LEGEA ȘI PIEȚELE

În cadrul proiectului „România: Formare Judiciară în domeniul Dreptului

Comercial” implementat în colaborare cu Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și Organizația Internațională de
Dezvoltare a Dreptului (IDLO)

SEPTEMBRIE 2018 ȘI FEBRUARIE 2019

Institutul Național al Magistraturii, București, România
Sala de consiliu, etajul I
Modulul cu privire la

mărcile comerciale
“Exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală: O abordare practică”

“MĂRCI COMERCIALE”

PLANUL PREZENTĂRII

1. Terminologie și definiție
2. Principii de bază
3. Caracteristici principale
4. Acordarea unei atenții deosebite: „caracterului distinctiv“ al unei mărci
5. Cum se face distincția între mărcile înregistrabile și cele neînregistrabile
6. Instruire privind „evaluarea puterii” mărcilor
7. Surse legislative care reglementează domeniul mărcilor comerciale
8. Instruire cu privire la procesul de litigare a unei mărci comerciale
9. Exercitarea drepturilor asupra mărcii: măsuri civile, administrative și penale,
măsuri provizorii și de frontieră.
10. Utilizarea mărcii și acțiunea de anulare pentru lipsa de utilizare
11. Analiza jurisprudenței

OBIECTIVE
Până la sfârșitul acestui modul, participanții ar trebui să fie capabili să:

1. Descrie în 250 de cuvinte importanța strategică și comercială a mărcilor

comerciale în economia actuală și impactul acestora asupra unei țări precum
România.
2. Indice ce tipuri de semne pot constitui o marcă comercială.
3. Descrie principalele caracteristici ale unei mărci pentru a fi valabilă,
înregistrabilă și executorie.
4. Enumere exemple de mărci comerciale care pot fi înregistrate și care nu pot
fi înregistrate și distinge mărcile comerciale „cu notorietate ridicată” și mărcile
comerciale „ cu notorietate slabă”.
5. Decidă cu privire la caracterul distinctiv al unei mărci.
6. Aplice criteriile pentru a evalua similitudinea între mărcile comerciale și
acoperirea bunurilor și serviciilor acestora.
7. Identifice sursele legislative care reglementează practica mărcii comerciale.
8. Identifice principalele probleme privind exercitarea drepturilor de proprietate
intelectuală.
CUPRINS

Secțiunea 1 Introducere
Secțiunea 2 Ce reprezintă o marcă comercială?
Secțiunea 3 Care sunt principalele caracteristici ale unei mărci
Secțiunea 4 Durata de înregistrare a unei mărci
Secțiunea 5 Ce face o marcă comercială?
Secțiunea 6 Utilizarea mărcii
Secțiunea 7 Piraterie și contrafacere
Secțiunea 8 Exercitarea drepturilor asupra unei mărci comerciale
 SECȚIUNEA 1
Introducere

Mărcile comerciale existau deja cu mii de ani în urmă, când meșteșugarii „își marcau”
produsele ornamentale sau utilitare prin gravarea semnăturii lor sau a unui simbol.
Această practică a devenit din ce în ce mai răspândită când meșteșugarii locali au început
să își comercializeze bunurile în afara teritoriilor lor, uneori la mile și mile distanță. Avem
un exemplu de ornamente chineze care datează cu mai bine de 2000 de ani în urmă fiind
vândute în zona mediteraneană și care poartă marca comercială a producătorului lor.
Peste o mie de mărci comerciale de ceramică diferite au fost folosite în Roma antică.
Unele dintre aceste mărci comerciale, cum ar fi, de exemplu, marca FORTIS, au atins un
astfel de nivel de notorietate care a dat naștere primelor cazuri de încălcare și
contrafacere a mărcilor.

Utilizarea mărcilor comerciale a crescut de-a lungul Evului Mediu, dar abia în perioada
„Industrializării” mărcile comerciale au devenit active economice importante și au început
să joace un rol semnificativ. Proliferarea producătorilor a sporit concurența între aceștia,
precum și necesitatea diferențierii bunurilor unei anumite persoane sau întreprinderi de
cele ale concurenților. Mărcile comerciale au fost singurul instrument capabil să permită
consumatorilor să identifice sursa unui produs și, prin urmare, să aleagă între diferitele
opțiuni disponibile pe piață, ale căror aspect și preț uneori nu diferă foarte mult, dar care
aveau o calitate foarte diferită.

Desigur, acest lucru a dus la un efort continuu din partea producătorilor de a-și îmbunătăți
standardele și calitatea, de a reduce prețurile pentru a satisface cererea consumatorilor și
de a câștiga un avantaj competitiv față de concurenți. La rândul său, acest proces a
favorizat și îmbunătățit dezvoltarea și progresul.

În economia actuală, care este puternic caracterizată de o concurență accentuată, mărcile

comerciale sunt active economice extrem de valoroase, iar oamenii de afaceri investesc
sume importante de bani pentru a-și asigura protecția, ca și catalizatori ai calității
produselor și serviciilor lor.

SECȚIUNEA 2
CE REPREZINTĂ O MARCĂ COMERCIALĂ?
O marcă comercială poate fi definită ca un semn care servește pentru a distinge bunurile
și / sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi 1.

Cu alte cuvinte, orice semn reprezentabil grafic capabil să distingă sursa unui produs sau
serviciu poate fi considerat drept marcă comercială 2.

1 Această definiție este prevăzută în Secțiunea 1 (1) din OMPI „Legea model pentru țările în curs de dezvoltare cu
privire la mărci, denumiri comerciale și acte de concurență neloială” din 1967.
2
Această definiție este prevăzută în Directiva CE din 1998 privind mărcile comerciale.
O marcă comercială poate consta dintr-un cuvânt, ca în marea majoritate a cazurilor, un
logo, o deviză, un slogan, o formă etc. În anumite limite, de asemenea, literele, numerele,
culorile și sunetele pot fi înregistrate ca mărci comerciale; unele legi admit și înregistrarea
mărcilor cu miros și arome, cu condiția ca acestea să fie reprezentate grafic. Mai mult,
combinațiile dintre oricare dintre semnele de mai sus pot constitui, de asemenea, o marcă.

În funcție de faptul dacă marca se referă la un produs sau la un serviciu, aceasta va fi

denumită „marcă comercială” sau „marcă de serviciu”. În scopul acestei lucrări, termenii
„marcă comercială” și „marcă” sunt utilizați ca sinonime.

SECȚIUNEA 3
CARE SUNT PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE UNEI MĂRCI?

Din definițiile de mai sus, putem descrie deja câteva dintre principalele caracteristici ale
unei mărci:

- trebuie să se refere la bunuri și / sau servicii specifice menționate în Acordul de la

Nisa pentru Clasificarea Internațională a Bunurilor și Serviciilor (denumit în
continuare „Clasificarea de la Nisa”) [așa-numitul principiu de „specificitate“];
- trebuie să fie capabil să identifice sursa produsului sau serviciului în cauză [așa-
numita funcție „indicare a originii”;
- trebuie să fie capabil să distingă bunurile și / sau serviciile unei persoane fizice sau
ale unei companii de cele ale oricărui alt concurent [așa-numita funcție de
„distincție”.

Cu alte cuvinte, o marcă trebuie să fie distinctivă, în sensul că trebuie să fie capabilă să
identifice anumite produse sau servicii specifice și să le distingă pe cele ale unei
întreprinderi date de cele ale alteia.

Nivelul caracterului distinctiv al unei mărci trebuie să fie apreciat în conformitate cu legile,
reglementările și practicile mărcilor naționale și, ca criteriu general, depinde de înțelegerea
consumatorului local mediu către care produsul în cauză este eventual direcționat.

În plus, trebuie reamintit faptul că natura distinctivă a unei mărci trebuie evaluată și
apreciată în legătură cu produsele sau serviciile particulare în raport cu care trebuie
utilizată. Ca exemplu, marca QUICKSILVER nu ar avea un caracter distinctiv înalt dacă s-
ar referi la mărfuri din argint sau la un lustruitor pentru argint, dar, întrucât este utilizat
pentru comercializarea articolelor de îmbrăcăminte, o astfel de marcă beneficiază de o
protecție juridică puternică. Un alt exemplu faimos este marca APPLE care probabil nu ar
fi înregistrată dacă ar fi depusă în legătură cu fructe sau legume, dar este extrem de
distinctivă, deoarece se referă la computere.
Cu alte cuvinte, de asemenea, cuvintele de utilizare comună se pot bucura de o protecție
juridică foarte puternică ca mărci comerciale, dacă sunt depuse și utilizate în legătură cu
bunuri și / sau servicii care nu au nici o legătură cu sensul cuvântului folosit ca marcă.

Inutil de menționat, însă cuvintele ciudate și complet lipsite de sens se bucură întotdeauna
de un nivel foarte ridicat de distinctivitate (de exemplu: MALBORO pentru țigări) și ar
trebui să fie acceptate de orice sistem juridic. Cu toate acestea, aceste mărci nu sunt cu
siguranță preferatele experților din sectorul de marketing, deoarece necesită investiții
foarte substanțiale în reclamă și publicitate înainte ca consumatorii să se familiarizeze cu
ele.

În orice caz, nivel de distinctivitate poate varia și poate crește în funcție de utilizarea
efectivă a unei mărci specifice. În unele jurisdicții, în special în cele care urmăresc
sistemul „dreptului comun”, o marcă inițial lipsită de orice putere distinctivă, poate fi
înregistrată în registrul mărcilor naționale dacă solicitantul poate dovedi că marca a fost
utilizată pe scară largă în cursul comerțului în țara respectivă.

Pe de altă parte, caracterul distinctiv al unei mărci poate fi pierdut dacă această marcă nu
a fost utilizată pentru un anumit număr de ani consecutivi. Majoritatea jurisdicțiilor
recunosc posibilitatea anulării înregistrării unei mărci pe baza lipsei de utilizare timp de trei
sau cinci ani consecutiv.

A doua caracteristică principală a unei mărci este aceea că aceasta trebuie să fie legală.
O marcă comercială este ilegală dacă:

1 este derutantă sau înșelătoare

2 este generică (și deci lipsită de orice caracter distinctiv)
3 este descriptivă (și deci lipsită de orice caracter distinctiv)
4 conține o referire la o origine geografică
5 este contrară ordinii sau moralității publice
6 este identică sau similară cu o marcă anterioară

1. Mărci derutante sau înșelătoare

Orice marcă care poate induce în eroare consumatorii în ceea ce privește calitatea, natura
sau orice alte caracteristici ale bunurilor care fac obiectul unei astfel de mărci nu trebuie
înregistrată și orice astfel de cerere ar trebui să fie refuzată de oficiul național competent
în materie de mărci comerciale. Cu alte cuvinte, caracterul derutant / înșelător al unei
mărci trebuie evaluat cu privire la lista de produse și servicii pentru care se solicită
protecția. Se poate chiar întâmpla ca o marcă să fie considerată înșelătoare doar pentru
unele dintre bunuri și servicii (caz în care, oficiul în materie de mărci comerciale implicat ar
trebui să necesite o limitare a acoperirii bunurilor și serviciilor).

2. Mărci generice
O marcă este generică când constă pur și simplu din termenul utilizat frecvent pentru a
indica mărfurile pentru care se solicită protecția. Ca exemplu, ar trebui refuzate marcajele
VIN ROȘU pentru băuturile alcoolice și CEAI VERDE pentru băuturile din ceai verde.
Acești termeni sunt de fapt expresii largi și generice pentru a descrie anumite bunuri și,
prin urmare, nimănui nu ar trebui să li se permită să obțină un drept monopolist asupra
acestora.

3. Mărci descriptive

O marcă este descriptivă atunci când constă în termeni care descriu natura, tipul,
calitatea, scopul propus, valoarea, locul de origine sau orice altă caracteristică a bunurilor
și serviciilor care fac obiectul cererii de marcă. Spre exemplu, ar trebui refuzată marca
PIZZA CONGELATĂ pentru pizza semipreparată și congelată.

O categorie particulară de mărci descriptive este reprezentată de acele mărci care sunt
laudative, în sensul în care acestea descriu produsele sau serviciile acoperite de marcă
laudându-le. Un exemplu ar putea fi marca comercială PIZZA DELICIOASĂ pentru ...
pizza.

4. Mărcile care conțin o trimitere la originea geografică a bunurilor

Aceste tipuri de mărci sunt adesea foarte „periculoase”, în sensul că sunt adesea refuzate.
Dacă trimiterea la originea geografică a bunurilor este de fapt reală, examinatorii de mărci
pot aprecia marca ca fiind doar descriptivă (și, prin urmare, lipsită de orice caracter
distinctiv). Pe de altă parte, dacă o astfel de trimitere este falsă, atunci marca poate fi
refuzată ca înșelătoare. De exemplu, marca comercială SWISS PRECISION poate fi
refuzată pentru ceasurile fabricate în Elveția, din motiv că acestea sunt descriptive ale
locului lor de producție, precum și pentru ceasurile fabricate în Franța, pentru
probabilitatea de a induce în eroare consumatorii cu privire la originea ceasurilor.

5. Mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri

Practic, toate legislațiile privind mărcile comerciale oferă drept motiv pentru refuz
contrarietatea față de politica sau morala publică. Desigur, aceste două criterii vor trebui
evaluate de fiecare oficiu în materie de marcă comercială, în funcție de standardele
stabilite de sistemele lor legale și culturale naționale.

6. Mărci identice sau similare cu o marcă anterioară

O marcă trebuie să fie inedită, în sensul că nu trebuie să intre în conflict sau să încalce
niciun alt drept anterior, fiind, de exemplu, complet identică sau similară cu o marcă
anterioară existentă care acoperă bunuri și / sau servicii identice sau similare.
Hotărârea cu privire la caracterul inedit al unei mărci este adesea lăsată examinatorilor de
marcă națională care efectuează din oficiu o căutare anterioară pentru a stabili
disponibilitatea mărcii propuse. În mod alternativ, proprietarilor mărcilor anterioare identice
sau anterioare le revine apărarea drepturilor lor, depunând opoziție în fața oficiului local în
materie de marcă comercială solicitând refuzul mărcii propuse sau anularea acesteia.

SECȚIUNEA 4
DURATA DE ÎNREGISTRARE A UNEI MĂRCI

O marcă comercială este înregistrată doar pentru o perioadă limitată de timp. În timp ce
articolul 18 din TRIPS stabilește o obligație din partea statelor sale membre de a asigura
o durată minimă pentru înregistrările de marcă de cel puțin șapte ani, marea majoritate a
țărilor urmează practica instituită de TLT (articolul 13), care prevede o durată de
înregistrare a mărcilor de 10 ani. În teorie, înregistrările pot fi reînnoite de un număr infinit
de ori.

Dacă proprietarul nu reușește să-și reînnoiască înregistrarea mărcii și, mai precis, nu
plătește taxa de reînnoire, aceasta duce la eliminarea mărcii din registru. Majoritatea
țărilor prevăd o „perioadă de grație” (de obicei de șase luni) pentru plata taxei de
reînnoire care lipsește (de obicei cu o suprataxă).

SECȚIUNEA 5
CE FACE O MARCĂ COMERCIALĂ?
Proprietarul înregistrat are dreptul exclusiv de a utiliza marca comercială, precum și
dreptul de a exclude alte persoane de la utilizarea acesteia.

Dreptul de a utiliza o marcă implică faptul că proprietarul are dreptul de a-și folosi marca
în cadrul comerțului prin:

- aplicarea acesteia pe produsele și serviciile sale, pe ambalaj și pe containere,

- utilizarea acesteia în publicitate și în orice documente promoționale sau legale,
- introducerea bunurilor și serviciilor acoperite de o astfel de marcă pe piața din țara
în care a fost obținută protecția.

În acest context, este important să ne amintim că, odată ce proprietarul înregistrat a

lansat sau a acordat permisiunea de a lansa produsele sale acoperite de marcă pe o
nouă piață, acesta pierde dreptul de a face obiecții cu privire la vânzările ulterioare ale
produselor. Acesta este așa-numitul principiu de „epuizare”, care se aplică întotdeauna în
ceea ce privește comerțul interstatal, adesea în ceea ce privește comerțul dintre state,
dar niciodată dacă revânzarea implică modificarea mărcii sau a produsele acoperite de
marcă sau ambalajul acestora.
Dreptul de a exclude alte persoane de la utilizarea mărcii acoperite de înregistrare
presupune faptul că:

- nimeni altcineva nu poate folosi o marcă identică pentru a distinge bunuri și / sau
servicii identice;
- nimeni altcineva nu poate folosi mărci similare pentru a distinge bunuri și / sau
servicii similare, dacă o astfel de utilizare poate crea confuzie în rândul
consumatorilor.

SECȚIUNEA 6
UTILIZAREA MĂRCII
Utilizarea mărcii este o caracteristică cheie care poate influența și determina înregistrarea
și validitatea acesteia. Aceasta se datorează faptului că nivelul distinctivității unei mărci
nu este imuabil și poate varia cu timpul, în funcție de utilizarea posibilă (sau lipsa de
utilizare) a acesteia de către proprietar. Cu alte cuvinte, faptul că o marcă comercială a
fost utilizată deja de o perioadă îndelungată de timp sau nu a fost utilizată timp de câțiva
ani ar putea influența nivelul caracterului său distinctiv și, prin urmare, statutul acesteia.

De regulă, există trei moduri în care utilizarea poate afecta starea unei mărci:

a) prin creșterea caracterului distinctiv al unei mărci, de care inițial era lipsită sau se
bucura de un nivel scăzut de distinctivitate, dacă utilizarea sa continuă de către proprietar
a făcut ca marca respectivă să fie adecvată pentru a distinge produsele sau serviciile unei
întreprinderi de cele ale alteia. În acest caz, se spune că marca în cauză a dobândit „sens
secundar”.

b) Prin efectuarea unei înregistrări perfect valabile care poate fi anulată dacă marca în
cauză nu a fost utilizată de câțiva ani consecutiv (de obicei trei sau cinci).

c) Prin efectuarea unei înregistrări perfect valabile, care poate fi anulată dacă marca a
suferit un așa-numit proces de „banalizare”.

a) „SENS SECUNDAR”

Nivelul caracterului distinctiv al unei mărci și, prin urmare, validitatea acesteia poate varia
cu timpul, în funcție de amploarea sau de posibila lipsă a utilizării acesteia. Acest
principiu derivă de la articolul 6 alineatul (2) din Convenția de la Paris care prevede că,
atunci când se evaluează caracterul distinctiv al unei mărci (și, prin urmare, validitatea
acesteia), trebuie să se țină seama în mod corespunzător de perioada în care a fost
utilizată această marcă.

După cum am menționat mai sus, o marcă inițial foarte „slabă” poate deveni „mai
puternică” în virtutea utilizării extinse de către proprietar în cursul comerțului și în
publicitate. Acest argument poate fi utilizat pentru a răspunde la un refuz de înregistrare
emis de către un oficiu în materie de marcă care nu este considerată suficient de
distinctivă. De fapt, solicitantul poate încerca să susțină că utilizarea pe scară largă a
mărcii sale i-a conferit un nivel mai înalt de caracter distinctiv și că consumatorii medii nu
mai percep termenul / expresia în cauză ca pe o formulare generică sau doar descriptivă,
ci ca marca comercială a unei anumite companii.

b) ANULARE PENTRU LIPSA DE UTILIZARE

Scopul final al protecției mărcilor este de a permite proprietarului să le utilizeze în cursul

comerțului pentru a distinge bunurile sale de cele ale concurenților săi. Prin urmare, nu
are nici un sens economic protejarea mărcilor comerciale prin înregistrare fără a impune
obligația de utilizare a acestora. Mărcile comerciale neutilizate reprezintă o barieră
artificială pentru înregistrarea noilor mărci.

În același timp, proprietarii mărcilor comerciale au nevoie de o perioadă de grație după

înregistrare înainte de a intra în vigoare obligația de utilizare. Acest lucru este valabil mai
ales pentru numeroasele companii care activează în comerțul internațional. Pentru a evita
lacunele în protecția noilor mărci comerciale de care concurenții ar putea profita, acestea
trebuie să solicite de la bun început înregistrarea noilor mărci comerciale în toate țările cu
potențial de utilizare în viitor. Chiar și în țările lor, companiile au nevoie de câțiva ani
înainte ca aceștia să poată lansa în mod corespunzător un produs nou dezvoltat pe piață.
Acest lucru este valabil mai ales în cazul companiilor farmaceutice, care trebuie să facă
teste clinice și trebuie să solicite aprobarea produsului lor de către autoritățile sanitare.

Perioada de grație acordată în legile privind mărcile comerciale care prevăd o obligație de
utilizare este uneori de trei ani consecutivi (așa cum este prevăzut la articolul 19 alineatul
(1) din TRIPS), dar mai des de cinci ani.

Consecința principală a nefolosirii nejustificate este că înregistrarea este deschisă spre

anulare la cererea unei persoane cu interes legitim. În majoritatea jurisdicțiilor,
proprietarul înregistrat trebuie să dovedească utilizarea mărcii sale, deoarece este foarte
dificil pentru partea terță interesată să dovedească nefolosirea.

Nefolosirea nu conduce întotdeauna la invalidarea dreptului de marcă. Nefolosirea poate

fi justificată în caz de forță majoră și orice altă circumstanță care nu se datorează unei
defecțiuni sau neglijențe din partea titularului mărcii, cum ar fi restricțiile de import sau
cerințele legale speciale din țară.

c) “BANALIZAREA” MĂRCII

Acest lucru s-ar putea întâmpla dacă proprietarul acesteia a provocat sau a tolerat
transformarea mărcii într-un nume generic, astfel încât, în cercurile comerciale și în ochii
consumatorilor corespunzători și a publicului în general, semnificația sa ca marcă a fost
pierdută. Spre exemplu, mărcile comerciale precum FRIGIDAIRE, CELLOPHANE și
LINOLEUM au devenit termeni generici, deoarece au fost singurul produs din categoria
lor, iar proprietarii nu au dat categoriei nici o denumire suplimentară.

Pentru a evita banalizarea unei mărci, proprietarul acesteia ar trebui să se asigure că

marca în cauză nu este utilizată ca, sau în locul desemnării produsului. Utilizând
sistematic o desemnare a produsului în plus față de marcă, proprietarul informează clar
publicul că marca sa identifică un produs specific ca unul dintr-o anumită categorie. Acest
lucru este deosebit de important dacă proprietarul mărcii comerciale a inventat un produs
complet nou, care la început este singurul din categorie.

Ca exemplu, când a fost inventată cafeaua instantanee în anul 1938, primul produs
comercializat de compania care a inventat-o se numea NESCAFÉ. Cu toate acestea, de
la început compania a utilizat în mod sistematic o denumire a produsului, cum ar fi „cafea
instantanee” sau „cafea solubilă” pe etichetele sale, în combinație cu marca comercială
pentru a evita banalizarea acesteia. Aceeași practică nu a fost urmată de proprietarii
mărcilor comerciale FRIGIDAIRE, CELLOPHANE și LINOLEUM, cu consecințele
negative prezentate mai sus.

În cele din urmă, o marcă trebuie identificată ca atare printr-un aviz de marcă comercială
(cum ar fi „Înregistrat” sau R încercuit). Doar câteva legi prevăd astfel de avize, iar
obligativitatea utilizării acestora pe mărfuri este interzisă de articolul 5D din Convenția de
la Paris. De-a lungul anilor, acest simbol s-a răspândit în întreaga lume și a devenit
recunoscut pe scară largă pentru o marcă înregistrată. Utilizarea sa este recomandată
pentru mărcile înregistrate ca un avertisment pentru concurenți de a nu se angaja în
niciun act care ar încălca marca comercială.

Cu toate acestea, nu este suficient să respectăm aceste reguli: proprietarul mărcii trebuie
să se asigure, de asemenea, că terții și publicul nu folosesc în mod greșit marca sa. Este
deosebit de important ca marca să nu fie utilizată ca sau în locul descrierii produsului în
dicționare, publicații oficiale, jurnale etc.

SECȚIUNEA 7
PIRATERIE ȘI CONTRAFACERE

Pirateria mărcilor implică înregistrarea sau utilizarea unei mărci comerciale străine, în
general cunoscute, care nu este înregistrată într-o anumită țară. Pe de altă parte,
contrafacerea constă în imitarea unui produs. Prin urmare, produsul contrafăcut dă
impresia că este produsul autentic (de exemplu, o geantă LOUIS VUITTON), provenind
de la producătorul autentic.

În ceea ce privește pirateria, articolul 6bis din Convenția de la Paris prevede că o marcă
cunoscută trebuie protejată chiar dacă nu este înregistrată în țară. Cu toate acestea,
acest tip de protecție este restricționat doar pentru bunuri identice și similare. Aceasta
reprezintă o problemă, întrucât adesea mărcile cunoscute sunt folosite de pirați pentru
bunuri sau servicii total diferite. În plus, instanțele solicită uneori ca o marcă comercială
să fie bine cunoscută în țara în care este descoperită pirateria și refuză protecția, chiar
dacă adevăratul proprietar al mărcii poate dovedi că este cunoscut pe plan internațional
în numeroase țări. Prin urmare, este necesară o protecție îmbunătățită împotriva pirateriei
mărcilor comerciale.

În contextul contrafacerii, oferirea de produse contrafăcute are sens numai dacă

consumatorul cunoaște produsul autentic. În consecință, mărfurile contrafăcute adesea,
dar nu întotdeauna, fac parte din categoria bunurilor de lux și poartă o marcă cunoscută.

Exemplele de mărfuri contrafăcute tipice și cunoscute pe scară largă au fost, de

exemplu, gențile LOUIS VUITTON, falsele ROLEX, CARTIER și alte ceasuri de lux,
încălțămintea sport PUMA și REEBOK, tricourile sport LACOSTE ș.a.

Falsificarea este un fenomen grav din punct de vedere economic și o problemă majoră de
importanță mondială și reprezintă un procent alarmant din comerțul mondial. În această
privință, este de remarcat faptul că vânzările la nivel mondial ale unor produse
contrafăcute le pot depăși pe cele ale produselor originale.

Falsificarea este o crimă economică, comparabilă cu furtul. Falsificatorii nu numai că

induc în eroare consumatorul, ci și dăunează reputației producătorului autentic.

Deși nu este o condiție și nu este întotdeauna cazul, mărfurile contrafăcute poartă, în

general, o marcă comercială. Acest lucru are avantajul că contrafacerea poate fi acționată
ca încălcare a mărcii comerciale, ceea ce este, în general, mai ușor decât urmarea unei
alte modalități de a solicita executarea drepturilor de proprietate intelectuală. Cu toate
acestea, căile de atac specificate în legile privind mărcile comerciale nu sunt adesea
suficiente pentru a servi drept factor de descurajare eficient.

Sunt necesare căi de atac rapide și de anvergură. Falsificatorii nu operează de la o

adresă obișnuită de afaceri, iar în caz de urmărire penală sunt dificil de urmărit. Adesea,
aceștia pot fi găsiți numai după efectuarea unei investigații lungi și amănunțite. Prin
urmare, este nevoie urgentă de măsuri provizorii, cum ar fi ordonanțele provizorii.

Întrucât contrafacerea este un fenomen care are loc în comerțul internațional, este
necesar, de asemenea, abilitarea autorităților vamale de a verifica mărfurile de la granița
țării lor și de a confisca mărfurile contrafăcute la cererea proprietarului mărcii aplicate
acestora.

SECȚIUNEA 8
EXERCITAREA DREPTURILOR ASUPRA UNEI MĂRCI COMERCIALE

Proprietarul înregistrat își poate exercita drepturile care sunt piratate, contrafăcute, imitate
și încălcate în orice alt mod prin depunerea fie unei simple acțiuni administrative, de
obicei în fața aceluiași organism național care este responsabil de acordarea înregistrării
mărcii sau a unei acțiuni contravenționale, ceea ce poate duce la anularea mărcii în
conflict și, după caz, și la plata daunelor.
Modulul

cu privire

la brevete
“Exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală: O abordare practică”

“BREVETE”

PLANUL PREZENTĂRII

1. Importanța strategică a brevetelor pentru inventatori, națiuni și utilizatori: investiții în

cercetare și dezvoltare
2. Definiție și caracteristici principale
3. Acordarea unei atenții deosebite cu privire la „noutatea” și „etapa inventivă” a unui
brevet (instruire privind modul de soluționare a acestei probleme)
4. Surse legislative care reglementează domeniul brevetelor (în special: Convenția de
la Paris și Acordul TRIPS)
5. Exercitarea drepturilor de utilizare a unui brevet

OBIECTIVE
Până la sfârșitul acestui modul, participanții ar trebui să fie capabili să:

1. Descrie în 200 de cuvinte importanța strategică și comercială a brevetelor în

economia actuală într-o țară precum România.
2. Indice ce tipuri de idei pot fi brevetabile și să enumere exemple de subiecte
brevetabile.
3. Descrie principalele caracteristici ale unui brevet pentru a fi aplicat.
4. Enumere drepturile exclusive conferite de un brevet și excepțiile și limitările.
5. Indice principalele argumente juridice care pot fi utilizate în instanță.
CUPRINS

Secțiunea 1 Introducere: ce este un brevet?

Secțiunea 2 Condiții de brevetabilitate
Secțiunea 3 Exploatarea invenției brevetate
Secțiunea 4 Încălcare
 SECȚIUNEA 1
CE ESTE UN BREVET?
Un brevet se referă la protecția invențiilor care este un produs sau un proces care oferă un
nou mod de a face ceva sau oferă o nouă soluție tehnică pentru o problemă. În esență, un
brevet este un contract între un inventator și guvernul în baza căruia ultimul acordă
inventatorului dreptul de a exclude alte persoane să facă, să utilizeze sau să vândă
invenția sa pentru o perioadă limitată de timp (de obicei 15-20 de ani), după care publicul
este liber să utilizeze invenția. În schimbul acestei protecții, proprietarul brevetului trebuie
să dezvăluie publicului invenția, pentru ca alții să beneficieze de aceasta. Deoarece
acordă un control exclusiv unei singure părți, brevetele sunt adesea denumite
„monopoluri” sau, mai bine zis, „monopoluri limitate”, datorită termenului limită.

DREPTURILE ACORDATE DE UN BREVET

Așa cum a fost menționat, un brevet oferă dreptul titularului de a exclude pe alții să
exploateze invenția sa; Cu toate acestea, NU îi oferă în mod automat titularului brevetului
dreptul de a-și pune în practică invenția (adică să facă, să utilizeze sau să vândă ceva).

Titularul unui brevet are dreptul să decidă cine poate sau nu - utiliza invenția brevetată
pentru perioada în care invenția este protejată. Titularul brevetului poate acorda sau
licenția alte părți să utilizeze invenția în condiții convenite de comun acord. De asemenea,
acesta poate vinde dreptul la invenție altcuiva, care va deveni apoi noul titular al
brevetului. Odată ce un brevet expiră, protecția se încheie și nu poate fi reînnoită. Invenția
intră apoi în domeniul public și oricine poate folosi invenția brevetată fără permisiunea
inventatorului.

Probabil, cel mai important drept acordat de un brevet este dreptul titularului de a lua
măsuri împotriva oricărei persoane care exploatează invenția brevetată, în țara în care
este înregistrat brevetul, fără acordul titularului.

Cu toate acestea, trebuie de remarcat faptul că statul nu execută automat drepturile de

brevet. Astfel, este de datoria titularului unui brevet să ia măsuri, de regulă în
conformitate cu dreptul civil, cu privire la orice încălcare a drepturilor sale de brevet.

ALTERNATIVE DE BREVETE

Ca o alternativă la protecția brevetelor, unele țări oferă protecție prin înregistrare sub
„modelul de utilitate”. Modelul de utilitate oferă drepturi similare ca brevetele. Diferențele
majore sunt taxele mai mici, cerințe mai puțin stricte și perioada de expirare mai scurtă.
(Vezi secțiunea 8 pentru mai multe detalii).

CINE ACORDĂ BREVETE?

Brevetele sunt în general acordate de un oficiu național pentru brevete. Cererile pot fi, de
asemenea, prezentate la oficiile regionale care operează pentru o serie de țări, cum ar fi
Oficiul European de Brevete (OEB) și Organizația Regională Africană de Proprietate
Industrială (ARIPO). În cadrul acestor sisteme regionale, un solicitant solicită protecție
pentru invenție într-una sau mai multe țări și fiecare țară decide dacă va oferi protecția
brevetului în limitele sale. Prin Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (PCT),
administrat de OMPI, se poate depune o singură cerere de brevet internațional; un
solicitant care solicită protecție poate depune o singură cerere și poate solicita protecție
în cât mai multe state semnatare după cum este necesar. Acest lucru are același efect ca
și depunerea cererilor naționale într-o singură țară, una câte una, dar este evident mai
convenabil. (Pentru mai multe informații, consultați secțiunile despre EPC și PCT).

DE CE SUNT IMPORTANTE BREVETELE

Brevetele încurajează inovația și promovează progresul științei. Protecția monopolistă

oferită de brevet asigură recunoașterea inventatorilor pentru creativitatea și recompensa
materială pentru invențiile lor comercializabile. În acest fel, brevetele oferă un stimulent
pentru inovare. Cerința de a divulga invenția contribuie la ansamblul general de
cunoștințe pe care publicul îl poate construi și, prin urmare, promovează progresul științei.

SECȚIUNEA 2
CONDIȚII DE BREVETABILITATE
Pentru a determina dacă o invenție este eligibilă pentru protecție în conformitate cu
modelul de brevet, invenția trebuie să respecte o serie de condiții. Mai exact, aceste
condiții se referă la:

1. Obiect - obiectul revendicat de invenție trebuie să fie acceptat drept „brevetabil” în

conformitate cu legislația țării în care se solicită protecția.
2. Aplicabilitate industrială - invenția trebuie să poată fi aplicată industrial.
3. Noutate - invenția trebuie să fie nouă (sau „inedită”), prezentând unele caracteristici
care nu sunt cunoscute în corpul cunoștințelor existente în domeniul său tehnic
(„stadiul tehnicii”).
4. Nu este evidentă - invenția trebuie să prezinte o „etapă inventivă” care nu poate fi
dedusă de o persoană cu cunoștințe medii în domeniul tehnic.
5. Divulgare - detaliile invenției trebuie divulgate publicului.

I. OBIECT

Obiectul brevetabil este stabilit prin statut și este de obicei scris în funcție de o serie de
excepții - o prezentare a tipurilor de tehnologii pentru care un brevet nu poate fi acordat.
Regula generală este aceea că protecția brevetelor este disponibilă pentru invenții în
toate domeniile tehnologiei, în care „invenția” se referă la un produs sau proces care
oferă un nou mod de a face ceva sau oferă o nouă soluție tehnică pentru o problemă.

Exemple de domenii tehnologice care pot fi excluse din domeniul de aplicare al obiectului
brevetabil includ următoarele:
 1) Descoperiri ale materialelor sau substanțelor deja existente în natură;
2) Teorii științifice sau metode matematice;
3) Soiuri de plante sau animale sau procese biologice pentru producerea unor astfel
de soiuri de plante sau animale, fără a include procese microbiologice;
4) Scheme, reguli sau metode, cum ar fi cele pentru a face afaceri sau pentru tulburări
mentale de a juca jocuri; și
5) Metode de tratament pentru oameni sau animale sau metode de diagnosticare
practicate pe oameni sau animale (dar nu și produse pentru utilizare în astfel de
metode).

În plus, produsele sau procesele referitoare la interesul public ar putea fi, de asemenea,
neeligibile pentru brevetare; acestea ar putea include produse farmaceutice, produse
chimice agricole sau invenții în domeniul nuclear.

II. APLICABILITATE INDUSTRIALĂ / UTILITATE

Pentru a putea fi brevetabilă, o invenție trebuie să aibă un scop practic: dacă invenția
este un produs sau o parte dintr-un produs, atunci realizarea acesteia ar trebui să fie
posibilă; dacă este un proces sau o parte dintr-un proces, atunci realizarea acesteia ar
trebui să fie posibilă.

Astfel, sintagma „aplicabilitate industrială” se referă la posibilitatea realizării, efectuării sau

folosirii în practică („aplicabilitate”) prin mijloace tehnice la o anumită scară („industrială”).
Trebuie de menționat faptul că definiția termenului „industrială” menționată anterior este
specifică terminologiei dreptului de brevet și diferă de sensul comun (din, referitor la sau
rezultat din industrie).

III. NOUTATE

Noutatea „test” determină dacă obiectul invenției a fost cunoscut anterior altora, prin
urmare, dacă este „nou”. Noutatea, nu este însă ceva ce poate fi dovedit sau stabilit așa
cum este și, prin urmare, poate fi dovedit doar în absența sa - că invenția nu este nouă.

Stadiul tehnicii

Cheia testului de noutate este conceptul de „stadiul tehnicii”, unde „tehnica” se referă la
organul competent (fie scris sau oral) care guvernează obiectul revendicat al unei invenții.
În această privință, o invenție este considerată „nouă” (inedită) dacă nu este predată
de stadiul tehnicii - dacă, înainte de depunerea unei cereri de brevet, nu exista deja o
invenție ca parte a organului competent cunoscută cu privire la obiectul revendicat.
Astfel, primul pas în examinarea noutății este determinarea stadiului tehnicii. Cum se
poate determina ceea ce este organul competent care definește stadiul tehnicii?
Efectuând o căutare de disponibilitate, examinând tot ceea ce este cunoscut referitor la
obiect în limitele țării în care este depusă cererea, precum și în străinătate.

Divulgarea unei invenții devine parte a studiului tehnicii dacă aceasta are loc (1) în
publicații tipărite, (2) pe cale verbală și (3) prin utilizarea prealabilă, de asemenea, este
luată în considerare situația în care au apărut astfel de publicații de divulgare:

(1) Publicații tipărite - o descriere a invenției într-o scriere publicată sau într-o publicație
cu un format diferit, dar tangibil. „Formatul tangibil” necesită existența unui operator
fizic pentru informații (un document), care trebuie să fi fost publicat și pus la
dispoziția publicului în orice mod (adică oferit spre vânzare sau depozit într-o
colecție publică). Astfel de publicații includ: brevete emise sau cereri de brevete
publicate, scrieri (manuscrise, manuscris dactilografiat sau materiale tipărite),
imagini (fotografii, desene sau filme) și înregistrări (discuri sau casete, fie în limbaj
vorbit sau codat).

(2) Divulgare orală- o descriere a invenției în cuvinte rostite în public (nu neapărat
înregistrate). Aceasta include prelegeri și emisiuni radio.

(3) Divulgarea după utilizare - utilizarea invenției în public sau punerea publicului într-o
poziție care să permită oricărui membru al publicului să o vadă. Acest tip de
divulgare vizuală include punerea invenției pe ecrane de afișare sau vânzare,
demonstrație publică, emisiuni de televiziune neînregistrate și utilizare publică
efectivă.

Pentru ca un document să „distrugă noutatea” unei invenții, acesta trebuie să descrie în

mod clar și complet obiectul cererii în cauză. Obiectul invenției examinate este comparat
element cu element cu obiectul descris în document. Invenția apoi nu este considerată
„nouă” dacă documentul conține toate caracteristicile revendicării în cauză. În acest caz,
documentul anticipează obiectul cererii în așteptare și se revendică existența „stadiului
tehnicii”.

N.B. Dacă se ia în considerare noutatea, nu este posibil să se combine articole separate

din stadiul tehnicii.

IV. ETAPA INVENTIVĂ / CARACTER NEEVIDENT

Chiar dacă este declarată nouă și utilă, pentru a fi brevetată, o invenție trebuie să conțină,
de asemenea, o „etapă inventivă” față de stadiul tehnicii, care este neclară pentru o
persoană cu pricepere obișnuită (nu un expert) în domeniul obiectului invenției.

Confirmând că o invenție este inedită, de asemenea, declarați că există o diferență, sau o

„etapă”, între stadiul tehnicii și invenția care urmează a fi brevetată. Acum trebuie să se
decidă dacă această diferență este „inventivă” (original, rezultatul unei idei creative) sau
dacă este o diferență evidentă, reprezentând pur și simplu un simplu exercițiu de abilitate
de rutină de către un lucrător în domeniul respectiv. Trebuie subliniat faptul că întrebarea
etapă inventivă poate fi abordată doar dacă un articol în primul rând este considerat a fi
„inedit”.

Unele jurisdicții folosesc conceptul de „avansare” sau „progres” pentru a determina dacă
există o etapă inventivă: în domeniul tehnicii respective, stadiul tehnicii reprezintă un
anumit nivel al obiectului în cauză; invenția, odată declarată inventivă, este la un alt nivel
(„etapă”). Acest nivel ar trebui să aibă un caracter neevident și „inventiv” și, prin urmare,
„mai avansat” decât nivelul de la care a apărut invenția, în stadiul tehnicii.

Simpla determinare a existenței unei etape inventive care nu este evidentă nu este
suficientă; o astfel de diferență trebuie confirmată ca fiind semnificativă și esențială pentru
invenție.

Cum se determină neevidența și existența unei etape inventive

După cum se poate observa, acest standard are o natură foarte subiectivă și, prin
urmare, poate fi considerat ca unul dintre cele mai dificile standarde de determinat în
examinarea „substanței” unei invenții. Totuși, importanța sa este extrem de semnificativă,
deoarece de aici rezultă premisa generală în dreptul brevetelor că nu trebuie acordată
protecție la ceea ce este deja cunoscut ca parte a stadiului tehnicii sau la orice lucru pe
care o persoană cu abilități obișnuite l-ar putea deduce ca o consecință evidentă a
stadiului tehnicii respective.

Ca și în cazul criteriilor de noutate, evaluarea (diferența este evidentă?) necesită

examinarea din stadiul tehnicii. Totuși, de această dată trebuie să privim stadiul tehnicii în
ansamblu și, prin urmare, la combinația de dezvăluiri disponibile, spre deosebire de a
privi fiecare din aceste dezvăluiri separat (element cu element), așa cum se face atunci
când analizăm criteriile de noutate. Mai exact, această combinație de dezvăluiri trebuie să
fie o combinație evidentă - una pe care o persoană care deține competențe obișnuite în
domeniu să o poată asimila. Această combinație poate avea un caracter global, chiar
dacă invenția poate defini un set de obiect cunoscut separat. Astfel, dacă o persoană cu
cunoștințe obișnuite în domeniu ar face față acestei combinații evidente și, în acest sens,
ar ajunge în mod natural la aceleași concluzii declarate în cererea de brevet, atunci
invenția ar fi considerată evidentă.

Examinatorul trebuie să privească „suma diferențelor” (diferențele care fac invenția

inventivă și care o fac o „etapă”) și să compare aceste diferențe în ansamblu (nu în mod
individual, cum este cazul evaluării noutății) cu stadiul tehnicii și să decidă dacă acest „în
ansamblu” este evident.

La evaluarea acestor diferențe, este important să se țină cont de esența unei invenții,
care include identificarea unei probleme, crearea unei soluții la această problemă și
garanția că rezultatul va fi pozitiv atunci când se aplică soluția creată.

Dacă problema este considerată evidentă sau este cunoscută, atunci se examinează
etapa inventivă a soluției. Dacă nu se găsește o originalitate în soluție, evaluarea trece la
rezultat pentru a determina dacă acesta (rezultatul) este evident, sau dacă este
„surprinzător” fie prin natura sa, fie prin amploarea sa. Astfel, lipsește o etapă inventivă
dacă o persoană cu pricepere obișnuită în domeniu este capabilă să abordeze problema
(fiind evidentă), o rezolvă în modul delimitat în cererea de brevet (lipsa de originalitate) și
prevede rezultatul.

V. DIVULGAREA INVENȚIEI

Divulgarea Noutăţii Esenţiale

Pentru a îndeplini cerința finală de brevetabilitate discutată în această prezentare,
„noutatea esențială” a unei invenții trebuie să fie divulgată suficient (de obicei în cadrul
cererii), astfel încât, de la data depunerii cererii, invenția să poată fi reprodusă și utilizată
de către un specialist în domeniu. O asemenea divulgare ar trebui să includă pasaje
descriptive, precum și realizări sau exemple operative. Această prevedere asigură că
publicul beneficiază de invenție și, așa cum s-a menționat anterior, contribuie la progresul
științei și tehnologiei (Secțiunea 1).

Procedura de opoziție
Unele jurisdicții permit unui terț să prezinte o obiecție cu privire la acordarea unui brevet
prin intermediul unei proceduri de opoziție. Această obiecție poate fi revendicată fie înainte
sau după acordarea unui brevet, în funcție de legislația națională.

În acest sens, Oficiul pentru Brevete trebuie să informeze publicul despre conținutul
cererii. Acest lucru se realizează prin publicarea unui anunț într-un jurnal oficial sau
gazetă care precizează că:

- Cererea este deschisă evaluării publice; și / sau

- Un brevet va fi acordat la o cerere de către Oficiul pentru Brevete, cu excepția
cazului în care opoziția este depusă într-un termen prescris; sau
- Un brevet a fost acordat și este deschis pentru opoziție într-un termen prevăzut.

Deși motivele pentru depunerea unei opoziții sunt reglementate de legislația relevantă,
teoria generală prevede că opoziția ar trebui să se bazeze pe nerespectarea vreunei
cerințe de fond. De obicei, aceste motive sunt cele discutate anterior în această secțiune,
cum ar fi lipsa de noutate, etapa inventivă, aplicabilitatea industrială sau divulgarea
suficientă a invenției. Alte motive pentru opoziție includ modificările aduse cererii de
brevet care depășesc divulgarea inițială din cerere astfel cum a fost depusă sau pur și
simplu convingerea că solicitantul nu are dreptul la un brevet.
 SECȚIUNEA 3
EXPLOATAREA INVENȚIEI BREVETATE

Dimensiunea pieței unei invenții

Deși protecția brevetului este importantă pentru succesul unei invenții, aceasta nu îl va
asigura în niciun caz. Ca orice om de afaceri de succes, inventatorul trebuie să evalueze
piața invenției și să introducă invenția într-o manieră corespunzătoare.

Dimensionarea pieței include întrebări precum: Cine va cumpăra produsul? Câți oameni
alcătuiesc piața potențială? Etc. Astfel de informații demografice și cu privire la zona pieței
sunt disponibile din statistici privind populațiile locale și segmentele potențiale ale pieței
publicate de agențiile guvernamentale relevante, precum și din sondajele firmelor private.

Companiile mai mari trec adesea printr-o fază de „test de marketing” înainte de a începe
producția la scară largă, unde produsul este introdus în cantități limitate celor priviți ca un
segment tipic al pieței potențiale. Această tehnică economisește timp și bani pentru
lansarea unui produs care, în cele din urmă, s-ar putea să nu se vândă bine și, prin
urmare, este un instrument extrem de util pentru oamenii care dețin afaceri mici.

De la Concept la Producere

Există două metode pe care inventatorul le poate folosi pentru a-și transforma ideea în
producție: inventatorul poate să-și vândă sau să licențeze ideea de produs unei companii
care este echipată pentru fabricarea acesteia; sau, poate deveni el însuși producător, fie
prin înființarea unei fabrici sau prin contractarea producției.

Pentru unele dintre tehnologiile mai sofisticate, unitățile de cercetare, corporațiile

multinaționale și altele similare manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru
preluarea conceptului sau a tehnologiei parțial dezvoltate cu scopul de a finaliza
dezvoltarea și de a câștiga din efortul de cercetare și de a asigura, de asemenea,
întâietatea în rândul concurenților. În acest sens, unele companii salută ideile de produse
noi din surse externe. Cu toate acestea, altele, și de multe ori companiile mai mari, au
propriile lor departamente de cercetare și dezvoltare și favorizează această metodă
internă.

Companiile mai mari își publică adesea politicile și procedurile privind ideile de produse
noi din surse externe. „Departamentele de idei depuse”, dacă sunt disponibile, sunt un loc
bun pentru a găsi aceste informații. Majoritatea companiilor preferă ca inventatorul să le
trimită o copie a brevetului său pentru o idee nouă.

Înainte de a depune o idee care nu este încă brevetată, inventatorul trebuie să fie prudent
și conștient cu privire la politica companiei referitor la ideile nesolicitate. Unele companii
își rezervă dreptul de a efectua plata taxei de arbitrare pentru ideile pe care doresc să le
dezvolte.

Dacă este acceptată, inventatorul are deseori posibilitatea de a decide dacă dorește să-și
vândă brevetul pentru o sumă forfetară sau dacă ar prefera să încheie un acord de licență
cu compania.
 SECȚIUNEA 4
ÎNCĂLCARE

Dreptul Exclusiv al unui Titular de Brevet

Brevetul oferă titularului dreptul de a decide cine poate și cine nu poate exploata invenția
brevetată. Atâta timp cât titularul plătește taxele de întreținere necesare, acesta are acest
drept pentru termenul brevetului.

Există, totuși, limitări cu privire la acest drept. Aceste limitări sunt definite de următoarele:

- Revendicările care definesc brevetul pot fi supuse unor modificări de către instanțe
cu privire la defectele care nu au fost detectate înainte de acordarea brevetului.
- În cazul în care invenția este o îmbunătățire sau dezvoltare a unui brevet anterior,
titularul brevetului ar putea să primească o licență și să plătească redevențe
titularului de brevet anterior.
- În cazul în care drepturile titularului brevetului sunt limitate de lege. De exemplu, în
majoritatea sistemelor de brevete, titularul este obligat să-și exploateze invenția.
Dacă se demonstrează că invenția brevetată nu este exploatată sau nu este
suficient exploatată în țară, atunci o licență obligatorie poate fi acordată unui terț (a
se vedea Secțiunea 7).
- Licențele obligatorii pot fi, de asemenea, acordate terților sau însuși guvernului, în
cazul în care interesul public solicită acest lucru și în condiții stabilite prin acord sau
de instanțe (a se vedea Secțiunea 7).

Mai mult decât atât, un brevet acordă exclusivitate titularului de brevet, prin urmare, acesta
permite excluderea altora de la exploatarea invenției și determină titularul ca fiind singurul
permis să exploateze invenția, atâta timp cât altora nu li se acordă o autorizație în acest
sens, adică o licență . Acest drept exclusiv are în practică două cereri principale: protecția
împotriva încălcării și posibilitatea de atribuire sau licențiere a dreptului în parte sau în
întregime.

Exercitarea drepturilor

Executarea unui brevet este sarcina titularului de brevet. El este cel care este responsabil
pentru detectarea încălcărilor și pentru aducerea lor în atenția vinovatului. În multe
jurisdicții există o regulă strictă conform căreia titularul brevetului nu poate crea
impedimente în desfășurarea acțiunilor legale fără posibilitatea de a suferi contramăsuri
severe, inclusiv prejudicii, dacă impedimentele create se dovedesc a fi cauzate fără motive
întemeiate. În general, o scrisoare către contravenient care ar afirma existența brevetului
este un instrument eficient în suprimarea unei încălcări.
În cazul în care această tentativă eșuează, titularul brevetului poate recurge la o acțiune
în justiție pentru încălcare și solicitarea unei ordonanțe judecătorești pentru a împiedica
încălcarea. Ca răspuns la această acțiune, contravenientul poate solicita invalidarea
brevetului.
În general, litigiile privind încălcarea brevetelor sunt soluționate prin negocieri și astfel
ajung rareori la stadiul acțiunii judecătorești. Dacă se întreprind acțiuni în justiție, foarte
puține procese depășesc etapa premergătoare procesului, unde soluționarea are loc
înaintea ședinței de judecată; această etapă poate implica ajutorul unui arbitru neoficial.

TIPURI DE ÎNCĂLCĂRI
În general, există trei tipuri de încălcări:

i. Încălcarea deliberată fără încercarea de a ascunde,

ii. Încălcarea deliberată cu încercarea de a ascunde și
iii. Încălcarea accidentală.

Primul tip de încălcare are loc atunci când un terț încalcă în mod deliberat un brevet printr-
o duplicare simplă a invenției sau prin efectuarea doar a unor mici modificări ale acesteia,
fără nicio încercare de a evita încălcarea. În general, acest tip de încălcare apare
deoarece terțul este necinstit sau pentru că agentul său de brevet a recomandat că
brevetul în cauză, sau una sau mai multe dintre revendicările sale, sunt invalide.

Întrucât acest tip de încălcare este caracterizat prin intenția de a copia, în mod clar, toate
caracteristicile unei invenții brevetate, în general nu există niciun argument privind
existența sau nu a unei încălcări. Pur și simplu trebuie să descoperim că această încălcare
a avut loc. Într-un astfel de caz, singura problemă care trebuie soluționată este validitatea
revendicărilor brevetului.

Al doilea tip de încălcare este probabil cea mai frecventă formă cu care se confruntă
titularii de brevete. Ea apare atunci când încălcarea este deliberată, dar s-a făcut o
încercare de a ascunde aspectul acesteia. Acest lucru are loc adesea când, după ce
invenția a fost divulgată, un terț citește divulgarea și încearcă să proiecteze un produs sau
proces alternativ care să fie identic în fond cu invenția dezvăluită și brevetată, dar care are
anumite caracteristici diferite. În acest caz, abordarea terțului este de a proiecta în jurul
brevetului, folosind în continuare aceleași idei de bază divulgate în brevet. Rezultatul,
însă, nu intră întotdeauna în sfera de aplicare a revendicărilor brevetului, iar această
situație provoacă cele mai multe litigii.

A treia situație este pur accidentală și este rezultatul diferitelor persoane care lucrează
pentru a soluționa o anumită problemă. Un exemplu este în departamentele de cercetare
ale diferitelor organizații care lucrează cu toții la o problemă similară sau când mai multe
companii sunt solicitate să concureze pentru un contract pentru a rezolva o anumită
problemă sau pentru a obține un anumit rezultat. În astfel de cazuri, numeroasele părți
implicate vin adesea cu idei similare. În aceste cazuri, deși titularul brevetului poate
considera că invenția sa a fost copiată, realitatea este că terțul a ajuns la o concluzie
similară, dacă nu identică, dar prin mijloace diferite.
 CUM SE DETERMINĂ ÎNCĂLCAREA

Pentru a stabili o încălcare, titularul brevetului trebuie să dovedească TOATE

caracteristicile următoare:

A. Efectuarea unei acțiuni interzise;

B. Acțiunea interzisă trebuie să fi fost făcut după acordarea brevetului;
C. Acțiunea interzisă trebuie să fi fost făcut în țara în care a fost acordat brevetul;
D. Acțiunea interzisă trebuie să se raporteze la un produs sau proces care intră în
sfera de aplicare a unei revendicări a brevetului.

Acțiune interzisă

Cel mai important element în constatarea încălcării este determinarea unei acțiuni
interzise – o acțiune care implică realizarea, utilizarea, vânzarea sau importul produsului
brevetat, sau utilizarea procesului brevetat, sau realizarea, vânzarea sau importul
produsului obținut direct prin procesul brevetat.

Realizarea Produsului și Utilizarea Procesului Brevetat

Realizarea produsului este crearea produsului descris și revendicat în brevet, adică
fabricarea. În ceea ce privește fabricarea unui produs, în special atunci când acesta este
produs la scară comercială, metoda în care acesta este fabricat este importantă atunci
când se ia în considerare încălcarea.

Este important de menționat că există trei excepții principale în legea cu privire la încălcări:

1. În cazul în care produsul brevetat este realizat exclusiv în scopuri de cercetare

științifică și experimentare;
2. În cazul în care o terță parte a început să realizeze produsul înainte de data
depunerii cererii de brevet pentru o invenție încorporată în produs; și
3. În cazul în care produsul brevetat este fabricat sub licență non-voluntară sau în
baza unei autorizații acordate de Guvern din motive de interes public.

Atunci când aveți de-a face cu un proces, numai fabricarea de produse obținute direct
prin intermediul procesului brevetat este o acțiune interzisă, unde „direct” înseamnă
„imediat” sau „fără alte transformări sau modificări”.

Totuși, este destul de dificil de a demonstra faptul că procesul brevetat a fost folosit pentru
a fabrica un produs. Unele legi abordează această dificultate, permițând inversarea
sarcinii probei. Acest lucru se realizează prin introducerea prezumției următoare: dacă
produsul rezultat direct din utilizarea procesului brevetat a fost nou la data depunerii sau la
data de prioritate a cererii de brevet, se presupune că un produs identic fabricat de o terță
parte a fost obținut prin același proces.
Utilizarea unui Produs Brevetat
Utilizarea unui produs brevetat este o acțiune interzisă, indiferent de cine este utilizatorul
și cu ce scop a fost fabricat produsul, cu excepția cazului în care titularul de brevet și-a
acordat autorizația. În plus, nu este necesar ca utilizarea unui astfel de produs să fie
repetitivă sau continuă pentru a fi considerată o acțiune interzisă.

În cele mai multe cazuri, există cinci excepții de la încălcarea drepturilor exclusive de a
utiliza un produs brevetat:

- În cazul în care, produsul brevetat este exclusiv în scopuri de cercetare științifică și

experimentare.
- În cazul în care, produsul brevetat care este utilizat este un produs introdus pe piață
în țară de către titularul de brevet pentru invenție, sau a fost realizat cu autorizația
sa.
- În cazul în care, utilizarea produsului brevetat apare în vehiculele aflate în tranzit în
țară.
- În cazul în care, produsul brevetat este utilizat de către terți care au dreptul special
de a continua realizarea acestui produs.
- În cazul în care, produsul brevetat este utilizat sub o licență non-voluntară sau în
baza unei autorizații acordate de Guvern din motive de interes public.

Vânzarea unui Produs Brevetat

Vânzarea unui produs patentat este o acțiune interzisă decât dacă produsul vândut a fost
fabricat de către titularul de brevet și / sau a fost vândut cu autorizația titularului. Orice
produs care corespunde descrierii invenției și care este revendicat în brevet este un
produs brevetat.

Importul unui Produs Brevetat

Importarea unui produs brevetat este acțiunea de a aduce un articol care constituie sau
încorporează produsul brevetat în țara în care a fost acordată protecția. Nu contează din
ce țară este importat produsul; și nici nu contează care este scopul pentru importul
produsului (adică utilizarea, vânzarea sau distribuția gratuită) sau care este statutul
brevetului în țara în care a fost făcut sau în țara din care a fost importat.

Principiile referitoare la utilizarea, vânzarea și importul produselor brevetate, în ceea ce

privește definițiile acestor acțiuni, se aplică, mutatis mutandis, și pentru utilizarea,
vânzarea și importul produselor obținute direct printr-un proces brevetat.

B. După publicare

Al doilea element în stabilirea unei încălcări este că acțiunea interzisă trebuie să fi fost
făcută după publicarea invenției. Într-adevăr, nu ar fi corect dacă terții ar putea fi acuzați
de încălcarea a ceva care nu a fost încă făcut public.
C. Localizare

Conform acestui al treilea element, încălcarea trebuie să apară în țara în care a fost
acordat brevetul. Această prevedere rezultă din noțiunea că, în general, legea cu privire
la brevetele dintr-o țară nu are efect în nicio altă țară (principiul TERITORIALITĂȚII) și,
prin urmare, brevetele nu se extind dincolo de granițele țării care a acordat brevetul.
Există, totuși, excepții, cum ar fi în țările Commonwealth-ului britanic, unde titularul unui
brevet britanic poate extinde acoperirea în aceste țări, în general într-o perioadă de trei
ani de la data acordării brevetului inițial.

D. DOMENIUL DE APLICARE AL ACȚIUNII DE REVENDICARE

Determinarea domeniului de aplicare al acțiunii de revendicare este ceea ce determină

sfera de protecție a brevetului și, prin urmare, este, în general, punctul decisiv în orice
litigiu de brevet. Instanțele judecătorești interpretează în cele din urmă revendicarea și
determină scopul acesteia, printr-un proces dictat de legislația internă și alte norme și
reglementări relevante. Prin urmare, semnificația actuală a revendicării depinde de
jurisdicția în care aceasta urmează a fi interpretată.

Instanțele încearcă să stabilească obiectul definit de limbajul revendicărilor și dacă

subiectul încălcat presupus corespunde sau nu obiectului definit de limbajul revendicărilor.

Pentru a determina dacă un anumit obiect încalcă sau nu o revendicare particulară a unui
brevet de invenție, revendicarea este mai întâi defalcată în elementele sale individuale, iar
apoi fiecare dintre aceste elemente este comparat cu elementele presupusei încălcări,
pentru a determina dacă se potrivesc sau nu. Dacă se dovedește că revendicarea poate fi
făcută pentru a corespunde presupusei încălcări fără a extinde prea mult textul
revendicării, atunci poate exista o încălcare. Dacă, totuși, revendicarea conține o limitare
la ceva ce nu se găsește nicăieri în presupusa încălcare, este probabil să nu existe nici o
încălcare.

Trebuie să se pună următoarele întrebări atunci când se compară elementele individuale

ale unei revendicări cu elementele corespunzătoare ale presupusei încălcări:

- Toate elementele revendicării sunt prezente în presupusa încălcare?

- Toate elementele au aceeași formă?
- Toate elementele îndeplinesc aceeași funcție?
- Elementele au aceeași relație cu celelalte elemente?

Încălcarea este determinată dacă răspunsul la toate aceste întrebări este afirmativ și,
desigur, dacă revendicarea în cauză este considerată valabilă. Un produs sau proces care
încalcă trebuie să includă fiecare element al invenției definit în revendicare.

Există, totuși, și alte detalii de luat în considerare care complică procesul de a determina
încălcarea, așa cum a fost arătat mai sus. De exemplu, modificările de formă nu vor evita
încălcarea dacă nu există nici o schimbare în rezultatul produs, iar modificările
suplimentare în ordinea etapelor unui proces nu vor evita din nou încălcarea dacă
rezultatul este același. În plus, dacă toate elementele revendicării cu privire la brevet sunt
deja prezente, prezența unor elemente suplimentare într-o presupusă încălcare nu evită
încălcarea.

Un alt domeniu al revendicării cu privire la brevet și unul dintre cele mai dificile este
„doctrina echivalenților”. Această doctrină este utilizată pentru a determina dacă a existat
sau nu o substituție a elementelor echivalente în presupusa încălcare. Conform doctrinei,
un contravenient nu trebuie să poată continua acțiunile prin care el folosește invenția
brevetată, în timp ce doar înlocuiește o variantă pentru un element al invenției, care este
echivalent atât din punct de vedere tehnic cât și funcțional cu elementul conținut în
revendicarea cu privire la brevet. Echivalența este limitată la acele cazuri în care
variantele utilizate de către contravenient funcționează în esență în aceeași manieră și
produc același rezultat ca obiectul conținut în revendicare (revendicări).

Soluții Disponibile pentru Titularul de Brevet

Căile de atac disponibile titularului de brevet în cazul în care s-a constatat încălcarea se
regăsesc, în general, în legea națională cu privire la brevete. Aceste căi de atac apar sub
două forme: sancțiuni civile și sancțiuni penale.

Sancțiuni civile

Sancțiunile civile includ acordarea de despăgubiri, ordonanțe judecătorești sau orice alte
căi de atac prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea și distrugerea produselor care încalcă
drepturile de autor sau instrumentele utilizate pentru fabricarea produselor respective.

Daunele sunt evaluate de către instanță și vor fi acordate numai contravenientului pentru
încălcările comise de la data publicării brevetului acordat de către Oficiul pentru Brevete.

Valoarea daunelor poate fi calculată în diverse moduri. O modalitate este de a stabili

daunele la valoarea pierderii financiare suferite ca urmare a încălcării de către titularul
brevetului. O altă metodă este de a stabili daunele din contul profiturilor contravenientului.
De asemenea, daunele pot fi evaluate luând în considerare redevența plătită de orice
licențiat.

Unele jurisdicții permit contravenientului să scape de răspunderea pentru daune,

dovedind că la data încălcării, el nu știa că încălca un brevet și nu avea nici un motiv
rezonabil pentru a presupune că brevetul exista.

Ordonanța este o interdicție de a duce la îndeplinire acțiunea de încălcare. Dacă se

dispune o decizie judecătorească, instanța emite un ordin prin care se împiedică
încălcarea de a face copii sau încălcări ale invenției brevetate. În cazul în care, acțiunea
de încălcare nu a fost încă comisă, dar pregătirile au fost făcute de un terț cu intenția de a
comite un fapt contravențional („încălcare iminentă”), ordonanța interzice ca încălcarea să
aibă loc.

Sancțiuni Penale
Deși formele obișnuite de sancțiuni penale sunt închisoarea și / sau amenzi, modalitatea
de aplicare a acestora depinde de legile și procedurile naționale ale țării în cauză.
Modulul cu privire la

dreptul de autor și

drepturile conexe
 “Exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală: O abordare practică”

“Dreptul de autor și drepturile conexe”

PLANUL PREZENTĂRII

1. Importanță strategică Dreptul de autor și drepturi conexe

2. Definiție și caracteristici principale
3. Acordarea unei atenții deosebite conceptului de „originalitate”
4. Drepturi exclusive (drepturi economice și morale) și excepții
5. Exercitarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe

OBIECTIVE
Până la sfârșitul acestui modul, participanții ar trebui să poată:

1. Descrie în 200 de cuvinte importanța strategică și comercială a drepturilor de

autor și a drepturilor conexe în economia actuală.
2. Indica ce tipuri de creații și activități pot face obiectul protecției drepturilor de
autor și a drepturilor conexe și să enumere exemple.
3. Descrie principalele caracteristici ale unei lucrări pentru a putea fi protejată
sub drepturi de autor și drepturi conexe.
4. Enumera drepturile exclusive conferite de drepturile de autor și drepturile
conexe, precum și excepțiile și limitările.
CUPRINS

Secțiunea 1 Introducere

Secțiunea 2 Dreptul de autor

Secțiunea 3 Cine deține dreptul de autor?

Secțiunea 4 Pirateria în domeniul drepturilor de autor

Secțiunea 5 Căi de atac

 SECȚIUNEA 1
INTRODUCERE

Dreptul de autor este esențial pentru procesul de dezvoltare socială și economică a

oricărei națiuni. Experiența a arătat că îmbogățirea patrimoniului cultural național depinde
în mod direct de nivelul de protecție acordat operelor literare și artistice. Cu cât numărul
creațiilor intelectuale ale unei țări este mai mare, cu atât este mai mare renumele acesteia;
cu cât numărul de producții în literatură și arte este mai mare, cu atât mai numeroase sunt
așa-numitele „auxiliare” (interpreții, producătorii de fonograme și organizații de
radiodifuziune) din industriile cărții, înregistrărilor și divertismentului.

Dreptul de autor și drepturile conexe oferă creatorilor recompense și stimulente sub formă
de recunoaștere și recompense economice echitabile. În cadrul acestui sistem de drepturi,
creatorii sunt siguri că operele lor pot fi difuzate fără teama copierii neautorizate sau a
pirateriei. La rândul său, acest lucru ajută la creșterea accesului și intensifică plăcerea
spirituală în domeniul culturii, cunoștințelor și a divertismentului din întreaga lume. Prin
urmare, drepturile de autor, dacă sunt implementate în mod eficient, servesc ca un
stimulent pentru autori și destinatarii acestora (editorii, de exemplu) pentru a crea și
disemina cunoștințe.

Este o realitate pe care societatea trebuie să o accepte neapărat dacă dorește să

încurajeze creativitatea intelectuală, să asigure progresul științelor, artelor și cunoștințelor
în general, să promoveze industria folosind operele autorilor și să facă posibilă distribuirea
acestor lucrări într-o manieră organizată printre cercurile interesate cele mai largi posibile.

Adoptarea legii este primul pas. Nu numai că ar putea asigura protecția creatorilor de
lucrări intelectuale, ci și auxiliarii care ajută la diseminarea unor astfel de lucrări, cu
respectarea propriilor lor drepturi. Protecția acestor auxiliari ai creatorilor intelectuali este
de o importanță crucială pentru țările în curs de dezvoltare, deoarece realizarea culturală a
unora dintre aceste țări include, în mare măsură, interpretarea, înregistrarea sonoră și
difuzarea diferitelor creații ale folclorului lor.

În timp ce țările în curs de dezvoltare au adesea nevoie de cărți străine, în special în

domeniul științei, tehnologiei, educației și cercetării, acestea ar putea oferi lumii o
abundență a patrimoniului lor cultural național, care poate fi protejat, în cadrul legislației
privind drepturile de autor și conexe (sau învecinate).

Cu toate acestea, există mai mulți factori care influențează creativitatea intelectuală în
țările în curs de dezvoltare, în afară de condiția pecuniară a majorității autorilor și
creatorilor intelectuali înșiși, cărora trebuie să li se ofere stimulente și subvenții. De
exemplu, există lipsa de hârtie pentru producerea de manuale pentru procesul de educare
continuă (atât formală, cât și nonformală), și pentru producerea de cărți prescrise și
recomandate, precum și cărți generale, care trebuie să fie puse la îndemâna omului
comun în aceste țări.

Rolul guvernelor în această activitate ar putea include asistența financiară în crearea și

producerea de manuale și alte literaturi educaționale; contribuții pentru instruire, precum și
ajutor pentru extinderea sistemului de biblioteci, crearea bibliotecilor mobile care să
servească zonele rurale îndepărtate și de la distanță, etc. În întregul lanț, diferitele legături,
adică autorul, publicarea, distribuirea și încurajarea mișcării bibliotecii pe o bază largă nu
poate fi subestimată și trebuie să fie cultivată și coordonată cu grijă.

Este clar că încurajarea creației intelectuale este una dintre premisele de bază ale întregii
dezvoltări sociale, economice și culturale: protecția legală a acestor creații intelectuale
este, prin urmare, o condiție sine qua non. Provocarea constă în menținerea unui echilibru
între furnizarea de recompense adecvate creatorilor de opere și asigurarea respectării
acestor recompense în concordanță cu interesul public și cu necesitățile societății
moderne.

SECȚIUNEA 2
DREPT DE AUTOR
Dreptul de autor este o formă de protecție oferită de legile unei țări autorilor de lucrări
„originale” sau „creative”, inclusiv opere literare, dramatice, muzicale, artistice și alte lucrări
intelectuale. Titularul dreptului de autor într-o lucrare protejată poate utiliza lucrarea așa
cum dorește - dar nu fără a ține cont în mod corespunzător de drepturile și interesele
recunoscute legal ale altora - și poate exclude alte persoane de la utilizarea acesteia fără
autorizarea sa. Prin urmare, o lege privind drepturile de autor conferă titularului unui drept
de autor monopolul constând în dreptul exclusiv de a face și de a autoriza alte persoane
să facă următoarele:

 Să reproducă lucrarea sub diferite forme, cum ar fi publicarea tipărită sau

înregistrarea sunetului;
 Să efectueze lucrarea public, ca într-o piesă de teatru sau o lucrare muzicală
 Să înregistreze lucrarea pe discuri compacte, casete sau videoclipuri, de exemplu;
 Să difuzeze lucrarea prin radio, cablu sau satelit;
 Să traducă lucrarea în alte limbi sau să o adapteze, cum ar fi un roman într-un
scenariu.

Deși există excepții de la regula generală, aceste drepturi exclusive sunt enumerate în
mod explicit în legile naționale privind drepturile de autor; legile și deciziile oficiale sau
simple știri ale zilei sunt, de exemplu, în general excluse de la protecția drepturilor de
autor.
Un principiu fundamental este acela că nu este necesară înregistrarea drepturilor de
autor pentru a obține protecție. Aceasta există de îndată ce o lucrare este creată sau o
înregistrare este făcută, atât timp cât sunt îndeplinite anumite criterii. Acestea includ că
lucrările sunt 1) originale și că 2) au fost reduse la formă materială. Protecția drepturilor de
autor subzistă din momentul creării operei într-o formă fixă și tangibilă de exprimare. Cu
alte cuvinte, ideile nu pot fi protejate ca atare: poate fi protejată numai expresia lor.

O lucrare se bucură de protecția dreptului de autor dacă este o creație originală. Nu ideile
sunt exprimate de creatorul original, ci doar forma de exprimare a ideilor, fie ea literară sau
artistică, pe care legea cu privire la drepturile de autor le protejează. Prin urmare,
creativitatea protejată de legea cu privire la drepturile de autor este creativitatea în
alegerea și aranjarea cuvintelor, notelor muzicale, culorilor, formelor etc. Acest principiu a
fost confirmat în mod expres prin Acordul privind aspectul comercial al drepturilor de
proprietate intelectuală („Acordul TRIPS”) din OMC, precum și Tratatul OMPI privind
drepturile de autor.

Un drept de autor este format din două seturi de drepturi distincte: drepturile economice
și drepturile morale. Întrucât multe opere creative protejate prin drepturi de autor necesită
distribuție în masă, comunicare și investiții financiare pentru diseminarea lor (de exemplu,
publicații, înregistrări sonore și filme), creatorii vând adesea drepturile asupra lucrărilor lor
persoanelor fizice sau companiilor capabile să comercializeze și să distribuie lucrările în
schimbul unei plăți - denumite și „redevențe”. Drepturile economice sunt în esență
drepturile de reproducere, difuzare, performanță publică, adaptare, traducere, recitare
publică, afișare și distribuție publică.

Drepturile morale conferă autorului original, indiferent de cine deține drepturile

economice asupra operei de creație, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor
și de a se opune oricărei denaturări, mutilări sau alte modificări ale operei sale care ar
putea prejudicia onoarea sau reputația sa. Aceste drepturi sunt independente de drepturile
economice și rămân ale autorului chiar și după ce și-a transferat drepturile economice.

La nivel internațional, domeniul drepturilor de autor este reglementat de Convenția de la

Berna pentru protecția operelor literare și artistice (denumită și „Convenția de la Berna”).
Această convenție, adoptată în anul 1886, a fost revizuită de mai multe ori pentru a ține
seama de impactul noilor tehnologii asupra nivelului și tipului de protecție pe care îl oferă.
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) o administrează.

Principalele tipuri de lucrări protejate de practic toate legile naționale privind drepturile de
autor sunt următoarele:

 Lucrări literare: orice scrieri, indiferent de conținutul, lungimea, scopul, forma,

publicate sau nepublicate; în majoritatea țărilor, „lucrări orale”, adică lucrări care nu
se reduc la scris, sunt de asemenea protejate de legile privind drepturile de autor;
 Lucrări muzicale: orice muzică indiferent de tipul, lungimea, conținutul sau forma
sa;
 Lucrări artistice: orice artă indiferent de tipul, lungimea, conținutul sau forma sa;
 Hărți sau desene tehnice;
 Lucrări fotografice: indiferent de obiectul și scopul pentru care a fost realizate;
  Imagini cinematografice („opere cinematografice”): cu sunet sau fără, și
indiferent de scopul, genul, lungimea, metoda folosită (film, desene animate etc.)
sau procesul tehnic utilizat;
 Programe de calculator.

Utilizarea unor astfel de lucrări necesită, astfel, autorizarea titularului dreptului de autor.

Drepturile exclusive sunt în mod normal următoarele:

1. Dreptul la reproducere și drepturile conexe

Dreptul titularului dreptului de autor de a împiedica alte persoane să facă copii ale operei
sale este cel mai de bază drept prevăzut de legea privind dreptul de autor. De exemplu,
dreptul unui producător de fonograme de a fabrica și distribui discuri compacte (CD-uri)
care conțin spectacole înregistrate ale unor opere muzicale se bazează, în parte, pe
autorizația dată de compozitorii unor astfel de lucrări pentru a reproduce compozițiile lor în
înregistrare.

Pentru a se asigura că dreptul de bază de reproducere este respectat, legile naționale

includ dreptul de a autoriza distribuirea de copii ale lucrărilor; în mod evident, nu este
suficient să protejăm drepturile de reproducere a unei opere, deoarece acesta nu ar avea
nicio valoare economică pentru titularul dreptului de autor dacă nu ar putea avea dreptul
exclusiv de a autoriza distribuirea copiilor făcute cu acordul său.

Un alt drept, care obține o recunoaștere mai largă, inclusiv în Acordul TRIPS, este dreptul
de a autoriza închirierea de copii ale anumitor categorii de lucrări, precum muzicale,
audiovizuale și programe de calculator. Acest drept poate fi justificat, deoarece progresele
tehnologice au redat foarte ușor aceste tipuri de lucrări, iar magazinele de închiriere au
devenit un mod de distribuire a acestor lucrări.

În sfârșit, unele legi privind dreptul de autor includ dreptul la controlul importului de copii ca
mijloc de prevenire a dispariției principiului teritorialității drepturilor de autor; interesele
economice legitime ale titularului dreptului de autor ar fi greșit compromise dacă nu și-ar
putea exercita drepturile pe o anumită bază teritorială; pentru că ar permite altor persoane
să încalce indirect drepturile deținătorilor de drepturi de autor importând copii ale operei
sale originale dintr-un teritoriu în care nu are drepturi de autor pe teritoriul unde este
creată.

2. Exercitarea drepturilor

Un spectacol public reprezintă, de exemplu, lecturi publice, spectacole dramatice sau

muzicale în fața unui public. Dreptul de a controla acest fapt nu interesează numai titularii
de drepturi de autor în lucrări concepute inițial pentru spectacole publice, ci și titularii
drepturilor de autor în lucrări destinate inițial pentru a fi publicate, dar care sunt adaptate
într-o lucrare care să fie prezentată în fața unui public.

3. Drepturi de înregistrare

Înregistrările sonore pot include muzică, cuvinte sau ambele. Dreptul de a autoriza
înregistrarea unui sunet aparține titularului dreptului de autor în muzică și, de asemenea,
titularului dreptului de autor în aceste cuvinte. Dacă cei doi proprietari sunt diferiți, atunci
producătorul înregistrării sonore care încorporează atât muzică cât și cuvinte trebuie să
obțină autorizarea ambilor titulari.

În conformitate cu legile unor țări, producătorul unei înregistrări sonore trebuie să obțină și
autorizarea interpreților care cântă muzică și care cântă sau recită cuvintele. Acesta este
un exemplu al faptului că titularul drepturilor de autor într-o lucrare nu poate, după cum am
menționat, să folosească sau să autorizeze utilizarea acesteia într-un mod care este
contrar drepturilor legale ale altor persoane.

4. Drepturi cu privire la imagini cinematografice

O „imagine cinematografică” este o înregistrare vizuală, care oferă spectatorilor o impresie

de mișcare, prezentându-le o secvență continuă de imagini. O dramă scrisă inițial pentru
interpretare de către interpreți în fața unui public („spectacol live”) poate fi înregistrată
vizual și prezentată publicului cu un număr mult mai mare decât al celor care pot fi
prezenți la spectacolul live; astfel de spectatori pot vedea imaginea cinematografică
departe de locul interpretării live și uneori mult mai târziu decât spectacolul live. Prin
urmare, este deci necesar să fie protejat nu numai titularul drepturilor de autor, ci și
interpreții și toți cei care au un drept de autor asupra spectacolului.

5. Drepturi de difuzare

Acesta constă în acțiunile de difuzare și comunicare a lucrărilor către public prin

intermediul firelor și cablurilor (radio și televiziune). Convenția de la Berna asigură că
titularii drepturilor de autor au dreptul exclusiv de a autoriza atât difuzarea fără fir, cât și
difuzarea prin cablu a operelor lor.

Noile progrese tehnologice în domeniul radiodifuziunii, cum ar fi transmisia prin sateliți

artificiali a lucrărilor protejate de drepturi de autor, au dat naștere unor noi probleme, care
ar putea necesita revizuirea de către guverne a legislației lor naționale privind dreptul de
autor.
 6. Drepturi de traducere și adaptare

Întrucât „traducerea” unei operei protejate prin drept de autor înseamnă exprimarea unei
lucrări într-o altă limbă decât cea a versiunii inițiale, „adaptarea” acesteia este înțeleasă ca
modificarea acelei opere de la o formă la alta, cum ar fi un roman într-o imagine
cinematografică.

Întrucât ambele sunt lucrări protejate de drepturi de autor, un editor, de exemplu, al

traducerii sau al adaptării ar trebui să obțină autorizarea atât a titularului dreptului de autor,
cât și a titularului traducerii sau adaptării.

SECȚIUNEA 3
CINE DEȚINE DREPTUL DE AUTOR?

Proprietarul dreptului de autor al unei opere este în general persoana care a creat opera.
Cu toate că, pot exista excepții de la acest principiu general. Legea națională
reglementează astfel de excepții. De exemplu, în cazul „lucrărilor realizate spre închiriere”
(adică lucrări realizate de un angajat), drepturile de autor aparțin angajatorului și nu
angajatului.

În multe țări, drepturile de autor pot fi atribuite. Această noțiune se referă la

transferul drepturilor de autor de către titular către o altă persoană sau entitate, care
devine titularul dreptului de autor. În cazul în care cedarea dreptului de autor nu
este legal posibilă, dreptul de autor poate fi autorizat, ceea ce înseamnă că
proprietarul dreptului de autor rămâne același, dar autorizează o altă persoană ca
să-i exercite toate sau unele drepturi, sub rezerva unor posibile limitări.

Trebuie de menționat, totuși, că „drepturile morale”, așa cum s-a descris mai sus, aparțin
întotdeauna creatorului operei, oricine poate fi titularul drepturilor economice. Cu alte
cuvinte, drepturile morale nu pot fi eliminate.

De asemenea, există unele excepții cu privire la protecția drepturilor de autor, cum ar fi:

- Temporale

Perioada sau durata drepturilor de autor începe cu crearea operei și continuă încă ceva
timp după moartea autorului. Convenția de la Berna impune ca această perioadă să nu fie
mai mică de cincizeci de ani de la moartea sa. Drepturile morale sunt, de asemenea,
limitate la această limită temporală. În prezent, există tendința de a prelungi durata
protecției drepturilor de autor pentru a constitui 70 de ani de la moartea autorului.
- Geografice

Titularul dreptului de autor al unei opere este protejat de legea unei țări în care se fac
actele restricționate. Convențiile internaționale privind drepturile de autor pot rezolva
problemele practice care decurg din această limitare geografică. (Pentru mai multe
informații, a se vedea secțiunea din Convenția de la Berna).

- Utilizare permisă
O „utilizare corectă” a actelor în mod normal restricționate de dreptul de autor este
permisă în anumite cazuri, cum ar fi utilizarea personală și privată a operei sau citarea
lucrărilor protejate, cu condiția să se facă indicarea și recunoașterea corespunzătoare a
sursei. (Pentru mai multe informații, a se vedea secțiunea din Convenția de la Berna).

- Lucrări nemateriale

În unele țări, lucrările trebuie fixate într-o formă materială pentru a fi protejate de drepturile
de autor.

- Diverse

Există și alte excepții bazate pe principiul „utilizării corecte”, cum ar fi regimul „licențelor
obligatorii”.

SECȚIUNEA 4
PIRATERIA ÎN DOMENIUL DREPTURILOR DE AUTOR

Pirateria are loc atunci când drepturile unui titular de drepturi de autor sunt încălcate printr-
o utilizare ilegală a operei sale, prin acțiuni care ar fi necesitat autorizarea din partea sa. O
parte esențială a pirateriei este aceea că activitatea neautorizată este realizată în scop
comercial.

Deși pirateria nu este un fenomen recent, două evoluții au încurajat dezvoltarea acestei
industrii ilicite. În primul rând, s-au înregistrat progrese în ceea ce privește mijloacele de
comunicare a lucrărilor intelectuale. În al doilea rând, comercializarea pe scară largă a
computerului și apariția tehnologiei digitale au avut un impact extraordinar asupra creării,
diseminării și utilizării lucrărilor.

Pirateria afectează consumatorii, creatorii, promotorii și autoritățile guvernamentale.

Consumatorii sunt dezavantajați de inferioritatea adesea a calității reproducerilor făcute de
pirați. Lipsa remunerației acordate autorilor și artiștilor interpreți de către pirați și a însușirii
ilegale a profiturilor economice ale editorilor și producătorilor afectează, de asemenea,
dinamica procesului de creație. Întrucât pirateria este o activitate clandestină, profiturile
obținute de pirați nu sunt supuse colectării impozitelor, ceea ce reduce, printre altele,
cantitatea de sponsorizare guvernamentală disponibilă pentru arte și alte discipline.
Pirateria este o amenințare pentru evoluția și dezvoltarea identității culturale naționale, pe
care sistemul de drepturi de autor este proiectat să le protejeze și să le promoveze.

SECȚIUNEA 5
CĂI DE ATAC

Căile de atac pentru încălcarea dreptului de autor sau pentru încălcarea drepturilor
conexe constau în despăgubiri civile, cum ar fi rectificarea în presă sau răspunderea
pentru daune, sau căi de atac în procesul penal sub formă de amenzi și / sau închisoare.

Unul dintre principalele căi de atac care sunt disponibile unui titular de drepturi de autor în
ceea ce privește încălcarea constituie ordonanțele care restricționează continuarea
încălcării și daunele pentru compensarea titularului dreptului de autor. Din păcate, în
contextul pirateriei, eficiența acestor căi de atac poate fi periclitată din diferite motive. În
primul rând, pentru că ar putea fi dificil pentru titularul drepturilor de autor să dovedească
vreo legătură între punctele de desfacere sau orice sursă comună de furnizare pentru
magazinele utilizate de organizatorul realizării și distribuției de reproduceri ilegale. Mai
mult, emiterea unei hotărîri care începe o acțiune pentru încălcare, prin notificarea
piratului, poate determina distrugerea probelor vitale. În plus, întrucât pirateria implică
adesea o dimensiune internațională, aceasta facilitează eliminarea resurselor financiare și
a altor bunuri ale unui pirat din jurisdicția în care au început procedurile legale împotriva
sa, privând astfel titularul dreptului de autor de posibilitatea recuperării daunelor.

Aceste dificultăți au accentuat necesitatea unor căi de atac preliminare care pot fi obținute
rapid.

Ordinul lui Anton Piller, numit după caz, Anton Piller K.G. v Fabricare

Procese SRL. [1976] RPC 719, este un ordin acordat de către instanță în unele țări de
drept comun, care permite inspecția spațiilor în care se crede că se desfășoară unele
activități care încalcă drepturile de autor ale reclamantului. Ordinul se acordă ex parte
pentru a-l lua pe inculpat prin surprindere și a-l împiedica să distrugă sau să înlăture
probele vitale. De asemenea, acesta permite titularului dreptului de autor să inspecteze
sediul inculpatului și toate documentele referitoare la presupusa încălcare, pentru a
acumula dovezile corespunzătoare.

Cu toate acestea, ordinul lui Anton Piller va fi acordat numai dacă există o
convingere temeinică că este absolut necesar să se protejeze dreptul reclamantului
și, de asemenea, că instanța va fi asigurată că, prin acordarea acestui ordin,
respectarea corespunzătoare a drepturilor inculpatului în executarea ordinului va fi
respectată.
În anumite jurisdicții, un terț nevinovat, care este afectat în mod negativ de infracțiunile
altuia, este obligat să prezinte reclamantului dovezile aflate în posesia sa relevante pentru
urmărirea penală a unei acțiuni împotriva răufăcătorului. Această cale de atac a fost creată
pentru prima dată în cazul englezesc Norwich Pharmacal Co. împotriva Comisarilor vamali
și accizelor [1972] RPC 743, [1974] AC 133.

Ordonanțele preliminare pot fi acordate pentru a reduce la minimum daunele provocate

de piraterie. Această scutire rapidă și temporară satisface nevoia deținătorului dreptului de
autor de a-și vedea drepturile protejate înainte de procesul de judecată complet, evitând
astfel daunele suplimentare. Pentru a obține o decizie judecătorească, reclamantul trebuie
să demonstreze că cererea sa nu este fără temei sau frivolă.

Ordonanțele și daunele perpetue sunt cele două căi de atac obișnuite care sunt
disponibile pentru titularii de drepturi de autor în urma procesului final privind o acțiune
contravențională. Deși ordonanța perpetuă este acordată pentru a preveni orice repetare
suplimentară a acțiunii contravenționale, obiectul acordării daunelor este de a restabili
titularul dreptului de autor în poziția inițială, ca și cum drepturile de autor ale acestuia nu ar
fi fost încălcate. Unele jurisdicții vor acorda, de asemenea, daune suplimentare în cazul
unei încălcări flagrante a dreptului de autor, dar numai în condiții specifice (conduita
deliberată și calculată a piratului și avantajul său pecuniar).

SECȚIUNEA 6
DREPTURI CONEXE

Protecția drepturilor conexe are același obiectiv ca și protecția drepturilor de autor, dar
intenția lor este de a proteja drepturile tuturor persoanelor care contribuie la realizarea
unor lucrări literare, artistice sau științifice accesibile publicului împotriva utilizării ilegale a
contribuțiilor lor în procesul de comunicare a lucrărilor către public. În timp ce drepturile de
autor protejează drepturile autorului operei originale, drepturile conexe îi protejează pe cei
care comunică publicului lucrarea inițială. Există trei tipuri de drepturi conexe: drepturile
artiștilor în spectacolele lor, drepturile producătorilor de fonograme în fonogramele lor și
drepturile organizațiilor de radiodifuziune în programele lor de radio și televiziune.

În cazul artiștilor performanți și al producătorilor de fonograme, evoluțiile tehnologice în

creștere au făcut necesară protejarea drepturilor lor. În timp ce la începutul secolului,
spectacolul dramaturgilor, al actorilor sau al muzicienilor se încheia cu piesa sau
concertul în care au evoluat, acest lucru nu se mai întâmplă odată cu apariția
fonografului, radioului, filmului, televiziunii, videogramei și sateliților. În ceea ce privește
organizațiile de radiodifuziune, interesul lor este de a-și proteja programele compuse
individual împotriva retransmiterii de către alte organizații similare.
Protecția drepturilor conexe oferă drepturi celor care contribuie la interpretarea și
diseminarea patrimoniului respectiv. Este deosebit de important pentru unele țări în curs
de dezvoltare a căror tradiție este în mare parte orală și unde autorul este adesea și
interpretul. În acest context, trebuie să se țină cont de locul ocupat de operele de folclor,
iar interesele artiștilor care fac spectacole și astfel le perpetuează trebuie să fie protejate
atunci când se utilizează spectacolele lor. Prin protejarea, de asemenea, a producătorilor
de fonograme, în special în țările în curs de dezvoltare, se asigură baza înființării unei
industrii în sectorul terțiar al economiei. Deși garantează diseminarea culturii naționale,
drepturile conexe dreptului de autor pot constitui în plus o sursă substanțială de venituri
pentru economia țării și pot reprezenta un flux de valută străină.
Market and Companies
Piața și Societățile

conf. univ. dr. Radu

Rizoiu
 Cuprins
I. markets and market economy
II. markets and regulation
III. types of companies (basic features and
purposes)
IV. companies’ properties, assets, capitals and
financing
V. enterprise restructuring (judicial
reorganisations and insolvency; stakeholders
& interests)
2

I. Piața și economia de piață

• DEX
– sensul de bază
• schimb de mărfuri

• locație

– sensul secundar

3 of 10
 I.1. Ce este piața?
• Loc de întâlnire
• Schimb de informații
• Schimb de mărfuri

• Concept abstract
• Cerere și ofertă
• Circulația drepturilor

4 of 10

I.2. Piața – concept-cheie în noua

reglementare
Art. 135 alin. (1) Constituție
Economia României este economie de piață,
bazată pe libera inițiativă și concurență.
Art. 45 Constituție
Accesul liber al persoanei la o activitate
economică, libera inițiativă și exercitarea
acestora în condițiile legii sunt garantate.

5 of 10
 I.3. Economia de piață
• Laissez faire, laissez passer

• interzicerea unor piețe

• interzicerea anumitor tipuri de operațiuni

• reglementarea

II. Piața și Statul

• Conflict?

• Ignorare?

• Colaborare?

7
 II.2. Statul creează piețe
• uneori imperfect (RASDAQ)
– ICCJ, s. pen., Decizia 865/2013
• alteori prea târziu (FP)
– 22 iulie 2005: FP a fost înființat prin L. nr. 247/2005
– august 2010: înregistrarea la CNVM;
– noiembrie 2010: CNVM aprobă un nou regulament;
– decembrie 2010: CNVM aprobă un nou regulament;
– ianuarie 2011: la 5 ani de la înființare, FP este listat la
BVB.
• alteori deloc (certificate de puncte)
9

II.3. Statul supraveghează piețe

• uneori ineficient
– (CNVM - FNI)

• alteori este “ocolit”

– (CNVM – WBS Holding)

10
II.4. Statul nu se implică în funcționarea pieței

• uneori intervine inoportun

– (DNA - RCS)

• alteori intervine indirect

– (SNP SPO 2011)

11

II.5. Statul nu influențează piețe

• funcția de decizie (politică) trebuie separată
de cea de piață (economică)
• incompatibilitatea funcțiilor politice cu cele de
afaceri
– CCR 225/2011
– CCR 304/2013
– CCR 739/2014

12
 II.6. Statul ca actor al pieței
• Statul ca acționar nu are drepturi speciale
– golden share
• CJUE C-483/99 (France)
• CJUE C-463/00 (Spain)
• CJUE C-98/01 (UK)
• CJUE C-112/05 (Germany)
– donația Romgaz
• CA Alba Iulia, s. com., decizia 715/2011
– Societățile PMB
• CA București, s. VIII ctos., decizia 6504/2018

13

II.6. Piața în Stat

• definirea de către stat a pieței îi conferă un
caracter de ordine publică?
– nulitatea hotărârii AGA (HP civ. 76/2017)
– Statul doar stabilește regulile de funcționare
– drepturile acționarilor sunt individuale
– afectarea terților (FP v. Sfîrâială)

14
 III. Tipuri de societăți
• tipologie
– mici afaceri: SNC, SRL
– speciale: SCS, SCA
– mari companii: SA
• listate
• închise

15

III.1. Reguli aplicabile

•Societatea
–Persoană (juridică) (1(2) L31)
–Contract (5(1) L31)
• Regim juridic
– Comun (2(2) NCC)
– Special (1887 NCC; L31)
• Drept intertemporal (138 LPA)
• Reguli
– Generale (65-74 L31)
– Specifice (91-203 L31)
– Speciale (84-100 L24)

16
 III.2. Regimul special. Reguli generale
• Organele de conducere
– Deliberative: voința socială, strategia
– Executive: administrarea afacerilor
• Raporturi
– Moduri de formare a voinței sociale
– Moduri de manifestare a consimțământului

17

III.3. Poziția administratorilor

• Reprezentare legală
– Generic (209(2) NCC)
– Specific fiecărei forme (202(2) NCC)
• Mandatul
– Puterea de reprezentare (RIL 24/2017)
• Limite funcționale (70(1) L31)
• Limite structurale (73(1)d; 76(1) L31)
– Raporturile între mandant și mandatar
• Întinderea asimilării
– Obligațiile și răspunderea (72 L31)
– Subsidiar (209(3) NCC)

18
 III.4. Diferențe SRL - SA
• administratori
– fără limitări de la SA
– cu structura de la SNC (parțial)

19

III.5. Regimul special. Reguli speciale (SRL)

• Putere deplină (197 L31)
1. ipoteca la linia de credit de 40.000 Euro s-a constituit de către titularul dreptului real, adică persoana juridică SC O.P. SRL al cărei
consimțământ a fost dat în mod valabil prin semnătura administratorului său cu plenitudinea puterilor de administrare și
reprezentare, raportat la prevederile art. 75 și art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (…) în temeiul art. 70 din Legea nr . 31/1990
toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate a societății se vor face de administratori (ICCJ, com.,
72/2009)
2. Cum B.E.S. deținea calitatea de administrator cu puteri depline al SC E.T. SRL, reprezentând societatea în raporturile cu terții, nu se
poate considera că semnarea contractului de credit s-a făcut de o persoană care nu ar fi putut angaja societatea, știut fiind că nu
există nici o dispoziție legală sau statutară care să limiteze prerogativele acordate administratorului cu puteri depline, ac esta fiind
mandatat să reprezinte societatea în raporturile cu terții și să încheie, în numele și pe seama societății, acte juridice. (ICCJ, com.,
4/2013)
– Asimilare societăți persoane (197(3) L31)
– Diferență SA (197(4) L31)
a înlăturat apărarea făcută de pârâtă în sensul că antecontractul de vânzare-cumpărare putea fi încheiat de administratorul pârâtei
numai în condițiile reglementate de art. 15322 din Legea nr. 31/1990, deci numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor dată
în conformitate cu art. 115 din lege întrucât această dispoziție legală privește exclusiv societățile pe acțiuni nu și societățile cu
răspundere limitată, iar dispozițiile art. 196 (4) din Legea nr. 31/1990 prevăd expres că dispozițiile privitoare la administrarea
societăților pe acțiuni nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată, indiferent dacă ele sunt sau nu supuse obligației de
auditare. În cauză, s-a constatat că actul constitutiv al pârâtei nu prevedea vreo asemenea limitare, (…) astfel încât, la data încheierii
convenției consimțământul său a fost valabil exprimat prin administratorul ce o reprezenta la acea dată, astfel încât sunt îndeplinite
în cauză atât condițiile de valabilitate ale actului juridic ce constituie izvorul obligațiilor (ICCJ, com., 689/2011)

• Limitare la acte de administrare lato sensu (70(1) L31)

• Atribuții exclusive AG (194 L31)
• Limite statutare (AC)/convenționale (ShA)
dreptul de a reprezenta societatea prin încheiere de acte juridice în raporturile cu terții este conferit administratorilor societăților cu
răspundere limitată de lege (LSC), actul constitutiv putând limita dreptul de reprezentare fie acordându-l numai unuia dintre
administratori, fie impunându-le semnătura conjunctă ca o condiție de valabilitate a reprezentării, fie restricționând puterile la anumite
acte sau valori (ICCJ, civ. II, 3551/2013)

20
 III.6. Regimul special. Reguli speciale (SA)
• CA – organ colegial cu putere generică (142 L31)
• Limite legale
– Atribuții exclusive AGA (111, 113, 114 L31)
Din ambele texte de lege nu reiese faptul că A.G.E.A. poate delega administratorului unic posibilitatea să încheie contracte credit sau
constituirea de ipoteci cu privire la bunurile societății. (ICCJ, com., 436/2006)
– Control AGA (1444, 150, 15322 L31)
1. aprobarea constituirii ipotecii era de competența A.G.E. și nu a A.G.O., aprobarea pentru constituirea de garanție a activelor putea
fi numai după aprobarea prealabilă către A.G.E.A. (ICCJ, com., 5771/2004)
2. Dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990 prevăd că administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să
înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește
jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic numai cu aprobarea adunării generale
extraordinare, dată în condițiile prevăzute de art. 115. Valoarea contabilă a activelor reclamantei la data de 31 iulie 2002, data
actului adițional, la contractul de credit din 13 februarie 2002, a fost analizată diferit de expertizele dispuse în cauză, după cum
experții au analizat valoarea activelor minus datoriile totale sau valoarea contabilă a activelor societății, așa cum prevăd dispozițiile
legii. Textul de lege enunțat, nu face distincția valorii contabile a activelor societății minus datoriile totale, astfel cum consideră
expertul H.I. (dosarul de fond). Analizând numai situația activelor nete se ajunge la concluzia instanțelor de fond: valoarea constituită
drept garanție ar depăși jumătate din valoarea contabilă a activelor societății. Însă valoarea contabilă a activelor societății la data
încheierii actului de ipotecă, astfel cum prevede art. 146 din Legea nr. 31/1990 se constată a fi de 52.549.597.000 lei, iar valoarea
imobilului ipotecat este de 16.833.496.000 lei valoare care nu depășește limita impusă de textul de lege citat pentru operațiunile
încheiate de administrator fără aprobarea A.G.E.A. (ICCJ, com., 5132/2005)
3. sediul social este un bun care se găsește în patrimoniul societății și că, în speță, există hotărârea adunării generale a acționarilor
societății intimate de gajare a acestui bun, care nu poate fi identificat cu o „unitate” în sensul art. 111 lit. f) din Legea nr. 31/1990,
ori, existând menționatul acord și având în vedere că bunul, ce a făcut obiectul contractului de garanție imobiliară, reprezintă un bun
din patrimoniul societății, se constată că prevederile art. 143 din Legea societăților comerciale au fost respectate în speță – iar actul
încheiat de administrator se încadrează în cerințele acestui text, întrucât valoarea menționatului bun nu depășește ½ din valoarea
activelor societății, existentă la momentul încheierii actului adițional la contractulde garanție imobiliară (ICCJ, com. 276/2009)
4. în toate operațiunile juridice întreprinse, E.C. a fost reprezentată prin administrator O.G. care a garantat, cu bunurile societății
obținerea de credite bancare și pentru alte societăți. Dar, administratorul unei societăți comerciale, nu poate garanta în mod legal, cu
bunurile acesteia credite acordate unor alte societăți în care acesta este administrator sau deține cel puțin 20% din valoarea
capitalului social subscris (ICCJ, com., 2721/2011)

– Limite statutare (AC)/convenționale (ShA)

21

III.7. Protecția terților cocontractanți

• Regula (in)opozabilității (55 L31)
• Excepția bazată pe cunoaștere prezumată
–Limite legale
• Excepția bazată pe cunoaștere de fapt
–Limite statutare
–Limite convenționale
• Supraviețuirea răspunderii administratorului
–Față de asociați
–Față de societate
22
 III.8. Reprezentarea legală
• Rezultă ope legis (701 L31)
– SA (1432 L31)
– SRL (75 L31)
• Efecte (1295 NCC)
• Incesibilitate (71(1) L31)
• Limite (70 L31)
• Aplicații practice (701 L31)
a fost mandatat administratorul unic al societății „pentru aprobarea și încheierea
de contracte de credit curent pe termen mediu și lung, aprobarea liniilor de credit,
modificarea acestora prin diminuare sau majorare, perfectarea contractelor de gaj
sau ipotecă care au ca obiect valori peste limita prevăzută de art. 11 lit. g) din
actul constitutiv cât și peste limita prevăzută de art. 143 din Legea nr. 31/1990
(actualmente art. 146) beneficiari garantați fiind unitățile bancare cât și terțe
persoane” (dosar de fond), mandatul fiind deci dat cu respectarea dispozițiilor
legale menționate care nu impun acordarea de mandate speciale individualizate
pe active asupra cărora ar urma a se constitui garanții (ICCJ, com., 5656/2005)
• Precizări (71 L31)
• Opozabilitate (218 NCC; 55 L31)
• RIL 24/2017

23

IV. Active societare

• Societatea ca persoană (juridică)
– 187 NCC + 31(1) NCC
• Diferența capital social – aporturi
– efectul vânzării unui bun social
– efectul reducerii de capital
• Natura juridică a participațiilor societare
– bun (incorporal) vs. creanță
– vânzare vs. cesiune (1651 NCC)

24
 IV.1. Participații societare
• Diferența acțiuni – părți sociale
– negociabilitate
– transmisibilitate
• alienabilitate
• sesizabilitate (66 L31 vs. 202 L31)
• Diferența acțiuni – patrimoniu
– eroare (1207(2)2 NCC)
– vicii (1707 NCC)

25

V. Insolvența
• Scopul procedurii
– satisfacerea creanțelor
– maximizarea averii debitorului
• Reorganizare sau lichidare?
– eficiența economică (în ansamblu)
– acționarii categorie de creditori subordonați

26
Financial intermediation and
capital markets
Intermedierea financiară și
piețele de capital
conf. univ. dr. Radu
Rizoiu

Cuprins
I. financial capital markets in Romania (Act no.
297/2004, Act. 24/2017, Act no. 126/2018)
II. the legal regime of securities (shares, bonds,
other financial instruments)
III. market institutions (ASF, BVB, DC)
IV. consumer protection
V. secured creditors
VI. Insolvency Act no. 85/2014 (special provisions)

2
 I. Piețe financiare
• Dereglementare vs. suprareglementare
• Necesitatea unor piețe reglementate și
supravegheate

II. Tipologia participațiilor

• Părți sociale (SRL)
– nenegociabile (11(2) L31)
– dematerializate
– cesibilitate condiționată (202 L31)
• Acțiuni (SA)
–Societăți închise
• materializate
• dematerializate
–Societăți listate (instrumente financiare, valori
mobiliare - dematerializate)
• clauza de agrement a PAS-ului

4
 II.1. Instrumente financiare
• Obligațiuni
– negarantate
– garantate
• ipotecare
• securitizare
• Instrumente derivate
– opțiuni (beneficiile bancherilor)
– produse future (piața energetică)

II.2. Siguranța operațiunilor

• Rolul DC
– registru electronic
– verificare documente
• Situația dobânditorului de bună-credință
– inaplicabilitatea 937 NCC
– aplicații ale 17 NCC
• ICCJ, CAF, 1380/2016

6
 III. Instituțiile pieței
• Instituții publice
– ASF
– BNR (instrumente monetare)
– ANPC
• Instituții private (societăți!)
– BVB
– Depozitarul Central SA
– SSIFs
• Asociația Brokerilor

IV. Protecția consumatorilor

• SAL-Fin
• Impunerea de obligații (MiFID II; L126/2018)
– de informare
– de evaluare a apetitului de risc

8
 V. Finanțarea pe bază de garanții
• piața de capital ca sursă de finanțare
– dimensiunea pieței
– nivelul de educație financiară
• finanțările bancare
• finanțările obligatare
– garantate (?)

V.1. Forme de garanții reale

• Ipoteca (2389(d) NCC)
– toate formele
• Gajul (2480 NCC)
– acțiuni emise în formă materializată (2481(2) NCC)
• la purtător
• nominative
• Garanția financiară (OG 9/2004)
– acțiuni listate (dematerializate)

10
V.2. Ipoteca asupra părților sociale
• Reglementată expres (2389(d) NCC)
– valabilă
– susceptibilă de executare silită (2431 NCC)
– acord anterior asociați (202(2) L31)
– inaplicabilitate 66(2) L31
• Publicitate
– AEGRM și Registrul comerțului (23 NCC)
• Executare
– bunuri incorporale (2465; 2467 NCC)
11

V.3. Ipoteca acțiuni nelistate

• Constituire
– contract (2388 NCC; 991(1) L31)
– limitări legale
• 106 L31; 273.3 L31
• 107 L31
• 1443(3)b L31
• 1444(1)c,d L31; 272(1)2,3, (2)(3) L31
– restricții act constitutiv (55 L31)
– efecte (124; 128 L31)
• Publicitate
– AEGRM și registrul acționarilor
• Executare
– materializate (2435-2463 NCC)
– nematerializate (2465; 2467 NCC)

12
 V.4. Ipoteca acțiuni listate
•Nivele de reglementare
– legislativ (L31, LPC, RUE236/2012)
– ASF (RCNVM 13/2005, RCNVM 32/2006, RCNVM
5/2010; DM 20/2012)
– instituțiile pieței - BVB, DC (Codul DC - T.VI C.3)
•Constituire
– regulile pieței (2390 NCC)
– norma de retrimitere (151(4) LPC)
• Publicitate (2411 NCC)
– 991 L31
– 151 LPC
• Executare (96 R13)
13

V.5. Situații de concurs

• Concurs cu executarea silită
– 740 NCPC
– 756 NCPC
– 866-867 NCPC
– 880 NCPC
• Garanții
– rang (2420 NCC)
– preferința fiscului (2328 NCC; 153 LPA)

14
 VI. Insolvență
• Insolvența emitentului
– indisponibilizarea acțiunilor
• Insolvența constituitorului
– lipsa suspendării [?art. 75(8) LPI?]
• Rangul împrumutului obligatar [161.8 LPI]

15
Componentele de bază pentru luarea deciziilor

 O întreprindere este o organizație care

transformă resursele (intrările) în produse
(ieșiri). Acestea sunt principalele unități
producătoare într-o economie de piață.
 Un antreprenor este o persoană care
organizează, gestionează și își asumă
riscurile unei întreprinderi, transformând o
idee nouă sau un produs nou într-o afacere
de succes.
 Gospodăriile sunt unitățile consumatoare
dintr-o economie.

Cererea, oferta și
echilibrul pieței
 Fluxul circular al activității economice

Fluxul circular al activității

economice reprezintă
conexiunile dintre
întreprinderi și gospodării
pe piețele de intrare și de
ieșire.

Piețele de intrare și piețele de ieșire

 Piețele de ieșire sau de

 Piețele de intrare sunt
• Fluxurile monetare merg în sens
contrar fluxului real al factorilor
de producție, bunurilor și
serviciilor (în sens invers acelor
de ceasornic).
produse sunt piețele în care
au loc schimburi de bunuri și
servicii.
piețele în care se fac schimb
de factori de producție -
muncă, capital și pământ-
pentru realizarea
produselor.
 Piețele de intrare

Piețele de intrare includ:

 Piața muncii, în care gospodăriile oferă forță de muncă în
schimbul salariilor acordate de întreprinderi care solicită
muncă.
 Piața de capital, în care gospodăriile își furnizează
economiile, pentru dobândă sau pentru titluri de creanțe în
vederea obținerii profiturilor ulterioare, întreprinderilor
care cer fonduri pentru a cumpăra bunuri de capital.
 Piața funciară, în care gospodăriile oferă terenuri sau alte
proprietăți imobiliare în schimbul unei chirii.

De la gospodărie la cererea pieței

 Cererea pentru un bun sau serviciu poate fi

definită pentru o gospodărie individuală sau
pentru un grup de gospodării care constituie o
piață.
 Cererea de piață este suma tuturor cantităților
unui bun sau serviciu solicitate pe perioadă de
toate gospodăriile care cumpără pe piață acel
bun sau serviciu.
 De la oferta individuală
la oferta de piață

 Oferta unui bun sau serviciu poate fi definită pentru

o întreprindere individuală sau pentru un grup de
întreprinderi care alcătuiesc o piață sau o industrie.

 Oferta de piață este suma tuturor cantităților unui

bun sau serviciu furnizate pe perioadă de toate
întreprinderile care vând pe piață acel bun sau
serviciu.

Micro vs Macro - economie

 Macroeconomie
• ramură a economiei care se ocupă de factorii economici pe scară largă
• procese economice la nivel de economii naționale în general
• bani, prețuri, angajare, inflație

 Microeconomie
• procesul de luare a deciziilor de către agenți economici individuali
• analizează alegerile consumatorilor (care pot fi persoane fizice sau
gospodării) și ale firmelor aflate într-o varietate de situații de piață

 Evaluarea beneficiilor și analiza cost-beneficiu se bazează în

principal pe teoria și metodele microeconomice
• Microeconomie neoclasică
 Teorie - Concepte de bază

 Beneficii
 Costuri
 Bunuri publice
 Valori comerciale și necomerciale
 Valoarea informațiilor

Teorie - Concepte de bază

Beneficii - câștig cuantificat al unei acțiuni

 Cerere - dorință și capacitate de a achiziționa un bun sau serviciu sau cantitatea

unui bun sau serviciu pe care agenții economici sunt dispuși să-l cumpere la un preț.

 Beneficii marginale - beneficiu suplimentar rezultat din creșterea unei activități.

 Voința de a plăti (WTP) - suma maximă pe care cineva este dispus să o plătească
pentru a achiziționa un anumit bun sau serviciu.
 Teorie - Concepte de bază

Echilibru competitiv - dacă toate presupunerile cu privire la producție, consum

și piețe sunt îndeplinite ... un bun sau un serviciu va fi cumpărat și vândut pe o
piață completă, astfel încât oferta să fie egală cu cererea și beneficiile marginale
cu costurile marginale, iar prețurile vor indica valoarea.

• Valori comerciale - produse și servicii furnizate,

cumpărate și vândute pe piețele competitive organizate -
prețul relevă valoarea marginală a acelui bun sau
serviciu

• Valori necomerciale - unele bunuri și servicii nu sunt

cumpărate și vândute pe piețe (de exemplu, bunuri
publice), dar au totuși valoare economică (adică,
generează utilitate)

Rolul antreprenoriatului în dezvoltarea

economică
 Tipuri de antreprenoriat

 Arbitrajul
• Descoperirea lipsurilor de preț care există și
acționarea pe această marjă pentru a reduce
decalajul
o Cumpărați la un preț scăzut - Vindeți la un preț ridicat
 Inovativ
• Descoperirea de noi oportunități de tranzacționare
(Smith)
• Descoperirea costurilor mai mici sau a noilor
tehnologii (Schumpeter)

Ce determină tipul de antreprenoriat într-o

societate?

 Calitatea instituțiilor în orice societate dată

• Regulile jocului
• Legitimitatea regulilor
o Probleme legate de capitalul social
• Aplicarea regulilor
 Politici publice adoptate în orice societate
• Securitatea drepturilor de proprietate privată
• Libertatea contractuală
• Restricția monetară
• Responsabilitatea fiscală
• Comerțul liber
 Instituții și antreprenoriat

 Eficiența diferitelor regimuri este o funcție a

prețului relativ de executare
 Prețurile relative ghidează adaptările
comportamentale
 Activitatea antreprenorială corespunde
prețurilor relative
• Productivă
• Neproductivă
• Evazivă

Concluzie

 Antreprenoriatul este omniprezent

Antreprenorii sunt prezenți în toate procesele de aplicare. Explicațiile
culturale pentru lipsa antreprenoriatului vizează ceea ce oamenii au în
comun - și anume vigilența pentru profit și îmbunătățirea situațiilor
generale. Națiunile subdezvoltate nu duc lipsă de antreprenoriat. Mai
degrabă, există activități antreprenoriale, dar nu sunt direcționate către
scopuri productive care să conducă la progresul economic.
 Guvernul nu poate crea antreprenoriat
Dat fiind faptul că antreprenorii sunt omniprezenți, politica guvernamentală
nu poate „crea” antreprenoriat. În schimb, ar trebui să se pună accentul pe
crearea unui cadru instituțional general, ceea ce ar face ca rambursările
antreprenoriatului productiv să fie relativ ridicate în comparație cu
activitățile productive și evazive. Resursele nu trebuie alocate pentru
„încurajarea” sau „formarea” antreprenorilor, ci pentru dezvoltarea
contextului instituțional necesar pentru a permite activităților productive să
intre în prim plan.
 Concluzie (continuare)

 Transparența și responsabilitatea sunt esențiale pentru reformă

În multe cazuri, lipsa de transparență și responsabilitate permite funcționarilor să
abuzeze de lege pentru câștiguri personale. Un mecanism-cheie pentru crearea
transparenței este o industrie a mass-media gratuită, care servește ca verificare a
celor aflați în poziții pentru a abuza de instituțiile politice și juridice (vezi Coyne și
Leeson 2004). Creșterea gradului de transparență și responsabilitate reduc profitul la
activități neproductive.
 Reforma trebuie să fie descentralizată
Eforturile de reformă ar trebui descentralizate la nivel local, astfel încât cei care
înțeleg cu adevărat aceste provocări să fie implicați în procesul de reformă. De
exemplu, așa cum s-a discutat anterior, antreprenorii din zonele rurale ale României
se confruntă cu un set special de provocări. În prezent, guvernul național controlează
toate eforturile de reformă și neglijează situația unică a antreprenorilor din mediul
rural.
 Identificarea și menținerea instituțiilor autohtone este esențială
Instituțiile autohtone sunt mijloace încorporate și acceptate de coordonare a
activităților și de depășire a situațiilor de conflict. Ca atare, acestea oferă un cadru
pregătit pentru creșterea coordonării la scară largă. Instituțiile, practicile și piețele
care sunt informale sau „ilegale” ar trebui încorporate în sectorul formal.

Forme de organizare a afacerilor în România

Conform Legii Societăților (Legea 31/1990, astfel cum a fost republicată și

modificată ulterior), există cinci tipuri de companii :

Societate cu răspundere limitată (S.R.L.) ale cărei obligații sunt garantate de

activele companiei. Asociații sunt răspunzători numai pentru plata
contribuțiilor lor la partea socială.

Societate pe acțiuni (S.A.) ale cărei obligații sunt garantate de activele

companiei. Acționarii sunt răspunzători numai până la valoarea contribuției
lor subscrise la capitalul social.

Societate în nume colectiv (SNC) ale cărei obligații sunt garantate de

activele companiei și răspunderea nelimitată și solidară a partenerilor.

20
 Forme de organizare a afacerilor

Societate în comandită simplă (SCS) ale cărei obligații sunt garantate de

activele companiei și răspunderea nelimitată și solidară a partenerilor
generali. Partenerii limitați sunt răspunzători numai până la valoarea
contribuției lor subscrise la capitalul social.

Societate în comandită pe acțiuni (SCA) al cărei capital social este împărțit

în acțiuni și ale cărei obligații sunt garantate de activele companiei și
răspunderea nelimitată și solidară a partenerilor generali. Partenerii limitați
sunt răspunzători numai până la valoarea contribuției lor subscrise la
capitalul social.

21

Dreptul comercial

Normele contractuale și comerciale („profesionale”) sunt stabilite în principal

în conformitate cu Codul civil român.

Principiul de bază aplicabil problemelor contractuale este că părțile

contractante pot alege în mod liber clauzele specifice care guvernează relația
lor, cu excepția celor considerate de interes public, cum ar fi, de exemplu,
statutul juridic al părților contractante.

Pentru a-și garanta obligațiile contractuale, debitorii și creditorii pot încheia

contracte, emite scrisori de garanție și scrisori de confort, precum și pot stabili
ipoteci pe bunuri imobile, care sunt valabile numai dacă sunt înregistrate în
cartea funciară (înregistrarea în cartea funciară a fost utilizată pentru a
asigura aplicabilitatea ipotecii în fața terților) și creditele ipotecare asupra
bunurilor mobile și gajelor. În plus, creditorii pot introduce revendicările
anterioare în ceea ce privește creanțele aferente contractului.

22
Concurența în România - Principalele probleme
legale

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, concurența a fost

reglementată atât de legislația internă, cât și de cea europeană.

Legislația internă relevantă privind controlul concentrării (controlul

concentrărilor economice), acorduri anticoncurențiale, practici concertate
și abuz de poziție dominantă include Legea concurenței (nr. 21/1996,
astfel cum a fost republicată și modificată ulterior), precum și legislația
secundară emisă de Consiliul Concurenței.

23

Concurența în România - Principalele probleme

legale

Autoritatea de concurență

Consiliul Concurenței este o autoritate administrativă autonomă

responsabilă pentru legislația secundară în domeniul concurenței și
aplicarea reglementărilor concurențiale în România.

Consiliul Concurenței a fost foarte activ în ultimii ani, elaborând un număr

semnificativ de regulamente și ghiduri, efectuând frecvent investigații din
oficiu pe diverse probleme legate de concurență.

24
Concurența în România - Principalele probleme
legale

Problemele principale

Principalele probleme care trebuie luate în considerare privind

concurența sunt:

1 Controlul concentrării (controlul concentrărilor economice)

2 Cartelurile și coluziunea (acorduri anticoncurențiale între

întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici
concertate)

3 Abuzul de poziție dominantă

4 Ajutorul de stat

25

The International Development Law Organization (IDLO) enables

governments and empowers people to reform laws and
strengthen institutions to promote peace, justice, sustainable
development and economic opportunity.

www.idlo.int
Twitter @IDLO