Floare albastră

Mihai Eminescu

Viața și opera lui Mihai Eminescu (1850-1889) se întrepătrund și derivă una din alta,
imaginea scriitorului de geniu și a marelui român păstrându-și un loc unic atât în
contemporaneitate, cât și în posteritate. Personalitate și creație pline de profunzime, complexe,
bogate în abisuri și contradicții, Mihai Eminescu a dovedit în toată existența lui și în orice formă
de manifestare cultural-artistică o deosebită capacitate de mișcare pe culmile gândirii și simțirii
omenești. În toate demersurile sale creative nu numai că își trage sevele din proriile rădăcini, dar
reușește să ofere universalității tot ceea ce este mai profund și mai specific în ființa poporului său.
Ducând o luptă creatoare neîncetată cu limba, cu lexicul, cu morfologia și sintaxa ei, cu bogăția de
nuanțe, dar și cu rigiditatea ei, Eminescu face un salt calitativ colosal, oferind noi și nuanțate
perspective în cadrul evoluției limbii române.
Mihai Eminescu ni se înfățișează ca unul dintre puținii aleși, cu un destin de geniu, unul
dintre cei care și-au ars existența în scopul idealurilor înalte, demne, contribuind substanțial la
„creșterea” neamului său în fața întregii lumi. Setea sa de frumos, de cultură s-a contopit permanent
cu dragostea pentru poporul nostru, meritându-și pe deplin recunoașterea ca poet național.
Opera sa vastă se remarcă în special prin filonul liric, care marchează apogeul
romantismului românesc. În forma poetică se regăsesc toate marile teme ale creației, ca și viziunea
sa, elanurile și dramele sale, împlinirile și suferințele, toate puse sub semnul unei culturi imense și
a unei capacități de expresie extraordinare.
Poemul „Floare albastră”, scris în 1872 și publicat în 1873, în revista Convorbiri literare,
este o capodoperă a liricii sale din etapa de tinerețe. Titlul trimite evident la un motiv poetic
european dezvoltat într-o viziune proprie. Textul evidențiază capacitatea artistică a poetului de a
prelucra în mod original, creator unele motive ale romantismului european - cu precădere german.
Topite în noi structuri, Tudor Vianu deosebește fundamental simbolul florii albastre din romanul
lui Novalis „Heinrich von Ofterdingen” de floarea albastră din poezia lui Eminescu. Eroul lui
Novalis caută infinitul, floarea albatră reprezentând „simbolul unei aspirații tulburătoare” de a
atinge „îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminesu, floarea albastră e un simbol polisemantic:
iubirea pierdută, dorul orientat către trecut, aspirația la fericire prin iubire și opoziția dintre trăirea
fericită sub semnul iubirii, afectului, respectiv lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În opera
eminesciană albastrul semnifică absolutul, infinitul, marile depărtări, iar floarea simbolizează
viața, efemeritatea, frumusețea.
Tema iubirii marchează astfel viziunea romantică, fiind completată de motive literare
specifice, de atmosfera creată, de atitudinea eului liric, dar și de asocierea unor specii precum
elegie, eglogă (idilă cu dialog) și poem filosofic (meditație).
Compoziția este supusă și ea aceleiași viziuni romantice. Textul conține 14 catrene care
alcătuiesc patru secvențe lirice, dintre care două reprezintă monologul liric al fetei, iar celelalte
două sunt reflecții ale bărbatului. Incipitul prezintă discursul fetei care debutează sub amprenta
reproșului accentuat de folosirea adverbului „iar” și care marchează depărtarea, distanțarea și
implică declarația iubirii simțite pentru instanța masculină „Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori
și-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieții mele.” De altfel, întregul monolog inițial
al fetei evidențiază antinomia lumea lui – lumea ei și conține simbolurile eternității – morții prin
care se conturează lumea rece a ideilor abstacte, aceasta fiind lumea lui. Versurile se organizează
în enunțuri afirmative, interogative și exclamative pe un ton familiar, dar oarecum grav, secondat
de stările afective (”sufletul vieții mele”), de dorința împlinirii în iubire și de a primi răspuns. Însă
universul iubitului configurează caractericticile altui tip de lume și chiar a izolării materializate
prin simboluri precum: stele, nori, ceruri - eternitatea, moartea, „întunecata mare” – misterul
genezei, „câmpiile Asire” – universul culturii, „piramidele-nvechite/Urcă-n cer vîrful lor mare” –
creația umană proiectată cosmic. Din ipostaza geniului, bărbatul este caracterizat de singurătate,
izolare, tentația absolutului, incapacitatea împlinirii într-o iubire terestră. Această realitate este
sugerată în a doua secvență poetică ce îi aparține instanței masculine. Bărbatul intervine printr-o
meditație asupra sensului profund al unei iubiri rememorate: „Ah! ea spuse adevărul; / Eu am râs,
n-am zis nimica.”
A treia secvență (strofele V-XII), care îi aparține tot fetei, reprezintă o chemare la iubire în
lumea ei, într-un plan terestru, - „Hai în codrul cu verdeață”. Forța impetuoasă a lumii organice
cum îl numea George Călinescu, codrul eminescian e locașul iubirii, spațiu protector, tânăra
dovedește a avea o naturalețe simplă, o zburdălnicie fermecătoare, o drăgălășenie care respinge
artificialitatea și cheamă la viață și la fericire. Într-un cadru armonios poezia evocă, prin
intermediul liricii mascate (vocea fetei nu e decât cealaltă voce a poetului), atmosfera folclorică a
peisajului natal, solar, selenar. La Mihai Eminescu e de neconceput poezia iubirii fără poezia nopții
și a lunii, ca motive romantice majore. Astrul nopții stăpânește feeria nocturnă în imagini de basm,
stimulează reveria, atenuează suferința și facilitează trăirea fericită.
Se identifică o atitudine antitetică în viziune și stil între cele două discursuri ale fetei - de
la tonalitatea gravă a primei părți la căldura intimă, ludică din a doua parte („Eu pe-un fir de
romaniță / Voi cerca de mă iubești”, „De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o știe, / Căci va
fi sub pălărie”, „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”) Este imaginea
cuplului adamic ce își consumă fericirea într-un paradis terestru, natura fiind aproape umanizată,
trecându-se de la regimul diurn (inundat de culorii vii, senine) la cel nocturn (care sporește
intimitatea). Inspirația populară, romantică, se manifestă atât la nivelul expresiei, limbajul fiind
presărat de arhaisme și regionalisme („șede”, „mi-i spune”, „voi cerca”, „mi-i ține”, „nime”), cât
și la nivelul gesturilor („pe-un fir de romaniță / Voi cerca de mă iubești”) sau al motivelor cu
valoare simbolică: părul de aur, sărutul sub pălărie, ochiul pădurii, izvoarele care plâng etc.
Frecvența viitorului ca timp al verbelor sugerează făgăduința fericirii, încrederea, iluzia că iubirea
se poate împlini.
Idila imaginată de fată își găsește răspuns în ultima secvență a poeziei. Ultimele două strofe
continuă meditația bărbatului, proiectat în ipostaza geniului supus nefericirii. Idila se încheie cu
despărțirea celor doi, iar finalul aduce o adâncă vibrație elegiacă „ Și te-ai dus, dulce minune, / Ș-
a murit iubirea noastră- / Floare-albastră/Floarte-albastră!... / Totuși…este trist în lume”. Trăirea
dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detașarea opolinică a bărbatului care
își asumă definitiv sentimentul de tristețe. Se observă verbele care sunt acum la timpul trecut
(„stam”, „te-ai dus”, „a murit”) având rolul de a accentua efemeritatea, tonalitatea elegiacă și
pierderea iluziei fericirii. Incompatibilitatea celor două ființe, a celor două lumi îi desparte pe cei
doi îndrăgostiți, reașezându-i în limitele lor, chiar dacă, pentru o clipă, aceștia s-au unit sub semnul
iubirii. Regretul arzător și totodată zădărnicia lui sunt sugerate de repetiția din penultimul vers care
invocă motivul florii albastre. Ultimul vers nu este unul enigmatic. Corelativul „totuși” subliniază
ireversibilitatea unei fericiri miraculoase, unice care „totuși” nu s-a putut reazliza decât pentru o
clipă. Însăși existența acestei clipe accentuează imposibilitatea împlinirii absolute la care aspiră
spiritul romantic și care se regăsește în poezia iubirii – una dintre temele fundamentale ale liricii
eminesciene.
Poemul „Floare albastră” adună într-o simetrie originală cele două voci prin care se
evidențiază viziunea poetului asupra lumii văzute prin prisma iubirii. Cititorul are acces la două
tipuri de trăire, la două atitudini care, în opoziția lor, se recunosc și se doresc reciproc: vocea
feminină, dionisiacă, a trăirii și împlinirii într-o iubire terestră, ludică și concretă și vocea
masculină, apolinică, a iubirii absolute, a lumii asbstracte. Unitatea lor însă este sub semnul
imposibilului și, implicit, al tristeții. Amplitudiunea ideilor și stărilor descrise sau sugerate oferă
textului o profunzime grăitoare și caracteristică poetului Mihai Eminescu, anticipând
complexitatea tematică și de expresie regăsită în poemul de mai târziu „Luceafărul”.
Deși aparține creației de tinerețe, „Floare albastră” se încadrează capodoperelor
eminesciene în care geniul poetului reușește să pună în structuri simbolice originale un motiv
romantic de circulație europeană.