Hanu Ancuței

Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu

-povestire-

Povestirea este o specie a genului epic, care se plaseazã ca întindere între schițã şi nuvelã, relatând în
mod subiectiv evenimente ce urmãresc un singur fir epic.
Povestirea se deosebeşte de nuvelã prin participarea afectivã a naratorului la evenimentele narate.
Acesta poate fi personaj sau martor al unor întâmplãri pe care le prezintã la persoana I. Acest lucru dã
povestirii o tentã autobiograficã.
Fațã de nuvelã, narațiunea este mai destinsã, iar accentul nu cade asupra personajului, ci asupra
evenimentelor narate. De obicei, întâmplãrile sunt plasate într-un trecut imemorabil, ele cãpãtând o
aurã de legendã.
Volumul “Hanu Ancuței” a apãrut în anul 1928 şi este realizatã sub forma unei succesiuni de nouã
povestiri. Opera se aseamãnã cu textul arab “O mie şi una de nopți”, cu “Decameronul” lui Boccaccio sau
“Povestiri din Canterbury “ de Chaucer.
Autorul se plaseazã pe sine însuşi la han “într-o toamnã aurie”, într-o îndepãrtatã vreme când a
ascultat multe poveşti. Hanul este descris, de cãtre autorul devenit narator, ca un spațiu ocrotit, la
adãpostul cãruia, oamenii se pot odihni şi îşi pot întâlni tovarãşi de drum.
Naratorul se adreseazã direct cititorilor “trebuie sã ştiți dumneavoastrã” din dorința de a le capta
interesul. Aceastã tehnicã de “captatio benevolentiae” se regãseşte la începutul tuturor povestirilor,
fiind preluatã de autor din tradiția literaturii populare. Povetitorul urmãreşte sã implice ascultãtorii şi
cititorii în evenimente.
Momentul ales pentru depãnarea poveştilor este marcat de belşug şi voie bunã, un adevãrat
ceremonial al spunerii în care sunt lãudate mâncarea, hangița, bãutura cu care toți închinau în cinstea
celorlalți. Cel care introduce în scenã povestitorul este inițial autorul care va ceda locul imediat
comisului Ionițã, acesta având rolul de a menține buna dispoziție şi de a-i îndemna pe ceilalți sã
vorbeascã.
“Fântâna dintre plopi” este cea de-a patra povestire din volumul “Hanu Ancuței”. Modalitatea
principalã de expunere este narațiunea. Autorul nu îşi exprimã ideile şi sentimentele în mod direct, ci
este reprezentat de narator şi de personaje. În acestã operã conflictul îl are în centru pe Neculai Isac,
cãpitan de mazâli care povesteşte o întâmplare din tinerețe. Întâmplãrile narate au fost trãite de el
însuşi, de aceea povestirea are un caracter autobiografic. Ca şi celelalte povestiri, şi în cazul acesteia se
identificã o ramã ce încadreazã povestea în sine. Aceasta aparține autorului care prezintã personajul ce
va deveni narator.
Cãlãtorul necunoscut se apropie de han venind parcã “de demult, de pe îndepãrtate tãrâmuri”.
Portretul acestuia sugereazã o viațã plinã de aventuri şi un caracter dârz, neînfricat: “nas vulturesc şi
sprâncene întunecoase”.
Povestirea propriu-zisã este precedatã de un ceremonial al bunei-cuviințe, oamenii strânşi pe lângã
foc închinã oale cu vin, gustã din bucatele pregãtite de Ancuța şi stabilesc relații armonioase şi
prieteneşti. Comisul Ionițã, în povestirea “Fântâna dintre plopi”, preia rolul unui narator ordonator, el
fiind cel care dã cuvântul celorlalți cãlãtori. Vãzându-l pe cãpitanul Neculai Isac ajuns la han, comisul
constatã cã “De când ne-am despãrțit, (…) ai pierdut o luminã” şi cãpitanul de mazâli se vede nevoit sã
precizeze cã “am avut o întâmplare nãprasnicã” pe aceste locuri şi sã o istoriseascã.
Discuția dintre cãpitanul Isac şi comisul Ionițã atrage atenția ascultãtorilor şi se creeazã astfel
suspansul întãrit de vorbele Ancuței ce anunțau “o poveste înfricoşatã”. Dar povestea nu urmeazã
imediat, comisul Ionițã insistând asupra portretului din tinerețe al cãpitanului. Om fãrã “hodinã şi fãrã
astâmpãr, negustor de vinuri”, cãpitanul Isac este demn de a deveni personaj al unei povestiri, fapt
certificat de interesul ascultãtorilor: “Şi am cunoscut cã mazâlul trebuie sã fie om cum ne place nouã”.
Narațiunea la persoana I a cãpitanului este marcatã de sentimentele acestuia de tristețe şi regret
fațã de evenimentele tragice din tinerețe. Povestea lui Neculai Isac prezintã o iubire tãinuitã din
tinerețe, dintre cãpitan şi Marga, o țigãncuşã cu ochii negri. Aceastã dragoste i-ar fi putut fi fatalã
cãpitanului dacã țiganii l-ar fi prins pe negustorul de vin şi l-ar fi prãdat, aşa cum intenționau sã facã. Dar
Isac a fost salvat de țigãncuşa care i-a dezvãluit planul tatãlui sãu. Marga a plãtit aceastã trãdare cu
prețul vieții, iar cãpitanul a scãpat numai cu pierderea unui ochi.
Fântâna simbolizeazã locul de întâlnire premarital al celor doi îndrãgostiți, dar şi un principiu
feminin. Aspectul tragic este adus de prezența plopilor, elemente ce sunt de rãu augur.
Povestea este prezentatã ascultãtorilor insistându-se asupra funcției fatice a limbajului. Naratorul
atrage atenția ascultãtorilor asupra celor povestite “acultați ce mi s-a întâmplat”. Pentru ca povestea sã
fie crezutã, cãpitanul cere confirmarea comisului Ionițã asupra aventurilor din tinerețe: “ dumnealui,
comisul Ionițã, sã vã spuie...”. Ascultãtorii sunt captați de evenimentele dramatice, accentual fiind pus
asupra faptelor povestite.
Evenimentele sunt prezentate la timpul trecut, predominând imperfectul. Utilizarea timpului trecut,
atât în prezentarea întâmplãrilor, cât şi în comentariile care încadreazã povestirea propriu-zisã, are rolul
de a crea o confuzie temporalã între momente diferite, aşa încât “Hanu Ancuței” sã fie plasat de cãtre
cititor într-un timp nedeterminat, specific legendei.
Ceea ce realizeazã continuitatea între momentul întâmplãrilor şi cel al povestirii lor este hanul.
Prezența construcției şi asemãnarea dintre cele douã hangițe au rolul de a suprima distanța dintre
evenimente. Hanul este un loc al deschiderii, al întâlnirilor dintre diverşi oameni, un spațiu al
imaginației. Hanul uneşte trei timpuri: al autorului, al povestitorilor şi al întâmplãrilor, având
proprietatea conservãrii timpului şi a spațiului. Astfel, hanul devine astfel o poartã în timp, un loc din
care oamenii odatã intrați nu mai ies, ci rãmân sã spunã şi sã asculte poveşti.
Capacitatea de cufundare în trecut permite retrãirea intensã a întâmplãrilor şi evocarea lor în cele
mai mici, dar sugestive detalii. Deşi povestitorii retrãiesc evenimentele evocate, acestea sunt
descoperite de ei înşişi pe mãsurã ce se desfãşoarã. Istorisind, cãpitanul Neculai Isac se întreabã acum,
ca şi atunci, dacã ceea ce a vãzut la fântâna dintre plopi “Mi s-a pãrut? A fost o arãtare?”, cu toate cã
acum el ştie cã nu i s-a pãrut, cã nu a fost o arãtare.
Opera “Fântâna dintre plopi” se încadreazã în specia literarã a povestirii ilustrând toate trãsãturile
acesteia. Autorul Mihail Sadoveanu s-a remarcat ca un maestru al povestirii printr-un stil reflexiv, o
narațiune marcatã de poezie care apare şi în povestirile din volumul “Hanu Ancuței”.