Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangã

-basm cult-

Basmul este o specie a genului epic, în versuri sau în prozã, popularã sau cultã, care prezintã
evenimente fabuloase la care iau parte personaje cu puteri supranaturale, acestea fiind împãrțite în
douã categorii: pozitive şi negative. Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu în care învinge
întotdeauna binele.
Ion Creangã este un reprezentant al literaturii moldoveneşti care a fost remarcat pentru darul sãu de
a povesti de cãtre poetul Mihai Eminescu. Prima poveste pe care a publicat-o, dupã ce a citit-o în cadrul
Cenaclului Junimea, a fost “Soacra cu trei nurori”. Opera sa a fost completatã şi de alte basme sau
poveşti cu caracter didactic. Creația cea mai amplã este “Amintiri din copilãrie”, publicatã începând cu
anul 1881.
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm inspirat din folclor, unde a fost identificat un text cu titlul
“Harap-Alb”. Autorul a pãstrat structura popularã a creației, dar a rescris basmul într-un limbaj nou,
punându-şi amprenta şi asupra viziunii despre realitate.
Titlul operei concentreazã un oximoron ( figurã de stil care exprimã o ironie subtilã sau un adevãr
usturãtor sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii). Termenul de “harap” este
denumirea popularã pentru cuvântul “arab”. Arabii au fost aduşi în Europa sub formã de sclavi. De aici
contradicția din titlu care înfãțişeazã un sclav alb.
Titlul poveştii presupune evoluția personajului de la condiția inițialã de fiu de crai la aceea de sclav, la
care ajunge prin înşelãtorie.
Din basmul popular s-au pãstrat, de asemenea, motivele literare care, prin succesiunea lor, alcãtuiesc
subiectul operei. Un fiu de crai pleacã de acasã pentru a moşteni tronul unchiului sãu. Pe drum, el trece
prin mai multe încercãri întâlnind forțe ale rãului pe care le învinge în final datoritã unor ajutoare. Lupta
dintre bine şi rãu este tema specificã basmelor populare, conturatã aici de înfruntarea dintre fiul de crai
şi Spân sau dintre Harap-Alb şi Împãratul Roş.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune o înlãnțuire de acţiuni / momentele
subiectului (modelul structural al basmului): o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment
care dereglează echilibrul iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie/
trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul).
Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme de circulaţie universală, dar le
organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare.
Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale
(concretizat în trecerea probelor) şi modificarea statutului social al protagonistului.
Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit
avertismentului dat de tată: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-
a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi”. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci de omul
însemnat, de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi Împăratul Roşu.
“Cartea" primită de la Împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un moştenitor la tron
(motivul împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea
drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului).
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta este o probă a
bărbăţiei, a calităţilor războinice, condiţie iniţială, obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc.
Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de
la un mod de existenţă la altul: [...] de la imaturitate la maturitate". Mezinul trece această probă cu
ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra ursului'.
Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei
Duminici, deghizată în cerşetoare (îi dăruieşte un ban), mezinul primeşte sfaturi de la aceasta să ia
„calul, armele şi hainele" cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel că tânărul va
repeta iniţierea tatălui, în aceleaşi condiţii, ceea ce motivează „nemulţumirea" lui [„Craiul, auzind
aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală') şi sfaturile date din dorinţa de a-l proteja de pericolele pe
care şi el le-a traversat cândva. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, va deveni
tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are şi puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura. Întâmplările cu
cerşetoarea şi calul pun în evidenţă naivitatea, nepriceperea tânărului în a distinge realitatea de
aparenţă. Urmările lipsei de maturitate nu sunt grave la curtea craiului: calul îl sperie când îşi arată
puterile, purtându-l în zbor pe fecior până la nouri, lună şi soare. În schimb, dincolo de spaţiul protector
al casei părinteşti, lipsa de maturitate este sancţionată prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului
de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai'.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al
regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta: „de la un loc i se închide calea şi
încep a i se încurca cărările". Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să
încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în „ţara spânilor", îl tocmeşte ca slugă. Încă naiv, „boboc în
felul său la trebi de aieste", îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl şi coboară în fântână, fără a se gândi la
urmări.
Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al regenerării.
Schimbarea numelui, a identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân.
Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului (iniţiatorul).
„Răutatea" Spânului îl va pune în situaţii dificile, a căror traversare implică demonstrarea unor calităţi
morale necesare atunci când va fi „mare şi tare". Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării
(sfârşitul iniţierii): ,Jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate [.../; şi atâta
vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învie".
Ajunşi la curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din Grădina
Ursului, aducerea pielii cerbului, „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc" şi a fetei
Împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele ţin de miraculos, iar
ajutoarele au puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă
obiecte magice: pentru urs o licoare „somnoroasă", iar pentru cerb obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-
Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, mai complicată, pe lângă curaj, mânuirea sabiei,
stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi.
A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii, este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare.
Drumul spre împăratul Roş, om cu „inimă haină", începe cu trecerea altui pod. Simbolistica este aceeaşi,
trecerea într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-Alb are acum iniţiativa actelor sale.
Cum pe pod tocmai trece o nuntă de furnici, tânărul hotărăşte să protejeze viaţa acestora, punând-o în
pericol pe a sa şi pe a calului, pentru că alege să treacă înot „o apă mare". Drept răsplată pentru
bunătatea sa, primeşte în dar de la crăiasa furnicilor o aripă. Aceeaşi răsplată o primeşte de la crăiasa
albinelor pentru că le face un stup. În plus, cel care va deveni cândva împărat dovedeşte pricepere, curaj
şi înţelepciunea de a ajuta popoarele gâzelor.
Ceata de monştri îl însoţeşte spre a-l ajuta, pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ : Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune pe Harap-Alb la o serie de probe, trecute datorită puterilor
supranaturale ale ajutoarelor (personaje himerice şi animaliere): casa de aramă - cu ajutorul lui Gerilă
(proba focului), ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug - cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă
(proba pământului şi a apei), alegerea macului de nisip - cu ajutorul furnicilor, straja nocturnă la odaia
fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre - cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul
fetei - cu ajutorul albinei (motivul
dublului).
Fata Împăratului Roş are puteri supranaturale şi impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi
turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în
capete". Proba fiind trecută de cal (prin înşelăciune), fata îl însoţeşte pe Harap-Alb la curtea Împăratului
Verde. Pentru erou, drumul acesta este cea mai dificilă dintre probe, pentru că se îndrăgosteşte de fată,
dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.
Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul, în felul acesta
îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Calul este acela care
distruge întruchiparea rãului: „zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se
face Spânul până jos praf şi pulbere".
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în Infern, a
morţii iniţiatice. Învierea este realizată de fata împãratului, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal.
Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata Împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi
schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în
refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Structura operei “Povestea lui Harap-Alb” este specificã basmului popular. Formula inițialã “Amu cicã
era odatã” introduce cititorul în lumea fabulosului. Formulele mediane şi formula finalã se regãsesc de
asemenea, cu observația cã, în final, autorul recurge la ironie şi autoironie plasând naratorul în lumea
imaginarã sau subliniind condiția materialã a lumii reale: “Iar pe la noi cine are bani be şi mãnâncã, iar
cine nu, stã şi se uitã”.
Personajele basmului sunt, unele dintre ele, ființe umane, fãrã puteri supranaturale. Realul se îmbinã
cu fabulosul prin apariția ajutoarelor personajului principal. Craiul, fiii acestuia, Spânul, Verde Împãrat şi
Împãratul Roş sunt oameni normali. Fabulosul intervine odatã cu apariția Sfântei Duminici, care are
puterea de a cunoaşte destinul omului. Calul, crãiasa furnicilor, crãiasa albinelor şi cei cinci tovarãşi ai lui
Harap-Alb au puteri supranaturale. Îmbinarea fabulosului cu realul este o trãsãturã a basmului popular.
Tot din basmul popular, autorul a preluat oralitatea stilului. Textul basmului este marcat de trãsãturi
ale comunicãrii orale, precum: frecvența interjecțiilor, a exclamațiilor, utilizarea formulelor de adresare
(dialog) şi recurgerea la expresii populare.
Fațã de basmul popular, textul se dovedeşte original în ceea ce priveşte arta narativã, construcția
personajelor, comicul şi limbajul utilizat.
Narațiunea lui Creangã are un ritm rapid, modalitatea principalã de expunere fiind dialogul. Astfel,
scrierea capãtã dinamism, evenimentele fiind dramatizate în fața cititorului. În basmul “Povestea lui
Harap-Alb”, dialogul are un dublu rol: pe de o parte,contribuie la desfãşurarea acțiunii, iar pe de altã
parte, este un mod de caracterizare a personajelor. Specific basmului cult este modul în care se
individualizează personajele. Cu excepţia eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte
personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor
cinci tovarăşi ai eroului, se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc), dar aspectul lor
grotesc ascunde bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, iar Sfânta Duminică
este înţeleaptă.
Basmul “Povestea lui Harap-Alb” este marcat de umor, identificându-se în text situații comice ş
structuri lingvistice care strârnesc râsul. Apariția pețitorilor în fața Împãratului Roş sau cearta dintre cei
cinci tovarãşi ai lui Harap-Alb sunt astfel de scene comice.
Comicul de limbaj are drept surse frazele cu sens contradictoriu, ironia, zeflemeaua, poreclele sau
diminutivele cu sens augmentativ. Ironia este prezentã în relațiile dintre personaje care îşi permit sã se
ia peste picior: “Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sac, dar nu încapi de urechi…”. Eroii poartã porecle
hazlii, precum Buzilã sau Țapul cel Roş. Diminutivele de tip augmentativ (“bãuturica” şi “buzişoarele”) au
şi ei ele rolul de a stârni râsul.
Creangã se dovedeşte a fi un bun cunoscãtor al înțelepciunii populare concentrate în proverbe şi
zicãtori. Erudiția paremiologicã, prin care se disting poveştile sale, este o trãsãturã originalã. Autorul
utilizeazã o abundențã de proverbe şi zicãtori pe care le adapteazã situațiilor din operã, aşa încât fraze
întregi sunt alcãtuite dintr-o succesiune de astfel de expresii: “Cine poate oase roade; cine nu nici carne
moale”. Personajele vorbesc utilizând astfel de expresii şi proverbe într-un numãr foarte mare, fapt care
nu este specific oamenilor din popor şi nici personajelor din basmele populare.
Stilul lui Creangã conferã originalitate scrierilor sale atât prin frecvența proverbelor şi zicãtorilor, cât
şi prin crearea unor fraze cu ritm şi rimã, prin utilizarea unor termeni care se rețin ca sonoritate sau prin
citarea unor fragmente de poezii şi cântece populare: “Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos;/
Puțini suie, mulți coboarã,/ Unul macinã la moarã”.
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult de o deosebitã originalitate atât la nivelul creației de
personaje, cât şi în ceea ce priveşte limbajul. Opera se distanțeazã net de creația popularã prin invenție
lexicalã, jovialitate şi umor.