Alexandru Lãpuşneanu

de Costache Negruzzi

-nuvelã istoricã-

Opera literarã “Alexandru Lãpuşneanu” a apãrut în primul numãr al revistei “Dacia literarã” în anul
1840. Creația a fost consideratã prima nuvelã româneascã valoroasã, iar autorul ei a rãmas cunoscut
drept întemeietorul acestei specii în literatura noastrã.
Nuvela este o specie a genului epic, de obieci cu un singur fir epic şi un conflict unic în care sunt
caracterizate succint, dar pregnant personajele.
Fațã de povestire, nuvela este o specie recentã, de origine cultã. Aceasta prezintã o narațiune
obiectivã, naratorul fiind, de cele mai multe ori, o voce abstractã care povesteşte la persoana a III-a,
neimplicându-se în acțiunea operei. În nuvelã predominã realismul, istoricul, biograficul.
Sursa de inspirație a operei “Alexandru Lãpuşneanu” o reprezintã cronicile moldoveneşti din care
autorul a preluat cele douã moto-uri, care reprezintã cuvintele domnitorului: “Dacã voi nu mã vreți, eu
vã vreau” şi “De mã voi scula, pre mulți am sã popesc şi eu”. Studiind aceste documente, Negruzzi preia
o personalitate istoricã şi o transformã în personaj literar într-o operã cu subiect istoric.
Personalitatea istoricã aleasã este boierul Petre Stolnicul, devenit Alexandru Lãpuşneanu, iar acțiunea
operei constã în faptele sãvârşite de acesta la întoarcerea pe tronul Moldovei. Acesta, aflându-se la a
doua domnie, a avut de înfruntat opoziția boierilor, pe care însã îi va ucide cu cruzime, rãzbunându-se
pentru trãdarea din prima domnie.
Ispitit de figura originalã a unui erou romantic, Negruzzi l-a identificat în personalitatea lui
Lãpuşneanu, a cãrui trecere fulgerãtoare prin istoria Moldovei l-a atras. Autorul îşi caracterizeazã eroul
drept un personaj excepțional, pus în împrejurãri excepționale. De altfel, evoluția conflictului dramatic,
personajele, întâmplãrile şi situațiile care ajutã la închegarea dramei, ne convig de caracterul romantic al
operei.
Modalitatea principalã de expunere este narațiunea. Autorul nu îşi exprimã ideile şi sentimentele în
mod direct, ci este reprezentat de narator şi de personaje. Naratorul este omniscient, el ştie totul despre
personajele sale şi întâmplãrile pe care le relateazã în mod obiectiv. Acesta nu îşi face cunoscutã
prezența decât prin câteva intervenții directe şi explicații sau prin comentarii ale faptelor crude de care
se distanțeazã.
Prin narațiunea la persoana a III-a, naratorul spune despre Lãpuşneanu cã este un tiran, “cã nu
avusese timp sã-şi dezvãluie urâtul caracter”, “dorul lui cel tiranic”, fãcând astfel un comentariu
auctorial asupra personajului şi faptelor sale.
Compoziția nuvelei “Alexandru Lãpuşneanu” constã din succesiunea unor tablouri brusc alãturate şi
aproape independente, care însã, ca orice nuvelã istoricã respectã, în linii mari, cronologia linearã.
Autorul prezintã gradat evenimentele, realizând tensiunea dramaticã prin urmãrirea faptelor
personajului central.
Prima parte reprezintã expozițiunea în care autorul face un rezumat al trecutului domnitorului,
motivând comportamentul acestuia prin trãdarea boierilor din cea dintâi domnie. Deşi respins de boieri,
Lãpuşneanu îşi impune voința prin forța armatã. Discuția dintre boieri şi domnitor realizeazã o imagine
realistã asupra puterii clasei nobile în Moldova acelor vremuri care obişnuia sã schimbe domnitorii în
funcție de interese. Aceastã primã parte stã sub semnul moto-ului: “Dacã voi nu mã vreți, eu vã vreau”.
Intriga, şi totodatã izbucnirea conflictului exterior, reprezintã dorința de rãzbunare a domnitorului
împotriva boierilor. Lãpuşneanu revine la tron pedepsindu-i aspru, uneori fãrã motiv întemeiat, pe toți
cei bãnuiți de trãdare.
Faptele sângeroase atrag mânia femeilor lãsate vãduve care se plâng doamnei Ruxanda. Vorbele “ai
sã dai sama, doamnã” reprezintã o amenințare cu pedeapsa divinã la adresa soției domnitorului.
Pe lângã conflictul tradițional dintre domn şi boieri, întâlnim în operã elemente ale unui conflict
interior izvorât din chiar complexitatea caracterului eroului. Lãpuşneanu este un tiran care îşi impune
voința prin decapitãri şi schingiuiri, dar în acelaşi timp, are un comporatment machiavelic, ştiind sã se
foloseascã de cei din jur. Astfel, îl ia pe Moțoc alãturi de el, ca mâna sa dreaptã şi se cãsãtoreşte cu
Ruxanda, a cãrei origine amintea de Ştefan cel Mare, pentru a atrage simpatia mulțimii.
Punctul culminant este reprezentat de mãcelul celor 47 de boieri şi linşarea lui Moțoc. Domnitorul
ține un discurs despre împãcare în fata boierilor veniți la bisericã, dupã care îi invitã la un ospãț. Masa
domneascã se transformã într-o scenã sângeroasã în care boierii neînarmați sunt masacrați de oştenii lui
Lãpuşneanu. Culmea cinismului sãu este datã de modul în care face din Moțoc un țap ispãşitor, lãsând
mulțimea sã-l linşeze pentru a-şi calma furia.
Deznodãmântul şi, totodatã, soluționarea conflictului este reprezentat de boala domnitorului şi
cãlugãrirea acestuia. Finalul dramatic este şi ironic în acelaşi timp, domnitorul gãsindu-şi sfârşitul prin
apariția celor doi boieri, Stroici şi Spancioc, ce scãpaserã din mãcel. Crezându-se bolnav, Lãpuşneanu
cere sã fie cãlugãirt, dar când îşi revine se vede îndepãrtat de la putere şi îşi amenințã soția şi copilul.
Ruxanda, influențatã de mitropolitul țãrii, îşi otrãveşte soțul, iar cei doi boieri îi toarnã pe gât şi ultimele
picãturi de otravã.
În privința unor eroi din opera sa, Negruzzi se depãrteazã cu totul de adevãrul istoric. Dupã
refugierea lui Tomşa la Liov, “a trimis craiul pre sluga sa, pre Crasinski – scrie Ureche – la Liov, de i-au
tãiat capul Tomşii, a lui Moțoc vornicul şi a lui Veverițã postelnicul şi a lui Spancioc spãtarul, şi i-au
îngropat afarã din târg la mânãstirea sfetei Onofrei”. Iar Nicolae Costin adaugã “Zice Istvanfie cã şi Stroici
au pierit atunci”. Moțoc, Veverițã, Spancioc, Stroici muriserã deci demult pe pãmântul strãin al Poloniei.
Dacã Negruzzi îi mai pãstreazã în viațã e pentru a da un relief şi mai puternic tabloului mãcelului şi, la
urmã, sumbrului sfârşit al lui Lãpuşneanu.
În realizarea operei, istoricul se îmbinã cu ficțiunea, trãsãturã specificã literaturii romantice.
Construcția personajului se realizeazã prin asocierea a douã dimensiuni: una socialã, exterioarã, alta
psihologicã, interioarã. Cu eroul romantic Alexandru Lãpuşneanu se petrece o rãsturnare valoricã:
aproape toate calitãțile dobândite la începutul primei domnii fiind un om bun şi omenos, se preschimbã
în contrariul lor, arãtându-se crunt şi lesne vãrsãtor de sânge. Explicația este una singurã, atât in planul
faptelor, cât şi în plan estetic: eroul romantic este orbit de puterea dobânditã şi are naivitatea sã creadã
cã titlul câştigat este suficient pentru a stãpâni şi a lua viețile oamenilor.
Negruzzi s-a remarcat ca un maestru în realizarea portretului personajului principal, spre deosebire
de personajele pozitive care apar episodic şi sunt doar schițate. Pentru prima data în literatura românã
apare portretul colectiv al mulțimii. Autorul surprinde cu acuitate psihologia maselor adunate la poarta
cetãții. Țãranii, dezorientați la început, reuşesc sã exprime o voințã unicã, cerând capul lui Moțoc.
 Pe lângã obiectivitatea ce caracterizeazã nuvela, apar şi câteva intervenții subiective ale naratorului.
Acesta apreciazã gesturile personajului drept “deşãnțatã cuvântare” sau îi anticipeazã mişcãrile “nu
avusese vreme a-şi dezvãlui urâțul caracter”.
Nuvela istoricã creatã de Costache Negruzzi este realizatã atât prin inspirația din cronicile
istoriografilor moldoveni, cât şi prin utilizarea arhaismelor. Plasarea evenimentelor în Evul Mediu este
realizatã prin arhaisme lexicale care denumesc funcții în stat, precum “vornic”, “spãtar”, “stolnic” sau
arhaisme fonetice de tipul ”înfãțoşate”, “cvardie”, “pre”, “îndãrãpt”, care caracterizeazã atât limbajul
personajelor, cât şi narațiunea.
Atmosfera unor vremuri trecute este creatã nu numai prin subiect, ci şi prin limbajul folosit. Totuşi,
autorul are şi unele scãpãri la nivelul limbajului, utilizând cuvinte specifice secolului al XX-lea, precum:
“curtezan”, “ministru”, “cosmopolit”.
O altã particularitate a nuvelei este interesul pentru documentar care a dus la realizarea unor pagini
memorabile despre bucãtãria şi vestimentația domneascã: “era îmbrãcat cu toatã pompa domneascã.
Purta coroana Paleologilor şi peste dulama polonezã de catifea stacoşie, avea cabanița turceascã”.
Opera literarã “Alexandru Lãpuşneanu” este o nuvelã istoricã întrucât Negruzzi a urmãrit de apropae
versiunea cronicarului, nelãsând la o parte niciun amãnunt, dar adãugând culoare, mişcare, dinamism.
Valoarea operei a fost apreciatã de cãtre criticul George Cãlinescu care afirma cã: “Numele lui Costache
Negruzzi este legat de obicei de nuvela istoricã <Alexandru Lãpuşneanu> care ar fi devenit o scriere
celebrã, ca şi <Hamlet>, dacã literatura românã ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”.