Mercur (element)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Pentru alte sensuri, vedeți Mercur (dezambiguizare).

Mercur

Pouring liquid mercury bionerd.jpg

Mercur lichid

Mercury Spectra.jpg

Liniile spectrale ale mercurului

Au ← Mercur → Tl

Cd

80 Hg

Hg

Cn

Tabelul complet • Tabelul extins

Informații generale

Nume, Simbol, Număr Mercur, Hg, 80

Serie chimică metale

Grupă, Perioadă, Bloc 16, 6, d

Densitate 13545,9 kg/m³

Culoareargintiu

Număr CAS 7439-97-6[1] Modificați la Wikidata

Proprietăți atomice

Masă atomică 200,59 u

Rază atomică 150 (171) pm

Rază de covalență 132 pm

Rază van der Waals 155 pm

Configurație electronică [Xe] 4f145d106s2

Proprietăți fizice

Fază ordinară lichid

Punct de topire −38,83 °C;234,32 K

Punct de fierbere 356,73 °C;629,88 K

Energie de fuziune 0,05868 kJ/mol

Energie de evaporare 0,44936 kJ/mol

Volum molar 14,09 · 10-6 m³/kmol

Informații diverse

Electronegativitate (Pauling) 2,00

Căldură specifică 140 J/(kg·K)

Conductivitate electrică1,04 · 106 S/m

Conductivitate termică 8,3 W/(m·K)

Prima energie de ionizare 1007,1 kJ/mol

A 2-a energie de ionizare 1810 kJ/mol

Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Modifică text Consultați documentația formatului

Mercurul (υδράργυρος, greacă Hydrargyros, latină „argentum vivum”, „vif argent”, „argento
vivo” sau argintul viu)[2] este un element chimic reprezentat prin simbolul Hg și care are
numărul atomic 80. De asemenea, mercurul reprezintă unul din cele 6 elemente care sunt
lichide la o presiune și temperatură apropiată de cea a camerei.[3][4] În tabelul periodic al lui
Mendeleev, acesta aparține blocului d. Un alt element care este întâlnit în aceleași condiții
este bromul.[5]
Comparativ cu alte metale, mercurul nu reacționează cu majoritatea acizilor, cum ar fi acidul
sulfuric diluat, deși acizii oxidanți precum acidul sulfuric și acidul azotic concentrat sau aqua
regia îl dizolvă, rezultând sărurile sulfate, nitrate și clorurile. Reacționează totodată cu
pulberea de sulf, utilizată în kitul de protecție contra scurgerilor accidentale de mercur, pentru
absorbirea vaporilor degajați de acesta.[6]

Este întâlnit în natură predominant sub forma cinabrului (sulfură de mercur). Acesta a fost
extras în mod continuu încă din anul 415 î.Hr. Pigmentul roșu vermilion, forma pură a sulfurii
de mercur, este obținut în urma reacției mercurului (redus din cinabru) cu sulful. Mercurul este
utilizat în interiorul termometrelor, barometrelor, manometrelor, sfigmomanometrelor,
lămpilor fluorescente, precum și în cadrul altor dispozitive. Acțiunea sa toxică a determinat
înlocuirea sa din interiorul termometrelor sau manometrelor, în favoarea alternativelor
precum alcoolul. În 2005, China era cel mai mare producător de mercur cu aproape două
treimi din cantitatea extrasă la nivel mondial.

Ingestia cinabrului sau inhalarea acestuia este foarte toxică. Otrăvirea cu mercur poate rezulta
din expunerea formelor hidrosolubile ale acestuia (precum clorura de mercur sau
metilmercurul), inhalarea vaporilor de mercur sau consumarea alimentelor contaminate cu
mercur. La data de 10 octombrie 2013, în cadrul Convenției de la Minamata privind mercurul,
140 de țări s-au angajat să înceteze emisiile de mercur. Din 1996, Statele Unite interzice
folosirea mercurului în baterii, iar în Uniunea Europeană cantitatea maximă admisă este de 5
ppm.

Cuprins

1 Descoperire

2 Structura atomică

2.1 Izotopii

3 Răspândire pe Pământ

3.1 Surse naturale

3.2 Surse antropogenice

4 Circuitul mercurului în natură

5 Proprietăți

5.1 Fizice

5.2 Chimice

6 Rol biologic

6.1 Fiziologia umană

7 Producție

8 Aplicații

8.1 Termometrul

8.2 Barometrul

8.3 În medicină

8.4 Explozibili

8.5 Lămpi

8.6 Amalgamare

9 Aspecte de sănătate și securitate

9.1 Mercur elementar

9.1.1 Absorbție

9.1.2 Toxicitate

9.1.3 Grupuri expuse

9.1.4 Tratamentul intoxicațiilor

9.1.5 Reducerea riscurilor

9.2 Compuși anorganici cu mercur

9.2.1 Cianură de mercur

9.2.2 Fulminat de mercur

9.3 Compuși organo-mercurici

9.3.1 Metilmercur

9.3.2 Etilmercur

9.3.3 Alte surse

9.4 Reglementări

9.4.1 La nivel internațional

9.4.2 Statele Unite ale Americii

9.4.3 Uniunea Europeană

9.4.4 Norvegia

9.4.5 Suedia

10 Vezi și

11 Note

12 Bibliografie
Descoperire

Simbolul planetei Mercur a fost utilizat din Antichitate pentru reprezentarea acestui element.

Cinabrul, principalul minereu compus din sulfură de mercur, a fost probabil utilizat ca și
pigment încă din vremurile preistorice.[7] În urmă cu 20.000 de ani, acesta (numit vermilion) a
fost utilizat de către locuitorii peșterilor din Spania și Franța.[8]

Extragerea mercurului din cinabru a fost menționată pentru prima dată de către filosoful grec
Aristotel, în secolul al IV-lea, de unde provine și denumirea sa elenă, hydrargyros.[9] Pliniu
afirma despre mercur:

„Acționează ca o otravă asupra tuturor lucrurilor, și găurește urnele, țâșnind din acestea
datorită proprietăților sale maligne. Toate substanțele plutesc pe suprafața argintului viu, cu
excepția aurului, fiind singura substanță care este atrasă de aceasta. De aici și excelentul rol de
rafinare al aurului, datorită abilității ușoare de respingere a impurităților în momentul când se
află într-un vas pământiu cu aur. Odată ce aceste superfluități sunt expulzate, nu rămâne nimic
de făcut decât să fie separat de aur.[10]”

Elementul a fost numit după zeul roman Mercur, cunoscut pentru viteza și mobilitatea sa.
Totodată, semnul astrologic al planetei a devenit unul din simbolurile din alchimie ale acestui
metal. Mercurul este singurul metal al cărui nume este comun cu cel planetar-alchimic.[11]

Mercurul este un element care este întâlnit în scoarța terestră. A fost cunoscut încă din
perioada vechilor greci, romani,[12] chinezi și hinduși.[13] În China Antică, mormântul
Împăratului Shi Huangdi, mort în anul 210 î.Hr., a conținut o hartă în relief a Chinei în care
râurile și oceanele erau reprezentate de mercur.[14] Chinezii considerau că medicamentele pe
bază de mercur sau cinabru pot prelungi viața, probabil datorită proprietăților acestora de
conservare. Cu toate acestea, câțiva împărați, printre care și Huangdi, au decedat din cauza
otrăvirii cu mercur, în încercările lor de a fi nemuritori.[15] În urma cu 4000 de ani, femeile din
China utilizau mercurul ca și metodă contraceptivă cu administrare pe cale orală.[15]

Urme de mercur au fost descoperite și în morminte egiptene[16] vechi de 3500 ani.[17]

Arheologul Heinrich Schliemann a descoperit o urnă de mărime mică plină cu mercur într-un
mormânt din Kurna, Egipt, datând din anii 1600-1700 î.Hr.[8]

Pagina din Alchimia, care incepe cu sectiunea “Rechter Gebrauch der Alchimei” [Folosing
alchimia in mod corect] si cu instructiuni pentru obtinerea pigmentului rosu din cinabru
(sulfura de mercur).
Cea mai timpurie descriere a amalgamării aurului a fost făcută de către Abu Rayhan al-Biruni,
cercetător persan al secolului al XI-lea,[14] autor al unor texte alocate mineralogiei, pietrelor
prețioase și metalelor. Conform acestuia, aurul era procesat din minereu prin zdrobire, apoi
minereul era spălat și se adăuga mercurul.[14] Aurul era de asemenea recuperat din Sindh,
depozitând mercur în mici adâncituri săpate în albia râului.[14] Sedimentele aurifere erau
spălate peste bălțile mercurice, formându-se amalgamul aurului cu mercur.[14] În ambele
cazuri, amalgamul era recuperat și filtrat prin piele pentru separarea celor două elemente, iar
ca pas final, amalgamul era ars pentru a se volatiliza mercurul și pentru a purifica aurul.[18]

A fost cunoscut și în rândul alchimiștilor în timpul Evului Mediu. Aceștia considerau că

mercurul, sulful și sarea sunt principalele elemente care constituie Pământul.[19] Cuvântul
hindus pentru alchimie, rasasiddhi, înseamnă cunoașterea mercurului.[19] În acea perioadă,
șapte metale erau cunoscute: mercurul, aurul, argintul, cuprul, staniul (cositorul), plumbul și
fierul; alchimiștii credeau că în urma unui amestec corect al ingredientelor, mercurul poate fi
transmutat în aur.[19]

Începând cu secolul al XVI-lea, cunoștințele despre mercur au început să se dezvolte mai mult.
Astfel, în anul 1556, Agricola a detaliat modul de utilizare al mercurului și a analizat efectele
inhălarii vaporilor acestuia asupra sănătății umane.[20] Datorită scrierilor lui Paracelsus,[21]
mercurul devenise, alături de stibiu,[22] un element utilizat în tratamentele pentru boli
venerice.[23]

Structura atomică