8.Miscarea vizibila a lunii.

Fazele lunii.
Eclipsele.Actiunea lunii asupra
pamintului
Luna isi schimba pozitia aparenta pe cer fata de stele si in raport cu Soarele datorita miscarii de
revolutie in jurul P a m i n t u l u i cu o viteza aproximativa de 1 km/s.
Acest fapt permite sa-I observam in proportii diferite partea luminata,adica sa vedem fazele Lunii
reprezentate in figura alaturata:

Revenirea la aceeasi faza (aceeasi pozitie in raport cusoarele) are loc in cca. 29,5 ,
peroada numita luna sinodica.P e r i o a d a de revolutie a lunii ( in raport cu stelele)este numita
perioada siderala si este egala cu 27,3 zile.Diferenta dintre peroada siderala si sinodica este
cauzata de revolutia Pamintului.

Luna este singurul satelit natural al Pământului. Numele de "lună" se aplică uneori și sateliților altor

planete din Sistemul Solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4,60 miliarde de ani.
Luna este unicul satelit natural al Pamantului. Daca privim Luna in nopti succesive observam ca ea nu
ramine fixa fata de stele, ca participa ca si Soarele la miscarea diurna, iar punctele de pe Pamant, unde
rasare si apune Luna, se schimba de la o zi la alta. 
Drumul Lunii printre stele ramane mereu in zodiac. Miscarea Lunii pe sfera cereasca este mult mai rapida
decat aceea a Soarelui, efectuand ocolul complet al boltii ceresti in aproape 27 de zile, pe cand Soarele il
face in 365 de zile; Luna deci se misca de aproape 13 ori mai repede decat Soarele. 
Luna nu se prezinta totdeauna sub acelasi aspect; ea apare cand sub forma unui corn (secera), mai mult
sau mai putin subtire sau a unei jumatati de disc, cand sub forma unei lentile biconvexe sau a unui disc
circular, luminat in intregime. 
Traiectoria Lunii se gaseste intr-un plan care intersecteaza sfera cereasca dupa un cerc mare. Inclinarea
planului orbitei lunare pe planul eclipticei este, in medie, de 5°9'; acest unghi variaza intre 5°00' si 5°18'. 
Miscarea reala a Lunii in jurul Pamantului urmeaza intocmai legile lui Kepler, adica: 
1. Luna descrie in jurul Pamantului o elipsa, in care Pamantul ocupa unul din focare; 
2. Miscarea pe elipsa se face conform legii ariilor. Miscarea Lunii este, totusi, supusa la mari perturbatii,
mai cu seama din partea atractiei solare. 
Teoria Lunii constituie una dintre cele mai grele probleme ale mecanicii ceresti. 
Excentricatatea orbitei lunare este e = 0,0549, pe cata vreme aceea a Pamantului este numai de 1/60.
Faptul ca excentricitatea orbitei lunare este de peste trei ori mai mare, inseamna ca forma orbitei lunare
este mult mai deosebita de aceea a unui cerc, decat orbita Pamantului. 
Axa mare a orbitei lunare se numeste linia apsidelor; extremitatea ei cea mai apropiata de Pamant se
numeste perigeu, extremitatea cea mai departata se numeste apogeu. Paralaxa Lunii variaza intre 53' si
62', avand valoarea mijlocie de 57'2",70, ceea ce corespunde la distanta mijlocie de 60,2685 raze terestre
ecuatoriale, adica 384401 de km. La perigeu, Luna se poate apropia pana la 356.400 de km de Pamant, iar
la apogeu, se poate departa la 406 700 de km. Diametrul aparent al Lunii, adica unghiul sub care se vede
diametrul lunar, la distanta mijlocie, este de 31'7",20, insa aceasta valoare este putin prea mare din cauza
iradiatiei si trebuie redusa la valoarea 31'3",74. Diametrul aparent al Lunii variaza o data cu variatia
departarii dintre Luna si Pamant. 
Raza Lunii, care poate fi considerata ca avand forma sferica, valoreaza 0,272274 sau aproximativ 3/11
raze terestre ecuatoriale, adica 1 736,6 km. 
Volumul Lunii valoreaza 0,020254 din acela al Pamantului. Masa Lunii este 0,012277 sau din aceea a
Pamantului, iar densitatea ei mijlocie este 0,606 din densitatea Pamantului sau 3,33kg/m3, cand se ia ca
unitate densitatea apei. 
Intensitatea greutatii la ecuatorul lunar este 0,166, intensitatea greutatii la ecuatorul terestru fiind luata ca
unitate, cu alte cuvinte intensitatea greutatii pe Luna este de aproape sase ori mai mica decat la suprafata
Pamantului; un om de 60 de kg ar cintari pe Luna numai 10 kg. 
Revolutia Lunii. In miscarea Lunii se pot distinge mai multe durate de timp remarcabile. 
Revolutia tropica este intervalul de timp in care longitudinea mijlocie a Lunii, socotita de la echinoctiul
variabil creste cu 360°; durata ei este: 27d7h43m4s,7 sau 27,3215816 zile mijlocii. Miscarea mijlocie
tropica a Lunii, intr-o zi, este de 13°10'35",03. 
Revolutia siderala este intervalul de timp in care longitudinea mijlocie a Lunii, socotita de la un
echinoctiu fix, creste cu 360° sau valoarea mijlocie a intervalului de timp dintre doua conjunctii
consecutive ale Lunii cu o aceeasi stea; durata acestei revolutii este 27d7h43m11s,5 sau 27,3216609 zile
mijlocii. 
Precesia echinoctiilor face ca revolutia tropica sa fie mai scurta decat cea siderala; diferenta dintre ele este
egala cu timpul necesar in care Luna trebuie sa parcurga arcul 50" 2, cu care s-a deplasat punctul vernal
(retrogradarea anuala de 50",2) in timpul unei revolutii a Lunii (Luna face cam 13 revolutii siderale intr-
un an). 
Revolutia sinodica este valoarea mijlocie a intervalului de timp scurs intre doua conjunctii succesive ale
Lunii si Soarelui sau intre doua faze consecutive de acelasi nume; durata ei este de 29d12h44m2s,8 sau
29,5305881 zile mijlocii. 
Revolutia sinodica mai poarta si numele de lunatie sau luna lunara. 
Revolutia anomalistica este valoarea mijlocie a intervalului de timp care se scurge intre doua treceri
consecutive ale Lunii la perigeu; dureaza 27d13h18m33s,1. 
Revolutia draconitica este valoarea mijlocie a intervalului de timp care se scurge intre doua treceri
consecutive ale Lunii la nodul sau ascendent; dureaza 27d5h5m35s,8. 
Rotatia Lunii. Luna descrie in jurul axei sale o miscare de rotatie, analoga miscarii diurne terestre.
Observatiile arata ca petele de pe suprafata Lunii nu-si schimba pozitia in raport cu centrul discului lunar,
ceea ce inseamna ca Luna prezinta necontenit aceeasi fata. Faptul acesta a dus la concluzia ca durata de
rotatie in jurul axei sale este egala cu durata revolutiei siderale. 
In concluzie, Luna descrie in jurul axei sale un unghi de 360° intr-un timp egal cu durata revolutiei
siderale. Acest fapt important este, de altfel, confirmat si de observatiile vechi de mii de ani, care au aratat
ca Luna a fost vazuta totdeauna asa cum arata si astazi. 
Pentru un punct de pe suprafata Lunii, ziua si noaptea dureaza 27 de zile Pamantesti. O consecinta a
acestui fapt este ca temperatura intr-un punct pe suprafata Lunii se ridica ziua la peste +100°, iar noaptea,
durand tot atat, temperatura scade pana la -150°, poate si mai mult. Aceasta variatie de temperatura face
imposibila existenta vietii organice pe Luna. 
In timpul eclipselor de Luna, aceasta temperatura urmareste aproape simultan variatiile rapide ale
radiatiei solare incidente. Acest fapt indica o foarte slaba conductibilitate termica a suprafetei solului
lunar si pare a confirma natura sa pulverulenta. 
Libratiile Lunii. Axa de rotatie a Lunii este inclinata cu 88°28'38" pe planul eclipticei si inclinarea ei pe
planul orbitei lunare variaza intre 83°11’ si 83°29', planul ecuatorului lunar trecand in mod constant prin
linia nodurilor lunare. 
Din cauza ca miscarea eliptica a Lunii este afectata de perturbatii, si din cauza ca axa ei de rotatie nu este
perfect perpendiculara pe planul orbitei sale, Luna este supusa unei miscari de balansare in jurul unei
pozitii mijlocii, miscare cunoscuta sub numele de libratia aparenta a Lunii in longitudine si latatudine,
datorita careia partea din Luna, vizibila de pe Pamant este mai mare decat jumatate si anume fractiunea
59/100 din suprafata ei totala. 
Fazele Lunii. Observatorul terestru nu vede din Luna decat partea luminata de Soare. Rotindu-se in jurul
Pamantului, Luna poate ocupa, in raport cu directia Soarelui, toate pozitiile. In consecinta, partea
luminata prezinta un aspect mereu variabil si aceasta variatie de luminare constituie fenomenul fazelor
Lunii. 
Fenomenul fazelor este periodic si perioada este egala cu durata revolutiei sinodice a Lunii sau o lunatie. 
In momentul cand Luna este in conjunctie cu Soarele, ea este invizibila si faza poarta numele de Luna
noua. Faza Luna noua incepe in momentul conjunctiei si se sfarseste,. dupa aproape sapte zile si jumatate,
la cuadratura urmatoare. in acest timp, Luna are, la inceput, aspectul unui corn sau al unei seceri subtiri,
care creste progresiv si ajunge semicerc in momentul cuadraturii. Extremitatile secerii sunt totdeauna
orientate spre est, adica de partea opusa Soarelui. Luna trece la meridian, in timpul acestei faze, intre
orele 12 si 18. Practic, Luna este invizibila 1-2 zile inainte si dupa conjunctie. 
Faza numita primul patrar incepe in momentul cuadraturii si se sfarseste la opozitie. 
Forma sa aparenta este aceea a unui semicerc, apoi a unei lentile biconvexe, care creste mereu spre a
deveni cerc, la opozitie. Marginea circulara convexa este indreptata spre soare, adica spre vest. 
In timpul acestei faze, Luna trece la meridian intre orele 18 si 24, miezul noptii. 
Faza numita Luna plina incepe in momentul opozitiei si se termina la cuadratura urmatoare. Forma
acestei faze trece progresiv de la aceea a unui cerc la aceea a unui semicerc, partea circulara ramanand
totdeauna orientata spre Soare, adica spre est. In acest timp, Luna trece la meridian intre miezul noptii si
ora sase dimineata. 
In fine, faza ultimul patrar incepe in momentul cuadraturii si se sfarseste la conjunctie, dupa aproape 29
de zile. Forma aparenta a Lunii este aceea a unei seceri, avand extremitatile orientate spre vest, de partea
opusa Soarelui. In timpul acestei faze, Luna trece la meridian intre orele sase dimineata si amiaza. 
Lumina cenusie este lumina solara difuzata de suprafata Lunii. Cateva zile inainte si dupa Luna noua, se
observa, pe langa cornul luminos al Lunii si partea ei obscura, insa foarte slab luminata si cu un diametru
care pare mai mic decat acela al partii luminate. Aceasta lumina slaba, raspandita pe partea care nu este
luminata direct de Soare, este lumina cenusie. 
Fenomenul se explica prin faptul ca si Pamantul prezinta pentru „observatorul lunar", faze analoge cu
acelea ale Lunii pentru observatorul terestru, insa decalate cu aproape 15 zile. In faza Lunii noi, pentru
observatorul lunar, Pamantul este la faza Pamant plin si lumina solara reflectata pe suprafata terestra
lumineaza slab partea din discul lunar, neluminat de Soare si vizibil de pe Pamant. 
Daca Luna ar avea o atmosfera in jurul sau si un camp magnetic tot atat de puternic, ca si Pamantul, ar
trebui sa observam pe partea sa intunecata si o lumina a aurorelor boreale lunare, caci acestea apar pe
Pamant prin luminiscenta gazelor in straturile superioare ale atmosferei terestre, produsa de iradiatia
corpusculara solara. 
Stralucirea luminii cenusii, cand Luna se prezinta sub forma unei secere foarte subtiri, este de aproape
11.000 de ori mai slaba decat aceea a Lunii pline. 
Studiul fotometric al luminii cenusii poate conduce la diverse proprietati fotometrice ale Pamantului;
astfel s-a gasit ca albedo-ul vizual mijlociu al Pamantului este de 0,39, adica de 5,3 ori mai mare decat
acela al Lunii, insa el nu este constant, ci variaza cu anotimpurile, cu starea atmosferei, intre valorile 0,31
in august si 0,43 in martie. 
Ideea sustinuta de multa vreme de oameni ca Luna nu are nici un fel de atmosfera nu este gresita. Intra-
devar, marginile Lunii si detaliile de pe suprafata sa sunt perfect nete. Umbrele pe Luna sunt, de
asemenea, perfect nete pana la terminator, ceea ce arata ca lumina difuzata de o eventuala atmosfera este
absenta. Existenta unei atmosfere lunare ar face sa se constate o stralucire progresiva a suprafetei sale, in
vecinatatea terminatorului, caci solul lunar ar fi luminat de o lumina difuzata de atmosfera. 
Asa se explica o serie de observatii, cum sunt: trecerea de la lumina la umbra, in vecinatatea
terminatorului, se face in mod brusc; marginile Lunii in momentul eclipselor de Soare sunt nete;
marginile discului solar nu sufera nici o deformatie; nu exista refractie apreciabila; in momentul
ocultatiilor de stele de catre Luna, stelele apar si dispar brusc; nu exista urme de absorbtie. Nu se constata
o scurtare a duratei ocultatiilor,de aproape 2 secunde, care ar fi datorita unei refractii atmosferice. 
Faptul ca Luna nu a retinut, pana in prezent, o atmosfera mai densa, se explica prin micimea gravitatiei
sale. Chiar daca Luna ar fi avut candva o atmosfera asemanatoare cu aceea a Pamantului, gazele usoare,
oxigenul, azotul, vaporii de apa, s-au volatilizat de mult, iar urmele usoare de atmosfera de pe Luna ar
trebui sa contina doar gaze extrem de rarefiate, ca CO2, SO2, etc.
Recent, la polul sud al Lunii, in craterul Cabeus a fost descoperita gheata.
Cea mai recenta misiune a NASA a fost trimiterea unei sonde care a coborat in interiorulcraterului
Cabeus pentru studii amanuntite.
Relieful Lunii
O examinare mai amanuntita arata ca relieful lunar este alcatuit din trei categorii de formatiuni: mari,
continente si cratere.
Marile sunt regiuni vaste mai intunecoase si netede. Ele sunt denumite impropriu asa, deoarece pe Luna
nu exista urme de apa. De asemenea si denumirea de continente este tot improprie, acestea din urma fiind
regiuni deluroase sau muntoase care inconjura “marile“. Exista lanturi de munti care au inaltimea de 5-6
km, cum sunt Muntii Alpi, de exemplu.
Craterele sunt formatiunile care intr-adevar caracterizeaza relieful lunar. Ele sunt de forme si dimensiuni
diferite, de la cele mai mari care pot depasi 200 km in diametru, cum este de exemplu craterul Clavius si
pana la cele de dimensiuni “microscopice”.
Relieful este destul de bine cunoscut si exista harti foarte detaliate cu denumiriile formatiunilor
respective.
Nomenclatura lunara e extrem de bogata si, ceea ce este curios, diferita de la un tip de formatiune la alta.
Astfel, Jan Hevelius, unul dintre intemeietorii seleno-grafiei, care a studiat cu minutiozitate petele
intunecate de la suprafata Lunii, s-a gandit sa le dea denumiri fanteziste, care s-au pastrat - pentru partea
vizibila a Lunii, observata de el pana in ziua de astazi. Cea mai mare formatiune este Oceanul Furtunilor
(cam 5 milioane km2), alte mari binecunoscute fiind Marea Ploilor, Marea Seninatatii, Marea Norilor,
Marea Nectarului, Marea Crizelor, Lacul Mortii, Lacul Visurilor, Mlastina Putrefactiei, Golful
Curcubeului etc. Traditia n-a mai fost respectata pentru partea ascunsa a Lunii, unde savantii sovietici au
inscris de pilda Marea Moscovei si Golful Astronautilor.
Marile sunt in general inconjurate de lanturi muntoase si la suprafata lor circurile sunt mult mai putin
numeroase decit in zonele continentale. Pe unele harti, cititorii vor intîlni aceste mari cu denumiri latinesti
si de aceea vom da un mic glosar; oceaniis - ocean; mare - mare; sinus - golf; lacus - lac; palus - mlastina.
Lacurile sunt depresiuni mici si izolate, golfurile se formeaza pornind de la mari, iar mlastinile sunt
portiuni ale suprafetei lunare intermediare ca luminozitate intre mari si continente.
Zonele continentale se deosebesc profund de mari. Aci diversitatea formelor este extrem de mare. Lanturi
de cratere - in lungime de pina la 1.000 km - le strabat. De asemenea, se observa impunatoare lanturi
muntoase. Acestea din urma au fost botezate dupa formatiunile muntoase terestre: Alpii, Caucazul,
Carpatii, Cordilierii, Apeninii, Altaiul. Muntii lunari sunt munti adevarati (nu ca marile lunare), pe partea
vizibila fiind cunoscute 17 masive. Unele dintre acestea inconjoara, cum spuneam, marile (de ex. muntii
Taurus, Hemus, Apeninii, Caucazul, Alpii - Marea Ploilor), iar altii strabat continentele. Pe reversul
Lunii, se afla Muntii Sovietici. Uneori, lanturile de munti seamana cu niste culmi care se ridica deasupra
unei suprafete inecate probabil de lava revarsata cindva? Inaltimea relativ ridicata a piscurilor lunare se
explica prin absenta fenomenelor de eroziune, datorate pe Pamint curentilor aerieni si apelor.
Circurile prezinta o mare diversitate de aspecte. Desi mai toate au panta exterioara relativ lina, iar cea
inferioara mai abrupta, desi forma generala rotunda le este caracteristica, diferentele dintre ele sunt foarte
mari, chiar daca nu mai amintim de cele privind dimensiunea. Unele circuri sunt putin adinci, in timp ce
altele au peste 7 km adancime, unele au fundul luminos (cel mai stralucitor e Aristarh), altele intunecos.
Exista circuri care au, in mijlocul platformei interioare, unul sau doua piscuri, de forma conica, altii au
bariere multiple inconjuratoare. Citeodata “inelele” sint intrerupte prin circuri mai mici, formate probabil
ulterior circului principal. Circurilor li s-au atribuit, prin traditie, numele unor mari invatati si alti oameni
de cultura, pe ambele fete lunare, ceea ce da Lunii un caracter de veritabila enciclopedie. Nu lipsesc, de
pilda, Hipparc, Aristot, Bacon, Copernic, Schiller, Fourier, Berzelius, Jules Verne etc. si numele a doi
savanti din România, Spiru Haret si Janos Bolyai, a fost dat unor circuri de pe reversul Lunii.
La suprafata Lunii mai au fost observate si o serie de alte formatiuni, a caror natura si origine mai este
inca in curs de elucidare. Asa sunt de pilda benzile luminoase cu aspect de “raze” care pleaca de la
anumite circuri (ca Messier, “farul” Marii Fecunditatii, Aristarh, Proclus, Copernic), strabatind chiar
platouri si munti. De la circul Tycho porneste cel mai intins sistem de raze, desfasurindu-se pe o treime
din emisfera vizibilii a Lunii. Foarte interesante sunt si sistemele de crapaturi (falii, crevase) care se
zaresc in multe locuri pe suprafata lunara dintre, care cel mai mare este cel denumit Hyginus, cu multipla
ramificatie s-au format probabil in urma activitatii geologice lunare, de exemplu a cutremurelor - dupa
unii cercetatori in urma scurgerii lava. Mai amintim si de o serie de formatiuni, fara a mai insista asupra
lor: valuri sau unde (mici ridicaturi de aceste forme), munti conici (din care cel mai celebru e Pico), vai,
ziduri drepte formate poate in urma unor prabusiri de teren, asa-zisi “pori” - mici adincituri in forma de
ceasca, sau umflaturi cu o gaura in vîrf.
Fazele lunii sunt diferitele forme în care apare Luna văzută de un observator de pe Pământ. Ele sunt date
de poziția Lunii în raport cu dreapta Pământ-Soare. Aceasta variază datorită mișcării de revoluție a Lunii
în jurul Pământului. Perioada de repetare a fazelor lunii este numită lună sinodică și are o durată de
aproximativ 29,5 zile.

Luna nouă este faza satelitului natural al Pământului în care emisfera vizibilă este complet în umbră.

Faza lunii noi este atunci când, în cursul orbitei sale, satelitul se întrepune între Pământ șiSoare. În timpul
acestei faze nu este posibilă vederea Lunii întrucât ea este prezentă "pe cerul zilei", aparent, la mică
distanță de Soare.

Când orbita Lunii este aliniată în mod perfect cu Pământul și cu Soarele atunci se verifică

fenomenul eclipsei de Soare.

E clipsa de Luna
‡E clipsa de luna are loc atunci cind luna nimereste in umbra p a m i n t u l u i si poate fi
partiala daca eclipsarea este incompleta sau totala daca luna dispare complet in conul umbrei
terestre. O eclipsa de luna are loc de cel putin 2 ori pe an si nu in fiecare luna, deoarece orbita
lunii
este inclinata fata de planuc ecliptic cu un unghi de cca. 5 grade si il intersecteaza in doua
puncte numite noduri lunare.
‡P entru producerea eclipselor de luna aceasta trebuie sa se afle in apropierea celor doua
noduri. O eclipsa lunara poate fi vazuta de pretutindeni daca este noapte.

O eclipsă de Lună are loc atunci când Luna, în mișcarea ei în jurul Pământului, intră în umbra acestuia.
Aceasta se întâmplă cândSoarele, Pământul și Luna sunt aliniate suficient de exact (eclipsă parțială).
Întotdeauana "faza" Lunii la o eclipsă de Lună este cea de Lună Plină. Tipul și durata ei depind de
poziția relativă și poziția de pe linia nodurilor. Cea mai recentă eclipsă de Lună a fost cea din noaptea de
15 spre 16 iunie 2011/
Eclipse de Lună au loc de cel puțin 2 ori pe an, atunci când razele solare sunt împiedicate de către Pământ
să ajungă la Lună. În timpul unei eclipse de Lună Luna este mereu în faza de Lună Plină. Dacă ne-am găsi
pe Soare în timpul producerii eclipsei, Luna s-ar ascunde în spatele Pământului. Orbita Lunii fiind
înclinată cu 5 grade față de planul orbitei Pământului, ecliptica, cele mai multe Luni Pline nu aduc eclipse
de Lună, Luna fiind ori prea la nord, ori prea la sud față de conul de umbră a Pământului.

Pentru a se realiza o eclipsă de Lună, nodul ascendent sau nodul descendent trebuie să se afle în
apropierea celor 2 puncte (noduri lunare).

Conul de umbră a Pământului poate fi împărțit astfel: umbra și penumbra. În porțiunea de umbră nu există

niciun fel de lumină solară directă. Totuși,datorită diametrului unghiular mare al Soarelui, mai există și o
iluminare parțială, în afara umbrei Pământului, această porțiune chemându-sepenumbră.

O "eclipsă penumbrială" apare atunci când Luna e în penumbra Pământului. Penumbra nu cauzează

modificări importante, adică nu se întunecă pe suprafața Lunii, deși mulți spun că totuși suprafața Lunii
devine un pic gălbuie. Un tip foarte rar de eclipsă penumbrală este "eclipsa penumbrială totală", în timpul
căreia Luna stă în întregime în penumbra Pământului.

O "eclipsă parțială de Lună" apare atunci când numai o porțiunde din Lună intră în umbra Pământului.
Când întreaga suprafață a Lunii trece în umbra Pământului asistăm la o "eclipsă totală de Lună". Viteza
Lunii prin umbra Pământului este de un kilometru pe secundă (3600 km/h), și trecerea poate dura în total
aproape 107 minute. Totuși timpul de la primul contact al Lunii cu conul de umbră al Pământului până la
ultimul contact este mult mai mare, putând dura chiar și 6 ore. Cea mai lungă eclipsă totală lunară dintre
1000 î.Hr. și 3000 d.Hr. a durat 1 oră, 47 minute, 14 secunde și a avut loc în anul 31 mai 318. Distanța
relativă între Pământ și Lună în momentul eclipsei poate afecta durata ei. În mod particular, când Luna
este la apogeu (punctul cel mai îndepărtat față de Pământ de pe orbita Lunii), distanța orbitală a Lunii este
mai mică. Diametrul umbrei nu scade așa de mult odată cu distanța.

Un "selenelion" sau "selenehelion" este un tip de eclipsă când atât Luna eclipsată cât și Soarele se pot
vedea în același timp. Acest aranjament cosmic particular a dus la apariția termenului de "eclipsă
orizontală". Poate fi obsevată imediat după răsărit sau înainte de apus.

Cauza tuturor acestor schimbari majore ale conditiilor Terrei a fost Luna. Daca sistemul solar ar fi constat
din Soare si Pamant, miscarea celui din urma in jurul celui dintai ar fi fost intotdeauna aceeasi; nu s-ar fi
modificat niciodata lungimea zilei sau marimea anului, nici aspectul, marimea sau asezarea anuala a
anotimpurilor. Nu am fi avut nici perioade glaciare si nici conditiile actuale.
Adevarul, dovedit stiintific, este acela ca Luna exercita asupra Pamantului o atractie gravitationala care
face ca acesta sa execute, in afara miscarii de revolutie in jurul Soarelui si de rotatie in jurul axei sale, si o
serie de miscari secundare importante.
Acum 4,5 miliarde de ani un obiect de marimea planetei Marte s-a ciocnit cu Pamantul, fapt ce avea sa-i
schimbe destinul. Dupa impact, o parte din masa acestuia s-a desprins. In acelasi timp, s-a inclinat si axa
Pamantului. Masa desprinsa a format un inel de praf si roci in jurul Pamantului, iar cu timpul, materialul
s-a strans intr-o sfera formand Luna, singurul nostru satelit natural. Formarea Lunii din praful si rocile
desprinse a durat aproximativ 10.000.000 de ani.
S-a estimat ca Luna era de 12 – 20 de ori mai aproape de Pamant decat se afla in zilele noastre.
Pamantul cu siguranta va arata diferit fara Luna. Fara gravitatia Lunii mareele se vor diminua. Nu vor
disparea complet deoarece si Soarele are un efect destul de puternic. Unii biologisti spun ca mareele ar
juca un rol important in evolutie. Zonele cu o oscilatie periodica a nivelului marii sau oceanului au fost
importante pentru aparitia primelor forme de viata.
Tot prin aceste maree, s-au creat zone ce intotdeauna erau umede, dar nu mereu acoperite cu apa. Lucru
esential pentru evolutia plantelor marine in cele terestre, si chiar a animalelor. Este posibil ca fara Luna
viata sa fi evoluat diferit.

Indepartarea Lunii de Pamant ar schimba si durata zilei. Zilele ar deveni mai lungi, iar cu cat aceasta se va
indeparta mai mult, cu atat efectul va fi mai puternic.
Luna face un cerc complet in jurul Pamantului doar o data pe luna, iar Pamantul in 24 de ore, ceea ce face
ca gravitatia Lunii sa creeze o frictiune cauzand miscari ale placilor tectonice si incetinirea miscarii de
rotatie a Pamantului.

Unii oameni de stiinta sustin ca Luna are un efect de stabilizare in orientarea axei Pamantului. Daca
aceasta teorie este adevarata, atunci Luna ar avea un efect atat de puternic asupra vietii pe Pamant?
Fara Luna, noaptea nu ar mai fi iluminata, iar pasarile si animalele nocturne vor fi afectate.
Fara Luna, axa nord-sud va varia ingrozitor provocand schimbari drastice de clima. Anotimpurile asa cum
le stim astazi nu vor mai exista. Antarctica va ajunge la temperaturi mari, ghetarii se vor topi complet, in
timp ce zona ecuatoriala va ajunge un taram inghetat.
Viata pe Pamant nu va disparea complet, insa cu siguranta marea majoritate a animalelor si a plantelor nu
vor mai exista.

Insa Venus nu are o luna si nu are probleme cu stabilitatea axei. Si Venus are dimensiuni considerabile,
fiind putin mai mica decat Pamantul. Marte are doi sateliti si iarasi, nicio instabilitate. Anumiti oameni de
stiinta sustin ca disparitia Lunii va avea o influenta foarte mica. Viata s-a adaptat in prezenta Lunii si a
mareelor, insa fara ea, viata pur si simplu ar fi luat alt curs.

Datorita Lunii, Pamantul are o oscilatie extrem de redusa a oblicitatii axei de rotatie, de doar cateva
fractiuni de grad si astfel a unui climat stabil. Milankovici spunea ca o oscilatie de un singur grad poate
genera o noua era glaciara.

Recent s-au facut simulari pe calculator pentru a vedea cum se va comporta Pamantul in lipsa Lunii.
Rezultatele au fost ingrijoratoare, axa Pamantului ar putea oscila destul de mult incat anotimpurile asa
cum le stim astazi nu vor mai exista. Axa Terrei ar putea varia intre 0 si 85 de grade.

Pamantul este posibil ca la inceput sa fi avut o axa aproape perpendiculara cu planul sistemului solar,
astazi aflandu-se la un unghi de 23,5 grade. Fara aceasta inclinatie razele Soarelui ar atinge Pamantul cu
un unghi fix in fiecare zi a anului. La o latitudine de 45 de grade, razele Soarelui vor lovi Pamantul la un
unghi de 45 de grade in fiecare zi, in timp ce la poli, Soarele nu se va ridica deasupra orizontului.

Dupa studiile astronomilor, Luna se va indeparta de Pamant pana cand Soarele va deveni o sfera gigantica
rosie, iar atat Pamantul cat si Luna vor fi afectate de atmosfera aflata in expansiune a Soarelui. Atunci
Luna va incepe din nou sa se apropie de Pamant pana la “limita Roche” (la o distanta de 18.470 de km)
unde in final, dupa unele teorii, Luna va fi distrusa, formand un disc asemanator inelelor planetei Saturn.

S-au creat multe scenarii apocaliptice, insa pericolul vine din alta parte. Nu Luna va duce la disparitia
noastra, ci un alt corp ceresc mult mai indepartat: Soarele. Atunci, omenirea va fi nevoita sa caute o alta
casa, o planeta ce poate sustine viata si sa dezvolte tehnologia necesara pentru a ajunge acolo.