Analiza textului epic

Termenul „epic” are etimologia în limba latină, epicus, fiind împrumutat din limba
greacă, epikos, un derivat de la epos care semnifica spunere, discurs, ceea ce se exprimă prin
cuvinte.
Genul epic cuprinde totalitatea creațiilor literare care folosesc ca mod predominant de
expunere narațiunea. Aceasta constă în relatarea în general din perspectiva unui narator a
unor întâmplări în care sunt implicate personaje. Narațiunea presupune prezentarea unor
fapte, momente, așezate într-o anumită ordine, de regulă logică și cronologică. Orice operă
epică are trei elemente definitorii: acțiunea, naratorul și personajul.
Acțiunea este constituită din șirul de evenimente, acţiuni care sunt legate între ele.
Subiectul cuprinde mai multe etape, numite momente ale subiectului: expoziţiunea (care
conturează cadrul general în care se desfășoară acțiunea), intriga (momentul declanșator al
acțiunii, împletirea firului narativ), punctul culminant (momentul în care se înregistrează
tensiunea la nivel maxim), deznodământul (rezolvarea conflictului). În literatura tradiţională
este respectată ordinea aceasta. Însă în construcţiile epice de factură modernă, scriitorul poate
schimba această ordine, în funcţie finalitatea demersului său artistic.
Naratorul este instanţa aleasă de autor pentru a-şi expune simbolic sau aluziv, direct sau
indirect viziunile, atitudinea faţă de o problemă.
Element specific fundamental al genului epic, naratorul poate, uneori, coincide cu autorul
sau poate fi investit cu acest rol un personaj.
Personajul, instanță narativă fundamentală, este un individ sau un obiect implicat în
raporturi intratextuale, pe care le determină şi pe fundaţia cărora se determină. Este specific
genurilor epic şi dramatic. De-a lungul veacurilor, termenului i s-au dat multiple şi variate
accepţiuni. Prima apariţie a personajului se atestă în tragedia antică, unde avea alura eroului
rezultat din unirea unei divinităţi cu omul. Clasicismul ilustra prin personaj o idee sau o
calitate umană: avarul, mizantropul, cinicul ş. a. Personajele romantice sunt pur negative sau
pur pozitive, ele sînt în conflict cu lumea, cu sine, evadează în vis, în trecut, în istorie, în
himeră etc.
În lucrările de specialitate, alături de termenul personaj literar, se operează şi cu alte
categorii corelative: arhetip (tipar vechi al unui lucru sau fiinţe ca Prometeu, Icar, Mioriţa
etc.), prototip (modelul exemplar), tipul (personajul reprezentativ pentru o tagmă: avarul, fiul
risipitor, arivistul, snobul, ratatul etc.), eroul (un model eroic, religios sau etic din tragedia
antică, epopeea medievală sau basmul popular), noneroul (antipod al eroului, o replică dată
tuturor tipologiilor anterioare).
Cronotopul este un concept introdus în critica literară în anii ’20 de M. Bahtin care
utilizează în sens metaforic termenul împrumutat din fizică şi matematică. Cronotopul sau
„timpul - spaţiu” este o categorie de formă şi conţinut bazată pe relaţia de
interdependenţă dintre planul spaţial şi planul temporal atât în universul referenţial cât şi în
ficţiunea romanescă. Concept fundamental al teoriei bahtiniene asupra evoluţiei formelor
romaneşti (de la „romanul”(v. ROMAN) antic până la romanul rus modern), cronotopul
ilustrează în optica materialismului istoric, mişcarea unei istorii în progres. Cronotopul
ar fi centrul organizator al principalelor evenimente conţinute în fabula romanului (ex.
drumul, ca modalitate de spaţializare a timpului, este un cronotop în romanul
picaresc(v.), în Don Quijote, în romanele lui W. Scott.
Genul epic cuprinde opere literare culte sau folclorice, în versuri sau în proză. Printre
speciile literare ale acestui gen se numără: schița, nuvela, romanul, fabula, basmul, balada,
snoava, parabola, poemul eroic.
Nuvela este o specie a genului epic în proză cu acţiune mai amplă decât a schiţei şi a
povestirii, cu un singur fir epic, dar cu o structură mai complexă, cu intrigă riguroasă, cu
acţiune concentrată în jurul personajului principal.
Alte caracteristici ale nuvelei:
- subiectul este bine conturat;
- conflictul care determină acţiunea este puternic şi antrenează mai multe personaje;
- cuprinde fapte verosimile;
- personajele sunt caractere complexe;
- accentul cade asupra evoluţiei personajelor şi nu asupra întâmplărilor;
- naratorul nu se implică şi tinde către obiectivitate;
- modul de expunere dominant este naraţiunea, îmbinată cu descrierea şi cu dialogul.
Nuvela istorică este inspirată de un personaj sau un fapt istoric. Cronologia este
lineară, faptele evocate sunt semnificative, scriitorul redă culoarea locală, atmosfera epocii.
Între datele istorice ş i opera literară care le prezintă pot exista diferenţe, deoarece, pornind de
la realitatea istorică, autorul transfigurează personajele şi evenimentele, adaptându-le,
interpretându-le conform viziunii sale.
Nuvela psihologică prezintă un conflict interior puternic, de factură psihologică.
Conflictul poate fi de natură etică (între bine şi rău), morală (cinste şi necinste), afectivă
(între raţiune şi sentiment). Temele predilecte ale literaturii psihologice sunt: obsesia,
frica, alienarea, erosul, dezumanizarea, inadaptabilitatea. Personajele sunt complexe şi
urmărite în evoluţie, fiind caracterizate, de obicei, prin analiză psihologică.
Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, angrenând
două planuri narative (al realităţii, respectiv al evenimentului misterios), în care
evoluează personajul aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie întâmplărilor. Proza
fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, care perturbă
ordinea firească a realităţii. Această intruziune a unei „alte realităţi” enigmatice în lumea
obişnuită stârneşte neliniştea sau spaima personajelor, care se străduiesc să înţeleagă ce se
întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor insolite în care sunt angrenate. De
regulă, nici o explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare.
Alte caracteristici ale nuvelei fantastice:
- plasarea acţiunii între natural şi supranatural;
- prezentarea unor fapte insolite, stranii;
- desfiinţarea graniţelor dintre real – ireal;
- anularea reperelor spaţio-temporale;
- ieşirea din timp, migrarea în alte spaţii;
- prezenţa elementelor mistice, filozofice, mitice;
- transmite un mesaj filozofic;
- finalul deschis, ambiguu;
- teme şi motive: călătoria în timp, dublul, pactul cu diavolul, blestemul, magia, visul,
identitatea incertă.
Popa Tanda de Ioan Slavici
Considerat alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ion Luca Caragiale unul dintre
fondatorii literaturii române, Ioan Slavici a realizat o operă amplă din care se disting prin
valoare nuvelele și romanul Mara.
Nuvelele lui Slavici sunt realiste, deoarece autorul a observat îndeaproape viața
tăranilor ardeleni din ținuturile natale si ilustrează în opera sa traiul acestora. Slavici
zugrăvește viața satului în mod obiectiv, privind realitățile din interiorul colectivitatii rurale,
caci el a fost cunoscator al aspectelor infatisate prin descendența sa, dar si datorită muncii de
arhivar care l-a obligat sa străbată satele. Finalizată în anul 1874, citită în cadrul societății
"Junimea", nuvela Popa Tanda a aparut publicata in anul 1881 in volumul Novele din popor.
Slavici prezinta in aceasta nuvela o tema draga lui, aceea a intelectualului de la sat, care
reușește, prin răbdare, dar mai ales prin puterea exemplului personal să schimbe oamenii
lângă care trăiește.
 Ca specie literară textul "Popa Tanda" este o nuvelă, căci pune accentul nu pe
întâmplare sau pe un eveniment important din viața unui personaj, ci pe surprinderea unui
destin uman,prezentat in devenire, cunoscand o transformare. In nuvela "Popa Tanda", cel
care se schimba este parintele Trandafir, care invata legile aspre ale vietii, trecand printr-un
moment de cumpana, pentru ca apoi, într-un timp destul de îndelungat sa își îndeplinească
visurile.
Nuvela este o specie a genului epic, în proza,cu un singur fir narativ, dar cu o acțiune
mai complicată și cu un conflict mai puternic decat in schita, la care participa un numar de
personaje nu prea mare, în care accentual cade pe caracterizarea completa a personajului si nu
pe actiune.
Nuvela Popa Tanda este alcatuită din trei părți marcate grafic, fiecare având mai
multe secvențe: partea întâi conține cinci secvențe, partea a doua conține trei secvențe, iar
partea a treia conține o singură secvență.
Titlul nuvelei este alcatuit din substantivul comun „popa”, care indica profesia
personajului si din substantivul propriu „Tanda”, porecla dată de săteni preotului, porecla
devenita cu timpul numele personajului.
Personajul principal este numit astfel de catre sătenii din satul Sărăceni, căci aceștia
consideră că eforturile preotului sunt o muncă în zadar.
Ca orice nuvelă, Popa Tanda este o opera epica, căci autorul își transmite indirect
sentimentele de admirație și de apreciere față de personajul prezentat.
Opera are cele trei elemente specifice unei opera epice: acțiune, personaje si narator.
Narațiunea se face la persoana a III-a, dintr-o perspectivă obiectivă. Modul de
expunere predominant este narațiunea, apărând pe alocuri dialogul si descrierea. Perspectiva
naratorului asupra faptelor și personajelor este marcată afectiv doar rareori, atunci când este
exprimata admiratia fata de personajul principal "Pe parintele Trandafir sa-l tina Dumnezeu!"
Fiind o opera epică si o nuvelă, acțiunea operei Popa Tanda este mai complicata, mai
ampla decat a schitei, dar se desfasoara pe un singur plan narativ, iar intamplarile relatate se
constituie in momentele subiectului.
Astfel in expozitiune, naratorul înfățișează direct câteva însușiri ale personajului
principal, ale parintelui Trandafir. Fiu al dascălului Pintilie, devenit preot in satul Butucani,
eroul principal al textului este mutat ca preot in satul Saraceni, caci nu este dorit de enoriasi.
Intriga este momentul în care se contureaza hotararea preotului de a-i determina pe
sateni sa devina harnici. De aici decurg toate celelalte întâmplări:incercarea preotului de a-i
schimba pe oameni cu ajutorul predicilor, al sfaturilor și al ocărârii, prin implicarea lui în
refacerea propriei gospodării și în cultivarea pământului, toate acestea reprezentând
desfășurarea acțiunii.
Actiunea atinge punctul culminant in momentul in care preotul reuseste sa ii antreneze
la munca pe sateni.
Deznodământul îl aduce în prim-plan pe preotul Trandafir, dar la o altă vârstă, în
postura de bunic.
Nu numai personajul principal cunoaște transformări de la începutul si până la
sfârșitul textului. Schimbată este și imaginea satului Saraceni, care la inceput era un sat ce isi
merita numele de ,,Saraceni": "Saracenii? Un sat cum Saracenii trebuie sa fie. Ici o casa,
acolo o casa.tot una cate una. gardurile sunt de prisos, fiindca n-au ce ingradi, ulita este satul
intreg". La sfarsitul textului, eforturile preotului se concretizeaza in infrumusetarea
satului,lucru evident din replica unui trecator care intreaba un saracenean "Ce sat este acla
unde se vede biserica cea frumoasa cu pereti albi si cu turn sclipitor?"
Ca în orice nuvelă, exista și în cadrul acțiunii acestui text un conflict atât interior, cât
și exterior. Conflictul exterior se manifesta intre preot si sateni, conflict ce progreseaza
treptat, pana ce saracenenii cer schimbarea preotului.
Conflictul interior izvorăște din dorința preotului de a-i schimba pe sateni, incercand
sa îi determine sa munceasca,dar metodele se dovedesc a fi ineficiente. Toate acestea duc la
disperarea preotului, care avea de ingrijit o sotie si patru copii, pe care nu ii va putea intretine
in conditiile dat ,,Acum insa il prinse o fiica neinteleasa, merse cativa pasi inainte, se opri, isi
ascunse fata in amandoua mainile si incepu sa planga greu si cu suspin inabusit si furios."
O alta caracteristica a nuvelei este numarul de personaje, mai mare decat in schita si
mai mic decat in roman. Lumea aparte a nuvelei "Popa Tanda" de Ioan Slavici este conturata
si prin intermediul personajelor care o populeaza si o reprezinta.
Astfel există un personaj principal, cel al carui porecla dă titlul nuvelei: părintele
Trandafir, numit de săteni Popa Tanda, personaje secundare: satenii ca personaj colectiv si
preoteasa ca personaj individual, dar si personaje episodice precum clopotarul Cozonac,
Ileana sau Mariuca. Toate aceste personaje au un rol bine-definit in desfasurarea actiunii si
sunt prezentate in relatie directa, actiunile lor interconditionandu-se.
Accentul cade asupra caracterizării complexe a personajului principal si nu asupra
actiunii, căci preotul este prezentat in evolutia sa, in stransa legatura cu celelalte personaje,
mai ales cu satenii pe care vrea sa ii determine sa munceasca.
 Însușirile personajului principal sunt evidentiate indirect prin faptele sale, prin felul de
a se comporta si de a le vorbi satenilor, in stradania sa de a-I obisnui cu munca. Daca
atitudinea satenilor fata de preot este oscilanta si oscileaza de la toleranta la activitate si apoi
la acceptare si chiar la admiratie, atitudinea naratorului fata de acest personaj este constanta,
fiind cea de admiratie. Preotul, prin exemplul personal isi atinge scopul si satenii isi dau
seama ca preotul nu este "omul dracului" ci "omul lui Dumnezeu".
Autorul foloseste in aceasta opera literara anumite tehnici narative, specifice operei
epice si nuvelei. Actiunea este plasata intr-un anumit timp si spatiu, perspectiva temporala
avand o perioada mai indelungata decat a schitei. Daca la inceput personajul este prezentat ca
fiu al dascalului Pintilie, al finalul operei el apare in postura de bunic. Deci se presupune ca
actiunea urmareste destinul personajului pe o perioada mai lunga de treizeci de ani. Spatiul
ramane constant, dar imaginea lui devine alta in evolutia timpului. Dintr-un sat sarac, devine
unul prosper, de nerecunoscut.
Ca în orice nuvelă, personajele sunt prezentate și aici în modul lor de viață, căci
acțiunea se desfasoară în mediul rural, într-un sat de munte, cu decor specific. De asemenea,
atât vorbirii personajelor, cât și relatării autorului, le este proprie oralitatea care dă exprimării
un caracter spontan si viu.
Prin toate aceste trăsături, putem susține că textul Popa Tanda de Ioan Slavici este o
nuvelă.