiv,fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de
vreo necesitate subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii,imaturităţii
afective. Stabilitatea afectivă reflectă maturizarea personalităţii.
c) Intensitatea – forţa, tăria trăirii afective Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a
obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a
subiectului.
▫ trăiri afective foarte intense(pasiunile)
intense(afectele, emoţiile)
abia observabile(dispoziţii afective)
d) Durata proceselor afective constă în menţinerea, persistenţa în timp a acestora, indiferent

dacă persoana sau obiectul care le-a provocat, sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an,
doi sau toată viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui
accident persistă şi după ce pericolul a trecut; dragostea se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai
este. Această proprietate are o foarte mare importanţă, deoarece, alimentând permanent
semnificaţia afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană), putem ţine mereu trează starea afectivă
faţă de el.
e) Expresivitatea - capacitatea stărilor afective de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”,

„simţite”,”citite”, prin intermediul unor manifestări,unor semne exterioare, numite expresii
emoţionale:
1. Mimica (ansamblul modificărilor feţei în mişcare): ochii, sprâncenele, muşchii feţei,
buzele
2. Pantomimica (reacţiile corpului) - se exprimă în felul de a merge, mişcările pe care le
facem când vorbim-gesturile, ţinuta corporală
3. Modificări de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respirator, hiper
sau hipotonus muscular,vasoconstricţia, vasodilataţia, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau
hormonilor, soldate cu paloare, înroşire, tremurat sau transpiraţie, lacrimi,gol în stomac
4. Schimbarea vocii – a intensităţii, a ritmului vorbirii, a intonaţiei,a timbrului vocii. Vocea
se modulează în funcţie de emoţie. În stările de mânie apare tremurul vocii, tonul se ridică, în timp ce
în starea de frică se scoate un ţipăt sau se vorbeşte piţigăiat şi repezit. În voioşie apare râsul, iar în
mâhnire apare oftatul.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate de altele, ci se corelează şi se subordonează stărilor
afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De exemplu, conduita
expresivă a tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapelor şi colţul buzelor lăsate în jos,
mişcări fără vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pământie”) se deosebeşte de conduita expresivă a bucuriei
(ţinuta dreaptă, ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor în genere, a muşchilor etc.).
De menţionat că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii, fie prin
imitaţie, fie prin efort voluntar. Că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că la orbii din naştere,
expresivitatea emoţională este foarte sărăcăcioasă, faţa este crispată, puţin expresivă, dacă şi lor li se
aplică însă o serie de procedee speciale, li se vor putea forma unele conduite expresiv-emoţionale.
Pe lângă capacitatea de învăţare a expresiilor emoţionale, omul o are şi pe aceea de a le provoca
şi dirija voluntar, conştient, de a le stimula şi folosi convenţional( convenţionalizarea expresiilor)
pentru a transmite o anumită stare afectivă, chiar dacă aceasta nu există. De aici, sunt posibile
discrepanţe între trăirile afective şi expresiile emoţionale.
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre care mai
semnificative sunt:
rolul de comunicare;
rolul de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte;
rolul de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile, cu care ne confruntăm;
rolul de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi altor persoane, de
a da naştere la stări afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forţa de
coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);
rolul de accentuare sau de diminuare a stării afective (plângând ne putem „descărca”, elibera
sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).
Formele afectivităţii
Stările afective se pot împărţi în două mari grupe:
a) Afectele statice:
1) dispoziţiile
2) emoţiile
b) Afectele dinamice, constituind cele mai puternice şi durabile motive ale comportamentului
uman. E vorba de sentimente şi pasiuni.
DISPOZIŢIILE
Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează multă vreme, zile, poate chiar şi
săptămâni, influenţându-ne chiar şi trăirile afective care apar în acest răstimp; când cineva este prost
dispus, vede numai aspectele neplăcute ale existenţei, trăieşte emoţii negative etc. Invers, buna
dispoziţie ne face să vedem totul în culori luminoase, să avem chef de glume şi să muncim cu spor.
Dispoziţiile afective sunt specifice fiecărui individ,dar marchează şi atmosfera generală a
grupurilor din care acesta face parte. De pildă, dispoziţia entuziastă competitivă, antrenantă,
tonifiantă, dintr-un grup poate influenţa într-un anume sens pozitiv o persoană. Aceste stări de spirit,
pe care le-am numit dispoziţii, au dublă condiţionare.
Cauzele de ordin intern sunt: oboseala, proasta funcţionare a unor organe interne, o boala
incipientă ori, dimpotrivă, o sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente.
Cauzele exterioare sunt constituite de existenţa unor conflicte în familie sau la locul de
muncă, stări de frustrare, apariţia unor pericole. Ele pot favoriza şi buna dispoziţie: aprecierile
pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atrăgătoare etc.
Dispoziţiile nu constau numai în a fi bine dispus ori rău dispus, există şi stări îndelungate de
nelinişte, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enervează. Oricum, dispoziţiile
influenţează performanţa în procesul muncii. Când, de exemplu, duminică a avut loc un mult aşteptat
meci de fotbal, luni dimineaţa, dacă echipa susţinută de întreprindere a câştigat meciul, muncitorii
sunt bine dispuşi, glumesc şi depăşesc normele. Dar dacă ea a fost înfrântă, salariaţii se ceartă, sunt
nervoşi şi producţia va fi în suferinţă.
EMOŢIILE
Emoţiile, fără a fi neapărat intense, traduc o relaţie specifică între noi şi situaţie(peisajul
evocându-mi un episod nefericit al vieţii mele, mă întristează).
Aşadar, emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor mele
cu un obiect ori o situaţie, deci au un caracter situaţional şi o orientare bine determinată. Nu ne
este frică în general, ci de ceva anume, bine precizat. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau
de una imaginată (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul care are banii furaţi în
geamantan).
Există 6 emoţii de bază: tristeţea, furia, bucuria, frica (teama), dezgustul şi surpriza. Dar sunt mai
multe emoţii decât acestea: ruşinea, nemulţumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speranţa,
mila, satisfacţia, sfidarea etc. Există şi emoţii în legătură cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa,
certitudinea, îndoiala.
Atunci când emoţiile sunt foarte intense, vorbim de emoţii – şoc sau afecte. Au fost identificate
patru emoţii - şoc tipice:
- FURIA – este declanşată când cineva ne ofensează în chip jignitor, de multă vreme, ori ne-a
cauzat un rău notabil şi apoi se amuză, intervenind momentul „paharului plin”. Accesul de furie se
manifestă prin înroşirea feţei, vinele feţei şi gâtului se îngroaşă, ochii ies din orbite, pulsul se
accelerează, persoana gâfâie, începe să urle, se agită, gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din
cale.
- FRICA , TEROAREA - sunt provocate de apariţia bruscă a unui mare pericol, cum ar fi un
cutremur, în care totul se clatină, se prăbuşeşte, sau apariţia unui urs agresiv în pădure. Apare o
paloare cadaverică, ochii larg deschişi cu pupilele lărgite fixând dezastrul sau pericolul iminent, părul
se face măciucă, pe faţă apar broboane de sudoare, se declanşează un tremur, muşchii devin rigizi ori
se contractă convulsiv, se fac gesturi de îndepărtare, izbucneşte un ţipăt ascuţit de teroare, persoana
fie înlemneşte, fie porneşte într-o fugă disperată. Sunt cazuri în care frica provoacă un stop cardiac
fatal.
- DISPERAREA (tristeţea profundă) – poate fi cauzată de moartea neaşteptată a unei
persoane dragi sau incendierea locuinţei. Intervine şi aici paloarea feţei; sprâncenele devin oblice,
faţa se alungeşte, colţurile gurii se lasă în jos, apar cute pe frunte, privirea devine ştearsă, inexpresivă,
inima şi respiraţia îşi încetinesc ritmul, persoana suspină, uneori plânge cu hohote, i se înmoaie
picioarele, apar tremurături şi senzaţia de frig.
- BUCURIA EXPLOZIVĂ – survine când aflăm, pe neaşteptate, despre un eveniment fericit,
mult dorit: candidatul, care se credea respins la un examen foarte important, află că totuşi a reuşit!
Spre deosebire de tristeţe, bucuria implică manifestări dinamice: unii sar în sus, dansează, bat din
palme, râd din toată inima, bătăile inimii se accelerează, statura se îndreaptă, faţa se îmbujorează,
ochii sticlesc, trăsăturile feţei capătă o alură ascendentă.
SENTIMENTELE – trăiri afective complexe, de lungă durată, stabile şi de intensitate moderată

- se nasc din trăiri repetate şi se dezvoltă în timp
- ele se nasc, se cristalizează (se maturizează) şi mor
- ele mor din 3 cauze:
▪ rutina (obişnuinţa, uzura)
▪ inaniţie (nu sunt hrănite)
▪ suprasolicitare (sufocare)
Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa
obiectului principal. Sentimentul iubirii nu se exprimă numai în prezenţa fiinţei îndrăgite,
îndrăgostitul aflat departe se gândeşte mereu la ea, îşi deapănă amintiri, îi scrie scrisoare după
scrisoare, visează la o nouă întâlnire,îşi organizează activitatea în aşa fel încât să progreseze în
direcţia apreciată de iubita sa etc
Observându-se evoluţia afectivităţii la copilul mic (Ewert.) se constată, în primele luni, doar
stări afective elementare, de plăcere şi neplăcere. La 4-5 luni apare expresia fricii (cauzată de
persoane străine ori de posibilitatea de a cădea), tot cam în acelaşi timp se exprimă şi mânia (când i se
ia o jucărie sau biberonul) - deci e vorba doar de cele mai primitive emoţii. În jurul vârstei de 10 luni,
apar manifestările sentimentului de iubire faţă de mamă, exprimat prin zâmbet la prezenţa ei, prin
dorinţa de a sta lângă ea, plâns la plecarea ei etc. Este o diferenţă clară între atitudinile sale faţă de
mamă şi cele adoptate faţă de alţii. La 18 luni se constată şi prezenţa geloziei. Treptat, copilul va trăi
emoţii şi sentimente din ce în ce mai complexe.Printre ultimele pare a fi dispreţul ce apare clar la 12
ani. Deci se observă o creştere paralelă a complexităţii emoţiilor şi sentimentelor.
Sentimentul este o emoţie repetată, stabilizată şi generalizată, care persistă în timp şi
rezistă la diverşi factori perturbatori. Nu poate fi confundată prima emoţie a îndrăgostirii cu
sentimentul iubirii.
Cum ne dăm seama de existenţa unui sentiment şi de intensitatea lui? Mai întâi, după emoţiile
pe care le observăm. Când plecarea pe un timp îndelungat a unei persoane provoacă alteia o adâncă
supărare, tristeţe, putem fi siguri că aceasta îi este profund ataşată. Sau dacă un cadou mărunt îi
cauzează cuiva o bucurie evident exagerată, aceasta este dovada existenţei unui sentiment mai intens
decât pare. În al doilea rând, un afect durabil creează o preocupare frecventă, constantă chiar, faţă de
obiectul afecţiunii. Îndrăgostitul autentic îşi aminteşte în fiecare oră de iubita sa. Dar criteriul cel mai
important îl constituie orientarea şi caracterul activităţii cuiva. Dacă cineva nutreşte o aspiraţie
puternică de a ajunge un specialist într-un domeniu, afectul său e vizibil datorită locului important ce-
l ocupă documentarea, studiul lucrărilor corespunzăzoare, cât şi a renunţării la multe distracţii
specifice tinereţii.
Sentimentul mobilizează întreaga personalitate.
Există sentimente inferioare (aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau strict
personal. Nu e nici un rău când un tânăr visează să-şi cumpere o motocicletă cu care să cutreiere
lumea. Poate să fie nevoie de eforturi îndelungate, de restrângeri băneşti, dar realizarea acestei
aspiraţii nu are nimic dăunător, imoral) şi sentimente superioare care sunt în relaţie strânsă cu valori
sociale, cu aspiraţii colective, benefice dpdv social. Ele pot fi împărţite în trei mari grupe:
- sentimente morale – sunt în direct raport cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii,
dragostea de om, dragostea de muncă, patriotismul, generozitatea, datoria etc.
- sentimente estetice legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţia
artistică: admiraţia, extazul
- sentimente intelectuale – constau în aspiraţia de a cunoaşte (aspiraţia de a şti cât
mai mult, de a culege cât mai variate informaţii-caracteristică „eruditului” şi aspiraţia de a soluţiona o
problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva nou- caracterizând pe cercetător): îndoiala, curiozitatea
Evident, sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele dinamizează
indivizii, favorizează înţelegerea şi colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului,
atât în ştiinţă, cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru fericirea personală, pentru menţinerea
echilibrului psihic.
Sentimentele inferioare nu au stabilitatea şi trăinicia celor superioare. Satisfacţiile de ordin alimentar
sau erotic sunt de scurtă durată şi se transformă uşor în contrariul lor. Cu confortul, omul se
obişnuieşte
repede. Ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate, fiindcă nu putem fi toţi miliardari. Asigurarea
unor condiţii de trai mulţumitoare este desigur o necesitate, însă aspiraţiile exagerate se lovesc de
mari piedici, dat find caracterul restrâns al resurselor. Pe când satisfacţiile de ordin estetic, moral sau
intelectual nu se lovesc de mari obstacole.
PASIUNILE sunt sentimente foarte intense şi durabile, care antrenează întreaga personalitate. Ele
sunt înrobitoare, se caracterizează prin statornicie şi eficienţă.
-ele sunt: ▪ lucide (conduc la creaţii valoroase)
▪ oarbe (cu efecte distructive)
▪ centrate pe eul personal (egoiştii, zgârciţii)
▪ centrate pe altul (gelozia morbidă-boală)
▪ centrate pe lume (pentru jocurile de noroc)
Există pasiuni constructive (pozitive): iubirea pasională, dragostea pentru profesie, pasiunea de
colecţionar şi pasiuni distructive (negative, oarbe) - patimi sau vicii: gelozia, avariţia, jocurile de
noroc, dependenţa de droguri, alcoolismul.
UNITATEA 3.
REGLAREA PSIHICĂ A COMPORTAMENTULUI

Atenţie
Voinţă
Atenţia
Să presupunem că suntem în sala de sport a liceului şi asistăm la un meci de baschet.Toate
privirile se îndreaptă în direcţia de desfăşurare a jocului.Dacă s-ar filma mişcările spectatorilor din
sală, pelicula ar înregistra mişcarea simultană a capetelor spre stânga, apoi spre dreapta, în direcţia
de joc.
Sigur că privirile unora se îndreaptă pe câte un jucător, fie pentru că este mai bun, fie pentru
că este chiar conducătorul jocului, fie că unui spectator îi este prietenul, fratele, adversarul, motiv
pentru care el va fi urmărit în mod special şi mai puţin jocul în sine. La întrebarea „Ce ne dirijează
pe toţi în urmărirea jocului?”, răspunsul este atenţia.
Definiţia atenţiei
Este foarte greu de dat o definiţie exactă a ceea ce numim noi atenţie.
În literatura de specialitate găsim numeroase definiţii ale atenţiei din care reiese că a fi atent
înseamnă într-un fel a te închide faţă de lumea exterioară, spre a te focaliza asupra a ceea ce te
interesează.
Def: Este procesul psihic de orientare selectivă, de concentrare a energiei psihonervoase
asupra unor obiecte, însuşiri sau procese, menite să conducă la sporirea eficienţei activităţii psihice,
cu deosebire a proceselor cognitive.
Caracteristici:
 A fi atent înseamnă a fi orientat către ceva anume;
 A fi atent înseamnă a fi atras de ceva anume;
 A fi atent înseamnă a ignora cât mai mult din tot ceea ce există şi se întâmplă în jurul
a ceva anume de care ne ocupăm;
 A fi atent înseamnă a fi concentrat asupra a ceva anume.
Cea mai importantă caracteristică a atenţiei este, în mod incontestabil în opinia tuturor
specialiştilor selectivitatea. Dacă un fapt, o idee, un stimul verbal prezintă interes pentru o persoană,
generează trăiri afective, aceste stări motivaţional-afective vor orienta şi susţine atenţia cu uşurinţă şi
pe perioade lungi de timp. Orientarea atenţiei spre anumiţi stimuli este concomitentă cu inhibarea
altor stimuli, realizându-se astfel un fenomen de filtraj senzorial şi de organizare, de autoreglare a
energiei psihonervoase.
Starea de atenţie a unui om se poate constata după expresia feţei, poziţia corpului şi gesturi.
Într-un act de atenţie, capul este puţin ridicat şi întins înainte, privirea este îndreptată în direcţia din
care vine excitaţia; gura este uşor deschisă; unele persoane, mai ales copiii, scot puţin limba sau ating
cu ea buza de sus, iar altele îşi muşcă buza de jos;corpul ia o poziţie imobilă.
CALITĂŢILE ATENŢIEI
Însuşirile pozitive ale atenţiei care facilitează desfăşurarea optimală a activităţii sunt:
1.STABILITATEA ATENŢIEI:
Înseamnă menţinerea un timp mai lung a orientării şi concentrării psihonervoase asupra
aceluiaşi fapt sau aceleiaşi activităţi. E influenţată de proprietăţile stimulului, de complexitatea şi
natura activităţii şi nu în ultimul rând de motivaţia subiectului. Un obiect cu structură simplă şi
nemişcat ne reţine atenţia foarte puţin timp.Opusul ei este instabilitatea , frecventă la preşcolari şi la
şcolarii mici, la persoanele bolnave sau obosite.Stabilitatea se dezvoltă odată cu vârsta, cercetările
experimentale evidenţiind faptul că dacă la copilul mic media privind durata stabilităţii este de 10-15
minute, la adulţi această medie creşte până la 45-60 de minute.
2. CONCENTRAREA (INTENSITATEA) ATENŢIEI:
Înseamnă mobilizarea intereselor şi eforturilor într-o anumită direcţie în funcţie de
semnificaţiile stimulilor, paralel cu inhibarea acţiunii unor factori perturbatori.
Gradul de concentrare e dependent de mulţi factori dintre care amintim: importanţa şi
interesul subiectului pentru acea activitate, structurarea optimă a activităţii, antrenamentul special la
factori perturbatori. Se poate măsura prin rezistenţa la factori perturbatori, în special la zgomot.
Jucătorul, puternic concentrat în atingerea scopului său, nu aude şi nu vede nimic în afara elementelor
direct legate de realizarea ţelului. Zgomotul tribunei îl poate deranja dacă spectatorii îl susţin pe
adversarul său, dar poate şi să favorizeze concentrarea dacă aceştia îl sprijină. Opusul ei este
distragerea atenţiei de la obiectul sau activitatea semnificativă la un moment dat.
3. VOLUMUL ATENŢIEI:
Adică cantitatea de elemente care pot fi cuprinse simultan, cu acelaşi grad de claritate, în
câmpul atenţiei. Poate fi influenţat favorabil de următoarele condiţii:
a) organizarea în structuri cu sens a elementelor respective (se consideră că un grup de litere,
dacă este organizat în acest sens, se recepţionează în număr mai mare şi mai bine)
b) interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determină cuprinderea, în câmpul
atenţiei sale, a unui mare număr de elemente
c) antrenamentul special şi experienţa profesională cresc volumul atenţiei
d) trăsăturile de caracter ale subiectului
Se consideră că volumul mediu al atenţiei este de 7 plus sau minus 2 elemente (G.MILLER).
4. FLEXIBILITATEA SAU MOBILITATEA ATENŢIEI:
Presupune deplasarea şi reorientarea intenţionată a atenţiei de la un obiect la altul în funcţie de
cerinţele activităţii şi de intervalele de timp cerute de desfăşurarea ei (pentru un pilot de supersonic,
mobilitatea atenţiei trebuie să fie de 1/6 dintr-o secundă).De exemplu, în timpul unei lecţii trebuie să
treci de la a asculta şi înţelege explicaţiile profesorului, la elaborarea unui experiment sau a unei
lucrări scrise. Opusul ei ar fi fixitatea sau rigiditatea, în sensul că persoana nu-şi poate deplasa uşor
atenţia, iar dacă este obligată s-o facă, poate comite numeroase erori odată cu instalarea la nivel
interior a unor stări tensionale.
Mobilitatea atenţiei se realizează în intervale de timp care variază de la o persoană la alta:
subiecţii la care aceste intervale sunt mai mici au o atenţie mobilă, ceilalţi au o atenţie rigidă.
5. DISTRIBUTIVITATEA ATENŢIEI:
Este capacitatea de a sesiza simultan înţelesul mai multor surse de informaţii.De exemplu,
cineva poate în acelaşi timp să facă nişte calcule matematice, să comunice conţinutul unei scrisori şi
să asculte şi ştirile de la un post de radio.
S-a constatat faptul că distribuţia e totuşi posibilă când mişcările sunt puternic automatizate şi
informaţiile foarte familiare. De exemplu, pilotul de avion care este atent la o mulţime de lucruri în
acelaşi timp: el urmăreşte linia orizontului, cadranele, ascultă informaţia din căşti etc.
Trebuie să se facă deosebire între „a fi atent” la două lucruri în acelaşi timp şi „a face” două
lucruri în acelaşi timp.Poţi face două sau mai multe lucruri în acelaşi timp numai când doar o
activitate cere atenţie concentrată, iar celelalte sunt automatizate (deprinderi) sau când diferite
activităţi sunt integrate în una mai complexă. De exemplu, în timp ce conduci automobilul, sesizezi
semnele de circulaţie, sesizezi situaţia din trafic, discuţi cu pasagerul de lângă tine, execuţi comenzile
de conducere etc.
Distributivitatea depinde de caracterul şi noutatea activităţii, de prezenţa unor deprinderi bine
formate şi integrate în activitate şi de potenţialul creativ al persoanei.
Calităţile atenţiei se pot forma şi perfecţiona prin antrenament, prin exerciţii.
FORMELE ATENŢIEI
Clasificarea formelor atenţiei se poate realiza potrivit mai multor criterii, dintre care cele mai
importante sunt:
I. După natura reglajului , atenţia prezintă următoarele forme:
Atenţia involuntară constă în orientarea, concentrarea neintenţionată, declanşată spontan şi fără
efort voluntar. Ea este declanşată de:
1.stimuli externi:
- intensitatea stimulilor vizuali, auditivi, olfactivi (o lumină, un sunet puternic, trezesc atenţia; în text,
ceea ce este scris cu litere mari sau colorate se sesizează mai repede;obiectele mari sunt observate
mai repede decât cele mici, culorile vii de asemenea)
- contrastul dintre stimuli ( un cuplu ce cuprinde o persoană excesiv de grasă şi o alta excesiv de
slabă captează imediat atenţia privitorilor)
- mobilitatea unui stimul pe fondul altor stimuli ficşi face ca el să fie foarte repede sesizat
- noutatea
- apariţia sau dispariţia bruscă a stimulului (dacă cineva urmăreşte o emisiune la televiziune şi se
opreşte brusc lumina, atenţia ei va fi reorientată către problemele legate de sursa de lumină)
- complexitatea (un stimul simplu poate capta atenţia 1-2 minute, pe când unul complex, pe măsură
ce este explorat, ne poate trezi interesul şi astfel îl menţinem mult în câmpul central al acesteia).
2. stimuli interni:
- interesul pe care-l prezintă pentru persoană acel obiect sau fenomen (interesul provoacă şi menţine
un timp îndelungat atenţia către obiectul său şi duce la rezultate foarte bune: receptare cât mai
completă, înţelegere, reţinere foarte bună în memorie)
- trăirea afectivă pozitivă a relaţiei cu obiectele prin care se satisfac şi se menţine nivelul energiei şi
gradul ei de concentrare fără efort, timp îndelungat şi fără să apară oboseala. Conştiinţa faptului că o
acţiune sau o activitate corespunde foarte bine aptitudinii pe care subiectul o are deja îi poate
mobiliza cu uşurinţă atenţia.
Atenţia involuntară este în general de scurtă durată, menţinându-se atâta vreme cât durează
acţiunea stimulilor care o provoacă. Ea joacă un rol deosebit în viaţa noastră deoarece ne menţine
contactul cu schimbările şi modificările din mediu şi totodată ne asigură protecţia faţă de eventuale
acţiuni periculoase dinspre mediu. Dacă aşezat pe un pat de frunze într-o pădure, citind o carte
captivantă nu am reacţiona (adică nu am acorda atenţie) foşnetului suspect, am putea să cădem
victima muşcăturii unui şarpe veninos.
Atenţia voluntară se caracterizează prin prezenţa intenţiei de a fi atent şi a efortului voluntar de a-l
menţine. Este forma care se implică în majoritatea acţiunilor şi activităţilor noastre. Ea presupune
mobilizarea şi concentrarea din interior sub forma „Trebuie să fiu mai atent” sau sub forma „Trebuie
să mă concentrez mai mult”.
Factori favorizanţi:
- stabilirea clară a scopurilor şi interesul pentru respectiva activitate;
- evidenţierea importanţei activităţii, remarcarea consecinţelor pozitive ale îndeplinirii ei,
chiar dacă ea este mai dificilă;
- stabilirea momentelor activităţii şi identificarea acelora mai dificile care cer atenţie
încordată;
- crearea ambianţei favorabile: spaţiu de lucru bun, bine iluminat şi aerisit, organizat şi
stimulativ;
- eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori: evitarea zgomotelor intense, a
convorbirilor cu alţii, a tentaţiilor spre alte activităţi;
- alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihnă
Deci această formă de atenţie depinde în mare măsură de individ şi de motivaţiile sale. Fiind
autoreglată în mod conştient atenţia voluntară este superioară atât prin mecanismele verbale de
producere, cât şi prin implicaţiile ei pentru activitatea omului. Autoreglajul voluntar se realizează prin
orientarea intenţionată spre obiectul atenţiei, selectivitate în funcţie de scop şi creşterea efortului
psihic. Atenţia voluntară este esenţială pentru desfăşurarea activităţii, dar datorită consumului
energetic sporit, a intervenţiei oboselii se poate menţine pe o perioadă relativ scurtă de timp.
Mobilizarea şi concentrarea atenţiei voluntare se pot menţine cu ajutorul cuvântului care
măreşte valoarea semnalizării unor stimuli. Cuvântul orientează atenţia.
Aceste două forme ale atenţiei sunt conexate între ele, existând grade de trecere a uneia în
cealaltă. De exemplu învăţarea începe cu atenţia voluntară, apoi apare interesul, plăcerea de a învăţa,
atenţia treptat devenind involuntară.
Atenţia postvoluntară reprezintă un nivel superior de manifestare a atenţiei care rezultă din
utilizarea repetată a atenţiei voluntare care se transformă în deprinderea de a fi atent, deoarece
exersarea mai îndelungată într-un anumit domeniu de activitate duce la automatizare, la reducerea
treptată a efortului pentru concentrare şi stabilitate.Un copil care a învăţat cum se procedează cu
jocurile lui preferate la calculator, va relua oricând cu plăcere şi fără efort activitatea de joc.
II. După direcţia principală de orientare a atenţiei :

Atenţia externă – obiectul atenţiei este exterior nouă (urmărirea evenimentelor exterioare, a
expunerii făcute de către profesor, a obiectelor din mediul înconjurător, admirarea colegilor sau chiar
a mişcărilor, gesturilor noastre).Ea intervine în toate tipurile de activitate umană:joc, învăţare, muncă,
creaţie.
Atenţia internă – obiectul este interior (o amintire, o idee, analizarea propriilor sentimente,
acţiuni).Ea intervine în cadrul comunicării cu sine (introspecţie, reflecţie interioară), iar rezultatele
unui asemenea gen de comunicare pot sau nu să fie transmise şi altor persoane.
Tipuri individuale după atenţie

După formele pe care atenţia voluntară le prezintă, oamenii se deosebesc între ei constituind
diferite tipuri:
DISTRATUL. Este persoana care se caracterizează prin incapacitatea de a-i fixa atenţia,de a
se concentra, ideile fugind repede una după alta- asociaţia rebelă a ideilor. Distragerea semnificativă a
atenţiei poate avea la bază o oboseală accentuată sau o emoţie violentă. Starea distratului mai poate
rezulta şi dintr-o curiozitate vie, dintr-un interes crescut acordat unei stări particulare. De o astfel de
stare dădea dovadă marele filosof german Hegel, care, scriind la Jena, o operă filosofică, în timp ce
tunurile lui Napoleon bubuiau, dădea ordin, distrat, să nu i se mai spargă geamurile, căci altfel se
mută.
Distraţii se întâlnesc mai mult printre copii decât printre adulţi, deoarece şi cauzele de
distragere a atenţiei sunt mai numeroase la copii.
CONCENTRATUL. Este opusul distratului.Este persoana absorbită de o carte, de o idee, de
o problemă, sau de o lucrare în aşa măsură, încât ea nu mai percepe zgomotele, vocile şi nimic din
ceea ce se petrece în jur. Pentru a o readuce din această stare trebuie să ridicăm vocea, să repetăm de
mai multe ori mesajul.
EXTRAVERTITUL ŞI INTROVERTITUL. După lumea către care se îndreaptă atenţia,
oamenii se împart în extravertiţi şi introvertiţi. Primii au atenţia orientată către lumea externă, ei
simţind permanent nevoia de stimuli şi impresii din afară. Introvertitul îşi orientează şi-şi
concentrează atenţia asupra lumii interioare, manifestând predilecţie pentru reflexiune şi meditaţie.
Voinţa
Să presupunem că am văzut un vechi prieten, cu care nu am mai vorbit demult, dar acesta
tocmai se grăbea să prindă autobuzul. Am alergat după el, însă nu l-am ajuns. I-am căutat adresa şi
numărul de telefon. Le-am găsit, după multe încercări. Alergând, am dat curs unui impuls;urmărind
să-l întâlnim, ne-am antrenat voinţa.
Ce este voinţa, când dăm dovadă de voinţă?
Să luăm drept exemplu o zi obişnuită: mă scol dimineaţa, de fapt mă trezeşte mama sau tata;aş
mai dormi, mă las furat de somn. Iată un prim act de voinţă: trebuie să aleg, mai dorm şi întârzii la
şcoală sau mă ridic din pat? La micul dejun trebuie să aleg: mănânc tot ce poftesc sau mă gândesc la
siluetă? La şcoală mă întâlnesc cu vechiul meu coleg antipatic ce face glume proaste pe seama mea,
trebuie să aleg: îi răspund cu aceeaşi monedă, ba chiar i-aş arde una sau mă abţin şi îl ignor? La ore
mă bag în faţă, caut să mă fac remarcat cu orice preţ de către profesori sau aleg să stau în banca mea
şi să răspund doar dacă sunt întrebat? În pauză dau curs invitaţiei unor colegi să fumez o ţigară şi să
mă dau „bărbat” sau aleg să nu fumez pentru că ştiu cât este de nociv fumatul?
Jean Piaget aprecia că putem vorbi despre voinţă în următoarele două condiţii:
a) când există un conflict între două tendinţe;
b) când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, una cedând celeilalte.
Voinţa este o formă de autoreglare a conduitei.Este o autoreglare conştientă pentru că în
urma deliberărilor alegem în cunoştinţă de cauză varianta de acţiune.
Prin voinţă înţelegem capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient
înfrângând anumite bariere interioare sau exterioare.
Voinţa este un proces psihic de reglaj superior realizat în vederea biruirii obstacolelor şi
atingerii scopurilor conştient stabilite. Ex: un elev învaţă pentru teza de mâine. Un coleg îi
telefonează că e ultima zi când se proiectează un film bun la cinematograf. Elevul se gândeşte că teza
este mai importantă. El rezistă tentaţiei şi îşi programează pe ore învăţatul pentru a termina la
timp.Dacă ar fi plecat la film, ar fi dovedit lipsă de voinţă.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul nu se identifică cu nici un obiect sau fenomen al
realităţii,şi nici cu rezistenţa internă resimţită de individ în desfăşurarea unei activităţi, ci reprezintă o
confruntare între posibilităţile omului şi condiţiile obiective ale activităţii. De aceea, una şi
aceeaşi piedică obiectivă poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru altă
persoană.
Natura obstacolului poate fi diferită: exterioară, materială, sau internă (de natură fiziologică,
psihologică).
În evaluarea obstacolului poate să se producă:
- subaprecierea obstacolului (eşec);
- supraaprecierea obstacolului (succes);
- reflectarea adecvată a acestuia
În depăşirea obstacolului, omul îşi mobilizează efortul voluntar. Efortul voluntar nu este
înnăscut, fiind dependent de modul de apreciere a obstacolului şi de nivelul de dezvoltare a
limbajului.El constă dintr-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale, prin intermediul
mecanismelor verbale.
Analizând actul voluntar se pot distinge patru etape sau faze:
a) Actualizarea unor motive care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre ele. În
primul moment al aceste faze, reglajul voluntar este abia la început, şi se manifestă doar ca orientare
făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Însă numai atât nu-i suficient pentru o acţiune voluntară.
Dacă se parcurge doar acest moment, se rămâne numai la o dorinţă. Trebuie să apară apoi şi intenţia
de a realiza acest scop, care este de obicei formulată verbal prin mecanismele limbajului interior şi
care este susţinută de cercetarea modalităţilor concrete de desfăşurare a acţiunilor. În al treilea
moment, după formularea intenţiei, se construieşte planul mental al rezolvării acţiunii. În acţiunile
simple, acest al treilea moment poate fi urmat de execuţia efectivă.
b) Lupta motivelor generată de apariţia mai multor motive şi aferente lor, mai multe scopuri. Unele
pot fi atrăgătoare, pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt nu sunt prea
valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt
importante pentru viitor. În aceste condiţii, reglajul voluntar se manifestă cu precădere ca deliberare
în vederea alegerii. Aceasta constă în analiza fiecărei alternative, a consecinţelor neglijării ei.
Deliberarea presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora riscurile în cazul
alegerii unei alternative.
c) Decizia (luarea hotărârii) este momentul caracteristic al voinţei- alegerea unui motiv şi scop şi
inhibarea, amânarea celorlalte. Omul se hotărăşte pentru una din alternative şi pentru tactica
necesară. Sunt oameni capabili să se hotărască repede, alţii sunt foarte oscilanţi şi ezită multă vreme,
uneori chiar trece timpul în care decizia ar fi fost utilă.
d) Executarea hotărârii - deci realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a scopului. este
edificatoare în privinţa calităţilor de voinţă ale unei persoane. Nu este suficient să iei o hotărâre,
trebuie să poţi lupta împotriva dificultăţilor rezultate din decizia respectivă. Finalizarea acţiunii
voluntare impune menţinerea resurselor, organizarea acestora, antrenarea cunoştinţelor, deprinderilor,
experienţei, în vederea atingerii scopului.
e) Acţiunile complexe implică şi o a cincea fază: verificarea rezultatului obţinut şi formularea
unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Este cazul, de exemplu, al activităţilor de
rezolvare de probleme de la oricare disciplină şcolară, când rezultatul obţinut trebuie verificat şi mai
ales generalizat pentru a servi în noi situaţii.
Cele 5 etape ale actului voluntar pot fi comprimate în trei mari etape:
- pregătirea
- execuţia
- verificarea
Calităţile voinţei
1. Puterea voinţei – constă în energia şi persistenţa cu care urmărim punerea în aplicare a

scopurilor propuse, ca şi în efortul voluntar depus pentru înlăturarea obstacolelor, după ce hotărârea a
fost luată. Opusul acestei calităţi este slăbiciunea voinţei care înseamnă imposibilitatea de a realiza
efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în cauză este conştient de importanţa acestui fapt pentru sine şi
cei din jur (cel care începe acţiunea, dar abandonează în faţa primelor dificultăţi).
2. Perseverenţa – capacitatea de a urmări realizarea scopului propus pentru o perioadă
îndelungată de timp, fără diminuarea energiei, în ciuda a numeroase şi mari obstacole.Ea denotă
răbdare, tenacitate, rezistenţă la eşec,puterea de a reveni după eşec, urmărirea minuţioasă a planului
de acţiune.Opusul este încăpăţânarea, care este însuşire negativă a voinţei, manifestându-se ca
urmărire a unui scop când este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică
relevând caracterul imposibil. Încăpăţânarea poate fi explicată prin inerţia şi lipsa de flexibilitate în
gândire şi acţiune sau prin prejudecată (ex.: nu este bine să mă întorc din drum). Dar este şi efectul
unei carenţe educaţionale, când din lipsă de competenţă pedagogică şi din comoditate, părinţii
satisfac cele mai absurde pretenţii ale copiilor şi de aceea aceştia ţin să li se satisfacă pretenţiile şi în
alte împrejurări.
3. Independenţa – presupune să nu cedezi sfaturilor şi influenţelor altora în luarea hotărârii,
concomitent cu manifestarea atitudinii critice faţă de faptele şi acţiunile proprii. Ea implică evaluarea
autonomă a planurilor de acţiune,asumarea deciziilor,a riscurilor, dar şi a posibilelor eşecuri. Opusul
este sugestibilitatea/negativismul: adoptarea necritică a sugestiilor celor din jur; cel care cedează
uşor influenţelor venite din partea altora, chiar în dezacord cu propriile convingeri.
4. Promptitudinea hotărârii: rapiditatea şi eficienţa deliberării şi a hotărârii adecvate, în situaţii
când există criză de timp. Opusul este nehotărârea manifestată prin îndelungi oscilaţii nejustificate
între diferite scopuri sau între mijloacele realizării lor.
UNITATEA 4.
CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Individ-individualitate
Persoană-personalitate
Personaj social şi masca
PERSONALITATEA
 denumeşte fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală:
integrează organismul individual, structurile psihice umane, relaţiile sociale în care omul este prins şi
mijloacele culturale de care dispune;
 este un sistem bio-psiho-socio-cultural constituit în condiţiile existenţei şi activităţii din
primele etape ale dezvoltării individuale în societate;
 este subiectul uman privit în cele trei ipostaze ale sale:
1) subiect pragmatic, al acţiunii (homo faber), cel ce transformă lumea şi tinde să o stăpânească;
2) subiect epistemic al cunoaşterii (homo sapiens), cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume;
3) subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor (homo valens), acea fiinţă care fără a se rupe
de natură a depăşit-o totuşi şi a intrat sub imperiul culturii, deci a valorilor adevărului, binelui şi
frumosului, călăuzindu-se după semnificaţii, credinţe şi idealuri, conferind un sens superior propriei
vieţi;
 este întotdeauna unică şi originală: fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară şi
în câmpul existenţei sociale concrete, străbate un drum anume, încercând variate experienţe,
desfăşurând diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii, cu efecte asupra cursului dezvoltării şi
construirii personalității; fiecare om are un mod propriu şi concret, irepetabil de a fi, gândi şi simţi;
Modelul general-uman este abstract, ţine seama de prezenţa notelor, funcţiilor şi
caracteristicilor definitorii, fără a se referi concret sau tipic la gradul lor de dezvoltare, fără
specificări de conţinut şi organizare internă, respectiv:
1) apartenenţa la speţa umană;
2) calitatea de fiinţă socială, şi deci de membru al societăţii;
3) calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi voinţă;
4) participarea la cultură, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori;
5) potenţialul creativităţii
INDIVID - PERSOANĂ - PERSONALITATE
În limbajul curent, ca şi în cel ştiinţific, se folosesc diverşi termeni pentru a desemna realitatea
umană. Termenul de individ semnifică, în primul rând, caracterul de sistem al organismului pe
latura indivizibilităţii acestuia: o unitate vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde
identitatea. Individ este orice organism, inclusiv omul. Termenul desemnează o prezenţă şi nu
cuprinde descripţii sau evaluări.
INDIVIDUL
În delimitarea cât mai clară a planului uman se pleacă de la conceptul de individ şi se analizează
semnificaţia lui.
Conform etimologiei cuvântului (lat. individuum), noţiunea de individ are prin excelenţă un sens
biologic, sugerând însuşirea de unitate indivizibilă a organismului cu mediul înconjurător (mediul
natural).
Este o unitate biologică ce se afirmă atât în interdependenţa funcţiilor şi organelor între ele, cât şi în
relaţiile organismului cu mediul înconjurător (mediul natural).
Desemnează exemplarul singular – insul – dintr-o specie de fiinţe.
Nu poate fi divizat fără a-şi pierde specificul. În cadrul specie umane, integritatea individului se
asociază cu unicitatea, pentru a sublinia că nu există doi indivizi identici.
Este în întregime determinat biologic.
Este un reprezentant al speciei (umană, animală şi vegetală).
Nu cuprinde note de valoare sau de diferenţiere calitativă, fiind o noţiune aplicabilă tuturor
organismelor vii (indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare).
Individualitatea este individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi

originale: se spune doar că fiecare dispune de individualitatea sa de care trebuie să se ţină seama.
Totuşi, specificarea umanului nu este, întotdeauna, pregnantă. S-a discutat despre individualitate şi în
biologie.
INDIVIDUALITATEA
Reprezintă expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic.
Rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structural-funcţionale a individului. Este o
specificare a individului.
Se referă la o realitate psihologică specială: la structurarea în interiorul individului a proceselor sale
conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însuşiri personale într-o formă unică, nerepetabilă
la ceilalţi. În acest sens, fiecare om este o individualitate distinctă.
Este specifică omului; prin ea omul se particularizează, îşi dobândeşte specificitatea sa.
În lumea animală, ea este mai mult specificitate, particularitatea fiind mai pronunţată pe unităţi de
specie şi familie decât pe indivizi.
Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive, cu conduita corpului propriu.
Dacă individul este suportul individualităţii, individualitatea este felul de a fi al individului.
Diferenţa dintre individ şi individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică – înţeleasă ca
unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi irepetabilă – percepută conştient ca atare, într-un
context sociocultural dat.
Ca structură interioară, individualitatea – eul propriu – nu se identifică cu personalitatea care
cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul şi prin urmare şi relaţiile interiorului său cu
exteriorul, actuale ca şi cele potenţiale – întreaga sa devenire. Elementul central al oricărei
individualităţi îl reprezintă personalitatea.
Cu termenul de persoană specificarea umanului este prezentă: nu sunt persoane decât

oamenii. Totuşi nu este precizată vârsta, ocupaţia, valoarea. De aceea, termenul nu se foloseşte decât
în ordinea statistică. Este totuşi implicată ideea că omul, ca persoană, îndeplineşte roluri şi dispune de
statusuri sociale.
PERSOANA
Evoluţia istorică a noţiunii de persoană: Preluat din practica teatrului, termenul de persoană a fost
utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi, eseişti, sociologi, literaţi, fără a-şi pierde, până în
prezent, nimic din importanţa lui. Evoluţia termenului de persoană s-a realizat în strânsă
dependenţă cu evoluţia conceptului de om, deoarece persoana îl exprimă pe om într-o anumită
postură. De la o etapă istorică la alta, conceptul de persoană a dobândit noi nuanţe. Termenul de
persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând,
în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuşi, pentru ca, ieşind din
incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut şi cu trecerea de la
vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de
persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se crede
că numele ar aparţine unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus.
Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci. Astfel, primul sens al cuvântului persoană a fost
acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva
de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în
teatru sau în viaţă, la funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea,
manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul
(individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă
conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său
social. Dintre cele patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol
social şi exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect filosofic şi psihologic, noţiunea de
persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind utilizată pentru a desemna fiinţa liberă, raţională,
conştientă, creatoare de valori şi responsabilă de acţiunile sale. Pentru explicarea persoanei s-au făcut
mai întâi unele referiri la dreptul civil, deoarece acesta îşi are ca obiect principal de preocupare însăşi
persoana umană. În al doilea rând, explicarea persoanei apare la unii gânditori antici şi medievali.
Apoi, s-au făcut referiri la literatura epică şi dramatică, deoarece aceasta exprima în mod manifest
viaţa concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la interpretarea psihologică a persoanei. Deşi
persoana constituie obiectul preferat al disciplinelor care, direct sau indirect, abordează
problematica umană, prin conţinutul său aparţine, în primul rând psihologiei.
Este determinată sociocultural (statut, etnie, religie etc.), constituindu-se doar prin
interacţiunea omului cu mediul sociocultural.
Desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială
individului. Persoana vizează fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume, familie, loc şi
dată de naştere, statut social etc.) şi având o anumită poziţie în cadrul sistemului social, cu anumite
drepturi şi obligaţii de care este conştientă.
Desemnează o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi. Este clar că nu există
conştiinţă de sine fără sistem de relaţii sociale; nu este posibilă o conştiinţă fără conştientizarea
rolului social, a poziţiei individului în contextul relaţiilor sociale. De aceea, abordarea personalităţii
nu este posibilă fără a avea în vedere persoana, fără raportarea acesteia la relaţiile sociale din care se
naşte şi în care se dezvoltă.
Este corespondentul în plan social al individului din planul biologic.
În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferenţiază un individ de altul, persoana nu
poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele ei specifice fiind date de interacţiunea cu mediul social.
Orice persoană matură, normal dezvoltată, este purtătoare a unui nucleu al individualităţii sale şi se
realizează ca personalitate.
Este o noţiune aplicabilă doar omului, dar nu în întregime: copilul mic este doar un candidat la
dobândirea persoanei, iar în cazurile patologice, când psihicul adultului se destructurează, rămâne
doar atributul de individ; de asemenea, semnificaţia peiorativă de „individ” exprimă intenţia de a
sublinia degradarea socială şi morală a persoanei devenită simplă fiinţă biologică.
Psihologia contemporană vizează prin conceptul de persoană nu atât individul uman din punctul de
vedere al cunoaşterii ambianţei (ca factor pasiv), cât mai ales ca factor activ care stabileşte relaţii cu
mediul, aflându-se în interacţiune reciprocă (influenţându-se reciproc).
Primul care a dat conceptului de persoană un fundament psihologic este John Locke: el este cel care
a definit persoana prin intermediul conştiinţei de sine (care implică existenţa Eului).
Conştiinţa de persoană este rezultatul unui proces psihosocial: procesul de personalizare (ca
proces de desăvârşire a Eului). Persoana este produsul personalizării, cu alte cuvinte al socializării şi
al culturalizării.
PERSONALITATEA
În accepţiune curentă, desemnează persoana maximal valorizată social (persoana plus o notă de
valoare). Implică două condiţii:
– a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substanţial la viaţa socială;
– a avea conştiinţa că personal reprezinţi ceva valoros.
În sens strict psihologic, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi
explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – modalităţii de fiinţare şi funcţionare a persoanei. Reprezintă
modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei.
Este conceptul central în raport cu celelalte ipostaze ale subiectului uman, care asigură atât
continuitatea şi coerenţa psihică în planul istoriei individului, cât şi funcţionarea mecanismelor
fundamentale ale adaptării originale la mediul fizic şi social, precum şi pe cele de reglare dinamică a
comportamentelor şi de conservare a propriilor structuri.
Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne permite izolarea ei de

„infrastructura” biologică de care rămâne legată. Dacă nu orice individ este persoană, orice persoană
este individ, deoarece personalitatea – din punct de vedere genetic – nu este o simplă suprapunere, ci
un salt şi o restructurare. De aceea, prin persoană şi personalitate nu înţelegem numai conţinutul
conştiinţei de sine şi imaginea Eului în conştiinţa altuia, ci întreaga fiinţă umană, adică, aşa cum
precizau Sheldon şi Allport, organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative,
fiziologice şi morfologice ale individului. Personalitatea este o persoană în devenire.
Este un mod de a fi al persoanei, orice persoană avându-şi personalitatea sa; este modelul la care
se raportează persoana, sistemul în funcţiune prin care se manifestă persoana.
Dacă la nivelul persoanei comportamentul este un rezultat al reflexiei, al alegerii, al deciziei,
personalitatea constă dintr-un stil comportamental.
Dacă persoana este un subiect, personalitatea este „imaginea obiectivă pe care ne-o facem
despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel, 1963); este construcţia dinamică pe care se bazează
persoana în funcţionarea sa, în sensul unei organizări a dispoziţiilor, deprinderilor şi atitudinilor
individului, ierarhizarea şi exteriorizarea acestora în mod original şi unic.
PERSONAJUL
Reprezintă exteriorizarea persoanei prin comportament.
Este persoana în rol, omul interpretat ca un rol social. Deoarece fiecare om poate juca mai multe
roluri, el se poate manifesta prin mai multe personaje. Distingem, astfel, diferite ipostaze ale
personajului, şi anume:
a. Personajul ca stereotip social, care joacă rolul aferent poziţiei pe care o ocupă în societate şi
condiţionat de imperativele sociale („ce am datoria să fiu”);
b. Personajul ca ideal personal („volitiv”), care se automodelează în raport cu propriile idealuri
şi aspiraţii („ce vreau să fiu”);
c. Personajul ca „mască”, prin care individul prezintă în mod deliberat o anumită ipostază
pentru ceilalţi, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi („ce vreau să par că sunt”);
d. Personajul ca refugiu, conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament
(„ce mi se impune să fiu”). Ipostazele personajului se diferenţiază în funcţie de rolurile active pe care
le implică, de spontaneitatea sa creatoare şi de particularităţile situaţiilor concrete în care se
manifestă.
Există un strâns raport între persoană şi personaj, fără ca ele să se confunde: personajul se
prezintă ca o imagine fragmentară a persoanei, ca o aparenţă, ca o mască; persoana constituie
realitatea psihosocială care se ascunde în spatele măştii; nimeni însă nu se poate apropia de persoană
decât prin intermediul acestei imagini, care o revelează şi o trădează (P. Tournier,
1965).
Dacă la nivelul persoanei identificăm potenţialităţile psihosociale ale cuiva, la nivelul
personajului se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi (în funcţie de situaţia socială concretă în
care se află persoana).
Persoana vizează elementele de identitate, continuitate şi stabilitate psihosocială a individului, în
timp ce personajul vizează modalităţile de inserţie socială activă a persoanei, precum şi aspectele
conjuncturale (ce ţin de viaţa socială a comunităţii).
Din punct de vedere psihosocial, personajul este persoana în interpretarea unui rol social, din
punct de vedere strict psihologic personajul reprezintă mularea persoanei într-un model social,
individual încorporând atitudinile şi conduitele prescrise de societate.
Între persoană şi personaj pot exista relaţii armonioase (de cooperare), dar şi disonanţe care,
atunci când sunt foarte mari, pot duce la stări patologice (dedublarea personalităţii).
Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanţă şi relevanţă socială echivalează cu
transformarea personajului în personalitate publică, ipostază în care devine model social şi reper
axiologic pentru ceilalţi
Personalitatea, simetrică cu individualitatea, cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor

şi valorilor de care dispune o persoană. De aceea, termenul implică şi evaluări privind calităţile
personale, rolurile şi statusurile de care dispune respectiva persoană. Oricine dispune de personalitate,
însă ierarhia valorică a personalităţilor se extinde pe o scală foarte mare şi presupune variate
diferenţieri. Fiecare personalitate cumulează un ansamblu de status / roluri. Concret, personalitatea, în

diverse relaţii şi acţiuni, se manifestă conform rolului îndeplinit şi ţinând seama de statusul său, deci
ea apare ca un personaj. Actor pe scena vieţii, fiecare îşi modelează structurile profunde de
personalitate după împrejurările în care se află, de fiecare dată apărând ca un personaj mai mult sau
mai puţin original.
UNITATEA 5.
TEMPERAMENT ŞI TIPOLOGII

1. Temperament şi tipologii: constituţionale, psihologice, psihofiziologice
2. Aptitudinea,caracterul, inteligenţa, creativitatea
Într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă dată, se
întâlnesc persoane ce pot fi grupate într-un tip după însuşirile fizice sau psihice comune: tipuri de
francezi, englezi sau români şi printre aceştia de moldoveni, olteni, ardeleni, despre tipuri de ţărani,
negustori, militari, sportivi, artişti, despre tipuri temperamentale sau caracteriale.
În cadrul psihologiei, tipul este considerat o reprezentare generală, cu note particulare şi concrete,
care conţine însuşirile selecţionate pe baza anumitor criterii ( care pot fi somatice-constituţionale,
psihofiziologice, psihosociale).
Tipul indică faptul că anumite modalităţi psihice ale unui grup de indivizi sunt dominate de
trăsături psihice care corelează pozitiv cu anumite însuşiri constituţionale. Tipul constituie un model, care
însumează calităţi ale unei clase de indivizi, fără a acoperi în mod absolut indivizii clasei respective, care,
deşi aparţin acelui model, prin însuşiri comune, grupate în jurul unui criteriu, se pot diferenţia esenţial
prin alte însuşiri.
Tipurile reprezintă o schemă ce permite o grupare prin aproximaţie: particularităţile tipice de
personalitate se situează la un nivel intermediar şi relativ de generalitate între singular şi general-uman.
Însuşirile şi sistemul general-uman de personalitate sunt proprii tuturor oamenilor din toate locurile şi
timpurile, din toate societăţile şi culturile.
1.Temperamentul
Definiţie şi caracterizare
În viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi suntem confruntaţi cu situaţii sau evenimente care
pun în evidenţă moduri diferite de a reacţiona. Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor
dinamico-energetice ale personalităţii. Pe de o parte, ne furnizează informaţii cu privire la cât de rapidă
sau lentă, mobilă sau rigidă, uniformă sau neuniformă, accelerată sau domoală este conduita unui
individ – nivelul dinamic –, iar pe de altă parte, ne indică modul de acumulare şi descărcare a energiei
unui individ – nivelul energetic – de unde atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv şi contrarele
lor (deficit de energie, consum lent al energiei, risipă de energie).
Unii sunt rapizi, prompţi, se angajează imediat într-o activitate, alţii sunt lenţi, fac lucrurile
parcă împotriva voinţei lor; unii sunt impulsivi, nerăbdători, agitaţi, în timp ce alţii sunt calmi, liniştiţi,
aproape impasibili; unii sunt veseli, optimişti, caută mereu compania celorlalţi, alţii sunt mai posomorâţi,
pesimişti, preferă momentele de singurătate. Toate aceste însuşiri care se referă la comportamentul
exterior concretizat în motricitate şi vorbire, la reacţiile afective ori la cantitatea de energie de care
dispune o persoană aparţin temperamentului (termen care provine din limba latină – verbul temperare,
cu sensul de a amesteca).
Temperamentul constituie cea mai expresivă latură a personalităţii noastre, însuşirile
temperamentale punându-şi amprenta asupra tuturor manifestărilor noastre psihocomportamentale.
Însuşirile temperamentale se manifestă pregnant în conduită încă de la naştere şi rămân constante de-a
lungul întregii vieţi, ceea ce înseamnă că temperamentul are un caracter înnăscut. Prin educaţie putem
modela anumite trăsături, le putem compensa pe altele, dar nu le putem schimba radical. Nu există
temperamente bune sau rele. Fiecare temperament prezintă calităţi, dar şi riscul unor defecte. Cunoaşterea
temperamentului este o condiţie pentru ca omul să-şi poată lua în stăpânire propriile manifestări
temperamentale şi să acţioneze pentru modelarea anumitor însuşiri.
Dacă dorim să determinăm trăsăturile temperamentale prin observarea comportamentului
unei persoane, trebuie să dispunem de suficiente fapte de conduită şi de situaţii dintre cele mai diferite
(situaţii obişnuite, dar şi situaţii inedite, situaţii critice) pentru a putea face o generalizare de genul: „X
este o persoană calmă, liniştită”; „Y este o persoană impulsivă, agitată”.
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă

cel mai pregnant în conduită.
În cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanţi. De aceea, trăsăturile
şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latură a personalităţii: latura
dinamico-energetică. Cu greu vom afla ce gândeşte un om, ce sentimente încearcă, pe unde i se
aventurează fantezia. Dar urmărindu-i comportamentul vom putea în scurt timp să spunem dacă este
energic, iute, cumpănit sau nu. Observatorului, temperamentele îi apar ca fiind legate de tot corpul, de
regimul de funcţionare al acestuia. Firea a fost de aceea încă de la începuturi presupusă a fi legată de
constituţia corporală sau de particularităţi fiziologice. Diferenţierile temperamentale au fost frecvent
explicate prin particularităţi anatomo-fiziologice.
Încercările de clasificare a temperamentelor au fost foarte numeroase, prima dintre ele
fiind de plasat în secolul V î.e.n., anume cea a doctorului HIPPOCRAT din Kos, care în baza înregistrării
faptelor de conduită a ajuns la concluzia- împreună cu un alt doctor al antichităţii GALENUS – că acestea
sunt determinate de patru „umori” prezente în organism (sângele, limfa, bila neagră şi bila galbenă). S-au
stabilit legături și cu elementele fundamentale: aerul, apa, focul și pământul, și chiar cu anotimpurile
.Tipurile temperamentale diferenţiate de Hippocrat, chiar dacă fundamentele teoriei sale nu mai au astăzi
nici un fel de relevanţă, au rezistat de-a lungul timpului, clasificările uzuale delimitând în continuare, cel
mai adesea, patru tipuri temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic.
Temperamente Corespondențe cu elementele fundamentale și

fundamentale anotimpurile
Colericul - este determinat de bila galbenă;
- reprezentat de foc;
- plin de căldură și mistuitor ca vara.
Sangvinicul - se distinge prin predominanța sângelui;
- este asociat aerului;
- este violent și nestabil ca primăvara.
Flegmaticul - este pus în legătură cu flegma;
- cu apa;
- umiditatea iernii.
Melancolicul - dominat de bila neagră;
- reprezentat prin pământ și toamnă.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi risipeşte energia. Inegal în manifestări,
el oscilează între entuziasm şi deznădejde, între bucurie şi tristeţe, între încredere exagerată în sine şi
descurajare. Este capabil de trăiri afective intense dar la fel de inegale, exagerând atât prietenia, cât şi
ostilitatea. Stările afective se succed cu rapiditate şi se pot citi pe faţa lui foarte expresivă. Persoană
foarte activă, colericul este capabil de iniţiative îndrăzneţe şi se poate mobiliza la maximum în acţiuni de
durată. În acelaşi timp, se adaptează greu la acţiuni monotone care presupun munci migăloase. Are
tendinţe de dominare în grup şi-i poate antrena cu uşurinţă pe alţii în acţiuni comune. Se dăruieşte cu
pasiune unei cauze sau unei idei. Vorbirea îi este rapidă, precipitată, însoţită de o gesticulaţie abundentă.
Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Este temperamentul
bunei dispoziţii. Fire activă, se angajează rapid într-o activitate, dar schimbă activităţile foarte des
deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Această mobilitate accentuată face dificilă fixarea
scopurilor şi consolidarea intereselor. Are capacitate de lucru îndelungată şi îşi menţine rezistenţa şi
echilibrul psihic în situaţii dificile. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi
instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale. Este comunicativ, stabileşte uşor
contacte cu alte persoane. Vorbeşte repede, cu o mimică şi o gestică expresive.
Flegmaticul este opusul colericului. Liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a
dispune de o răbdare fără margini. Nu se pripeşte niciodată, lucrează încet şi tacticos. Se adaptează greu
la o activitate nouă, este înclinat spre rutină şi activităţi stereotipice. Are o putere de muncă deosebită şi
este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Este capabil de sentimente profunde şi durabile, dar
expresivitatea emoţională este redusă. Cu greu poţi citi pe faţa lui ceea ce simte. Fire închisă, puţin
comunicativă, preferă activităţile individuale. Vorbirea este lentă, fără gesticulaţie evidentă.
Melancolicul are disponibilităţi energetice reduse, este puţin rezistent la eforturi îndelungate şi, de
aceea, în condiţii de suprasolicitare se epuizează rapid. Este sensibil, puternic afectat de insuccese, foarte
exigent cu sine şi neîncrezător în forţele proprii. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are
dificultăţi de adaptare socială. Este frământat de trăiri afective intense şi complexe, dar care nu sunt
exteriorizate. Are capacitatea de a desfăşura acţiuni de fineţe, migăloase, chiar cu preţul unei epuizări
rapide. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.
TIPOLOGII TEMPERAMENTALE
TIPOLOGII CONSTITUŢIONALE
Aceste tipologii se bazează pe parametrii constituţiei corporale, morfologice a individului,

mai exact pe raporturile cantitative dintre diferitele dimensiuni ale corpului, considerând că o anumită
constituţie predispune la un anumit comportament. În general, în cadrul lor, se diferenţiază trei tipuri
constituţionale: unul cu dimensiunile orizontale mai accentuate (tipul brevilin), altul cu dimensiunile de
lungime mai accentuate (tipul longilin) şi un al treilea tip intermediar. Pentru a stabili apartenenţa la un tip
sau altul se realizau măsurători antropometrice şi se calculau diferiţi coeficienţi. Un astfel de coeficient a
fost obţinut prin înmulţirea cu 100 a perimetrului toracic şi prin împărţirea produsului cu valoarea taliei.
Cu cât rezultatul a fost mai mic, cu atât indicele de brevilinitate era mai mic şi indicele de longilinitate
mai mare.
Tipologia lui E. Kretschmer

Primul care a reuşit să încadreze problema tipologiei constituţionale în coordonatele psihologiei
a fost psihiatrul german E. Kretschmer. Pornind de la constatarea că majoritatea bolnavilor
schizofrenici pe care îi trata aveau constituţia astenică, iar majoritatea celor care sufereau de boala
circulară (maniaco-depresivă) aveau constituţia picnică, a sesizat că între constituţia corporală şi
profilul psihologic există o anumită corelaţie. Pe baza constatărilor făcute pe bolnavii psihici, Kretschmer
elaborează o tipologie valabilă şi pentru oamenii normali. El distinge trei tipuri constituţionale principale,
şi anume:
a. Tipul picnic → constituţie orizontală, abdomen voluminos, tendinţa spre obezitate, statură
mijlocie, piele întinsă, faţa moale şi largă, gât mare, torace bombat şi lăsat în jos, extremităţi moi,
rotunde, scurte, sistem osos fragil;
b. Tipul leptosom (astenic) → constituţie verticală (dezvoltat mai mult în lungime), trunchi
cilindric, cutie toracică plată (turtită), umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi rotund, muşchi şi oase
subţiri (aspect scheletic), nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la
femei;
c. Tipul atletic – vâscos → constituţie fizică proporţionată, dezvoltare amplă a scheletului osos, a
musculaturii, epidermei; partea de sus a corpului dezvoltată în lărgime, gât îngust, umeri laţi şi bazin
îngust.
La aceste trei tipuri principale se adaugă şi un tip accesoriu – tipul displastic (cu malformaţii
individuale şi mai puţin individualizat).
Acestor tipuri constituţionale le corespund două tipuri psihice (două dimensiuni polare ale
personalităţii):
tipul ciclotim, caracterizat printr-o permanentă oscilaţie (trecere în cicluri) de la o stare psihică la alta
(veselie – tristeţe, calm – iritare); aceste oscilaţii pot fi rapide şi superficiale la unii, lente şi profunde la
alţii; este adecvat la excitaţie (natural, liniştit); se asociază cu extraversia (persoane naturale,
fireşti);
tipul schizotim se distinge printr-o profundă discrepanţă între aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce se vede
şi ceea ce este ascuns; poate fi cald, hipersensibil sau rece, insensibil; prezintă contraste între constant
(temperamentele calde, hipersensibile) şi instabil (temperamentele reci, insensibile); este inadecvat la
excitaţie (reţinut, blocat); se asociază cu introversia (persoane complexe, greu descifrabile).
Cu referire la tipurile ciclotim şi schizotim, prezentăm în tabelul următor (tabelul nr. 1), câteva dintre
particularităţile temperamentale care caracterizează cele două tipuri, sintetizate după
Rohracher:
Tabelul nr. 1: Particularităţile temperamentale care caracterizează tipurile ciclotim şi schizotim,

după Rohracher
Trăsătura Particularităţi temperamentale

Tipul ciclotim Tipul schizotim
Ritmul personal lent rapid
Oboseala se manifestă progresiv se manifestă brusc

Reacţia la formă şi culoare receptiv la culori receptiv la forme
Reacţia la formă şi culoare receptiv la culori larg
Extensiunea câmpului de observaţie larg îngust
Performanţă şi atenţie de observaţie
Extensiunea câmpului cantitativ bună, cantitativ slabă,
se manifestă calitativ
brusc
calitativ slabă, bună,
Performanţă şi atenţie sintetic şi orientat spre analitic şi orientat asupra
ansamblu unor anumite
cantitativ bună, părţi
receptiv la forme îngust
Adaptabilitate la situaţii noi uşor adaptabil
calitativ slabă, păpărţipărţi
greu adaptabil
sintetic şi orientat spre cantitativ slabă, calitativ
Adaptabilitate la situaţii noi ansamblu bună,
Comportamentul corelaţie afectivă imediată, coloratură afectivă asupra
analitic şi orientat lentă, cu
Comportamentul uşor repercusiuni
fără adaptabil repercusiuni durabile
unoranumite părţi
prelungite greu adaptabil
În situaţii excitante exploziv
ansamblu stăpânire de sine
corelaţie afectivă imediată,
fără repercusiuni coloratură afectivă lentă, cu
În situaţii excitante prelungite repercusiuni durabile
Tipul picnic corespunde tipului temperamental ciclotim, iar tipul astenic corespunde tipului
exploziv
schizotim.
stăpânire de sine
Kretschmer stabileşte şi o corelaţie între cele patru tipuri şi predispoziţia pentru anumite boli
psihice:
tipul picnic – ciclotim predispune la boli maniaco-depresive;
tipul astenic – schizotim predispune la schizofrenie;
tipul atletic – vâscos şi tipul displastic predispun la epilepsie.
Tipologia lui W. H. Sheldon
WILLIAM HERBERT SHELDON- pornind de la cele 3 straturi constitutive ale embrionului

(endoderma, mezoderma şi ectoderma) - 3 tipuri biocorporale şi tot atâtea tipuri temperamentale:
 din endodermă se desprind 2 forme: endomorful ca biotip( cu dezvoltare corporală predominant
internă, rotund, iubitor de comoditate, de spectacole şi de tovărăşie, curios şi tolerant, satisfăcut de sine
însuşi, ataşat de familie şi de trecut; se caracterizează prin dragoste de confort fizic, reacţii încete, amator
de ceremonii, uniformitate în curgerea emoţională, trăsături netemperate, fire extravertită) şi viscerotonul

ca tip temperamental
 din mezodermă - biotipul mezomorf ( cu dezvoltare corporală echilibrată, sistem muscular şi
cardiovascular bine dezvoltat; este puternic, plin de energie, uneori dur, curajos, combativ şi chiar agresiv,
amator de aventură şi de excitaţii, cu tendinţe dominatoare, trăind mai ales în prezent; voce nereţinută,
fără inhibiţii, maturitate în prezentare) şi tipul temperamental somatoton
 din ectodermă - se dezvoltă biotipul ectomorf ( cu sistem nervos dezvoltat şi sensibil; fizic este slab
şi fragil, cu mişcări dizarmonice, dar cu reacţii fiziologice vii; sensibil la durere, iubitor de singurătate,
nesigur de sine, introvertit, egoist, aşteptând fericirea de la viitor; neexprimarea sentimentelor, evitarea
zgomotului, prezentare infantilă) şi tipul temperamental cerebroton
a) Tipul visceroton → caracterul relaxat al ţinutei şi al mişcărilor, dorinţă de confort fizic,
plăcerea de a munci, sociabil, amabil, tolerant, mâncăcios, somn adânc, nevoia de ceilalţi atunci când este
tulburat; corespunde tipului picnic descris de Kretschmer.
b) Tipul somatoton → aserţiune în ţinută şi mişcări, dorinţă de aventură fizică, nevoia de efort
fizic, manifestări energice, vioi, tendinţa de a domina, tendinţa spre autoafirmare, competitivitate, maniere
directe, agresivitate, claustrofobie, voce nereţinută, indiferenţă faţă de durere, somn neliniştit, simte
nevoia de acţiune atunci când are probleme; corespunde tipului atletic descris de Kretschmer.
c) Tipul cerebroton → mişcări reţinute, anxios, inhibat, tendinţă de izolare, sociofobie,
agorafobie, discreţie în domeniul afectiv, încordare mintală, hiperatenţie, voce reţinută, evitarea
zgomotului, meditativ, introvert, nevoia de singurătate atunci când are probleme; corespunde tipului
astenic descris de Kretschmer.
Pentru determinarea tipului temperamental, Sheldon a elaborat o metodă de evaluare cantitativă,
utilizând o scală de evaluare în şapte trepte (scală tip Lickert). Aplicând această metodă se evaluează
un număr mai mare de însuşiri ale persoanei şi, în final, se obţine pentru fiecare individ un indice
cantitativ mediu compus din trei valori care pot varia de la 1 la 7, unu fiind cota minimă iar şapte cota
maximă. Pe primul loc se află cota viscerotoniei, pe cel de-al doilea cota somatotoniei, iar pe al treilea
cota cerebrotoniei.
Concluzii privind biotipologiile
1. Deşi legătura dintre constituţia fizică (biotip) şi structura psihică (psihotip) nu poate fi pusă
sub semnul întrebării, această legătură nu este însă o legătură cauzală sau genetică, ci o corelaţie statistică.
2. Determinarea şi analiza cantitativă a biotipurilor este insuficientă, deoarece nu ne spune
nimic despre direcţia de evoluţie, la nivel individual, a parametrilor respectivi. De aceea, analiza
cantitativă (matematică) va trebui completată cu analiza calitativă.
3. Legătura dintre biotip şi psihotip depinde atât de factorii genetici, cât şi de factorii ontogenetici.
În acest sens, vor fi necesare şi alte criterii pentru identificarea şi evaluarea trăsăturilor temperamental
TIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE
Criteriile considerate în cadrul tipologiilor psihofiziologice sunt atât psihologice cât şi
fiziologice, realizându-se o sinteză între subiectiv şi obiectiv.
Tipologia lui I.P. Pavlov

Plecând de la unul din postulatele de bază ale psihologiei ştiinţifice, conform căruia psihicul
este funcţie a creierului, Pavlov consideră că principalii factori care condiţionează tipul
temperamental sunt proprietăţile naturale înnăscute – intensitatea (forţa), echilibrul şi mobilitatea – ale
celor două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia. Cele trei proprietăţi definesc tipul de
activitate nervoasă superioară sau tipul de sistem nervos.
În funcţie de cele trei criterii fundamentale ale activităţii nervoase superioare, distingem: tipuri
puternice şi slabe (după criteriul forţei), tipuri echilibrate şi neechilibrate (după criteriul
echilibrului), tipuri mobile şi inerte (după criteriul mobilităţii).
Aceste tipuri de sistem nervos pot fi identificate prin anumiţi indicatori
psihocomportamentali (I. Radu, 1991):
a) Indicatori ai forţei proceselor nervoase
Indicatori ai tipului puternic Indicatori ai tipului slab

capacitate de lucru intensă şi prelungită, capacitate de lucru în regim de dozare
inclusiv în condiţii de suprasolicitare, stres; uniformă a efortului; consum mic pe unitate de
timp, dar eşalonat în continuitate; declin rapid
în situaţii de stres;
restabilirea rapidă după efort sau oboseală; oboseala se instalează rapid şi este persistentă;
capacitate de a cuprinde sarcini complexe, volum mai mic al activităţii (nu poate duce
rezistenţă la stimuli supraadăugaţi; suprasarcini), dificultatea atenţiei distributive;
stimulii supraadăugaţi exercită o influenţă
inhibitivă accentuată;
menţinerea îndelungată, în probe de învăţare a suprasolicitarea inhibiţiei duce la suprimarea
platoului atins prin exerciţiu; reacţiilor învăţate, la conduită haotică;
relaţie aproximativ liniară între nivelul mobilizare excesivă în raport cu sarcina;
mobilizării energetice şi dificultatea sarcinilor
(indicator şi al echilibrului);
praguri senzoriale ridicate, sensibilitate redusă. praguri senzoriale joase, sensibilitate ridicată.
b) Indicatori ai echilibrului proceselor nervoase
Indicatori ai tipului echilibrat Indicatori ai tipului neechilibrat

efectuarea în mod egal în timp a aceleiaşi evoluţie sincopată a activităţii;
activităţi;
coordonare motorie; coordonare mai dificilă;
concurenţa (suprapunerea) a două activităţi nu suprapunerea de activităţi (sarcini) perturbă
are efecte negative; uşurinţa atenţiei sarcina de bază;
distributive;
suportă situaţii de aşteptare prelungită; tendinţă spre supraexcitare; suportă greu
„afectul aşteptării prelungite”;
dezvoltă uşor stăpânire de sine. izbucniri nervoase frecvente, reacţii explozive;
intensitatea reacţiei de orientare se asociază cu
predominarea excitaţiei.
c) Indicatori ai mobilităţii proceselor nervoase
Indicatori ai tipului mobil, vioi Indicatori ai tipului inert

adaptare rapidă la împrejurări noi de viaţă; ritm lent de adaptare la situaţii noi, inerţia
viteză sporită în formarea reacţiilor noi; deprinderilor şi stereotipiilor;
trecerea uşoară de la repaus la activitate, şi trecerea anevoioasă de la repaus la activitate şi
invers; invers;
mobilitate motorie şi verbală lentoare în mişcări şi limbaj.
Prin interacţiunea şi combinarea celor trei însuşiri ale activităţii nervoase superioare rezultă
patru tipuri de bază, cărora le corespund cele patru temperamente stabilite în Antichitate de Hippocrate:
temperamental sangvinic, temperamentul flegmatic, temperamentul coleric şi temperamental melancolic.
Prezentăm, în continuare, corespondenţele dintre tipurile generale de sistem nervos şi
temperament:
a) tipul puternic-echilibrat-mobil are corespondent temperamental sangvinic;
b) tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamental flegmatic;
c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamental coleric; d) tipul slab are
corespondent temperamentul melancolic
TIPOLOGII PSIHOLOGICE
În cadrul tipologiilor psihologice se consideră drept criteriu de clasificare a temperamentelor
fenomenele de natură psihică.
Vom prezenta în continuare câteva tipologii mai relevante.
Psihiatrul elveţian CARL JUNG a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în
afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientaţi
predominant spre lumea externă şi intră în categoria extravertiţilor (persoane deschise, cu mulţi prieteni,
orientate spre activităţi practice), în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi
aparţin categoriei introvertiţilor (persoane închise în sine, retrase, liniştite, distante şi rezervate faţă de
semenii lor, stăpâne pe sine). Intermediar între cele două categorii este ambivertul, care împrumută
caracteristici şi de la extravertit, şi de la introvertit.
EXTRAVERTITUL INTROVERTITUL
Preferă să lucreze împreună cu alţi oameni şi se Îi place, uneori, compania oamenilor, dar are
simte nefericit când e singur. Doreşte compania nevoie şi de momente de singurătate în care să
oamenilor şi în momentele de destindere. citească, să mediteze sau să aibă linişte.
Se simte bine într-un grup şi este, în general, Preferă grupurile mici şi contactele cu câte un
vorbăreţ şi prietenos. Perioadele prea lungi de singur om. O companie prea numeroasă îl
singurătate pot să-l deprime. oboseşte şi-l vlăguieşte.
Cere noutăţi despre toată lumea. Este interesat Aşteaptă să primească noutăţi de la ceilalţi. E
de tot ce înseamnă lumea exterioară. mai interesat de lumea interioară, a reflecţiei,
decât de lumea exterioară.
Este de obicei deschis şi se împrieteneşte uşor. Este rezervat şi are uneori dificultăţi de
Cunoaşte multă lume. comunicare. Îşi face mai greu prieteni, dar se
simte foarte legat de ei.
Acumulează energie din contactele cu oamenii., Se ,,realimentează’’ din surse interioare de
dar îşi epuizează repede rezervele. energie. Are tendinţa de a-şi economisi energia.
De obicei, discută deschis cu cei din jur, îşi Când se află într-un grup are nevoie de timp de
exteriorizează sentimentele. Vorbeşte cu plăcere gândire înainte de a-şi spune opinia. În general
la telefon. nu intervine în conversaţia celorlalţi.
Este impulsiv, întâi acţionează şi apoi gândeşte. Preferă să gândească bine înainte de a acţiona.
Are tendinţa de a gândi cu glas tare. Uneori nu acţionează la momentul oportun.
Vorbeşte cu uşurinţă despre el şi îşi exprimă Este mai greu de cunoscut fiindcă nu-şi dezvăluie
părerile fără reţineri. Mai mult vorbeşte decât calităţile. Mai mult ascultă decât vorbeşte.
ascultă. Compania introvertiţilor îi produce o Compania extravertiţilor îl agasează.
senzaţie de disconfort întrucât îi displace tăcerea.
Psihologul englez HANS EYSENCK reia această distincţie a lui Jung, dar adaugă o nouă
dimensiune numită grad de nevrozism. Acesta exprimă stabilitatea sau instabilitatea emoţională a
subiectului. Pe baza acestor diferenţe, Eysenck a construit următoarele tipuri temperamentale:
extravertit instabil – colericul
extravertit stabil – sangvinicul
introvertit stabil – flegmaticul
introvertit instabil – melancolicul
Tipologia olandeză – G. Heymans şi E .D. Wiersma

Cei doi autori definesc temperamentul pe baza a trei dimensiuni (însuşiri) psihice
fundamentale:
a) emotivitatea sau instabilitatea emoţională: vizează reacţiile individului la evenimentele cu
care se confruntă; când evenimentele sunt importante, tensiunea psihică se descarcă deseori prin
emoţii; distingem două tipuri: tipul emotiv (tendinţa de a se tulbura puternic) şi tipul nonemotiv (se
emoţionează foarte greu).
b) activitatea: constă în prezenţa sau absenţa dispoziţiei spre acţiune; este legată de
forţa sistemului nervos folosită de Pavlov în tipologia sa; se disting două tipuri: tipul activ (mereu
angajat în acţiune, tendinţa de a înlătura obstacolele care împiedică desfăşurarea acţiunii) şi tipul non-
activ (depune efort pentru desfăşurarea acţiunii ca şi cum totul ar fi împotriva dorinţelor sale).
c) rezonanţa afectivă: se referă la „ecoul” pe care un eveniment îl are asupra individului; se
diferenţiază două tipuri: tipul primar (individul se detaşează cu rapiditate de evenimentul petrecut,
prezentul fiind trăit imediat, reacţiile fiind spontane şi imediate) şi tipul secundar (un eveniment îl
preocupă pe individ multă vreme; evenimentul este analizat, clasat şi intervine în experienţa
anterioară a subiectului; chiar şi un eveniment minor poate avea un „ecou” foarte profund). De
exemplu, tipul primar dacă este jignit reacţionează imediat, dar apoi uită repede incidentul, în timp
ce tipul secundar nu sesizează jignirea în primul moment, dar apoi o ţine minte mult timp.
Secundarul este mai stabil, mai organizat, cu tendinţe de aprofundare, planificare, constanţă,
rigiditate.
Din combinarea celor trei dimensiuni polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-
secundar) rezultă opt tipuri psihologice (opt temperamente- pasionaţii (EAS), colericii (EAP),
sentimentalii (EnAS), nervoşii ( E Na P), flegmaticii ( nE AS), sangvinicii ( nE A P), apaticii (nE
nA S), amorfii ( nE nA P), prezentate în tabelul următor, în care semnul „+” semnifică faptul că
subiecţii se situează deasupra mediei pentru dimensiunea considerată, semnul „-“ arată că subiecţii se
situează sub medie pentru dimensiunea considerată, iar literele „P” şi „S” indică predominarea
funcţiei primare, respectiv secundare (tabelul nr. 4):
Tabelul nr. 4: Tipologia olandeză
Emotivitate Activitate Rezonanţă Temperament Valoarea

afectivă dominantă
+ - P Nervos Divertismentul
+ - S Sentimental Intimitatea
+ + P Coleric Acţiunea
+ + S Pasionat Îndeplinirea acţiunii preconizate
- + P Sangvinic Succesul social
- + S Flegmatic Legea
- - P Amorf Plăcerea
- - S Apatic Liniştea
Locul temperamentului în structura personalităţii

Temperamentul este cea mai generală şi constantă caracteristică a personalităţii umane. Nu se
poate vorbi despre o modificare radicală a temperamentului pe parcursul vieţii.Există totuşi o evoluţie
a temperamentului, condiţionată de vârstă şi de interacţiunea individului cu mediul fizic şi socio-
cultural.
Cunoaşterea temperamentului este deosebit de importantă pentru a putea atenua influenţa
negativă a unor trăsături asupra conduitei umane. De asemenea, ajută la ameliorarea relaţiilor
interpersonale şi în orientarea profesională. În multe domenii, selecţia profesională se bazează nu
numai pe criterii aptitudinale, ci şi pe criterii care au în vedere dimensiunea temperamentală a
individului. A cunoaşte propriile posibilităţi şi limite înseamnă a alege în cunoştinţă de cauză o
profesiune cu şanse sporite de a avea succes.
2. Aptitudinea
Definirea aptitudinilor
Observarea activităţii oamenilor ne oferă prilejul să constatăm faptul că performanţele pe
care ei le obţin în realizarea aceleiaşi sarcini sunt diferite. În activitatea şcolară putem observa în mod
frecvent aceste diferenţe. De exemplu, rezolvarea problemelor de matematică este realizată de unii elevi
cu mult efort şi, uneori, cu un program special de meditaţii, în timp ce alţii rezolvă aceleaşi probleme cu
rapiditate, cu uşurinţă, găsind chiar şi căi originale de rezolvare.
Reuşita într-o activitate se datorează prezenţei unor însuşiri de personalitate cunoscute sub
numele de aptitudini (de la latinescul „aptus”care înseamnă potrivit).
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să
efectueze cu succes anumite activităţi.
Prezenţa aptitudinilor este pusă în evidenţă de uşurinţa şi rapiditatea realizării sarcinilor, precum şi
de calitatea superioară a rezultatelor.
Paul Popescu-Neveanu face distincţie între aptitudini şi capacităţi. Aptitudinile reprezintă însuşiri
potenţiale care urmează a fi puse în valoare atunci când sunt asigurate condiţii optime - ea se
demonstrează prin facilitate în învăţare şi execuţie-, iar capacităţile sunt aptitudini împlinite care s-au
consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate.
Precocitatea manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică
neîndoielnic aptitudini, dar numai după ce prin exersări şi elaborări complexe de sisteme de lucru tânărul
ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi despre capacităţi.
Multă vreme s-a pus întrebarea dacă aptitudinile sunt înnăscute sau dobândite. Precocitatea
manifestării unor aptitudini reprezintă un indiciu al existenţei unei predispoziţii native aflate la baza
aptitudinilor. De exemplu, Enescu a început să cânte la vioară la 4 ani iar la 7 ani a intrat la Conservatorul
din Viena. Mozart a compus un menuet la 5 ani. Aceşti copii care dispuneau de o zestre ereditară nu ar fi
putut ajunge însă la dezvoltarea aptitudinilor muzicale fără exerciţiu, fără activitate sistematică de
învăţare. În cazul lor, procesul învăţării s-a realizat însă mai uşor şi mai repede. Aptitudinile reprezintă,
aşadar, un aliaj între zestrea ereditară şi achiziţiile dobândite printr-o activitate intensă şi sistematică de
învăţare.
O combinare specifică a aptitudinilor care asigură posibilitatea realizării creatoare şi originale a
unei activităţi constituie talentul.
Aptitudinile nu pot fi eficiente izolat, ci în strânsă legătură unele cu altele, formând adevărate
complexe aptitudinale.De exemplu, în cazul unui operator pe calculator sunt necesare o atenţie
concentrată, un bun spirit de observaţie şi o dexteritate manuală adecvată. Unele aptitudini reprezintă o
condiţie necesară pentru dobândirea altora.
Clasificarea aptitudinilor
Clasificarea aptitudinilor se realizează în general după gradul de complexitate:
1. aptitudini simple – se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare. Astfel sunt toate
proprietăţile sensibilităţii de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în
timp, simţul ritmului;de reprezentare a obiectelor; proprietăţi ale memoriei cum ar fi volumul, trăinicia şi
reproducerea; calităţile atenţiei, cum sunt concentrarea şi distributivitatea. Aceste aptitudini elementare
mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa în anumite puncte sau pe anumite laturi ale activităţii.
2. aptitudini complexe :sisteme organizate şi ierarhizate de aptitudini simple.Potrivit gradului
de generalitate, acestea se împart în:
a) aptitudini speciale care asigură eficienţa activităţii într-un anumit domeniu (aptitudini
muzicale, tehnice, plastice, pedagogice,sportive etc.). În general, toate formele de activitate concretă, mai
ales atunci când sunt definite profesional, sunt sau pot fi susţinute prin aptitudini speciale sau clase de
aptitudini speciale.
Exemple de aptitudini speciale

Capacitatea de a discrimina
Componenta senzorială înălţimea şi durata sunetelor
muzicale
Întipărirea şi reproducerea
Componenta mnezică
fidelă a sunetelor
Realizarea şi perceperea
Componenta sintetică combinaţiilor muzicale,
Aptitudinea muzicală
melodiilor şi structurilor ritmice
Permite realizarea sunetului
Componenta motrică auzit prin voce sau cu ajutorul
instrumentelor
Asocierea dintre configuraţiile
Componenta ideativă de sunete muzicale şi conţinutul
de idei
Capacitatea de a face accesibil conţinutul învăţării,
Aptitudinea pedagogică comunicativitate şi capacitate de relaţionare, spirit de observaţie şi
atenţie distributivă, tact pedagogic
b) aptitudini generale – se dovedesc utile în toate domeniile de activitate (spiritul de

observaţie, capacitatea de învăţare, anumite calităţi ale memoriei, inteligenţa).
INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ
Dacă în limbajul comun inteligenţa este sinonimă cu gândirea, în sens psihologic ea presupune o
organizare superioară a mai multor procese psihice: gândire, memorie, percepţie, imaginaţie,performanţe
la nivelul limbajului şi atenţiei etc.
Inteligenţa reprezintă un sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual, care la om se
manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire.
Când spunem despre cineva că este „inteligent”? Ce anume conferă această calitate: este ea suma
tuturor cunoştinţelor ? Este viteza cu care judecăm sau gândim? Ori poate că este capacitatea de a face
faţă situaţiilor noi? Este inteligenţa consecinţa succesului şcolar? Depind aptitudinile noastre intelectuale
de societatea în care trăim?
Răspunsul probabil la această întrebare este că ceea ce definim a fi comportament inteligent
reprezintă câte puţin din tot ceea ce am enumerat mai sus.
 Volumul cunoştinţelor
Dacă extindem noţiunea de cunoştinţe nu numai la ceea ce ştim (cunoştinţe factuale), ci şi la ceea
ce ştim să facem (cunoştinţele procedurale), atunci putem să considerăm că o persoană care are un volum
al cunoştinţelor mai ridicat decât al alteia este mai inteligentă decât aceasta din urmă. Însă, pentru a putea
face această comparaţie, trebuie să fim siguri că respectivele persoane nu diferă între ele din alte puncte
de vedere. În realitate, nu este deloc uşor a măsura volumul cunoştinţelor cuiva.
 Viteza gândirii
Oamenii diferă între ei şi prin rapiditatea reacţiilor lor. Faptul că cineva care posedă aceleaşi
cunoştinţe ca şi cei din jur reuşeşte să gândească mai repede, denotă uşurinţă în manipularea informaţiilor
şi aceasta îi asigură succesul.
 Cum facem faţă situaţiilor noi
Oricât de multe am învăţa sau am şti, lumea în care trăim ne oferă destule surprize, ne pune adesea
în situaţii pe care nu le putem anticipa.De exemplu, într-o excursie, s-a rupt banda casetei cu muzica
preferată a grupului. Neavând nimic de lipit, una dintre fete a avut ideea salvatoare de a folosi lacul de
unghii pentru a lipi banda magnetică. Rezolvările situaţiilor neprevăzute sunt considerate a fi cele mai
reprezentative pentru definirea comportamentului inteligent. O persoană este cu atât mai inteligentă cu cât
îşi foloseşte propriile resurse mai eficient.
 Succesul şcolar
În general, succesul şcolar este considerat a fi o măsură a inteligenţei, un anume fel de
recunoaştere oficială a acestei calităţi. Astfel, cu cât cineva are un succes mai mare în şcoală, cu atât este
considerat a fi mai inteligent.Dar nu întotdeauna succesul şcolar se corelează cu performanţele practice ale
unei persoane. Există numeroase exemple de persoane care nu au avut rezultate strălucite la şcoală, dar
care au dovedit ulterior o inteligenţă remarcabilă. Invers, întâlnim şi situaţii în care elevi strălucitori, şefi
de promoţie, s-au dovedit ulterior a fi profesionişti slabi.
 Rolul societăţii
Pentru africani, o inteligenţă ridicată s-ar putea motiva prin posedarea unor aptitudini de vânătoare
deosebite sau cunoaşterea unor tehnici speciale de supravieţuire.
Pentru europeni, inteligenţa presupune şi folosirea adecvată a sistemului de transport în comun sau
integrarea într-o categorie socio-profesională bine cotată. În ambele situaţii, observăm că termenul de
inteligenţă se referă la folosirea eficientă a resurselor mediului în care trăim sau la obţinerea unui statut, a
unei poziţii faţă de ceilalţi membri ai societăţii.
Testele de inteligenţă cuantifică un coeficient de inteligenţă (C.I./I.Q.) ca raport între vârsta
mintală (numărul de probe rezolvate dintr-un test de inteligenţă) şi vârsta cronologică (biologică). Cea
mai cunoscută este scara WECHSLER pentru adulţi şi copii, care cuprinde un număr de sarcini specifice
vârstei subiectului.
I.Q.= (V.M./V.C.)x 100
I.Q.=100 exprimă un nivel mediu al inteligenţei şi consideră că cei mai mulţi oameni au I-Q apropiat
acestei cifre.
După o scară a inteligenţei folosită astăzi, indivizii umani pot fi grupaţi astfel, în funcţie de I.Q. :
 0-25 = idiot
 25-50 = imbecil
 50-70 = debil mintal
 70- 80 = intelect de limită
 80-100 = normal
 100-120 = superior
 120 – 140 = excepţional
 Peste 140 = supradotat
Într-o populaţie normală, în funcţie de rezultatele la testele de inteligenţă, oamenii se grupează
după o curbă având formă de clopot, numită curba lui Gauss:
 2% = întârziere mintală
 14 % = intelect de limită
 68% = normalitate
 14% = superiori
 2% = supradotaţi
Putem concluziona că omul inteligent nu numai că se adaptează raţional la situaţiile de viaţă, dar
reuşeşte să adapteze împrejurările la cerinţele sale, adică să le transforme, descoperindu-le şi adăugându-
le noi dimensiuni. Inteligenţa nu se afirmă numai prin înalta funcţionare a intelectului, ci antrenează
întreaga personalitate ( ea presupune imaginaţie, interese de cunoaştere, pasiuni, concentrarea atenţiei,
memorie, voinţă, vocabular bogat, cunoştinţe şi deprinderi etc).
Caracterul
Definiţie şi caracterizare
Atunci când ne împrietenim cu cineva, când intenţionăm să construim o legătură afectivă mai
consistentă,să ne căsătorim, vrem să ştim ce fel de om este persoana în cauză. În acest sens, ne
întrebăm ce caracter are, care-i sunt atitudinile, după ce valori îşi orientează comportamentul. Altfel
spus, încercăm să-i construim un portret psihologic individual şi specific, să surprindem un nucleu de
trăsături esenţial pentru personalitatea acestuia, în ansamblul ei.
Cineva întinde unui sărac o monedă.Un elev ajută o bătrână să urce în tramvai.Un şofer părăseşte
locul accidentului pe care l-a comis.Toate acestea constituie fapte de conduită pe care le întâlnim
frecvent în viaţa cotidiană. Pe baza lor, aproape involuntar, facem deducţii cu privire la însuşirile de
personalitate ale celor care le-au produs. Spunem despre prima persoană că este miloasă, generoasă,
despre elev că este bine crescut şi politicos, iar despre şofer spunem că a dat dovadă de laşitate şi
lipsă de responsabilitate.
Situaţiile descrise exprimă acţiuni singulare care pot să nu fie definitorii pentru însuşirile de
personalitate ale celor implicaţi.Unui psiholog îi sunt necesare mai multe fapte de conduită pentru a
putea face generalizări asemănătoare celor de mai sus. Ceea ce ne interesează acum este faptul că
însuşirile descrise nu ne spun nimic despre dinamismul sau energia persoanelor în cauză, despre
nivelul aptitudinilor, ci ne arată cum se comportă ele în relaţiile cu semenii şi valorile după care se
conduc.
Însuşiri precum generozitatea, modestia, politeţea, simţul răspunderii, laşitatea, egoismul, hărnicia,
lenea, constituie trăsături caracteriale.
Termenul caracter provine din limba greacă unde însemna „tipar”, „pecete”. Plecând de aici, unii
psihologi definesc caracterul drept un mod de a fi, un ansamblu de însuşiri psihice caracteristice
pentru un individ. Această definiţie este mult prea largă, ea acoperind mai curând conceptul de
personalitate decât pe cel de caracter. Termenul de caracter are un înţeles special chiar şi în limbajul
cotidian. Când spunem despre cineva că este „un om de caracter” sau, dimpotrivă, că este „un om
lipsit de caracter”, avem în vedere o serie de însuşiri care au o semnificaţie morală şi interindividuală.
Caracterul desemnează ansamblul însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu
semenii săi şi valorile după care se conduce.
Caracterul nu se poate defini fără referire la valorile morale.El reprezintă profilul psihomoral al
omului şi se dezvăluie, cu deosebire,în faptele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi, cu grupul din care
face parte o persoană.Trăsăturile caracteriale exprimă moduri constante, stabilizate de conduită şi nu
comportamente întâmplătoare, accidentale sau situaţionale. Nu poţi spune despre un elev că este
mincinos numai pe baza faptului că, într-o situaţie oarecare, a ascuns părinţilor nota proastă pe care a
luat-o la teză.Cunoscând trăsăturile caracteriale, putem prevedea, cu o anumită probabilitate,
comportarea viitoare a unei persoane.Putem prevedea dacă va fi sau nu punctual la întâlnirea fixată,
dacă ne va face sau nu un serviciu, dacă ne va spune adevărul cu privire la faptele săvârşite.
Caracterul se formează pe parcursul vieţii ca urmare a integrării omului într-un sistem de relaţii
sociale, prin interiorizarea valorilor promovate de familie, grup de prieteni, societate, prin însuşirea
unor modalităţi de comportament.
În formarea trăsăturilor de caracter un rol important îl are familia, prin modelele de conduită pe
care le oferă, prin exigenţele normative ce le instituie mai mult tacit, precum şi prin valorile pe care le
asumă şi după care se conduce.Copilul preia aceste valori şi modele de conduită pentru că ele vin de
la persoane care sunt semnificative pentru el şi au o anumită autoritate în grupul familial.
Intervine apoi mediul şcolar, grupul de prieteni, mediul social.Integrat în aceste relaţii, copilul
găseşte un sistem de norme, valori şi modele de comportament la care caută să se adapteze.El şi le va
asuma selectiv, în funcţie de recompensele sau sancţiunile grupului.Dacă sunt aprobate de grup,
atunci individul va avea tendinţa de a se conforma şi a le respecta. Dacă, dimpotrivă, sunt
dezaprobate de grup, individul le va evita, dacă nu chiar respinge.Din acest motiv, educaţia trebuie să
creeze un mediu în care elevul să fie ferit de a alege comportamente indezirabile din punct de vedere
moral şi social.
Caracterul este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincţiei dintre bine şi rău. Omul poartă
o responsabilitate morală pentru felul cum se comportă.
Analiza structurală a caracterului

În componenţa caracterului intră un ansamblu de atitudini şi trăsături, proprii subiectului,
exprimate de acesta în mod constant în comportamentul său.
Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii ce implică
reacţii afective,cognitive şi comportamentale.
Definitorie pentru ceea ce numim atitudine este referinţa implicită sau explicită la valori. Valorile
servesc drept standarde abstracte, principii care organizează şi controlează atitudinile.
Atitudinea reprezintă componenta fundamentală a caracterului, care rezultă din relaţiile pe care
individul le stabileşte cu societatea şi se exprimă printr-un mod specific de a fi, de a se comporta în
situaţii diferite. Ea reprezintă o poziţie, un invariant pe care omul se sprijină pentru a răspunde
solicitărilor mediului.Atitudinea este o modalitate de a reacţiona verbal sau comportamental în mod
personal la problemele curente de viaţă.
Psihologul ANDREI COSMOVICI consideră că atitudinea este întotdeauna expresia unui motiv şi
că această atitudine poate ascunde motive foarte diferite. De aceea,mai importante sunt motivele care
determină atitudinile.O persoană poate fi binevoitoare cu noi pentru că este bine crescută, fără a avea
un motiv special, dar o poate face şi pentru că doreşte să ne ceară în schimb un serviciu.
Alături de atitudini, care exprimă orientarea persoanei, în componenţa caracterului intră şi
trăsăturile de voinţă care asigură traducerea în fapt a intenţiilor şi mobilizarea resurselor
personalităţii pentru a face faţă solicitărilor.Trăsăturile de voinţă constituie componenta executorie a
caracterului.
Cele două componente (orientativă şi executorie) pot cunoaşte grade diferite de dezvoltare.Când
componenta orientativă este mai dezvoltată, individul ştie ce trebuie să facă, dar nu are impulsul
voluntar de a duce la bun sfârşit cele exprimate ca intenţie. Când componenta voluntară este mai
dezvoltată, se vorbeşte de un caracter dominat de voinţă, mai puţin preocupat de orientările
atitudinale.
Nu orice trăsătură de caracter reprezintă o atitudine, ci este necesar ca trăsătura în cauză să fie
definitorie, esenţială, durabilă (să determine un mod constant de manifestare a individului), asociată
cu o valoare morală şi exprimată cu o anumită intensitate.
În psihologia românească, atitudinile care formează structura caracterului au fost sistematizate în
trei grupe:
1. atitudini faţă de ceilalţi oameni: este vorba de gradul de deschidere faţă de cei din jur,
exprimându-se prin gradul de preţuire, respect, stimă, dragoste faţă de ceilalţi, faţă de om în general.
La un pol pozitiv pot fi amintite atitudini precum:omenia, altruismul, recunoaşterea valorii celorlalţi,
loialitatea, sinceritatea, cinstea, spiritul de răspundere etc, iar la un pol negativ intoleranţa,
invidia,egoismul, laşitatea, linguşeala.
2. atitudini faţă de sine: se referă la faptul că fără o cunoaştere de sine nu ne putem compara cu
ceilalţi şi nu ne putem cultiva propria individualitate. La un pol pozitiv pot fi enumerate atitudini
precum încrederea în forţele proprii, modestia, demnitatea, spiritul autocritic, iar la cel negativ
sentimentul inferiorităţii, orgoliul, îngâmfarea, aroganţa.
3. atitudini faţă de muncă, faţă de activitate: se referă la înţelegerea de către individ a necesităţii
de a desfăşura o activitate utilă, de a-şi pune în valoare aptitudinile.Spiritul de iniţiativă, sârguinţa,
disciplina, conştiinciozitatea, hărnicia, se plasează la un pol pozitiv, în timp ce lenea, intoleranţa,
nepăsarea, sunt situate la un pol negativ.
Alte clase de atitudini:
- atitudini culturale
- atitudini faţă de familie
- atitudini faţă de natură
- atitudini privind societatea în ansamblul ei
Pentru a schiţa într-adevăr portretul psiho-moral al unei persoane, este necesar să fie luate în
calcul şi trăsături voluntare de caracter precum: fermitatea, perseverenţa, stăpânirea de sine,
curajul, bărbăţia, spiritul hotărât, eroismul.
Toate trăsăturile de caracter sunt în interacţiune, ele nu sunt izolate unele de altele. Ele se
organizează şi se ierarhizează într-un sistem mai mult sau mai puţin unitar,formând trăsături
individuale de caracter, specifice fiecărei persoane în parte, şi trăsături comune,care îi aseamănă pe
oameni şi în virtutea cărora pot fi comparaţi unii cu alţii.
G. W. ALLPORT („Structura şi dezvoltarea personalităţii”) arată că trăsăturile individuale sunt de
trei tipuri:
- cardinale ( 1-2 trăsături care domină şi controlează pe toate celelalte, cu semnificaţie majoră pentru
viaţa oamenilor)
- principale (10-15 trăsături destul de evidente,recunoscute la individ ca fiindu-i caracteristice,
controlând un număr mare de situaţii obişnuite,comune)
- secundare (sute sau mii, slab exprimate, şi deseori negate de subiect)
Deoarece ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor în sistem este principala particularitate a
sistemului caracterial, o bună definire a portretului caracterial presupune precizarea unor caracteristici
precum:
- unitatea caracterului : se referă la a nu modifica, în mod esenţial,conduita, din motive de
circumstanţe;
- expresivitatea caracterului: se referă la nota specifică pe care i-o imprimă trăsăturile dominante;
- originalitatea caracterului : se referă la coerenţa lăuntrică care rezultă din modul unic de
armonizare a trăsăturilor cardinale cu cele principale şi cele secundare; este nota distinctivă a
persoanei în raport cu alte persoane;
- bogăţia caracterului: este dată de multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu semenii;
- statornicia caracterului: se referă la manifestarea constantă, în conduită, a trăsăturilor
caracteristice;
- plasticitatea caracterului : capacitatea de restructurare, de evoluţie în raport cu noile cerinţe;
- tăria de caracter: forţa cu care sistemul caracterial îşi apără unicitatea.
Caracterul este expresia întregului sistem al personalităţii. El are un rol important în
adaptarea şi integrarea individului în viaţa socială.
Trăsături caracteriale negative

Minciuna: acoperă o gamă largă de Capriciul: reprezintă un defect al Încăpăţânarea: constă în
comportamente, pornind de la o voinţei şi caracterului manifestat rezistenţa sau opoziţia
opţiune non-conformistă între mai ales prin refuzul ascultării pe individului la ceea ce i se cere să
realitate şi ficţiune, până la abaterea cei mari.Are la bază o slabă facă, este sfătuit sau rugat. Se
deliberată şi conştientă de la dezvoltare a inhibiţiei interne şi un invocă, de obicei, un „aşa vreau
valorile dezirabile. Dacă până la psihic labil (sistem nervos slab), eu”, fără însă să existe răspuns la
vârsta de 6-7 ani, lumea copilului printre cauzele sale putând fi întrebarea „de ce?”. Oricare ar fi
este o lume în care realul şi enumerate: răsfăţul, alintul, forma sa, are la bază greşeli de
imaginarul nu sunt clar delimitate, îngăduinţa exagerată, satisfacerea educaţie, fixate pe un fond
iar în această măsură trebuie să se tuturor dorinţelor. Se manifestă temperamental.
facă o diferenţă între ceea ce este prin fluctuaţii ale dispoziţiei
fabulaţie şi ceea ce este minciună, afective, ţipete, utilizarea de
după această vârstă utilizarea cuvinte urâte, izbucniri afective,
minciunii se datorează unor cauze etc
precum: frica de pedeapsă,
interdicţia unor activităţi, dorinţa de
a ieşi în relief, o suferinţă afectivă,
o dizarmonie a personalităţii etc.
Creativitatea
Conceptul de creativitate
Creativitatea nu este o trăsătură psihică autonomă, ci este rezultanta organizării optime a unor
factori de personalitate diferiţi.
A crea înseamnă a produce (a genera) ceva nou în raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual,
banal. Noutatea este şi ea evaluată gradual, după cote de originalitate.Cota de originalitate
corespunde distanţei dintre produsul nou şi ceea ce preexistă ca fapt cunoscut şi uzual în domeniul
respectiv.
Atributul de creativ semnifică nota de originalitate în activitate şi în produsele acesteia.Despre
însuşi subiectul care se exprimă şi întreprinde o activitate se spune că este mai mult sau mai puţin
creativ.
Termenul de creativitate este foarte general şi a fost introdus în psihologie în 1937 de către
G.W.ALLPORT pentru a depăşi limitele vechiului termen de talent.În timp ce talentul este atributul
unei categorii mici de persoane,creativitatea este atributul oricărei persoane. Între conceptele de
creativitate şi talent nota comună este cea de originalitate. Dovedeşte talent cel ce demonstrează o
pregnantă originalitate.Deci talentul corespunde creativităţii de nivel superior.Toţi oamenii sunt în
diverse grade creativi, dar numai unii dintre ei sunt talentaţi.
Creativitatea se defineşte ca un complex de însuşiri şi aptitudini care, în condiţii favorabile,
generează produse noi şi de valoare pentru societate.
Structura creativităţii
La creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu senzaţiile şi percepţiile şi îmcheind

cu afectivitatea şi voinţa.Este deci o proprietate a întregului sistem psihic uman.
În psihologia românească se cultivă modelul bifactorial al creativităţii (PAUL POPESCU-
NEVEANU) . Cele două categorii de factori sunt:
- vectorii sunt stări şi dispozitive cu rol de energizare şi direcţionare a activităţii, ei având fie un
sens pozitiv, de incitaţie, fie un sens negativ, de respingere, de frânare, de îndepărtare a subiectului de
la realizarea unui produs original.
Vectori creativi (pozitivi) Vectori mai puţin creativi (negativi)
trebuinţele de creştere trebuinţe homeostazice
motivaţia intrinsecă motivaţie extrinsecă
nivelul ridicat al aspiraţiei niveluri scăzute de aspiraţie
interese puternice, angajare în activitate/profesie absenţa sau intensitatea scăzută a intereselor
stabilitate şi maturitate emoţională lipsa de stabilitate şi maturitate a emoţiior
atitudini creative:iniţiativă, receptivitate faţă de atitudini rutiniere: tendinţa spre imitarea de
nou, dorinţă de schimbare, disponibilitate faţă de modele, opacitate la nou, rezistenţa la schimbare,
asumarea riscurilor,încrederea în propria neîncrederea în forţele proprii, delăsarea,
persoană şi în alţii, independenţă în evaluare şi încăpăţânarea, dependenţa de autoritate,
autoevaluare, nonconformism intelectual şi conformism intelectual, teama de a formula
profesional, tendinţă de a problematiza, probleme, intoleranţa la ambiguitate şi
curiozitate, respect pentru nou şi valoare etc. contradicţii, respect exagerat faţă de tradiţii etc.
- operaţiile sunt cele care realizează efectiv activităţile.Ele pot fi

operaţii creative : sisteme operatorii de tip deschis, bazate pe operaţii euristice, pe procedeele
imaginaţiei, pe descoperire şi invenţie;
operaţii noncreative: operaţii rutiniere, automatizate, bazate pe algoritmi, care nu sunt
generatoare de noi idei
Operaţii generatoare de nou Operaţii rutiniere

procedeele euristice procedeele algoritmice
procedeele imaginaţiei absenţa procedeelor imaginaţiei în activitate
memorie flexibilă fidelitatea excesivă a memoriei
gândire divergentă, fluidă gândire convergentă, cristalizată
forţă intelectuală pentru argumentarea propriilor
capacităţi slabe de susţinere a propriilor idei
idei
libertate în exprimare şi spontaneitate „limbă de lemn”
aptitudini speciale puternic dezvoltate aptitudini speciale slab dezvoltate
Niveluri şi stadii ale creativităţii
Ca proprietate general umană, creativitatea se manifestă în forme diferite, pe niveluri ierarhice

distincte. Potrivit lui C.W.TAYLOR pot fi diferenţiate următoarele niveluri de creativitate:
1. creativitatea expresivă: se manifestă liber şi spontan în special în desenele sau construcţiile
copiilor mici sau în activitatea curentă (în mimică, gesticulaţie sau vorbire), persoana nefiind
preocupată de obţinerea unor produse utile sau valoroase;
2. creativitatea productivă: decurge din modalitatea originală de dezvoltare a proceselor psihice,
ceea ce imprimă personalităţii o notă distinctivă. Un olar sau o ţesătoare produc obiecte a căror formă
se realizează conform unei tradiţii, unor tehnici consacrate, aportul personal fiind redus;
3. creativitatea inovativă: combinarea şi recombinarea ingenioasă a unor elemente deja cunoscute,
astfel încât se obţine un nou produs; o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”;
4. creativitatea inventivă: se caracterizează printr-un nivel de originalitate, astfel încât produsele
obţinute transformă fundamental domeniul pe care se manifestă.Este vorba de inventatori, acele
persoane care reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei teorii controversate;
5. creativitatea emergentă: presupune un mare grad de originalitate şi este caracteristica „geniului”,
a omului care aduce schimbări radicale, revoluţionare, într-un domeniu, şi a cărui personalitate se
impune de-a lungul mai multor generaţii. Este nivelul suprem al creativităţii.
Psihologul englez G.WALLAS stabileşte patru stadii ale procesului creaţiei:
1. stadiul pregătitor – constă în informare, documentare şi experimentare, fiind o fază obligatorie a
actului creator, coştientă şi de lungă durată. În legătură cu apariţia unei intenţii, se produce o
mobilizare a subiectului şi intervin analize, strângeri de materiale,schiţări de planuri, experimente
mintale;
2. stadiul incubaţiei (gestaţia, germinaţia) se desfăşoară la nivel subconştient sau chiar inconştient,
fiind etapa în care ideile se structurează într-o manieră nouă;
3. stadiul iluminării, al inspiraţiei (al intuiţiei): când apare „ideea fericită”. Este vorba de apariţia
în conştiinţă a soluţiei noi. Ea se poate produce după o activitate intensă, dar şi după pauze
îndelungate sau chiar în somn;
4. faza verificării: este faza în care se realizează elaborarea finală a soluţiei după intenţiile autorului.
De cele mai multe ori, soluţiile sunt verificate pentru a fi comunicate şi altor persoane.
Aceste faze se întrepătrund, desfăşurarea lor în timp fiind de scurtă durată, în unele acte creatoare
ele fiind atât de scurte, încât nu pot fi identificate ca atare.
Pregătirea implică motivaţie puternică şi orientare consecventă către scop, astfel încât subiectul
să fie permanent, conştient sau inconştient, preocupat de respectivele probleme şi să selecţioneze
materiale, să urmărească ipoteze etc. Astfel, tema preocupărilor sale va germina şi în spaţiul
inconştient. Trebuie deci să se rezerve un timp pentru incubaţie, dar să se întreţină interesul pentru
tema respectivă prin reveniri conştiente. În momentele de intuiţie este bine ca cele ce ne apar în
minte, ca rezultat al inspiraţiei, să fie notate, reţinute, pentru a nu dispărea în noaptea uitării. În
sfârşit, elaborarea efectivă nu se mai produce ca de la sine, ci necesită eforturi susţinute pe mari
intervale de timp. Fără elaborare, nu se trece la creativitatea de produs.
UNITĂŢILE 6.-7.
COMUNICARE ŞI LIMBAJ
Orice persoană vorbeşte şi scrie pentru a le transmite celorlalţi ceea ce gândeşte, simte, doreşte în
legătură cu situaţii diferite. Ea dialoghează construind argumente pro sau contra pentru a lămuri o
situaţie, rosteşte cuvinte, propoziţii pentru a-şi dirija propriile acţiuni sau pe ale altora. Foloseşte un ton
diferit pentru a se adresa profesorului, colegului, prietenului sau prietenei (ton care îi trădează dispoziţia
emoţională), recurge involuntar sau voluntar la jocuri de cuvinte, scrie în jurnalul personal sau îi
împărtăşeşte unui prieten apropiat frământările proprii şi astfel se descarcă nervos. Aceste situaţii în care
o persoană acţionează într-un anume mod, folosind ca instrument limbajul, subliniază rolul extrem de
important al acestuia în viaţa noastră.
Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii. Ea implică transmiterea,
intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de
indivizi receptori.
Cea mai simplă schemă de comunicare între două persoane cuprinde următoarele componente:
- emiţătorul - cel care produce şi transmite mesajul
- codul – un sistem de semne prin care se semnifică ceva, adică se recepţionează sau transmite un
mesaj informaţional (mesaje orale sau mesaje scrise)
- canalul de comunicare – veriga care mijloceşte ajungerea mesajului de la emiţător la destinatar
(mediul aerian, cablul telefonic, apa)
- mesajul
- receptorul sau destinatarul - cel care recepţionează mesajul
- conexiunea inversă de la destinatar la emiţător
Comunicarea poate fi analizată în funcţie de trei indicatori:
a) promptitudine - rapiditatea emiterii sau a transmiterii mesajului
b) fidelitate – corectitudinea transmisiei mesajului
c) completitudine – raportul dintre volumul informaţiei emise şi volumul informaţiei
recepţionate (ajunse la destinatar)
Comunicarea poate fi apreciată şi în funcţie de modul în care se realizează cele trei laturi ale
informaţiei şi anume:
a) latura cantitativă (statistico-matematică) – este condiţionată de numărul evenimentelor (obiectelor)
la care se referă mesajul (pentru a avea o cantitate de informaţie este necesar să existe minimum două
obiecte distincte) şi de frecvenţa lor de apariţie;
b) latura semantică (de conţinut) – exprimă legătura dintre mesaj şi obiectul sau evenimentul despre
care se informează; aceasta se consideră realizată dacă, în urma recepţionării mesajului (de exemplu
„afară plouă”), destinatarul se raportează sau înţelege acelaşi lucru ca şi emiţătorul;
c) latura pragmatică (utilitară) – exprimă legătura mesajului cu stările de necesitate ale destinatarului.
În anumite transmiteri de informaţii, expeditorul şi destinatarul îşi schimbă succesiv poziţia,
realizând dialogul. Dialogul este un schimb de mesaje sau cooperare privind rezolvări de probleme,
creativitate, etc.
În procesul de comunicare se face apel la coduri de diverse tipuri.
Individul uman utilizează un sistem de coduri numit limba. Limba este suportul şi
instrumentul comunicării. Ea este , în general, înţeleasă ca un ansamblu de semne cu ajutorul cărora
comunică oamenii într-o societate. În alcătuirea sa se recunosc un sistem de cuvinte (vocabular) şi
regulile de combinare a acestora (gramatica). Ambele componente sunt gata constituite într-o societate,
indiferent de aportul individului.
Limba este un sistem complex de semne, simboluri şi reguli gramaticale.
În mod curent ne referim la limba naturală, înţeleasă ca un sistem de semne adoptat de o
comunitate, având un pronunţat caracter social şi istoric. Limba naturală este ceea ce copilul învaţă de la
adulţi în experienţa cotidiană. Cuvintele oricărei limbi sunt doar semne, ţinând locul unor obiecte, fiinţe,
fenomene, acţiuni.
Obiect de studiu al psihologiei este limbajul. Limbajul este activitatea de comunicare
interumană realizat prin intermediul limbii şi al tuturor resurselor ei.
Forma de bază, naturală şi concretă a limbajului este vorbirea sau limbajul oral. Activitatea de
comunicare se învaţă treptat şi sistematic.
Mecanismele vorbirii includ trei categorii de componente:
a) energetice - aparatul respirator şi sistemul muscular aferent acestuia, îndeosebi
diafragma;
b) fonatoare – corzile vocale fixate în laringe;
c) de rezonanţă – muşchiul limbii, buzele, în general cavitatea bucală şi nazală
Acestora li se adaugă auzul fonematic care este legat de însuşirea limbajului prin imitaţie şi
îndeplineşte un rol important în controlul şi coordonarea pronunţării cuvintelor.
Funcţiile limbajului:
a) Funcţia de comunicare - asigurarea transmiterii informaţiei de la o persoană la alta.
Emiţătorul traduce ideile în anumite cuvinte şi propoziţii sau, în cazul radio-ului, le transformă în
impulsuri electromagnetice - proces ce poartă numele de codare. Semnalele sonore (în cazul vorbirii) ori
sub forma undelor hertziene, sunt transmise prin atmosferă la receptor (în cazul telefoniei, ele se transmit
prin cabluri). Mediul prin care ele se propagă poartă denumirea de canal. Receptorul decodează mesajul,
adică traduce semnalele într-o succesiune de idei. Decodarea (ca şi codarea) presupune un repertoriu
comun, adică o serie de cunoştinţe având aceleaşi semnificaţii, atât pentru emiţător, cât şi pentru
receptor.
Se subliniază limitarea canalului: nu se pot transmite oricâte mesaje într-o secundă. în cazul
lecturii rapide, se pot citi până la 300 - 400 cuvinte pe minut. În vorbire, ritmul este mai mult sau mai
puţin diminuat, în funcţie de natura textului. Când e vorba de relatarea unor întâmplări simple sau a unor
evenimente familiare, viteza exprimării poate fi destul de mare, dar dacă se expun idei sau argumente
noi, ritmul trebuie diminuat foarte mult, pentru că auditorul e nevoit să le asocieze cu multe alte noţiuni
cunoscute, să le compare cu fapte familiare lui pentru a le putea înţelege. Chiar dacă expunerea e foarte
clară şi înşiruirea perfect logică, totuşi conţinutul poate să apară ascultătorilor ermetic, confuz.
În al doilea rând, posibilităţile decodării sunt condiţionate de imaginile, noţiunile, ideile comune
persoanelor care comunică. Dacă există diferenţe importante între repertoriile emiţătorului şi
receptorului, transmiterea informaţiilor poate deveni imposibilă. Cu cât bagajul de informaţii este mai
asemănător, cu atât mai uşor se pot înţelege doi interlocutori. De aceea, un profesor trebuie să-şi
pregătească atent expunerea lecţiei în faţa unor copii, pentru că deosebirile, în ce priveşte volumul şi
calitatea cunoştinţelor, dintre el şi elevi sunt foarte mari, mai ales când aceştia au parcurs doar câţiva ani
de şcoală.
b) Funcţia cognitivă (omul transmite informaţii, capătă experienţă, prelucrează date)
c) Funcţia simbolic-reprezentativă – de substituire a unor obiecte, fenomene, relaţii, prin formule
verbale sau alte semne
d) Funcţia expresivă (de exprimare a unor idei, imagini, nu numai prin cuvinte, ci şi prin
intonaţie,ritmul vorbirii, pauze,accente, mimică, pantomimică, gestică)
e) Funcţia persuasivă (de convingere)- de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale
f) Funcţia ludică- jocurile verbale
Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani când învaţă limbajul, se joacă
repetând la nesfârşit un cuvânt sau inventând sonorităţi inexistente în limba lor maternă. Dar şi adulţii
utilizează termenii în joacă: rezolvarea de cuvinte încrucişate, jocuri de cuvinte (calambururi), căutarea
de rime s.a. Tot un fel de joacă este şi sporavăiala întreprinsă din plăcerea de a se auzi vorbind.
g) Funcţie de detensionare nervoasă, cathartică - se realizează prin modalităţi specifice care ţin de
tipurile de personalitate. De exemplu, a ţine un jurnal, spre a ne împărtăşi frământările, are şi rostul de a
ne linişti şi a ne ordona astfel ideile.
Formele limbajului
Distingem mai întâi limbajul activ – ne referim la iniţiativa în comunicare, la procesul de
pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris (subiectul în cauză ia iniţiativa unei conversaţii şi trece
succesiv de pe poziţia de receptor pe cea de emiţător), şi limbajul pasiv – recepţionarea de mesaje şi
descifrarea lor, înţelegerea limbajului ( subiectul se menţine permanent pe poziţia de receptor- audierea
unei conferinţe, citirea unei cărţi).
De regulă, limbajul pasiv îl precede pe cel activ şi este mai bogat decât acesta, copilul percepând
şi înţelegând limbajul oral al adultului înainte de a putea produce independent cuvintele.
Mai putem vorbi apoi de două mari forme ale limbajului: limbajul extern, cel prin care
comunicăm cu semenii noştri şi limbajul intern, însoţitor nedespărţit al gândirii abstracte, desfăşurându-
se aproape fără întrerupere cât suntem în stare de trezie.
Limbajul extern poate fi oral sau scris.

Limbajul oral este modul natural şi primordial de realizare a limbajului verbal în general. El are
avantajul că este acompaniat de alte elemente extraverbale precum gestica şi mimica, intonaţia, timbrul,
etc, care facilitează recepţia şi înţelegerea mesajului. Limbajul oral este dialogat, când luând cuvântul,
alternativ, schimbăm tot felul de păreri cu una sau mai multe persoane, monologat ( subiectul vorbitor se
va afla numai în rolul de emiţător), atunci când o persoană se adresează unui auditor tăcut (în cazul
lecţiilor, conferinţelor sau al discursurilor )şi sub formă de colocviu. Monologul pune probleme mai grele
vorbitorului, pentru că acesta nu poate controla în orice moment dacă auditorul a înţeles exact ceea ce i s-
a comunicat. El se ajută observând reacţiile mimice, atenţia celor cărora li se adresează. În cazul
exprimării scrise, lipseşte acest control nonverbal, cel ce scrie fiind nevoit să dea toate precizările
necesare, ţinând cont de nivelul cultural al adresantului, pentru a nu apărea confuzii sau greşeli în modul
de interpretare a textului.Fiind destinat unui receptor absent în momentul dat sau unuia necunoscut,
limbajul scris trebuie să fie corect alcătuit structural-logic, să fie explicit (neexistând elemente care să
suplinească unele cuvinte sau să întregească altele), să fie complet ( să conţină întreaga cantitate de
informaţie care se doreşte să se comunice ), să fie accesibil ( formulările să fie clare, neambigui şi
simple).
Limbajul intern (se desfăşoară în sfera mentală) este o continuă comentare a situaţiilor ce se
ivesc, a intenţiilor şi a mijloacelor ce pot fi utilizate în atingerea scopului urmărit. El se dezvoltă prin
interiorizarea treptată a dialogurilor şi controverselor exterioare desfăşurate în realitate. Evoluţia
limbajului interior este lentă, el ajungând la maturitate abia o dată cu vârsta adolescenţei.
Limbajul intern are mai multe forme:
 automatizată – desfăşurată în baza deprinderii;
 pasivă – implicată în ascultare şi înţelegere;
 anticipativă – prin care se planifică vorbirea orală sau scrisă;
 vorbire internă – ca modalitate desfăşurată de limbajul intern.
În funcţie de numărul de persoane care participă la comunicare:

interpersonală – participă două persoane, primeşte deseori nuanţe intime sau profesionale,
convenţionale când interlocutorii se cunosc mai puţin.
de grup – reglată de optica generală, este deci supraindividuală.
Aceasta poate fi:
- intergrup – între mai multe grupuri;
- intragrup – în cadrul aceluiaşi grup.
În funcţie de instrumentele folosite poate fi:
verbală
nonverbală
În funcţie de prezenţa sau absenţa obiectivelor:
incidentală – subiecţii oferă informaţii despre statut, rol, aspiraţii, fără a avea această intenţie;
consumatorie – este expresia unor stări, subiectul vrea să-şi exteriorizeze starea afectivă, nu să
furnizeze informaţii; este un schimb cu celelalte persoane din plăcere, pentru a trece timpul.
instrumentală:
- urmăreşte modificarea conduitei celorlalţi;
- are întotdeauna un scop;
- este de tip utilitar;
- are cel mai mare efect, celălalt este „obiect” de valorificat;
comuniune:
- motivată de bucuria de a fi împreună;
- vizează atmosfera creată.
UNITATEA 8.
COMUNICARE NONVERBALĂ
1. Semnificaţia gesturilor, posturii, proximitate, spaţiu personal, poziţia corpului, atingere
2. Expresii faciale: categoriile Osgood (fericire, surpriză, teamă, tristeţe, furie, curiozitate, dezgust)
3. Paralimbaj (tonul şi ritmul vocii, flux verbal, contact vizual, emoţii)
Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea şi utilizarea
informaţiilor, fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării. Prin comunicare
omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele şi structurile sociale îşi menţin
stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin intermediul reţelelor de comunicaţie disponibile.
Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia cel mai
elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător, care utilizând un limbaj codifică un
mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primeşte mesajul îl
decodifică şi îi înţelege sensul. Există de asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit, fiind
vorba de feedback.
Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale:
- comunicarea verbală
- comunicarea non-verbală.
Fiecare categorie poate avea două subgrupe:
- comunicare într-un sens
- comunicare în ambele sensuri (cu feedback)
Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de semnificaţii în
societate şi reprezentând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană.
Prin comunicare nonverbală înţelegem: “interacţiunea umană bazată pe transmiterea de
semnale prin prezenţa fizică şi / sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio
culturală determinată”.
Însă în literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale
ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivă este abordat procesul de
transmitere a semnelor nonligvistice.
Deşi oamenii sunt educaţi să prefere cuvintele pentru a comunica, în procesul comunicării
interpersonale doar 7% din mesaj este verbal, în timp ce 93% din mesaj este transmis nonverbal, din
care: 38% este prin tonurile vocale şi 55% prin limbajul nonverbal, preponderent prin gesturi.
Limbajul trupului este cel mai vechi limbaj. Adesea este o mare discrepanţă între cuvintele
cuiva şi acţiunile sale fizice. De multe ori apar confuzii în receptarea unui mesaj. În asemenea situaţii,
mesajele verbale şi nonverbale sunt în conflict. De aceea, specialiştii recomandă să avem încredere în
mesajele nonverbale primite (adică ceea ce vedem), deoarece cuvintele pot fi manipulate, dar gesturile
sunt mai greu de controlat.
Comunicarea nonverbală este mai subtilă şi poate fi mai putin controlată, însă are ca rezultat
transmiterea unor informaţii despre stările emoţionale şi informaţiile personale pe care oamenii adesea
doresc să le ascundă de ceilalţi.
Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de informaţii despre
emitent, vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de sănătate, originea socială, geografică, starea
de spirit din acel moment. Informaţiile verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedee non-verbale
(gesturi, mimică,manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea
intenţiei vorbitorului.
Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel,1997):
- paralimbaj
- contact vizual
- expresii faciale
- postură
- gesturi
- atingere
- proximitate
- îmbrăcăminte
O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995)
- expresia feţei (zâmbet, încruntare)
- gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului)
- poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi)
- orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor)
- proximitatea (distanţa faţă de interlocutor)
- contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor)
- contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr)
- mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare)
- aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia)
- aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate)
- aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect vizual general)
TIPURI DE COMUNICARE NONVERBALĂ

comunicarea nonverbală denumită senzorială, deoarece se bazează pe ceea ce recepţionăm cu
ajutorul simţurilor văzului, auzului, mirosului, tactil şi gustativ ;
comunicarea nonverbală estetică (pictură, muzică, dans, imagine, etc) care are loc prin
intermediul diferitelor forme de exprimare artistică şi comunică diferite emoţii artistice ;
comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc)
şi a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau statut social
(gradele la ofiţeri, titulatura, decoraţiile, etc).
Paul Ekman a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale:
repetarea - spunem “da” şi dăm din cap de sus în jos, şi de jos în sus; spunem cuiva că adresa
căutată este pe o stradă la dreapta şi în acelaşi timp arătăm cu mâna încotro să se îndrepte;
substituirea - înlocuirea mesajelor verbale - o faţă posomorâtă ne spune că persoana în cauză
nu se simte bine ;
completarea - colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bună
decodificare a lor;
accentuarea / moderarea - punerea în evidenţă a mesajelor verbale, amplificarea sau
dimpotrivă diminuarea celor spuse: când scandăm sloganuri, ridicăm braţul şi arătăm pumnul; când
admonestăm un prieten expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat foarte rău;
contrazicerea - transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale; spunem că ne
bucurăm că ne-am întâlnit cu o persoană cunoscută dar privim în altă parte când îi întindem mâna, ne
văităm că nu avem din ce trăi, dar ne afişăm cu bijuterii sau haine foarte scumpe.
În lucrarea sa, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Septimiu Chelcea face referire la
ştiinţa construită de Ray L. Birdwhistell şi anume, kinezica, căreia Ray i-a dat semnificaţia de “studiul
mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale.” Deoarece
termenii ca “limbajul trupului” sau “limbajul corpului” sunt improprii abordării ştiinţifice a comunicării
nonverbale, autorul foloseste termenul de “mişcări ale corpului” atunci când se referă la semnalele
transmise cu ajutorul corpului (gesturi, postură).
În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu:
1. limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea presupune mai
multe stări: neştiinţa răspunsului la o întrebare, plictiseală, meditaţie,ascultare. Ascultarea nu este un
proces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modelele de
cunoaştere proprii, dar există şi posibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul ascultării,
ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea eficientă.
Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice:

- încurajarea celorlalţi
- obţinerea întregii informaţii
- ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi
- rezolvarea problemelor
- o mai bună înţelegere a oamenilor,
altfel spus, un bun ascultător câştigă:
- informaţie
- înţelegere
- receptare (ascultare) reciprocă
- cooperare
2. limbajul spaţiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de Edward Hall),
ştiinţă care studiază proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului şi modalităţile de folosire optimă a
acestor proprietăţi. Conform acestei ştiinţe, fiecare individ are tendinţa de a-şi marca imaginar un spaţiu
personal, considerându-l o prelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spaţiu îi creează disconfort
individului,îl lezează şi poate crea chiar stări conflictuale. În scopul evitării acestor situaţii,fiecare individ
îşi construieşte un spaţiu tampon între el şi celelalte persoane sau locuri, cu o anumită permeabilitate,
mărime sau formă, cu importante funcţii psihosociale: protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie etc.
Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte, fiecare având la rândul său două subzone, una
apropiată şi una îndepărtată:
Zona intimă – se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de 46 cm, fiind cea mai importantă şi
mai apărată de către om, fiind permis accesul doar celor apropiaţi- emoţional. Favorizează comunicarea
tactilă şi olfactivă. Subzona apropiată se întinde până la 15 centimetri de corp, ea fiind penetrată doar în
timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau luptă). Mesajele transmise în acest caz sunt puternic
colorate afectiv.
Zona personală – cuprinsă între 46 şi 122 cm, include o subzonă apropiată (46 – 75cm) în care intră
prietenii şi persoanele pe care le simpatizăm şi o subzonă îndepărtată dedicată indivizilor întâlniţi la
reuniuni prieteneşti ,oficiale ori ceremonii.
Distanţa asigură protecţia faţă de atingerea celorlalţi şi comunicarea verbală optimă, mesajul
olfactiv rămâne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limita extremă a zonei permite stabilirea
unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii).
Zona socială – cuprinsă între 122 şi 369 cm, include o subzonă apropiată (122 – 220cm) care presupune
comunicarea verbală clară, evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere şi o subzonă îndepărtată
(220 – 369 cm), care sugerează şi o distanţă ierarhică. Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu
totul speciale.
Zona publică – peste 360 cm, corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup mare de oameni, iar
comunicarea îşi pierde caracterul interpersonal. În acest caz volumul vocal al vorbitorului creşte în
timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare interlocutor, dar poate urmări recţia acestora.
Include şi subzona 360 – 75 cm în care se poate recepta optim reacţia publicului, după această distanţă
feedback-ul
diminuându-se progresiv.
Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi, indivizii adoptând un
comportament de autoapărare ale cărui reguli au fost enunţate de Allan Pease(1993):
1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti
2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora
3. Să păstrezi o expresie de jucător de poker, fără a afişa vreo emoţie
4. Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti cufundat în citirea lor
5. Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale trupului
6. În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Distanţele spaţiului personal variază şi în funcţie de factori sociali, culturali,demografici etc.
3. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de informaţii despre
vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe
care îl transmite. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul
vocii, ritmul sau fluenţa vorbirii. Toate acestea furnizează date extrem de utile despre calităţile psihice
ale vorbitorului şi despre starea în care acesta se află în momentul comunicării (nesiguranţă, anxietate,
nelinişte, furie, spaimă etc.)
În studiul comunicării nonverbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite
paralimbaj, în sensul de “împreună cu limbajul” şi nu “împotriva limbajului”, cum s-ar putea crede pe
baza analogiilor cu “parasolar” sau “paratrăznet” etc.
Elementele de paralimbaj constituie o altă componentă de bază a limbajului nonverbal. Ele
presupun utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite înţelesuri cuvintelor din
discurs. Tonul, ritmul şi volumul vocii pot fi folosite în aşa fel încât să îi atragă şi să îi convingă pe cei
care ascultă un discurs.
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm, agresiv, pedant,
nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să se folosească un ton calm
şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt importante, întrucât ele rup monotonia,
făcând ca expunerea să câştige în atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi
scăpată, rezultând o atenţie sporită din partea auditoriului.
Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele neaccentuate şi
frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se comunice.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel care ţine un
discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care îl ascultă. În
general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput ca o
agresiune de cei din jur.
4. Contactul vizual – are poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea semnelor interpersonale,
pentru că:
- multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul contactului vizual
pe care îl avem cu acestea
- este un puternic indicator al stărilor interioare
- are o mare putere de influenţare a sentimentelor
Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcţie de
circumstanţe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile. Durata medie a
privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste această limită putând fi interpretată ca un
act de agresiune şi determinând reacţii ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul de a privi este în relaţie
cu interesul acordat interlocutorului. Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului,
totodată acest contact denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. O durată mai mare a
contactului vizual presupune dorinţa de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o
relaţie de inamiciţie.
Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul vizual este cel oferit de dilatarea pupilei,
proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm în legătură cu persoana privită. Contactul vizual
îndeplineşte patru funcţii în comunicare:
1. reglarea fluxului conversaţiei
2. furnizarea de feed-back
3. semnalarea naturii relaţiei
4. exprimarea emoţiei
5.Expresia facială
Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feţei conferind o
mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente. Au fost distinse 21 de tipuri de
trăsături faciale (Paul Eckman, 1978), împărţite în trei grupe:
- statice (structura osoasă a feţei)
- mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relieful feţei)
- rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei)
Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care: temperament,inteligenţă,
emoţie, dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii.
Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute,
manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite, precum şi la persoane care nu
au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin învăţare. Emoţiile sunt astfel definite drept fenomene
psihologice şi comportamentale care:
a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii
b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii
c) au un debut brusc
d) au în general durată scurtă
e) sunt percepute ca reacţii involuntare
f) sunt prezente şi la alte primate
g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele individuale produse de ereditate
sau educaţie.
Emoţiile fundamentale au un număr variabil:
1. fericire
2. mirare
3. furie
4. tristeţe
5. dezgust
6. teamă
7. dispreţ (Eckman, 1984)
8. ruşinea
9. culpabilitatea
10. bucuria (Izard, 1990)
Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte,alcătuite din combinarea celor de bază
(gelozia = teamă + furie; anxietatea = teamă + culpabilitate + tristeţe + ruşine).
Aceste emoţii sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de mediul social şi cultural din care
provin, dar gradul de expresivitate facială variază.
Au fost astfel diferenţiaţi:
- internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă mare
- externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă.
Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii:
- conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor
- autoprezentarea într-o lumină favorabilă
- tendinţa de a înşela pe cineva
Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme:
- inhibarea reacţiei
- exagerarea reacţiei
- mimarea reacţiei contrare.
6. Atitudinile şi poziţiile corporale
Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a individului.
Astfel, modul în care stăm în picioare, stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit o serie de atitudini complexe,
printre care pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială,dorinţa de dominaţie, supunerea, ostilitatea, teama
etc.
7. Gesturile
Gesturile sunt modalităţi obişnuite de comunicare non-verbală a informaţiilor, având în cea mai
mare măsură semnificaţie universală. Totuşi, există gesturi cu o determinare culturală specifică,
caracteristice aşadar anumitor grupuri socioculturale.
Gestul poate fi deliberat (comunică ceva), spontan (rezonanţă a stărilor emoţionale) sau poate fi
simulat.
Gesturile se manifestă din copilărie, fiind expansive şi imitative, comunicarea prin gesturi fiind
asimilată înainte de cea verbală, ulterior învăţându-se gesturile implicate în conduitele civilizate, cele
legate de statusuri şi roluri sociale, reverenţioase, legate de relaţiile dintre sexe.
Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării (N. Stanton, 1995):
1. comunicarea informaţiei – completând înţelesul cuvintelor sau înlocuind discursul
2. comunicarea emoţiei
3. susţinerea discursului – corelându-se cu acesta

4. exprimarea imaginii de sine – cu diferenţe între intro- şi extrovertiţi
5. exprimarea prieteniei
8. Atingerea
Este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este considerată cea mai veche
formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este permisă extrem de selectiv. Dacă
mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt
interzise străinilor. Culturile occidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de
către anumite persoane, în anumite împrejurări, existând diferenţe privind vârsta, sexul,statusul social ori
gradul de apropiere al interlocutorului.
Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough,1987) :
1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură
2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate
3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse
4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect
5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop comunicarea, dar
transmit şi o serie de informaţii afective
În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei
bioenergetice.
9.Indiciile non-verbale ale comunicării
Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S.Orrel, 1997):
1. Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi exprimată şi verbal
2. Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea verbală
3. Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective
4. Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin comunicarea
5. Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care ne permit adaptarea
la anumite situaţii.
Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire,învăţământ, artă
dramatică şi medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative privind comportamentul non-verbal
sau stilul non-verbal de comunicare, de asemenea există corelaţii strânse şi între indicii non-verbali
utilizaţi în comunicare, precum şi între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Între nivelul
de pregătire,statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi numărul de gesturi utilizate
de ea pentru a transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură.
UNITATEA 9.
ARIE DE PREOCUPĂRI
1. Terminologie: factori, sănătate/boală, sanogeneză, traumă psihică, adaptare
psihofiziologică, exprimare, emoţii, pulsiune (instinct), imitaţie, identificare, simptome
psihosomatice (spasm, HTA, vertij versus mânie, agresivitate)
2. Relaţii asistent medical-pacient: interacţiune socială; afiliaţie ( proximitate fizică,
contact prin priviri, răspunsuri calde, prietenoase); autostimă şi egoidentitate (acceptarea
autoimaginii de către alţii şi acceptarea imaginii pe care o au alţii despre sine);
comunicarea diagnosticului de boală, empatie, motivaţia de a fi “pacient”
Factorii psihici în dinamica sănătăţii şi a bolii

„Boală”(morbus) nu este un concept univoc.K.Rothschuh propune să numim pathos, „boala” în
sensul în care o priveşte patologia (ştiinţa despre procese şi leziuni morbide),adică deviaţia obiectivabilă
de la normă. Pentru „boala” luată în sens clinic, termenul de largă circulaţie este de nosos . În sens
„personalist”, incluzând deci şi aspectul subiectiv al bolnavului (dar şi atitudinea sa faţă de propria
stare),boala se poate numi aegritudo. Hipocrate observă că „la tot ceea ce supără, i se spune boală”;
Rothschuh leagă noţiunea de boală de nevoia de a primi ajutor. Din punctul de vedere al bolnavului,
această nevoie are o întemeiere mai ales subiectivă;ajutorul medical nu este justificat la orice apel al
pacientului. Pacientul este cel care suferă (patiens).
„Sănătatea” este privită de către patolog ca o stare de integritate;de către clinician, ca o lipsă de
simptome;de către bolnav, ca o stare de bien-étre (valetudo).Sănătatea este starea în care funcţiile
necesare se îndeplinesc „insensibil sau cu plăcere”. Intrarea şi ieşirea din starea de boală poate fi privită,
din aceste trei puncte de vedere, sub forma a trei serii stadiale:
1.integritas- predispoziţie- pathos – reorganizare
2. lipsă de simptome – prodome – nosos- sanatio
3. valetudo – indispoziţie – aegritudo – reconvalescenţă.
Capacitatea de a ne îmbolnăvi este patibilitatea. Cauzele bolii înseamnă etiologia sau
patokineza. Patogeneza se referă la difuziunea intraorganismică a procesului perturbat sau perturbant
(ea reprezintă o sumă de procese cauzale, dintre care unele au funcţii regulative).Patoplastia se referă la
particularităţile individuale de manifestare a bolii. Procesele organismice care se opun bolii sunt procese
anti-patice. Dacă sunt eficiente, ele duc la vindecare, la higiogeneză ( sănătatea se mai numeşte şi stare
higidă).
Sanogeneza este un termen care vizează întărirea, „augmentarea”sănătăţii. Profilaxia vizează
evitarea îmbolnăvirii sau a desfăşurării grave a bolii sau a complicaţiilor unei stări morbide.
Ce înseamnă „factor”? Acest cuvânt îl vom folosi în sens empiric, pragmatic. „Factor” va fi, de
exemplu, o emoţie unică puternică – în particular, emoţia negativă (trauma psihică) - dar şi conflictul de
durată, conştient(drama), sau complexul inconştient sau pasiunea (Riese) – şi chiar „sentimentele
intelectuale”; ca şi atitudinea bolnavului faţă de boală.
Trauma psihică
Psihologii au definit trauma ca un eveniment singular de o intensitate
foarte mare, eveniment care apare în viaţa individului şi care depăşeşte
posibilităţile sale de adaptare. În general, acest eveniment neplăcut generează o
sensibilizare excesivă a individului la emoţiile ulterioare. Atunci când trauma
duce la stres post-traumatic, daunele pot implica schimbări fizice la nivelul
creierului uman, schimbări de natură chimică, ce afectează capacitatea persoanei
de a face faţă în mod adecvat stresului şi care, pe termen lung, generează efecte
patogene durabile.
Multă vreme s-a considerat că trauma este acelaşi lucru cu stresul. Cele două definesc însă lucruri
diferite – trauma se referă la o leziune (rană) sufletească, pe când stresul este o manifestare cotidiană
caracteristică fiecărei persoane. Trauma are o conotaţie de suferinţă sau boală.
Cauzele ce determină apariţia traumelor

Trauma psihică poate apărea din repetarea unei serii de
evenimente mai puţin intense; fiecare în parte, prin însumare,
copleşesc complet capacitatea individului de a face faţă sau de a
integra ideile şi emoţiile implicate în această experienţă.
Sentimentul de ,,a fi copleşit" poate fi amânat săptămâni,
ani, în măsura în care persoana se străduieşte să răspundă
circumstanţelor imediate ale fenomenului stresor. Traumele
psihologice pot duce la consecinţe negative pe termen lung, care
sunt adesea trecute cu vederea, chiar şi de către profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale. Oamenii
obişnuiesc să spună că ,,li se rupe sufletul’ ’sau că ,,îi doare foarte tare’’. În urma evenimentului
traumatic, se pierde ceva din noi, se creează în interiorul nostru o ruptură, ruptură pe care specialiştii o
numesc traumă psihică.
Trauma poate fi cauzată de o mare varietate de evenimente, dar există câteva aspecte comune.
Există frecvent o violare a ideilor familiare pe care persoanele le au despre lumea lor şi a drepturilor
omului, punând persoana într-o stare de extremă confuzie şi nesiguranţă. Acest lucru apare, de asemenea,
atunci când persoane sau instituţii de care persoana depinde sau în care persoana îşi pune speranţele,
încalcă sau trădează aşteptările individului într-un mod neprevăzut.
Traumele psihologice pot însoţi traume fizice sau pot exista independent. Cauzele tipice şi
pericolele de traume psihologice sunt:
a)Abuzurile grave din partea altor indivizi: abuzul sexual, hărţuirea,

violenţa domestică, sau ameninţările verbale. Abuzurile din copilărie
sunt o sursă foarte amplă de traume la nivelul psihicului minorilor, care
sunt mai puţin echipaţi în a face faţă factorilor
stresori.
b) Evenimentele catastrofice, cum ar fi cutremurele şi erupţiile vulcanice,
războiul sau alte violenţe în masă, de asemenea, pot provoca traume
psihologice.
c) Expunerea pe termen lung la situaţii
extreme, cum ar fi sărăcia sau formele mai uşoare de abuz, cum ar fi
abuzul verbal, abuzul de tip alienator, poate fi traumatizantă. În cazul
abuzului verbal, pentru un copil mai ales, acesta poate avea potenţial
traumatic deosebit, doar într-un singur eveniment. De asemenea chiar şi
violenţele relativ uşoare, acceptate încă de societatea ţării noastre ca
parte a mecanismului de disciplinare a copilului, pot avea repercursiuni
foarte ample asupra psihicului copilului, mai ales că ele vin din partea unor persoane din interiorul
familiei.
Cu toate acestea, persoane diferite vor reacţiona diferit la evenimente similare. O persoană poate
experimenta un eveniment ca fiind traumatic, în timp ce o altă persoană, nu
va avea de suferit traume ca urmare a unui eveniment similar într-un context
similar. Cu alte cuvinte, nu toate persoanele care experimentează un
eveniment cu potenţial traumatizant va fi efectiv traumatizată din punct de
vedere psihologic. Uneori, cei care sunt afectaţi maschează simptomele prin:
consum excesiv de alcool,droguri sau mâncare. Alteori, există simptome
cognitive precum dificultăţi de concentrare, scăpări de memorie sau refuzul de a lua decizii.
De vreme ce traumele se petrec adesea în contextul relaţiilor - spre exemplu, abuzul, abandonul,
neglijarea, lipsa suportului celorlalţi, separarea de persoane dragi, efectele traumei pot fi de natură
relaţională. Cel mai frecvent ostilitatea, izolarea, problemele sexuale, frica puternică de abandon şi
respingere, dorinţa de a-l controla pe celălalt sunt semne ale traumei psihice.
Tratamentul traumei psihice

Tratamentul traumei psihice nu se poate face decât cu ajutorul medicului specialist. Medicul de
familie trebuie să recunoască semnele şi să îi recomande pacientului un consult la psiholog sau psihiatru.
Pacientul va fi îndrumat întâi către un tratament psihologic, urmând ca, în funcţie de severitatea
simptomelor, să se aplice şi tratament medicamentos. Lăsată netratată, trauma psihică poate copleşi
pacientul, care va dezvolta blocaje în unele zone din viaţă şi nu va avea vitalitatea necesară pentru a-şi
rezolva problemele.
Starea de sănătate şi adaptarea
Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor
(bolilor). Adaptarea ne protejează prin:
1.eliminarea sau modificarea condiţiior care creează probleme;
2.perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei
problematic;
3. păstrarea consecinţelor emoţionale ale problemelor în limite controlabile.
Fiecare persoană este responsabilă de starea sa de sănătate. Printr-o dietă adecvată, exerciţii fizice,
managementul stresului și evitarea adicţiilor, indivizii pot promova activ propria lor sănătate mai mult
decât prin pasiva evitare a bolilor.
Pulsiune-instinct
Pentru folosinţa psihologiei medicale, cuvântul de pulsiune (corespunzător englezescului drive)
are unele avantaje faţă de cuvântul instinct. Prin pulsiune înţelegem o forţă dinamizatoare, eficace, o
„pornire”care produce o serie de acte comportamentale în raport cu o situaţie exterioară sau cu un obiect
exterior. Rădăcinile pulsiunilor sunt dispoziţii psihosomatice înnăscute care fac din anumiţi factori ai
mediului, elemente de mare interes şi de puternică valoare de influenţare. Semnificaţia acestor excitanţi
externi depinde de starea interioară a organismului. Pulsiunile determină acte de comportament îndreptate
spre satisfacerea unor nevoi specifice. Omul caută mijloace şi căi adecvate pentru satisfacerea acestor
nevoi, dar este capabil să decidă şi asupra oportunităţii lor, având – până la un punct- capacitatea de a le
accepta sau de a li se opune. Prin instincte vom înţelege o categorie de pulsiuni, puse nemijlocit sau
mijlocit în serviciul nevoilor biologice (fiziologice, adică referitoare la organism- dar şi referitoare la
specie), care se manifestă foarte asemănător la toţi indivizii aceleiaşi specii, care sunt adaptate structurii
corporale ca şi condiţiilor particulare de existenţă, care decurg de la sine, la momentul oportun – fără ca
individul să „cunoască” finalitatea comportamentului său.
Domeniul de definiţie al psihologiei medicale

Psihologia medicală este şi va rămâne, atâta timp cât arta medicală va dăinui, fundalul de
stabilitate şi umanitate în care aceasta îşi desfăşoară demersul pragmatic, adică nobila înfruntare a
suferinţei şi morţii.
Aşa cum a arătat părintele medicinei – Hipocrate:medicul tratează bolnavi, nu boli.El este
singurul care îl poate ajuta într-adevăr pe cel în suferinţă. În plus, medicul trebuie să ştie să
responsabilizeze pacientul în ceea ce priveşte comportamentul pentru sănătate, să împartă cu acesta laurii
victoriei atunci când suferinţa este îndepărtată.
Psihologia medicală este aceea care transformă puterea abstractă şi formală a medicului în putere
vindecătoare.
Domeniul psihologiei medicale poate fi regăsit în toate faptele din practica medicală unde
intervine, într-un fel sau altul, un factor psihologic, , fie că e vorba de raportul unui eveniment
traumatizant din punct de vedere afectiv(doliu, despărţire) cu derularea unei afecţiuni somatice, sau de
locul relaţiei medic-pacient a proiecţiei acesteia în diagnosticul, tratamentul sau urmărirea bolilor.Atâta
timp cât actul medical implică relaţie şi comunicare, se poate spune că medicina nu se poate practica fără
psihologie.
Psihologia medicală a revenit în forţă atât în ceea ce priveşte demersul practic, cât şi consideraţiile
teoretice abia în secolul XX, ultimii 50 de ani transformând radical atât practica medicală, cât şi
intervenţia din direcţia psihologiei în actul medical.
Psihologia medicală se ocupă, pe de o parte, cu studiul reacţiei şi atitudinii omului aflat în
situaţia de boală, iar pe de altă parte, cu studiul sistemului de relaţii interpersonale şi al climatului
psihosocial care se cristalizează şi se dezvoltă în jurul bolnavului, ca personalitate integrală bio-
psiho-socio-culturală (Nicolau, Golu şi Percek -1985).
Paul Popescu Neveanu consideră psihologia medicală ca obiect de studiu al psihologiei
bolnavului şi al relaţiilor sale cu ambianţa, legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar
(în mod predominant cu medicul) şi cu familia.
Încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat că, în situaţia de boală, subiecţii reacţionează şi se
comportă în moduri foarte diferite, iar modul în care fiecare îşi percepe boala şi reacţionează la ea, are o
importanţă deosebită pentru reuşita actului medical. De aceea, psihologia medicală reclamă din partea
personalului medico-sanitar cunoaşterea nu numai a bolii în sine, ci şi a stării psihice a pacientului. Cât
priveşte sistemul de relaţii interpersonale care se cristalizează în jurul situaţiei de boală a subiectului,
aceasta are un caracter foarte diversificat. Astfel, putem distinge mai multe tipuri de relaţii cum ar fi:
- relaţia medic-bolnav ca relaţie centrală;
- relaţia bolnav-personal medical mediu şi auxiliar (asistenta medicală,infirmiera);
- relaţia bolnav-mediu spitalicesc (reacţia bolnavului la mediul din spital);
- relaţia bolnav-familie;
- relaţia dintre membrii familiei în jurul bolnavului.
Fiecare din aceste relaţii pot exercita o influenţă pozitivă sau negativă asupra actului medical, de
aceea, se impune buna lor cunoaştere de către personalul medical. Scopul principal al însuşirii şi aplicării
psihologiei medicale constă în a mobiliza dorinţa şi voinţa bolnavului pentru a lupta cu boala şi pentru a
colabora activ la ameliorarea sau vindecarea ei.
Psihologia medicală cere ca, alături de tratamentul specific de bază (medicamentos sau
chirurgical) să se realizeze şi un tratament de ordin psihologic, prin metode psihoterapeutice, pentru a
diminua suferinţa, a înlătura teama de moarte, redând pacientului optimismul realist şi încrederea în
reuşita actului medical. Baza metodologică teoretică şi practică a psihologiei medicale o constituie
principiul unităţii psiho-somatice (dependenţa stării şi dinamicii psihice de starea organismului şi invers,
influenţa activă a stărilor psihice asupra procesualităţii şi stării organismului).
Autorii de început (“pionierii”) ai acestui domeniu au considerat ca probleme ale psihologiei
medicale pe cele ce, de fapt, făceau obiectul de studiu al psihologiei generale (Lotze-1852) sau
psihopatologiei (Witmer-1908). Pe aceeaşi poziţie,Janet(1926) consideră că în câmpul de activitate al
psihologiei medicale intră, ca probleme centrale, cele ale psihologiei şi psihopatologiei, iar Heuzer(1966)
cele ale psihosomaticii.
Delay şi Pichot (1964) în lucrarea “Abrege de psychologie”, pe lângă o abordare largă a
personalităţii, se opresc analitic şi explicativ asupra unor aspecte centrale ale psihologiei medicale, aşa
cum ar fi relaţia medic-bolnav, starea de boală, contribuind din plin la conturarea domeniului acestei
ştiinţe. Pe aceeaşi linie se înscriu şi Doyle, Kretschmer, Lagache, Wallon, etc.
Aşa cum s-a văzut, deja, deci există (şi este foarte normal să fie aşa) interferenţe şi intersecţii ale
acestor domenii, amintite mai sus, cu domeniul psihologiei medicale, aceasta “nu se identifică” cu ele
(Ionescu, 1973), domeniul psihologia medicală având “datoria şi meritul de a milita pentru a restitui
bolnavului caracterul său unitar somato-psiho-social, în ansamblul dinamic al personalităţii sale”.
Autorul citat mai sus consideră că, indiferent de accepţiune, psihologia medicală trebuie să acopere
clar domeniul centrat pe studiul “variatelor aspecte ale reacţiei insului la boală, ale relaţiei medic-
bolnav, ca şi ale tratamentelor psihologice”.
Athanasiu (1983) aminteşte despre “psihologie şi medicină” şi, în acelaşi timp despre “psihologia
medicinei” ca şi despre “psihologia medicală” susţinând astfel sfera largă dar, în acelaşi timp
circumscrisă acestor domenii ale preocupărilor psihologiei medicale considerând ca probleme centrale
ale acesteia următoarele:
 psihologia profesiei medicale;
 psihologia suferinţei umane cu referire la stările de boală, cele terminale, psihologia clipei de
moarte etc.
 relaţia medic-bolnav.
Teme fundamentale ale psihologiei medicale
Credem, că experienţa acumulată şi sistematizată până în prezent, ne permite să considerăm
psihologia medicală, ca ramură aplicată a psihologiei, ca domeniu de studiu şi aplicabilitate a
informaţiilor, deprinderilor şi abilităţilor referitoare la:
 starea de boală vizând fenomenologia complexă a trăirilor specifice, subiective a acesteia –
boala ca impas existenţial major cu consecinţe asupra bolnavului şi grupului social;
 personalitate şi boală, moduri de reacţie la situaţia de suferinţă;
 sindroame patologice şi psihopatologice mai frecvente;
 relaţia medic-bolnav ca relaţie fundamentală a actului terapeutic (având o deschidere şi mai
mare în cadrul extins al relaţiei personal sanitar-bolnav);
 relaţia bolnav-mediu spitalicesc (hospitalismul-adaptare/inadaptare la acest mediu), sub
următoarele aspecte- urmările izolării în plan psihic, relaţia bolnav-ceilalţi bolnavi, relaţia şi
reacţia bolnavului la bolile celorlalţi şi la suferinţă;
 relaţia bolnav-familie şi intrafamilială; aspecte care pot influenţa pozitiv sau negativ starea
bolnavului şi deci terapia bolii;
 aspecte patologice ale vârstelor şi sexelor;
 căile şi metodele cele mai potrivite, fireşti şi eficiente pentru tratamentul
stării de boală vizând aspectele complexe ale existenţei bio-psiho-sociale ale bolnavului;
 aspectele profilactice (de educaţie sanitară şi mai ales de pregătire psihologică a lucrătorilor
din domeniul sanitar);
 stările finale, momentele şi tematica morţii, în general.
Sarcinile şi principiile psihologiei medicale
Având în vedere că starea psihică poate influenţa evoluţia bolii, credem că scopul (şi principiul)
de bază al psihologiei medicale, în ceea ce priveşte considerarea bolii şi terapiei, este acela al
mobilizării resurselor psihice ale individului (afective, motivaţionale, volitive, informaţionale etc.) în
lupta cu boala, în vederea ameliorării sau vindecării acesteia.
Nu putem omite scopurile şi sarcinile de informare privind boala în vederea prevenirii acesteia,
în vederea formării unei opinii, unei atitudini (mentalităţi) de acceptare, înţelegere şi mai ales
solidaritate faţă de bolnav şi eliminarea sau cel puţin restrângerea drastică a atitudinilor de rejecţie şi
intoleranţă care se mai întâlnesc faţă de unele boli sau unii bolnavi (sida, cancer, etc), izvorâte, în
principal , din ignoranţă şi incultură psihologică şi medicală.
Putem stabili apoi, o serie de principii ale activităţii specifice domeniului psihologiei medicale,
derivând din cele de mai sus:
 acordul deplin al bolnavului pentru investigaţii şi cunoaşterea stării lui de boală;
 discreţie totală privind aspectele intime şi personale ale bolnavului;
 respectarea demnităţii şi condiţiei lui, indiferent de situaţia şi starea în care se află;
 tact şi responsabilitate, aşa încât, dacă nu putem să-i ameliorăm sau să-i vindecăm suferinţa, cel puţin
să nu o accentuăm;
 acord deplin şi deci accepţia de cooperare sub aspectul terapeutic (mai ales cel psihoterapeutic).
Relaţiile psihologiei medicale cu ştiinţele psihologice, sociale şi medicale
Delimitându-şi domeniul de studiu şi activitate într-o zonă a interdisciplinarităţii, psihologia
medicală este, în esenţă, psihologia aplicată domeniului medical (psihologie şi medicină) dar are strânse
confluenţe şi cu o serie de alte ştiinţe aşa cum vom încerca să prezentăm în continuare.
Psihologia clinică, cea mai apropiată de psihologia medicală, este definită de dicţionarul LAROUSSE
drept “metodă specifică de înţelegere a conduitelor umane care urmăreşte să determine simultan ceea ce
este tipic şi ceea ce este individual la un subiect considerat ca o fiinţă care trăieşte o situaţie definită”.
DOMENIILE DIN CARE PSIHOLOGIA MEDICALĂ ÎŞI EXTRAGE DATELE

Ancheta socială
Tehnici experimentale
Observare comportamentală
Convorbirea de la om la om
Date de biotipologie
Date psihanalitice
Ea este aşadar ştiinţa care studiază modificările psihice în situaţii concrete de boală, în condiţii de
internare ale bolnavilor, cu orientare specifică privind aspectul sau natura afecţiunii lor. Astfel,
aspectele de diagnoză, metodologie terapeutică şi altele, sunt specifice fiecărei specialităţi clinice
(interne,chirurgie, contagioase, neonatologie, recuperare, etc).Ea se centrează pe studiul conduitei şi al
modalităţii de a reacţiona al personalităţii umane în situaţii neobişnuite, critice, urmărind să identifice
procedeele de intervenţie psihoterapeutică, de suport şi consiliere, de mobilizare a forţelor bolnavului
pentru eficientizarea demersurilor terapeutice.
Despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie medicală nu poate fi făcută, psihologia
medicală având drept instrument de lucru metoda clinică. Psihologia medicală se referă la atitudinea
faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale
celui sănătos, acest lucru incluzând şi atitudinea medicului şi a celor ce lucrează în domeniul medical
faţă de propria profesiune.
ZONELE DE INTERVENŢIE ALE PSIHOLOGIEI CLINICE

(după Mayer şi colab., 1991)
Psihologia transportului
Psihologia muncii şi organizaţiilor
Prevenţia
Handicapul mintal
Psihologia judiciară
Depistarea precoce
Case de copii şi adolescenţi
Spitale generale
Gerontologie psihiatrică
Foniatrie
Centre de consultaţie şi psihologie şcolară
Clinici psihosomatice şi clinici de reabilitare
Clinici şi cabinete de consultaţii psihiatrice
Cabinete private de psihoterapie şi reinserţie
Psihologia medicală este legată de psihologia socială în cele mai diverse moduri, de la relaţia
sociologică medic-pacient, la impactul profesiunii medicale cu alte profesiuni conexe- medici, farmacişti,
biologi, chimişti. Sociologia ca stiinţă despre societate, despre relaţiile normale dar şi disfuncţionale în
cadrul grupului social, despre devianţă şi, implicit, despre boală şi suferinţă. Psihologia socială mediază
şi armonizează aceste relaţii complexe ale psihologiei medicale cu sociologia.
Psihiatria care, deşi ramură a ştiinţelor medicale, are ca domeniu de studiu şi activitate, bolile psihice
sub toate formele în care se manifestă, cauzele şi mecanismele declanşării şi evoluţiei lor,diagnoza,
tratamentul şi prevenţia acestora.
Psihopatologia, considerată de unii autori mai degrabă ca ramură a psihiatriei decât a psihologiei, are
drept domeniu de activitate studiul tulburărilor psihice, cunoaşterea mecanismelor manifestării acestora, a
cauzelor apariţiei şi evoluţiei lor, acoperind, ca domeniu de activitate, clinica psihiatrică. Pentru
psihologia medicală, datele oferite de psihopatologie permit o abordare în cunoştinţă de cauză a unor
personalităţi morbide, capabile să inducă în eroare pe medicul neavizat prin acuze subiective şi chiar
simptome obiective nelegate de un proces patologic organic.
Psihofiziologia, neurofiziologia, neuropsihologia ca ştiinţe cu domenii, în mare măsură,
suprapuse având în centrul preocupărilor lor, activitatea sistemului nervos (în special a sistemului
nervos central- S.N.C.-), şi a disfuncţiilor specifice în diverse stări alterate de sănătate şi care pot
explica şi ajuta la înţelegerea şi tratarea diverselor suferinţe.Fiind substratul material al psihicului,
S.N.C. este punctul de legătură între fizic şi psihic, zona unde se constituie o nouă disciplină care se
numeşte psihosomatică şi care este strâns corelată şi cu psihologia medicală. Psihosomatica este o
concepţie medicală care stă la baza diagnosticului şi terapiei celui aflat în suferinţă şi care înglobează la
un loc datele furnizate de examenul medical “obiectiv”, constante biologice,date de examinare a
corpului, explorări funcţionale, coroborate cu perspectiva psihologică şi considerarea factorilor
psihosociologici în determinismul bolii.
Biologia ca stiinţă generală despre tot ce este viu, despre om ca existenţă fizică şi, în acelaşi timp, ca
fundament pentru dimensiunea lui psihică.
Filozofia, ştiinţa universală privind existenţa, privind umanitatea şi problemele ei, ştiinţă din care s-a
desprins psihologia în urmă cu aproximativ 150 de ani.
Antropologia, ştiinţa cea mai cuprizătoare despre om , privind apariţia, evoluţia, adaptarea acestuia,
rostul, rolul şi destinul(viitorul, aşa cum poate fi prefigurat) fiinţei umane.
Este clar că putem găsi şi alte relaţii ale psihologiei medicale, în primul rând cu alte ramuri ale
psihologiei cum ar fi: psihodiagnosticul, psihoterapia, psihologia dezvoltării, psihopedagogia dar şi
cu ştiinţe cum ar fi: pedagogia (metodologia predării-învăţării), chimia, fizica, matematica, (ingineria,
suportul tehnic, şi de substanţe, medicaţia), etc.
PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE

 Definiţi psihologia medicală şi evidenţiaţi relaţiile ei cu alte ştiinţe.
 Evidenţiaţi principalele teme ale psihologiei medicale.
Relaţii asistent medical-pacient

Opinii privind relaţia medic-bolnav
Acest capitol se referă la relaţia interpersonală, specială ce se stabileşte între medic şi pacient în
contextul activităţii complexe de diagnostic, terapie şi prevenţie a bolii. Având o istorie ale cărei
începuturi sunt contemporane cu apariţia societăţilor omeneşti, relaţia fundamentală în medicină, aceea
care se stabileşte între medic şi bolnav, nu s-a schimbat esenţial de-a lungul mileniilor. Datele oferite
de scrierile antichităţii cunoscute (Egipt, Grecia, Imperiul Roman) ne evocă un medic ce realizează o
relaţie terapeutică directă, incluzând consultarea efectivă a bolnavului, cu mijloacele şi la nivelul de
atunci al cunoaşterii, organic, dar şi psihic şi social prin dialogul ce avea loc între cei doi.
Începînd cu secolul XIX, mai ales, în această relaţie se interpun progresiv o serie de mijloace
tehnice de investigare, de diagnoză şi terapie create şi implementate cu scopul creşterii eficienţei
actului medical, aspect, în mare măsură, realizat, aspect pe care îl vedem în intervenţii chirurgicale tot
mai complexe, în terapii tot mai diverse şi eficiente şi mai ales în ponderea tot mai crescută a laturii
preventive în raport cu cea curativă (indice al nivelului stării de sănătate, de dezvoltare al medicinii,
indice al nivelului de viaţă şi civilizaţie). În afara acestor efecte benefice, incontestabile, inovaţiile
relaţiei au adus şi unele neajunsuri care, dacă ar fi depăşite, ar îmbunătăţi substanţial prestaţia medicului
în beneficiul pacientului. Ne referim la aspectul, mult discutat în ultimii ani, acela al dezumanizării
actului medical, al alienării “bolnavului de suportul său afectiv şi moral”, mijloacele tehnice riscând să
formeze “un adevărat ecran între medic şi pacient”(Iamandescu), prin reducerea drastică a contactului şi
comunicării directe cu pacientul.
Dacă luăm în considerare faptul că, deseori, bolnavul este considerat un caz de studiat, de
experimentat, un caz de urmărit ştiinţific, relaţia medic-bolnav se transformă în “relaţia
experimentator-obiect”(Athanasiu), aspect ce susţine ideea de mai sus dar care este valorizat în
beneficiul celor doi. Medicul câştigă experienţă pe care o va utiliza tratând nu numai bolnavul în
cauză ci şi pe mulţi alţii, problema căpătând conotaţiile deontologice inerente progresului medicinii:
trebuie să dezvoltăm această latură a existenţei umane în toate condiţiile şi modalităţile respectând
omul, demnitatea lui; problema este aceea a stabilirii acelor linii de demarcaţie care să ne faciliteze cât
mai multe achiziţii noi , respectând condiţia umană.
Cert este că, în ultimii ani, atitudinea tot mai frecvent întâlnită este aceea de a considera unilateral
bolnavul, de a ţine seama doar de boală şi nu de omul întreg, fizic şi psihic. Am văzut că boala este
expresia întregii personalităţi şi, în aceste condiţii, medicul, cu toate ajutoarele tehnicii interpuse între el
şi bolnav, va trebui să se apropie mai mult de acesta, să comunice mai eficient, să-i ia în considerare nu
numai suferinţele fizice ci şi exprimarea lor psihică, să fie un bun clinician dar şi un bun psiholog.
Desigur, medicul, nu va prelua sarcinile şi competenţele psihiatrului şi psihologului, dar va împrumuta
un minimum de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi din arsenalul acestora, aşa încât să-şi eficientizeze
prestaţia. Este cunoscut faptul că marii clinicieni au fost şi sunt mari, sunt căutaţi de bolnavi şi pentru că
dispun de asemenea cunoştinţe şi tehnici de abordare şi terapie.
Bolnavul şi medicul nu ignoră, nici unul, nici altul, faptul că fără o ambianţă de încredere,
terapeutica este imposibilă. Cu toate acestea, de multe ori bolnavul este considerat un capitol de
patologie, un prilej de experimentare, un caz ştiinţific, relaţia medic-pacient fiind transformată în relaţia
experimentator-obiect. Un bolnav este în totalitate bolnav.Întreaga sa persoană participă la această
dramă.Medicul trebuie să fie format pentru a putea aborda bolnavul cu o anumită tactică psihologică.
Medicul trebuie să fie util nu numai prin cunoştinţele sale de specialitate, ci şi prin sfaturile pe care le dă
în vederea unei reconstrucţii sufleteşti şi morale.
Persoana „intră” în boală cu nu anumit tip de sistem nervos şi de temperament, cu anumite
dominante instinctuale şi axiologice, cu un anumit caracter şi fel de inteligenţă,cu o anumită ereditate,cu
complexe şi cu păreri preconcepute, cu un anumit orizont cultural. Bolnavul ia anumite atitudini faţă de
boală, dar în acelaşi timp şi anumite atitudini faţă de medici:încredere, stimă,simpatie, însă - posibil – şi
îndoială, teamă, dispreţ, ură.
Caracteristici ale relaţiei asistent medical-bolnav

Relaţiile asistent medical - pacient fac parte din psihologia comportamentului interpersonal. În acest
cadru se deosebesc cel puţin şapte categorii:
 Interacţiune socială (cooperantă sau competitivă)produsă de tendinţe care nu sunt
propriu-zis de natură socială (cum ar fi nevoia de hrană sau de bani);
 Dependenţă - cuprinzând acceptanţă, interacţiune, ajutor, protecţie, călăuzire;
 Afiliaţie – cuprinzând proximitate fizică, contact prin priviri, răspunsuri calde şi
prietenoase;
 Dominanţă – adică acceptarea de către alţii a poziţiei de lider, sau învăţător, sau critic,sau
sfătuitor, sau judecător etc.;
 Sexualitate – cuprinzând proximitate fizică, contact corporal, interacţiune intimă, de
obicei cu persoane de sex opus, atractive;
 Agresiune – lezarea altora pe plan fizic, verbal, etc;
 Autostimă şi ego-identitate – acceptarea autoimaginii de către alţii, sau acceptarea
imaginii pe care o au alţii despre sine.
Relaţia asistent medical - pacient va fi de acceptare reciprocă, o atitudine de respect, căldură şi
înţelegere empatică faţă de pacient, cu toate că de multe ori, asistentul medical este considerat o simplă
maşină de îndeplinit ordinele medicului, uitându-se ceea ce este esenţial în practica medicală, şi anume:
înţelegerea şi disponibilitatea faţă de pacient, medicul vine şi pleacă, pe când asistentul este cel care
supraveghează, ajută şi îngrijeşte pacientul. Din această cauză, relaţia dintre asistentul medical şi pacient
nu trebuie să se limiteze numai la aplicarea tratamentului, ci şi la stabilirea unei comunicări psihice cu el,
pentru a-l putea ajuta în a-şi exprima trăirile interioare.
Profesia de asistent medical nu există în afara relaţiei asistentului medical cu pacientul său. Dintre toţi
membrii echipei terapeutice, asistentul medical, în virtutea îndatoririlor sale, se află cel mai frecvent şi,
adeseori, şi pe durata cea mai mare de timp faţă în faţă cu pacientul.
Trăsăturile definitorii ale unui asistent medical

Dacă am încerca să conturăm profilul psihologic ideal al asistentului medical, acesta ar include ca
trăsături definitorii competența și autoritatea profesională, capacitatea de a stabili o bună comunicare cu
pacientul, empatia, răbdarea, disponibilitatea lăuntrică, dar și un anumit grad de neutralitate afectivă. De
asemenea, asistentul medical trebuie să dispună de spirit de observație, de promptitudine și curaj în
intervențiile sale, precum și de capacitatea de a se integra armonios și eficient într-o echipă de lucru
(echipă medicală).
Trăsăturile enumerate sugerează deosebita complexitate a personalității pe care ar trebui să o posede
un asistent medical. De aceea, această profesie nu este o simplă meserie, ci o profesiune de credință, lucru
care ar trebui cunoscut și înțeles de către toți aceia care optează pentru alegerea ei în viață. Reușita în
profesiunea medicală este, în mare parte, determinată de vocație, dar și de cultivarea conștientă și
constantă a unor valori morale și a unor aptitudini profesionale.
Vom detalia acum trăsăturile enumerate, în scopul unei înțelegeri cât mai adecvate a acestora.
1. Competența profesională
Competența profesională în cazul unui asistent medical presupune corectitudine în îndeplinirea
sarcinilor specifice (a prescripțiilor medicale), cunoștințe medicale corespunzătoare și aptitudini tehnice
(stăpânirea deplină a tehnicilor specifice activității de nursing).
Un asistent medical care își neglijează sarcinile de serviciu sau care are slabe aptitudini tehnice și
insuficiente cunoștințe teoretice, nu va face față solicitărilor profesiei sale, compromițând adesea, prin
modul său de abordare, întreg actul medical și evoluția bolii pacientului său, uneori punând în pericol
chiar viața acestuia.
2. Autoritatea profesională
A avea autoritate profesională, în cazul unui asistent medical, înseamnă a ști să impună, cu respect și
bunăvoință față de pacient, dar și mai ferm, atunci când este cazul, regulamentul de ordine interioară al
spitalului, respectiv al secției unde își desfășoară activitatea, a dermina pacienții să urmeze prescripțiile
medicale și să se supună investigațiilor necesare conform programărilor sau orarului secției, a coordona
eficient activitatea personalului subordonat (infirmieri, brancardieri, îngrijitori de curățenie), precum și a
supraveghea respectarea orarului de vizită a pacienților internați și a nu permite accesul vizitatorilor la
orele și în spațiile nepermise (saloane de reanimare, săli de operație etc.). Lipsa de fermitate, de
autoritate, din partea asistentului medical, atrage după sine dezordinea și are, evident, implicații negative
în activitatea de nursing.
3. Capacitatea de a stabili o bună comunicare cu pacientul
Capacitatea de a comunica eficient cu pacientul presupune mai mult decât o strategie, ea implică
empatie, răbdare, bunăvoință, înțelegere și interes din partea asistentului medical pentru pacientul său și
față de suferința acestuia.
Empatia se definește ca fiind capacitatea de identificare emoțională cu trăirile altei persoane,
continuând să rămâi tu însuți. În profesia medicală, empatia este o metodă de cunoaștere intuitivă.
4. Neutralitatea afectivă
Cu toate că trebuie să dispunem de capacitatea de a empatiza cu bolnavul și cu suferința sa, pentru a
i-o înțelege și a-l putea ajuta mai prompt și mai eficient, ca asistenți medicali este necesar să avem un
anumit grad de detașare emoțională, așa numita ,,neutralitate afectivă''. Aceasta presupune stabilirea
anumitor limite în cadrul relaţiei cu pacientul, atât limite de ordin interior (a nu fi bulversați de suferința
acestuia), cât și limite de ordin exterior, socio-profesional (a nu deveni mai intim cu bolnavul).
Neutralitatea afectivă implică și să nu judecăm bolnavul după propriile noastre reguli și valori și de a-i
trata egal pe toți pacienții noștri, indiferent de simpatiile sau antipatiile pe care le-am putea resimți față de
aceștia.
Neutralitatea afectivă ne protejează în impactul zilnic cu suferința celorlalți și protejează, de
asemenea, bunul mers al relației terapeutice.
5. Disponibilitatea lăuntrică şi dăruirea faţă de pacient
Asistentul medical trebuie să dispună de o mare capacitate de a se dărui pacientului său, de a-i oferi
suport psihologic în condițiile unei relații afective echilibrate cu acesta - relație care presupune, cum deja
am văzut, suficientă empatie și înțelegere, dar și o anumită neutralitate afectivă.
6. Spiritul de observație
Spiritul de observație al asistentului medical se opune rutinei și pasivității, putând fi cultivat și
dezvoltat prin experiență.
7. Promptitudinea și curajul
Asistentul medical trebuie să intervină cu promptitudine și curaj, mai ales în cazurile de urgență
medico-chirurgicale, de intervenția sa depinzând chiar viața bolnavului.
A fi prompt înseamnă, a fi în primul rând un bun observator (a avea un bun spirit de observație) și
apoi a interveni corect și rapid în situația dată. Spre exemplu, asistentul medical care va observa
înrăutățirea bruscă a stării pacientului său (care devine dispneic, anxios și prezintă cianoză periferică), va
interveni măsurându-i funcțiile vitale (T.A., puls, respirație) și va anunța imediat medicul curant sau
medicul de gardă.
A acționa cu curaj în anumite situații limită, cu risc vital crescut, înseamnă a avea acel ,,sânge rece'',
a nu se ,,pierde cu firea'' și a fi capabili să intervenim cu promptitudine și competență.
8. Capacitatea de a lucra în echipă
Asistentul medical nu lucrează independent, ci ca membru al unei echipe sau al unui grup. Echipa
medicală este formată din medici, asistenți medicali, psihologi clinicieni, asistenți sociali, infirmieri,
brancardieri. În cadrul acestei echipe există o anumită ierarhie, care trebuie respectată pentru bunul mers
al activității sale. Asistentul medical, ca parte integrantă a acestei echipe, este o verigă esențială atât între
medic și pacient, cât și între medic și personalul subordonat. Asistentul medical transmite prescripțiile
medicale atât pacienților, cât și personalului subordonat, având grijă ca acestea să fie îndeplinite.
Totodată, este un colaborator activ în activitatea medicală, nu un simplu executant.
Neintegrarea armonioasă a asistentului medical în echipa medicală atrage după sine diverse
disfuncționalități ale actului medical, pentru că într-o echipă buna desfășurare a activității depinde de
fiecare membru în parte, precum și de interacțiunile sale cu ceilalți membri ai echipei.
Bolnavul, în general, cere medicului:
- să fie un foarte bun specialist (diagnostician, terapeut), să-l scoată cât mai repede şi cât
mai bine din situaţia grea de boală;
- să fie apropiat, înţelegător, să-i acorde atenţie, chiar afectivitate;
- să manifeste interes pentru bolnav şi pentru tratamentul bolii lui şi să lucreze conştiincios,
corect, cinstit.
Datorită stării lui speciale, modificată de boală, de suferinţă, de primejdie, devenind irascibil,
nerăbdător, egocentric, suspicios dar şi labil emoţional, sugestionabil, căutând mereu elemente de
sprijin, bolnavul, uneori, pendulează între atitudini contradictorii faţă de doctor, exagerând într-un sens
sau altul. Doctorul este, în aceste situaţii:
- când Dumnezeul, magicianul, salvatorul, fratele, apostolul, eruditul, înţeleptul, ajutorul de
neânlocuit,
- când, duşmanul, durul, gardianul care îi impune o serie de restricţii dar şi nepriceputul,
nehotărâtul, dacă durează prea mult investigaţiile şi instituirea tratamentului, distantul “fără
suflet”, dacă este mai sever, mai reţinut.
Ambivalenţa emoţională şi pendularea între mai multe stări şi atitudini poate fi întîlnită şi sub
următoarea succesiune:
- la început, medicul este Cristos tămăduitorul (starea tensional-ameninţătoare dată de boală este
puternică),
- în perioada de convalescenţă, un profesionist care-şi face datoria (starea tensional-ameninţătoare
este pe cale de dispariţie),
- după vindecare, cînd este vorba de plată, de retrăirea unor momente “la rece”, ca pe diavol
(starea tensională a dispărut).
Observaţiile au ajutat, în timp la conturarea unor cerinţe pe care, în mod normal, ar trebui să le
îndeplinească medicul, în conformitate şi cu dorinţele bolnavului dar mai ales cu sarcinile medicului şi
principiile medicinii. Conform acestor cerinţe medicul trebuie să fie:
- un foarte bun specialist, un foarte bun profesionist;
- neutru afectiv, înţelegător dar şi autoritar, altruist, conştiincios;
- corect, cinstit, să respecte demnitatea omului.
Uneori, medicul întâlneşte bolnavi cu manifestări sau caracteristici mai aparte care fac relaţia dintre
cei doi mai dificilă, mai conflictuală şi amintim în continuare două asemenea categorii.
Simulanţii, interesaţi să pară fie mai bolnavi, fie mai puţin bolnavi decât sunt; aşa, de exemplu, când
vor să scape de o activitate neplăcută (de armată) încearcă să obţină un diagnostic mai grav iar când vor
să obţină carnet de conducere auto unul mai puţin grav.
Consultamanii, ipohondricii, care exasperează serviciile medicale prin foarte desele cereri de
consultaţie, prin insistenţele de a cere mereu explicaţii legate de boală şi de tratament, prin continua
navetă de la o clinică la alta, etc.
Studiile de psihologie socială şi medicală scot mereu în evidenţă faptul că medicul trebuie să aibă o
formaţie complexă din care să nu lipsească abilităţile de comunicare şi de relaţionare, calităţi empatice,
de consiliere care, să fie astfel dezvoltate încât medicul :
- să poată să adapteze nivelul comunicării la capacităţile de înţelegere ale bolnavului, să reuşească
astfel să se înţeleagă reciproc; să ştie şi să aibă răbdare să asculte bolnavul;
- să obţină de la pacient maximum de informaţii despre boală, despre situaţia lui, date importante
pentru desfăşurarea actului medical;
- să creeze în cabinet atmosferă de cordialitate şi speranţă care să inducă pacientului dispoziţie
spre deschidere, confesiune şi acceptare a investigaţiilor, terapiei, etc.

- să inspire încredere şi să manifeste siguranţă în ceea ce face, competenţă profesională şi
prestanţă.
Despre empatie dorim să precizăm că acest procedeu de transpunere imaginativă în locul altuia,
în situaţia altuia pentru a înţelege ce simte, ce gândeşte şi de ce reacţionează în stilul lui, într-o situaţie
anume, este extrem de necesar medicului în faza de diagnoză şi pe tot parcursul relaţiei lui cu
bolnavul. Adevărata cunoaştere a stării pacientului se poate realiza doar prin “identificarea” de tip
freudian cu acesta, situaţie pozitivă sub aspectul informaţional dar riscantă sub aspect relaţional.
“Identificarea” cu pacientul presupune nu numai empatie ci şi simpatie, participare emoţională care,
dacă poate fi controlată, aduce un plus de clarificare a situaţiei bolnavului dar poate, de asemenea,
scăpa de sub control aducând şi alte caracteristici, nedorite, relaţiei medic-bolnav.
Uneori relaţia capătă aspect emoţional exagerat, punând pe cei doi în situaţii de dependenţă:
- fie de tip părinte-copil; doctorul se identifică cu bolnavul adoptând un rol paternal, bolnavul
regresând, adesea, la stadii şi comportamente infantile; răspunzând cerinţelor de rol ale medicului
şi propriilor cerinţe de asistenţă şi suport emoţional, bolnavul închide relaţia, aceasta devenind
circulară, cu perspectivă de dezvoltare şi întărire;
- fie de tip erotic, heterosexual, adult-adult, când între medic şi pacient se nasc sentimente
durabile de iubire.
În aceste situaţii medicul îşi pierde independenţa, riscând să greşească în evaluarea situaţiei
bolnavului, exagerând prin multitudinea investigaţiilor, diversitatea şi chiar inconstanţa şi
inconsecvenţa tratamentelor aplicate, sau, dorind să rezolve singur totul, ajunge să limiteze accesul
pacientului şi la alte investigaţii sau opinii ale altor specialişti, care ar fi oportune situaţiei.
Un aspect mult discutat al relaţiei dintre medic şi bolnav este acela al secretului profesional, al
informaţiilor pe care medicul le va oferi bolnavului sau celorlalţi despre boală. Excluzând bolnavul şi
familia lui, care au acces la aceste date, faţă de ceilalţi medicul va păstra secretul acestor informaţii
care nu vor fi făcute cunoscute decât în cazuri prevăzute de lege, în interesul bolnavului sau dacă unele
din ele sunt de natură să-i pericliteze viaţa. De exemplu, dacă în desfăşurarea consultaţiei medicul
sesizează că pacientul depresiv are pulsiuni autolitice, există risc de sinucidere, este obligat să
avertizeze pe toţi cei care-l supraveghează în acest sens chiar dacă aceştia nu sunt din familie.
Se pune apoi problema informării bolnavului şi a familiei lui în legătură cu boala, mai ales atunci
când aceasta este gravă. Sunt bolnavi, anxioşi structural, care preferă să nu ştie totul în legătură cu
boala, adevărurile grave anxietându-i şi demobilizându-i şi mai mult dar sunt şi din cei care vor să
cunoască tot adevărul. Logic ar fi ca bolnavul să cunoască cât mai bine situaţia lui, să se mobilizeze în
demersurile terapeutice pornind de pe această bază, să i se spună tot ceea ce este legat de boală,
ipostază în care intră majoritatea oamenilor. Celor foarte anxioşi, depresivi, hiperemotivi, poate că ar fi
mai bine să nu li se spună totul, să se omită unele aspecte, să se amâne dezvăluirea lor până atunci
cînd sunt create condiţii aşa încât, aceste informaţii, să nu agraveze boala, să nu pericliteze bolnavul.
Amintim apoi că, în forme specifice, într-o anumită măsură, dată de sarcinile prevăzute postului
şi calificării profesionale, şi alte categorii de personal medical stabilesc, mai ales în perioadele de
spitalizare, relaţii cu bolnavul. Mai frecvente şi mai importante prin urmările lor sunt relaţiile
asistenţilor medicali şi ale infirmierilor cu bolnavul. Aceştia participă prin activitatea lor la realizarea
relaţiei medic-bolnav, creând condiţiile de îngrijire directă, de administrare a unor forme de terapie, de
supraveghere, de curăţenie şi igienă. Uneori devin agenţi de legătură între medic şi bolnav, în fazele
iniţiale ale relaţiei sau acolo unde medicul este mai reţinut, mai rece şi mai autoritar, preluând şi
transmiţând mesaje, stări şi trăiri ale bolnavului.
Considerăm însă că toate aceste aspecte trebuie realizate în consens, în echipă, sub imediata şi
directa coordonare a medicului, condiţii care asigură desfăşurarea unui act medical eficient şi în
beneficiul bolnavului.
Relaţia medic-pacient ca relaţie socială

Relaţia dintre medic şi pacient, relaţie care defineşte în esenţă conţinutul activităţii medicale, se
dovedeşte a fi o relaţie extrem de complexă, care implică, pe lângă dimensiunile psihologice
individuale ale actorilor acestei relaţii, un ansamblu complex de aspecte de ordin social şi cultural.” Ea
poate fi la fel de bine considerată ca o relaţie socială (între doi membri ai unor grupe sociale distincte),
o relaţie psihologică (ce pune „face to face”psihologii diferite), ca şi o relaţie culturală (care face să se
confrunte în mod specific tipuri diferite de opinii, de valori, de atitudini şi
comportamente)”(G.Popescu, S.Rădulescu, 1981).
Relaţia medic-bolnav este o relaţie socială, interpersonală, profesională, ce poate fi definită şi
din perspectiva rol-statusului social. Fiecare din cei doi relaţionează şi acţionează conform unor roluri
(ansamblu de comportamente pe care le aşteptăm în mod legitim de la o persoană) şi statute(drepturi
şi îndatoriri conforme poziţiei sociale a persoanei) elaborate în timp, în contextul vieţii sociale.
Status şi rol
Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau de un grup de persoane în societate.Această
poziţie are două dimensiuni:orizontală şi verticală.
Dimensiunea orizontală a statusului se referă la reţeaua de contacte şi de schimburi reale sau posibile
pe care individul le are cu alte persoane situate la acelaşi nivel social. Dimensiunea verticală vizează
contactele şi schimburile cu persoane situate în ierarhia socială într-o poziţie superioară sau inferioară.
Statusul este astfel definit ca un ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi
membri din grupul din care face parte. Fiecare persoană posedă concomitent mai multe statusuri. Ele
pot fi grupate în trei categorii:statusul biologic, familial şi extrafamilial. Toate statusurile asociate unei
persoane formează setul de statusuri propriu acesteia. Statusul cultural, profesional şi cel economic au
un rol hotărâtor în configurarea statusului social al unei persoane.
Rolul social reprezintă un model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi
datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social. În raport cu statusul,
rolul social este mai flexibil. Statusul poate rămâne neschimbat, pe când rolul social se schimbă pe
măsura schimbării cerinţelor sociale. Statusul de femeie, de exemplu, s-a păstrat, dar rolul social al
femeii s-a modificat radical în prezent faţă de trecut, atât sub aspect profesional, cât şi politic, cultural,
familial, etc.
Când un individ joacă două sau mai multe roluri ale căror cerinţe sunt în conflict sau greu de conciliat,
spunem că se află într-o situaţie de conflict de rol ( de exemplu, un medic aflat în situaţia de a efectua
o operaţie chirurgicală mutilantă asupra unui membru al propriei familii).
Piaget evidenţiază că această relaţie socială complexă este fundamentală şi funcţionează în trei
planuri şi anume:
a) intelectual, informaţional, referitor la toate datele, pe care le au unul despre celălalt, în
special medicul despre bolnav, despre situaţia de boală,investigaţii şi tratament; pentru bolnav,
date despre competenţa medicului;
b) afectiv, privind rezonanţa emoţională reciprocă (ce simte medicul despre bolnav şi situaţia lui;
ce simte bolnavul legat de medic, apropiere sau distanţă, căldură şi acceptare sau
răceală,simpatie/antipatie,încredere/neâncredere condiţii de dezvăluire a problemelor lui, etc);
c) moral, privind corectitudinea demersurilor medicale, aspecte deontologice,respectarea
statutului şi rolului celor doi parteneri.
Din această perspectivă, şi medicul şi bolnavul (mai ales bolnavul, el este subiectul stării de impas şi
are cea mai mare încărcătură emoţională în această relaţie) îşi structurează anumite judecăţi
evaluative, anumite aşteptări şi cerinţe.
Relaţia interpersonală care se stabileşte între asistentul medical şi pacient implică anumite drepturi şi
obligaţii pentru fiecare dintre „partenerii” relaţiei,care se dezvoltă pe coordonata profesională (tehnică
şi informaţională), dar şi pe coordonatele afective şi de ordin moral. Este o relaţie pe care o putem
numi terapeutică, în cadrul căreia se stabileşte o alianţă terapeutică de care depinde în mare măsură
evoluţia stării de sănătate a pacientului.
Alianţa terapeutică în relaţia asistent medical-pacient presupune ca fiecare dintre partenerii relaţiei
să îşi asume un anumit rol, anumite sarcini, în scopul ameliorării stării de sănătate sau chiar al vindecării
pacientului. Trebuie spus însă de la bun început că această relație este inegală, confruntarea cu boala
afectând în diverse moduri personalitatea bolnavului. În general, boala se asociază cu anxietate, este o
situație în care bolnavul se simte amenințat și, în consecință, acesta se apără prin diverse modalități -
conștiente sau inconștiente - de această amenințare, mergând de la confruntarea cu boala până la negarea
realității acesteia sau la refugiul în consumul excesiv de alcool. Totuși, ca și caracteristici în general
prezente la o persoană bolnavă, în special suferind de o maladie cronică sau de o maladie cu prognostic
rezervat, se pot distinge:
1. O anumită stare de conflictualitate intrapsihică (prin oscilația între acceptarea și refuzul realității bolii).
2. O sugestibilitate crescută, care face bolnavul receptiv, la indicațiile medicului, dar și la sugestiile altor
bolnavi sau ale anturajului, referitoare la diverse modalități mai mult sau mai puțin terapeutice.
3. O centrare asupra propriei persoane.
4. Restrângerea universului preocupărilor.
Aceste modificări în psihicul unei persoane bolnave țin de regresia afectiv-comportamentală care se
instalează, de regulă, atunci când persoana, recunoscând realitatea bolii, își activează mecanisme
inconștiente de adaptare la noua situație.
Statusul social al medicului

Fiind elementul cheie în cadrul sistemului sanitar, medicul are un status deosebit şi în cultura
extramedicală. Statusul medicului este asociat cu valori ca:putere, cunoaştere, devotament, eroism,
putere de sacrificiu.
Datorită diferenţierii şi multiplicării specialităţilor medicale, astăzi medicina curativă s-a împărţit în
două tabere:aceea a omnipracticienilormedicii generalişti) şi aceea a specialiştilor.I.B.IAMANDESCU
afirmă că celor două tipuri de medici le corespunde, în opinia marelui public, două imagini:imaginea
medicului care îngrijeşte (medicul de familie, medicul generalist) şi imaginea medicului care vindecă,
ce poate face chiar minuni, adică medicul specialist.
Locul important pe care-l deţine medicul în societate decurge din valoarea ataşată sănătăţii, vieţii şi
morţii. Medicul intervine în situaţiile de criză, se apelează la el pentru că are puterea de a vindeca. El
apare într-o triplă ipostază; de om care:
-alină suferinţa
- vindecă boala
- salvează (uneori) viaţa bolnavului
Calităţile necesare unui medic sunt:
 Intelectuale: cunoştinţe profesionale, diagnostic instantaneu, de analiză, sinteză, atenţie şi
memorie
 Morale: conştiinţă profesională
 Relaţionale: sinceritate,cordialitate,autoritate,timp consacrat bolnavilor
Rolul social al medicului
Acestui status al medicului i se asociază un rol social pe care T.PARSONS îl defineşte prin cinci
elemente:
 competenţa tehnică – se delimitează ca fiind prioritară din punct de vedere al eficienţei
actului medical. Dobândirea ei se face prin asimilarea şi consolidarea cunoştinţelor din
timpul facultăţii şi după terminarea ei (obţinerea de diplome şi titluri ştiinţifice ce îi
conferă dreptul de practică medicală). Ea este probată prin examene şi concursuri în urma
cărora se dobândeşte „titlul”, care-l deosebeşte pe medic de alte categorii de „vindecători”
şi reprezintă o garanţie pentru bolnavi în privinţa acordării asistenţei medicale. Un atribut

esenţial al competenţei profesionale a oricărui medic l-ar constitui acela de a deţine un
minimum de cunoştinţe în cât mai multe domenii ale medicinei.
 Universalism – abordarea uniformă a tuturor pacienţilor. Raportul cu pacientul este
reglementat de reguli formale, fondate pe o competenţă tehnică şi nu pe legături personale.
Medicul nu poate refuza bolnavii după criterii arbitrare, el este medic pentru toată lumea,
indiferent de poziţia socială, sexul, rasa, religia sau etnia bolnavului.
 Specificitate funcţională – dreptul medicului la intimitatea fizică şi psihică a bolnavului
pentru a afla date necesare punerii diagnosticului(ex.dezbrăcarea pacientului,tuşeu
vaginal,intervenţii chirurgicale sau întrebări referitoare la probleme personale ale
bolnavului-sexuale, relaţionale).Păstrarea secretului profesional trebuie să acompanieze
obligatoriu acest drept al medicului. Medicul este specialist într-un domeniu bine precizat,
limitat la sănătate şi boală. În virtutea acestui specific „tehnic”al rolului său, medicul
acţionează asupra corpului şi sufletului bolnavului, cu mijloace specifice:tehnice,
psihologice, psihiatrice, etc. Puterea sa asupra bolnavului trebuie să se exercite doar cu
referire la boală, nu la alte probleme ale vieţii pacientului. Dreptul medicului asupra unei
persoane nu trebuie să depăşească limitele domeniului medical.
 Neutralitate afectivă (neimplicare afectivă). Raportul cu bolnavul trebuie să fie obiectiv
şi nonemoţional. Medicul nu trebuie să se confeseze, nu trebuie să se apropie atât de mult
de pacient încât să devină intimi.
 Orientarea spre colectivitate – dezinteres (excluderea intereselor financiare din partea
medicului) şi altruism (devotament şi dăruire pentru pacienţi).Medicul este preocupat de
bunăstarea pacientului înainte de orice. Spre deosebire de alte profesiuni la care mobilul
profitului este recunoscut, ideologia profesiunii medicale pune accent pe devotamentul faţă
de colectivitate, considerând că în med

Limbă

Psi Ho Logie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psi Ho Logie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs psihologie generală şi medicală

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE

PSIHOLOGIE GENERALĂ ŞI MEDICALĂ

An şcolar 2020 - 2021

NIVELURI STRUCTURAL-FUNCŢIONALE ALE PSIHICULUI

Structura unităţii de curs

Psihicul şi caracteristicile acestuia

Plecând de la definiţia etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos - ştiinţă): „psihologia

STRUCTURA PSIHICULUI UMAN

PROCESE PSIHICE STĂRI PSIHICE ÎNSUŞIRI PSIHICE

Cognitive Afective temperament

Procesele psihice reprezintă reflectarea dinamică a realităţii în diferite forme ale

a) Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

b) Psihicul ca formă de reflectare ideal subiectivă şi constructivă a realităţii

c) Psihicul – proces determinat social-istoric

NIVELURILE REPERE PRINCIPIUL

IV. Relaţia dintre conştient şi inconştient

Tipurile de relaţii între conştient şi inconştient

1. Relaţiile circulare dintre conştient şi inconştient constau în faptul că oricare dintre

STIMULAREA ŞI ENERGIZAREA COMPORTAMENTULUI

Structura unităţii de curs

Elemente componente ale motivaţiei:

- trebuinţe secundare (dobândite pe parcursul vieţii, sub influenţa experienţei şi a condiţiilor

2. impulsul se naşte o dată cu trebuinţa. Se trăieşte dpdv psihologic ca o stare de activare, de

Forme ale motivaţiei

Imaginează-ţi că te confrunţi cu următoarele situaţii:

Proprietăţile / caracteristicile proceselor afective

d) Durata proceselor afective constă în menţinerea, persistenţa în timp a acestora, indiferent

e) Expresivitatea - capacitatea stărilor afective de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”,

SENTIMENTELE – trăiri afective complexe, de lungă durată, stabile şi de intensitate moderată

REGLAREA PSIHICĂ A COMPORTAMENTULUI

Structura unităţii de curs

II. După direcţia principală de orientare a atenţiei :

Tipuri individuale după atenţie

1. Puterea voinţei – constă în energia şi persistenţa cu care urmărim punerea în aplicare a

Structura unităţii de curs

Individualitatea este individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi

Cu termenul de persoană specificarea umanului este prezentă: nu sunt persoane decât

Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne permite izolarea ei de

Personalitatea, simetrică cu individualitatea, cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor

diferenţieri. Fiecare personalitate cumulează un ansamblu de status / roluri. Concret, personalitatea, în

Structura unităţii de curs

Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă

Temperamente Corespondențe cu elementele fundamentale și

Aceste tipologii se bazează pe parametrii constituţiei corporale, morfologice a individului,

Tipologia lui E. Kretschmer

Tabelul nr. 1: Particularităţile temperamentale care caracterizează tipurile ciclotim şi schizotim,

Trăsătura Particularităţi temperamentale

Oboseala se manifestă progresiv se manifestă brusc

Tipologia lui W. H. Sheldon

WILLIAM HERBERT SHELDON- pornind de la cele 3 straturi constitutive ale embrionului

de ceremonii, uniformitate în curgerea emoţională, trăsături netemperate, fire extravertită) şi viscerotonul

Tipologia lui I.P. Pavlov

a) Indicatori ai forţei proceselor nervoase

Indicatori ai tipului puternic Indicatori ai tipului slab

b) Indicatori ai echilibrului proceselor nervoase

Indicatori ai tipului echilibrat Indicatori ai tipului neechilibrat

c) Indicatori ai mobilităţii proceselor nervoase

Indicatori ai tipului mobil, vioi Indicatori ai tipului inert

Tipologia olandeză – G. Heymans şi E .D. Wiersma

Tabelul nr. 4: Tipologia olandeză

Emotivitate Activitate Rezonanţă Temperament Valoarea

Locul temperamentului în structura personalităţii