Sistemul circulator

Sângele este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat. El este alcăsuit dintr-un lichid numit
plasmă şi din globule albe şi roşii.
Globulele roşii (hematii)
-au forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7 um. Un milimetru cub de sânge conţine în mod
obişnuit 4,5 milioane hematii
-nu au nucleu de aceea nu se divid. Ele sunt produse continuu de măduva roşie a oaselor
spongioase, de unde sunt luate în sânge. Hematiile au viaţă scurtă cam de 100 de zile apoi sunt
distruse în ficat şi splină. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoblobină,
care conţine fier. Datorită hemoglobinei hematiilor le revine rolul de a transporta oxigenulşi
dioxidul de carbon.
-în plămâni oxigenul adus de aerul inspirat formează împreună cu hemoglobina o substanţă
instabilă numită numită oxihemoglobină
-ajunsă la ţesuturi oxihemoglobina se desface iar oxigenul este luat de celule, unde este utilizat
la oxidarea nutrimentelor, cu eliberare de energie.
-în urma oxidării, rezultă bioxidul de carbon care formează împreună cu hemoglobina o
substanţă instabilă numită carbohemoglobină
-carbohemoglobina este transportată de la ţesuturi la plămîni unde eliberează dioxidul de carbon
care este expirat
-în acest mod hematiile îşi îndeplinesc rolul de a transporta gazele respiratorii în organism

Globulele albe (leucocitele)

-sunt mai puţin numeroase (7500/mm3 de sânge)
-ele sunt celule incolore cu 8-20 um în diametru. Nucleullor este uşor de observat şi prezintă
diferite forme. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul. De îndată ce microbii găsesc o
poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se înmulţesc
-leucocitele сare se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor ca şi amiba trec prin pereţii vaselor
sangvine pentru a ajunge la locul invadat de microbi şi acest procedeu se numeşte DIAPEDEZĂ
-tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră şi acest fenomen este
numit FAGOCITOZĂ
-alte leucocite numite limfocite produc anitcorpi (substanţe care distrug şi ele microbi)
-tot alte leucocite curăţă sângele de hematoane (vânătăi) şi descompun hemoglobina din
hematiile distruse. Aşadar principalul lor rol îl constituie apărarea organismului împotriva unor
factori străini de acesta. Creşterea numărului de leucocite reprezintă un semnal de alarmă
deoarece acest fapt indică existenţa unui focar de infecţie în organism. De aceea în cazul multor
afecţiuni medicul recomandă să se facă analiza sângelui al cărui rezultat consemnat pe buletinul
de analiză îl ajută să stabilească diagnosticul.
Pe lângă celulele roşii şi albe în sânge există şi nişte fragmente de citoplasmă desprinse din
unele celule cu talie mare. Acestea se numesc plachete sangvine şi sunt în număr de 200000-
400000/ mm pătrat şi au dimensiuni foarte mici. Ele au rol în coagularea sângelui, intervenind
imediat după ce se produc leziuni. Aici, plachetele sangvine se unesc în grămejoare şi participă
împreună cu alţi factori din plasmă la formarea cheagului.
Plasma constituie partea lichidă a sângelui care are în compoziţie substanţe anorganice cum
ar fi: apa şi sărurile minerale şi substanţe organice cum ar fi: fibrinogenul( substanţă cu rol în
coagularea sângelui)
Fibrinogenul în contact cu aerul se transformă într-o substanţă filamentoasă şi insolubilă
numită fibră. Aceasta formează o reţea de fibre în ochiurile căreia se globulele. În acest fel se
formează cheagul care nu permite scurgerea săngelui.
Plachetele sangvine şi fibrinogenl sunt factori ai coagulării sângelui.
În afară de intervenţia la formarea cheagurilor plasma are şi rol de transportor, ea transportă
de la locul de formare la cel de acţiune următorii produşi:
-substanţe nutritive
-hormoni produşi de glandele endocrine
-anticorpi
-substanţe nefolositoare
 Alături de sânge, circulaţia substanţelor în corpul omului se asigură de către lichidul
interstiţial şi limfă.
Lichidul interstiţial, aflat între celule, provenie din sânge, însă, spre deosebire de acesta, nu
conţine globule- decât leucocite mici- şi nici fibrinogen.
Lichidul interstiţial pătrunde treptat în interiorul unor capilare, chiar la nivelul spaţiilor dintre
celule , formănd limfa.
Limfa, care circulă prin vasele limfatice, se varsă în sânge şi, astfel, împreună cu lichidul
interstiţial, contribuie la transportul substanţelor în organism. Comparând-o cu sângele, limfa
conţine mai multă apă şi mai multe leucocite, dar nu conţine hematii.
Numărul constant al globulelor, cât şi compoziţia plasmei, mereu aceeaşi la un om sănătos,
arată că mediul intern al corpului are un echilibru stabil, la menţinerea căruia participă
organismul în totalitate.
Imunitatea
Organismul are multe mijloace de apărare împotriva microbilor. Astfel, celulele pielii
formează o adevărată barieră în calea microbilor, iar secreţiile pielii participă şi ele la oprirea
acestora; mucoasa de respiratorie şi cea a tubului digestiv filtrează şi resping microbii, acidul
clorhidric din stomac îi omoară, secreţiile, cum sunt saliva şi lacrimile, conţin substanţe
antibacteriene eficace.
În anumite situaţii, microbii reuşesc, totuşi, să pătrundă în organism. Din acest mament intră
în acţiune un întreg sistem de apărare. Mai întâi intervin unele leucocite care fagocitează
microbii şi alte corpuri străine ajunse în organism. Dacă acestea nu reuşesc să îi distrugă,
intervin limfocitele. Acestea recunosc microbii, de exemplu ai scarlatinei, pojarul, holerei etc.
Ele produc anticorpi, care, circulând în sânge şi întâlnind microbi, îi distrug.
Pe traiectul vaselor limfatice se află nişte umflături, numite ganglioni limfatici. Microbii,
ajunşi aici o dată cu limfa, constituie un semnal pentru limfocite, care încep să se dividă rapid şi
înmulţindu-se, îi distrug. În aceste momente ganglionii se umflă.
Proprietatea organismului de a se apăra împotriva microbilor prin producerea de anticorpi se
numeşte imunitate. Cu alte cuvinte, organismul este imun faţă de anumiţi microbi şi toxinele lor.
Anticorpii acţionează şi împotriva unor proteine străine de corp. Din această cauză au loc
respingerile de organe transplantate.
Proprietatea organismului de a fi imun poate fi înăscută sau dobândită. Imunitatea este
înăscută în cazul în care organismul rezistă spontan îmbolnăvirilor. Imunitatea dobândită este în
următoarele situaţii:
În urma unor îmbolnăviri, organismul nu se mai îmbolnăveşte, deoarece are deja anticorpi.
Prin vaccinare sau injectare cu ser.
Vaccinarea, ca metodă de dobândire a imunităţii faţă de un anumit tip de microbi, presupune
prepararea vaccinului şi injectarea lui în corpul omului, într-o perioadă considerată indicată
pentru prevenirea îmbolnăvirii.
Vaccinul se obţine în cadrul unor instituţii medicale specializate; aici se realizează
adevărate „culturi” din diferite tipuri de microbi, o anumită cantitate din aceştea fiind folosită
pentru prepararea vaccinului. Acestor microbi li se micşorează agresivitatea prin diferite metode,
de cele mai multe ori prin supunerea la temperatură ridicată.
Injectându-se vaccinul în corpul omului, limfocitele vor reacţiona ca şi în cazul unei
adevărate îmbolnăviri, formând anticorpi specifici.
Astfel, în condiţiile infectării cu microbii vii nu mai are loc îmbolnăvirea, deoarece aceştea
întâlnesc în organism anticorpii deja fabricaţi împotriva acelei boli.
Inima
Inima este un organ musculos şi cavitar, de măsura pumnului drept, care cântăreşte
aproximativ300 g. Este situată în cutia toracică, în spatele sternului, între cei doi plămâni. Vârful
său, îndreptat spre stânga, se sprijină de diafragmă.
Inima este învelită de un sac cu pereţi dubli, numit preicard.Înlăturând pericar-dul, la
suprafaţa muşchiului inimii, numit miocard, se observă vasele de sânge care au rol în hrănirea
acestui organ. Ele se numesc vase coronare.
În secţiune longitudinală se observă următoarele:
-atriul derpt şi atriul stâng sunt separate prin peretele interatrial.
-cele două ventricule, drept şi stâng, sunt separate prin peretele interventricular.
-partea dreaptă şi partea stângă a inimii nu comunică între ele.
-între atriile şi ventriculele de pe aceeaşi parte se află câte un orificiu prevăzuţi cu nişte
formaţiuni, numite valvule, care se deschid sau se închid astupând orificiile dintre atrii şi
ventricule. Dispoziţia valvulelor permite trecerea sângelui numai din atrii în ventri-cule; datorită
lor, nu există posibilitatea de întoarcere a sîngelui în atrii.
-muşchiul ventricular stâng este mai dezvoltat.
-artela aortă pleacă din ventriculul stâng, iar artera pulmonară din ventriculul drept.
-venele cave se deschid în atriul drept, iar venele pulmonare în atriul stâng.
-la baza aortei, cât şi la baza arterei pulmonare se află trei valvule, în formă de cuib de
rândunică. Ele permit trecerea sângelui numai din ventricule în artere şi nu invers.
Vasele sangvine
Vasele sangvine alcătuiesc un sistem de tuburi prin care circulă sângele. După structura şi
funcţiile pe care le îndeplinesc, deosebim trei tipuri de vase sangvine: artere, capilare şi vene.
Arterele
Arterele sunt vase care pornesc din ventricule, ducând sângele către ţesuturi. Ele se
ramifică în vase dein ce în ce mai mici (arteriole). Peretele arterelor este elastic, de aceea o
arteră secţionată rămâne deschisă.Cele mai importante artere sunt: artera aor-tă, care pleacă din
ventricului stâng, se curbează formând cârja aortică, după care coboară spre partea inferioară a
corpului; din ea se desprind arterele care se ramifică în corp; artera pulmonară, care pleacă din
ventriculul drept şi conduce sângele la plămâni. Arteriorele se ramifică, la rândul lor, în vase
foarte subţiri, numite capilare.
Capilarele, vasele cu diametrul cel mai mic, fac legătura dintre reţeaua arterială şi cea
venoasă. Peretele lor este format dintr-un singur strat de celule. În capilare, care împânzesc
organele ca o reţea fină, circulaţia sângelui este mai lentă decât în artere, ceea ce permite
schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.
Venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducând sângele la ţesuturi. Peretele
venelor conţine foarte puţine fibre elastice. De aceea, o venă secţionată rămâne moale şi
închisă.Majoritatea venelor situate sub inimă reprezintă pe pereţii lor valvule în formă de cuib,
care înlesnesc urcarea sângelui spre cutia toracică.
Cele mai importante vene sunt vena cavă inferioară şi cea superioară, care se deschid în
atriul drept, şi venele pulmonare, care conduc în atriul stâng sângele venit de la plămâni.
Fizolofia sistemului circulator
Printre alte roluri pe care le îndeplineşte în organism, săngelui îi revine şi acela de a
aproviziona ţesuturile cu substanţe nutritive necesare. De circulaţia sângelui depinde buna
funcţionare a organelor şi viaţa organismului în totalitate.
Activitatea inimii
Activitatea inimii, ritmică şi involuntară, se desfăşoară în trei timpi:
* contracţia celor două atrii (sistola atrială)
* contracţia celor două ventricule (sistola ventriculară)
* repausul general al atriilor şi ventriculelor (diastola generală)
Inima este un muşchi, care, ca toţi muşchii, are nevoie de repaus pentru elimina-rea
toxinelor rezultate în urma contracţiei şi pentru a-şi reface rezervele. Această recuperare se face
în diastola generală.
Cei trei timpi în care inima îşi desfăşoară activitatea formează revoluţia cardiacă (ciclul
cardiatic)
În sistola atrială, pereţii atriilor se contractă, împingând sângele în ventricule. În acest
moment, peretele ventricular este relaxat (diastolă ventriculară).
În sistola ventriculară, pereţii ventriculelor se contractă şi sângele este împins în aortă şi
artera pulmonară; ventriculele se golesc, urmând ca imediat sângele din atrii să le umple.În
momentul sistolei ventriculare, peretele atriilor este relaxat (diastola atrială), iar valvulele închid
orificiile dintre atrii şi ventricule, sângele fiind împiedicat să revină în atrii. Sângele, împins cu
putere din contracţia pereţilor ventricculelor şi având presiune mare, reuşeşte şă deschidă
valvulele aflate la baza arterelor aortă şi pulmonară. Acum vă puteţi explica de ce peretele
ventriculelor, şi mai ales al celui stâng, este aşa de gros.
În timpul diastolei generale, sângele din vene curge în atrii, iar prin valvulele dintre atrii şi
ventricule, care sunt deschise, curge în ventricule, datorită forţei de gravitaţie.
Ritmul cardiatic (numărul contracţiilor pe minut) depinde de activitatea persoanei, vârsta,
starea psihică, sexul acesteia.
Ascultând bătăile inimii, constaţi că se aud nişte zgomote mai deosebite, care se repetă.
Primul zgomot, mai lung şi mai profund, se produce datorită încheierii valvulelor dintre
atrii şi ventricule şi pulsării sângelui din ventricule în artere.
 Al doilea zgomot corespunde diastolei ventriculare. Acesta este mai scurt şi are un ton mai
înalt. El este produs de închiderea valvulelor de la baza arterelor (aortă şi pulmonară), ceea ce nu
permite sângelui să se întoarcă în ventricule. Aceste zgomote se pot exprima prin silabe “lup-
dup”. Înregistarea lor este importantă pentru analiza revoluţiei cardiace, folosindu-se în
prevenirea şi tratarea bolilor inimii.
Pulsul corespunde contracţiilor ventriculelor, al căror şoc se transmite în artere datorită
elasticităţii acestora. Luând pulsul unei persoane numărăm 70 de pulsaţii, care corespund celor
70 de bătăi ale inimii pe minut.
Circulaţia săngelui
Sângele efectuează în organism un dublu circuit: de la inimă la diverse organe şi,
Înapoi, de la acestea la inimă.
Mica circulaţie(circulaţia pulmonară). Ventriculul drept împinge în artera pulmonară
sânge venos(încărcat cu dioxid de carbon). La nivelul plămânului, sângele lasă dioxid de carbon,
fixează oxigen în hemoglobină şi devine roşu aprins datorită oxihemoglobinei. Venele
pulmonare îl duc în atriul stâng, de unde, prin sistola atrială, trece în ventriculul stâng. Durata
acestui circuit este de 11 sec.
Marea circulaţie. Ventriculul stâng, prin sistola ventriculară, împinge sângele în artera
aortă şi ramificaţiile acesteia. La nivelul organelor, prin intermediul capilarelor, sângele lasă
oxigenul, cu care s-a încărcat în plămâni, şi nutrimentele, cu care s-a înbogăţit la nivelul
intestinului subţire (prin absorbţia intestinală).
Sângele capătă o culoare închisă datorită dioxidului de carbon cu care se încarcă în
ţesuturi (carbohemoglobina). Venele cavă superioară şi inferioară dirijează sângele venos spre
atriul drept. Durata acestui circuit este de 22 sec. În cursul marii circulaţii, sângele asigură
eliminarea substanţelor nefolositoare, conducându-le la rinichi.
Paralel cu sistemul circulator sangvin, în corp se găseşte o reţea de vase care constituie
sistemul nervos limfatic. Circulaţia limfei în acest sistem este determinată tot de activitatea
ritmică a inimii.
Sistemul limfatic este alcătuit din vase limfatice, pe traiectul cărora există ganglioni
limfatici. În traiectul său, limfa străbate glanda endocrină timus, care joacă şi rol de ganglion
limfatic, precum şi splina, organ care produce limfocite.
Circulaţia limfei se face de le periferie spre centru, deci, spre deosebire de sânge, limfa nu
mai revine la locul de plecare.
Igiena sistemului digestiv
Regulile de viaţă care vor asigura menţinerea sistemului circulator într-o per-fectă stare
de sănătate sunt următoarele:
-alimentaţie variată, echilibrată cantitativ şi calitativ
-activitate fizică: plimbări, excursii, jocuri sportive, înot, etc.
-odihnă corespunzătoare vârstei
-o viaţă ordonată şi nestresantă, fără alcool, tutun, droguri
Pe lângă punerea în aplicare a acestor cerinţe, valabile, de fapt, pentru menţinerea sănătăţii
tuturor sistemelor şi organelor, se impune cunoaşterea factorilor de risc pentru inimă şi circulaţia
sangvină.
Boli
Miocardita constă în inflamarea muşchiului inimii.
Cardita reumatismală apărută la vârsta copilăriei, se datorează prezenţei reumatismului în
zona articulaţiilor.
Infartul de miocard este o boală gravă, datorită erorilor alimentare, tutunului, stresului,lipsei
de activitate fizică. Se produce prin încetarea circulaţiei sângelui în arterele coronare. Atunci
când artera se îngustează, sângele nu mai poate înainta, miocardul nu mai este hrănit, încetează
să se contracte, iar ciclul cardic este perturbat sau oprit. În astfel de situaţii poate surveni
moartea persoanei. Îmbolnăviri se produc şi la nivelul vaselor sangvine.
Ateroscleroza se manifestă prin depunerea unor plăci de colesterol pe pereţii arterelor.
Colesterolul rezultă în urma transformării, în ţesuturi, a grăsimilor de natură animală cu care ne
hrănim.
Hipertensiunea arterială apare atunci când arterele cu pereţii îngroşaţi îşi pierd elasticitatea,
iar înaintarea sângelui este mult îngreunată. Datorită acestui fapt, tensiunea arterială creşte.
Congestia cerebrară înseamnă ruperea unor capilare care irigă creierul, accident care
provoacă paralizia parţială sau totală a organismului, ajungându-se chiar la moartea persoanei în
cauză.
 Flebita se manifestă prin formarea unui cheag de sânge în venă şi apariţia unor pete roşii la
suprafaţa pielii.
Varicele apar pe o porţiune de venă dilatată din cauza slabei funcţionări ale valvulelor,
ceea ce jenează circulaţia spre inimă.
Frecvent, neatenţia la lucru, în circulaţia rutieră, cât şi violenţa reacţiilor unor indivizi pot
duce la accidente soldate cu hemoragii.
Hemoragiile capilare se opresc datorită coagulării sângelui.
Hemoragiile venoase se opresc şi ele relativ uşor, deoarece peretele venelor este moale şi
ele se aplatizează, limitând sângerarea.
Hemoragiile arteriale sunt mai grave, deoarece peretele elastic menţine artera deschisă.
Dacă nu se acordă imediat primul ajutor, moartea poate interveni rapid, datorită pierderii de
sânge.
Vocabular
Fibrină = substanţa rezultată în urma transformării fibrinogenului în contact cu
aerul
Fibrinogen = substanţă componentă a plasmei sangvine.
Grefă = fragmentul de ţesut transplantat dintr-o regiune în alta a corpului.
Puls = dilataţia ritmică a arterelor produsă de fiecare sistolă
Transplantare = înlocuirea unui ţesut sau a unui organ bolnav cu unul sănătos,
de acelaşi fel

Bolile Sistemului Circulator

Flebita
Flebita este inflamarea unei vene, care afectează, în general, membrele inferioare. Ea este
expresia mâniei si frustrării datorate unei diminuări a bucuriei de a trăi. Suntem înclinati să-i
acuzăm pe ceilalti de propriile noastre lipsuri si de situatia penibilă de blocaj emotiv si energetic
în care ne aflăm.
Pentru a trata flebita este necesara cresterea energiei din atriul drept. In acest scop se va mentine
palma dreapta in dreptul piciorului, la o distanta de 10-20 de centimetri fata de acesta, iar palma
stinga va fi indreptata spre inima, la o distanta de 30-40 de centimetri fata de corp.
Aceasta modalitate de mentinere a palmelor mai poate trata senzatia de greutate ce apare in
picioare dupa strabaterea unei distante mai mari pe jos sau pentru cei care depun efort fizic
intens. Se vor mentine palmele in modalitatea descrisa timp de 3 minute, zilnic.

Hipertensiunea
La adulti, hipertensiunea este definitã drept o presiune sistolicã mai mare sau egalã cu 140 mm
Hg, ori o presiune diastolicã mai mare sau egalã cu 90 mm Hg. Presiunea sanguinã are o
distributie continuã in rândul populatiei, fãrã o linie clarã de demarcatie intre normotensivi si
hipertensivi. Hipertensiunea este principala cauzã a afectiunilor cardiace, care reprezintã factorul
major de deces in lumea occidentalã.
Una din relatiile fundamentale ale fiziologiei circulatorii este reprezentatã de faptul cã
„presiunea sanguinã arterialã = fluxul cardiac x rezistenta perifericã“. Dacã fluxul cardiac sau
rezistenta perifericã se ridicã, indiferent de cauzã, si presiunea sanguinã creste. Existã mai multi
factori siguri care contribuie la hipertensiune, dar nu existã o cauzã singularã. Vârsta, modul de
viatã, predispozitia geneticã, toate joacã un rol important.
Hipertensiunea trebuie tratatã când se depisteazã pentru cã are valori ridicate de 2-3 ori intr-o
perioadã de 3-6 luni2. Când un pacient are o afectiune de organ final (hipertrofie ventricularã
stângã, insuficientã renalã sau afectiuni cardiovasculare), tratamentul trebuie instituit mai
repede. De asemenea, in cazul unei hipertensiuni maligne (valoarea diastolicã > 130 mmHg),
tratamentul trebuie inceput imediat. Antihipertensivele vor fi date intotdeauna impreunã cu alte
recomandãri, pentru a se reduce posibilitatea producerii altor incidente vasculare. Printre acestea
se numãrã: renuntarea la fumat, scãderea in greutate, reducerea consumului de alcool,
intensificarea activitãtii fizice, reducerea aportului de sare in dietã.
Existã mai multe clase de medicamente disponibile. Acestea includ: diureticele, beta-blocantii,
inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei-(IEC), blocantii canalului de calciu, antagonistii
angiotensinei II, medicamentele cu actiune la nivel central.

Varicele
În situatia în care venele nu mai asigura o circulatie corespunzatoare a sângelui, se pot dilata,
dând nastere la veritabile "lacuri" de sânge. Când sunt situate superficial, aceste vene devin
vizibile, dilatate si produc adesea simptome caracteristice - oboseala, senzatia de greutate sau
durere în membrul respectiv. În cazurile severe, varicele se pot rupe, sau pot da nastere la leziuni
ulcerate, deschise, la suprafata pielii. Localizarea cea mai frecventa a varicelor este la nivelul
membrelor inferioare, la gambe si coapse. Varicele pot aparea atât la femei cât si la barbati la
orice vârsta, însa cel mai frecvent afecteaza femeile în perioada când au copii si mai târziu.
Antecedentele familiale de varice si înaintarea în vârsta cresc riscul de aparitie a varicelor.
Cauzele varicelor nu sunt complet întelese. În unele cazuri, absenta sau slabirea valvelor
venoase care previn scurgerea retrograda a sângelui în sens gravitational pot duce la o proasta
circulatie venoasa. În alte cazuri este vorba de slabirea peretilor venosi. Mai rar varicele sunt
consecinta unor boli ca flebita sau a unor anomalii congenitale ale venelor. Bolile venoase
varicoase sunt în general progresive si nu pot fi prevenite complet. Cu toate acestea, s-a
constatat ca purtarea ciorapului elastic, mentinerea unei greutati corporale în limite normale si
exercitiul fizic regulat pot fi benefice.

Ateroscleroza
Ateroscleroza reprezinta procesul patologic de obstructie (stenozare) a lumenului arterial, din
cauza depunerilor succesive de strate de lipide plasmatice, cheaguri de sange, colesterol,
acumulari de calcar etc. Desi, in stare incipienta poate exista inca din stadiul intrauterin,
ateroscleroza debuteaza cu precadere in jurul varstei de 20-25 de ani, se agraveaza progresiv
pana la 50-60 de ani, dupa care incepe sa se manifeste pregnant prin simptomele bolii
coronariene.
Ateroscleroza este un proces lent si de lunga durata, de aceea a fost obligatoriu asociata
imbatranirii, varsta la care apar. Acum se cunoaste ca ea apare dupa un numar de ani, depinzand
de agresivitatea factorilor de risc, moment care corespunde intamplator batranetii. Cand se
asociaza mai multi factori favorizanti ai aterosclerozei, efectele lor nu se aduna, ci se multiplica.

Sistemul respirator

Componentele sistemului respirator sunt căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele,

laringele, traheea, bronhia) şi plămânii.
Fosele nazale, care alcătuiesc cavitatea nazală, se deschid la exterior prin nări, iar în faringe
prin două orificii. Interiorul foselor nazale este căptuşit cu o mucoasă ale cărei secreţii menţin
locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, cât
şi firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi care se pot afla în
aerul inspirat.
Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă.
Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o
proeminenţă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă,
care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este şi organul vorbirii,
deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea
coardelor inferioare se produc sunetele.
Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menţinut deschis datorită inelelor
cartilaginoase din care este alcătuit; spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut moale,
ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o mucoasă
umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus, antrnănd astfel impurităţile spre
exterior.
Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele
cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate.
Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.
Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei.
Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi
plămâni aflându-se inima.
În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai
mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele
cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiţi din mici umflături
cu pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului.
Între sacii pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi.
Suprafaţa lor este acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de
peretele intern al cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o
peliculă de lichid.
Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare. Arterele
pulmonare pătrund în plămâni printr-unloc numit hil, se ramifică şi însoţesc bronhiile până la
sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid
în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele
pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în
atriul stâng.
Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafaţa acestora
sete foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţă totală atinge

200 m pătraţi. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contactpe o mare suprafaţă. Ele sunt separate
doar de pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.
Fiziologia sistemului respirator
Funcţionarea sistemului respirator, prin care se asigură respiraţia, cuprinde, în principal,
respiraţia pulmonară şi respiraţia celulară.
Respiraţia pulmonară
Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspiraţia);
eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai mult decât inspiraţia.
Un om adult aflat în repaus execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator).
Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte în timpul activităţii musculare, al exerciţiilor fizice
etc.
Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare.
Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei,
volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă şi
coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor împinge sternul
înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii
îşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul.
Inspiraţia este, deci, faza activă a respiraţiei, iar expiraţia este faza pasivă. Intrările şi
ieşirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi
profunzimea mişcărilor respiratorii. Acestea pot creşte prin antrenament, gimnastică etc.
 Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot, 0,03%
dioxid de carbon şi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt
diferite de cele ale aerului expirat.
Compoziţie(%)
Azot Oxigen Dioxid de carbon Vapori apă Temperatura
Aerul inspirat 78 21 0,03 variabil variabilă
Aerul expirat 78 16 4,5 saturat 37 grade C
Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogăţeşte în dioxid de carbon şi vapori de
apă.
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele şi aerul se
găsesc în contact pe o mare suprafaţă.
Dioxidul de carbon din sânge traversează pereţii capilarelor şi pereţii alveolelor, de unde
va fi eliminat prin expiraţie. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspiraţiei traversează
pereţii acestora, pereţii capilarelor şi ajunge în sânge, care îl transportă la organe.
Schimbul de gaze la nuvelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită
diferenţelor de presiune a acestor gaze în plămâni şi sânge.

Bolile respiratorii

La bolile sistemului de respiraţie se referă: bronşitele, pneumoniile, pneumoscleroza şi

amfizema, astma bronşică, bolile cronice nespecifice şi bolile cronice purotoaze ale plămînilor,
pleuroziile, parazitozele (actinomicoza, echinococoza) şi bolile profesionale.

Aprinderea de plîmîni (pneumonia) poate fi lobară sau bronhocumonie. Pneumonia lobară

atacă una, două părţi, uneori plămînul întreg şi chiar pe ambii. La bronhopneumonie, procesul
inflamatoriu cuprinde porţiuni limitate ale plămînilor. Pneumonia se dezvoltă acut în rezultatul
suprarăcorii, micşorării forţelor de apărare ale organismului şi contagiunilor, cărora le este
favorabilă extenuarea. Apare tusa, iniţial seacă, apoi cu flegmă de culoare ruginie, frisoane cu
creşterea temperaturii corpului pînă la 40°C, respiraţia înteţită, dureri în coaste, slăbiciune
generală bruscă, micşorarea, iar uneori deplina absenţă a poftei de mîncare, pierderea capacităţii
de muncă. În cazul apariţiei acestor simptoame bolnavul urmează a fi imediat culcat în pat, să se
cheme medicul care va prescrie tratamentul. În cazul adresării oportune medicului şi
tratamentului, această poală este curabilă; în cazul tentativei de autotratament şi adresare tîrzie
după ajutor medical, ea progresează, pot apărea complicaţii periculoase vieţii (pneumoscleroza,
emfizema pulmonară ş.a.). La măsurile de profilaxie se referă călirea organismului, cultura fizică
raţională. Urmează a ne păzi de suprarăcire, a respecta regimul muncii şi odihnei.

Bronşitele (acute şi cronice) sînt boli ale trunchiului bronhial sau căilor aerifere ale plămînilor
apărute ca urmare a suprarăcirii, răcelii, gripei ş.a. În ultimele decenii se remarcă creşterea
considerabilă a îmbolnăvirii de bronşită acută şi în special cronică, fapt legat de poluarea
atmosferei cu gaze dăunătoare şi cu particule de praf, deprinderea de a fuma tutun ceea ce este
foarte periculos la vîrsta adolescenţei şi tinereţei. Un fapt negativ este alergizarea şi micşorarea
în legătură cu aceasta a forţelor de apărare ale organismului, creşterea frecvenţei epidemiilor de
gripă. Bronşita constituie o problemă social-medicală de primă importanţă şi pe drept este
considerată boala secolului în rînd cu boala ischemică a inimii. Cel mai des bronşita acută este
precedată de boli repetate prost lecuite ale căilor superioare de respiraţie, inclusiv traheită.
Bolnavii se plîng de tusă, (iniţial seacă cu flegmă neînsemnată, vîscoasă, mai tîrziu ea devine
abundentă, deseori mucilaginos-puroioasă, galbenă, se scuipă uşor). Uneori se remarcă
subfebrilitatea (temperatura corpului este de 37,5-38°C) pe parcursul a 3-4 zile, slăbiciune,
dureri ale muşchilor, voce răguşită, respiraţia repetată. Pentru însănătoşirea completă şi deplină
urmează a se adresa la timp medicului, a respecta regimul şi tratamentul prescris de către medic.
Sînt eficace inhalaţiile, sinapismele, consumarea abundentă de băuturi fierbinţi (spre exemplu,
lapte fierbinte cu bicarbonat de sodiu sau apă gazoasă). Bronşita acută este o boală curabilă însă
pe viitor se recomandă călirea organismului, practicarea sportului, culturii fizice curative,
renunţarea la fumat. Nerespectarea acestor recomandaţii aduce la bronşita cronică. În cazul
absenţei tratamentului boala se poate complica cu insuficienţă respiratorie, hipertensiune
pulmonară repetată. Bolnavii trebuie să ţină minte că doar tratamentul de lungă durată poate
stopa continua progresare a procesului. O mare importanţă are dispensarizarea cu efectuarea
curelor de terapie intensivă.
Profilaxia se reduce la înlăturarea influenţelor ce contribuie la iritarea bronhiilor,
preîntîmpinarea răcelilor. Urmează a se îmbrăca conform sezonului, a practica sistematic
gimnastica respiratorie, plimbările la aer curat. Se recomandă tratamentul balneo-sanatorial.

Astma bronşică, boală infecţios-alergică, la fundamentul căreia stau spasmele bronhiolelor

mici. Este caracterizată de crize de sufocare cu tusă ulterioară şi secreţie a flegmei vîscoase, care
de regulă, apar spontan, tulburînd capacitatea de muncă. Apar mai des noaptea, însă la
progresarea bolii pot apărea şi ziua. Cauzele progresării bolii sînt, în mod obişnuit, pneumoniile
suportate anterior, bronşitele, suprarăcirea, sensibilitatea sporită pentru diferite substanţe
chimice, praf şi alţi alergeni de casă (vopsele, detergenţi, blănuri, penele pernei ş.a.). Oamenii,
suferind mult timp de această boală, pot preîntîmpina singuri apropierea crizei de astmă,
folosind diferite mijloace speciale sub forma aerozolurilor. Dat fiind faptul că boala decurge
cronic, cu perioade de acalmie şi acutizare, bolnavii trebuie să se afle permanent sub observare
de dispensar şi să ia tratament de profilaxie. În profilaxia acutizărilor o mare importanţă are
călirea organismului, practicarea culturii fizice, gimnasticii respiratorii, de asemenea corecta
succesiune a muncii şi odihnei.

Pleurezia este, de regulă, o boală secundă, în mod obişnuit se dezvoltă pe fonul contagiunii de
tuberculoză, în cazul bolilor reumatice, cancerului pulmonar, în urma traumelor. Pleureziile se
împart în uscate şi exsudative. Boala deseori se dezvoltă în urma suprarăcorii, scăderii forţelor
de apărare ale organismului. Bolnavii se plîng de dureri acute în una din părţile cutiei toracice,
frisoane, respiraţie dublă, tusă seacă, temperatura sporită a corpului, indispoziţie, scăderea poftei
de mîncare, pierderea capacităţii de muncă. Adresarea la momentul oportun la medic permite
determinarea la timp a diagnosticului, efectuarea tratamentului necesar care în marea majoritate
a cazurilor duce la însănătoşirea şi restabilirea capacităţii de muncă. Pe viitor, bolnavii trebuie să
se afle la evidenţă de dispensar şi să primească tratamentul profilactic sub supravegherea
medicului de sector.
În profilaxie o mare importanţă au eforturile mişcările de consolidare generală a sănătăţii:
respectarea regimului muncii şi odihnei, practicarea sporturilor, culturii fizice, călirea
organismului, refuzul fumatului şi consumării băuturilor alcoolice.

Parazitozele pulmonare (actinomicoza, echinococoza ş.a.) se întîlnesc rar. Boala decurge

uneori sub masca diferitor boli ale sistemului de respiraţie. Adresarea la timp la medic permite
stabilirea la timp a diagnosticului şi efectuarea tratamentului, inclusiv chirurgical.

Bolile profesionale se observă la lucrătorii diferitelor profesii (din domeniul chimiei, industriei
săpunului, morăritului ş.a.) în cazul nerespectării regulilor igienei muncii şi tehnicii securităţii.
Decurg, în special sub forma bronşitelor acute, pneumoniilor. Principala măsură de profilaxie
constă în înlăturarea cauzelor bolilor.
 Sistemul digestiv

Sistemul digestiv (digestia) are loc intr-un tub lung de 9m ,in tubul digestiv care incepe cu
cavitatea bucala (pe aici intra hrana) si se termina cu rectul (pe aici se indeparteaza substantele
neasimilate). Partile principale sunt: cavitatea bucala, faringele, esofagul, stomacul si intestinele.
Gura, prima portiune a tubului se afla in cavitatea bucala. Aici au loc cele mai importante
subprocese ale digestiei, incepând cu descompunerea moleculelor mari in molecule mai mici,
dizolvabile.

Cavitatea bucala este separata de fosele nazale prin bolta palatina, alcatuita din palatul dur si
valul palatin. Limba este un organ musculos, alcatuit dintr-o radacina si un corp liber. Dintii sunt
organe dure, fixate in cavitati numite alveole dentare. Colul face legatura dintre coroana si
radacina. In consumarea alimentelor un rol important il au dintii.

In partea din fata opt incisivi (patru in dantura superioara, patru in cea inferioara), patru canini
(cate unul in partea superioara si inferioara, pe ambele laturi), opt premolari si doisprezece
molari. Saliva este secretata de trei perechi de glande salivare. In faringe esofagul se
incruciseaza cu caile respiratorii. Esofagul este o conducta musculo-membranoasa ale carei
capete sunt inchise de niste inele musculoase.

Stomacul este un sac in forma de J, asemanator cu cimpoiul, ce se imparte in trei parti

functionale: gura stomacului - cardia, fundul stomacului si portiunea terminala. Aceste parti
produc sucuri gastrice diferite. Producerea sucului gastric este controlata in mare parte de nervi
si in parte de hormoni.

Pancreasul exocrin secreta sucul pancreatic (un lichid limpede si incolor), care este condus prin
doua canale in duoden. Situat in spatele stomacului, imediat sub acesta, seamana cu o sticla
culcata. Pancreasul incepe sa produca sucul imediat dupa ce hrana a fost introdusa in gura. O
alta functie principala a pancreasului uman este producerea celor doi hormoni pancreatici,
insulina si glucagonul.

Vezica biliara este un sac in forma de para atasat de partea de jos a ficatului, functia ei fiind de a
depozita bila care se produce in ficat si de a o elimina la nevoie. Bila este un lichid galben-
verzui, avand in compozitia sa in cea mai mare parte apa, plus colesterol, saruri biliare si acizi
biliari. Bila se elimina prin canalul biliar comun in duoden unde se amesteca cu chimul gastric.
Corpul uman are nevoie de bila pentru a digera grasimile.

Ficatul, cea mai mare glanda (1,5 - 2kg), este situat in partea dreapta superioara a abdomenului,
sub diafragma. Pe fata superioara a ficatului se observa lobul drept si lobul stang. Lobul drept
este mai mare , ocupând toata partea dreapta de sus a abdomenului. La exterior exista o capsula
conjuctiva - fibroasa din care pornesc spre interior pereti, care separa ficatul in lobuli. Ficatul
produce zilnic aproximativ 1 litru de bila, care alimenteaza in permanenta vezica biliara. Este un
adevarat centru de reciclare, in special pentru globulele sanguine rosii moarte. Durata normala
de viata a globulelor sanguine rosii este de aproximativ 100 zile.

Intestinul subtire este partea din tubul digestiv care face legatura dintre stomac si intestinul gros.
Este un tub elastic si moale de muschi si membrane intestinale, care sta strâns rasucit in
cavitatea abdominala, si care intins poate ajunge la o lungime de 6m. In intestinul subtire se
disting trei parti: duodenul, jejunul si ileonul. Duodenul are forma literei C si este asezat in
spatele abdomenului prin muschiul peritoneal, celelalte parti fiind acoperite de peritoneu numai
pe fata lor anterioara.

Intestinul gros are o lungime de 1,5m si o latime de 6,5 cm. Este impartit in 4 sectiuni
principale: cecum, colon, rect si canalul anal. Prima portiune a intestinului gros este colonul,
care incepe in partea dreapta a abdomenului. Ileonul se varsa in colon deasupra capatului sau
inferior. Segmentul inchis de sub aceasta jonctiune - cecum, de forma unei pungi din care se
prelungeste apendicele. Colonul traverseaza abdomenul pe sub stomac, inainte sa se curbeze din
nou brusc in jos. Partea din colon care ajunge la pelvis se numeste rect- o portiune de trecere de
aproximativ 12 cm lungime, care se termina in canalul anal.

Unit cu partea superioara a stomacului, duodenul este portiunea initiala a intestinului subtire cu
rol in digestia eficienta a hranei. Are o forma de potcoava ce inconjoara capul glandei
pancreatice. Peretele duodenului are doua straturi musculare care se contracta si se relaxeaza
alternativ, contribuind la deplasarea continutului alimentar in timpul digestiei. Deasupra stratului
muscular se gaseste submucoasa ce contine multe glande care secreta mucusul protectiv.
Aceasta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de catre compusi acizi reveniti din
stomac.

In stratul superficial al duodenului, mucoasa, se gasesc glande care secreta un suc alcalin ce
contine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. Sucul actioneaza, de asemenea, pentru a
neutraliza secretia gastrica acida. Celulele mucoasei necesita o reinoire constanta. Ele se
multiplica mai rapid decat oice alte celulue ale organismului: din o suta de celule, una este
inlocuita la fiecare ora pe tot parcursul vietii.

Digestia
Hrana partial digerata care ajunge in duoden contine mult acid clorhidric. In duoden, aciditatea
este neutralizata de catre secretiile proprii ale duodenului si de actiunea bilei si a sucurilor
pancreatice, care se varsa in duoden din vezicula biliara si pancreas. Duodenul primeste sucurile
digestive de la pancreas si cantitatile importante de bila, care este produsa in ficat si stocata in
vezica biliara, pana cand este nevoie de ea.

Secretia sucului pancreatic este declansata de doi hormoni. Secretina stimuleaza producerea unor
cantitati mari de sucuri alcaline care neutralizeaza aciditatea chimului partial digerat. Enzimele
pancreatice se produc ca raspuns la eliberarea unui al doilea hormon, pancreozimina. Bila este,
de asemenea, eliberata in duoden din vezicula biliara, pentru a fragmenta particulele de grasimi.

Enzimele pancreatice ajuta la digestia hidratilor de carbon si a proteinelor pe langa cea a

grasimilor. Aceste enzime includ tripsina, care desface peptonele in componente mai mici,
peptidele; lipaza care desface grasimile in molecule de glicerol si acizi grasi; amilaza care
desface hidratii de carbon pana la maltoza. Hrana digerata patrunde apoi in jejun si ileon,
portiuni ale intestinului subtire situate in continuarea duodenului, unde au loc stadiile finale ale
modificarilor chimice. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentatii numite criptele
Lieberkuhn.

Cea mai mare parte a absorbtiei are loc in ileon, care pe peretele interior prezinta milionae de
proeminente minuscule, denumite vilozitati.. Fiecare vilozitate contine un capilar si o mica
ramura limfatica, chilifer. Cand hrana digerata vine in contact cu vilozitatile, glicerolul, acizii
grasi si vitaminele dizolvate intra in chilifere si sunt transportate in sistemul limfatic si, apoi, in
fluxul sangvin.

Aminoacizii rezultati din digestia proteinelor si zaharurilor din hidratii de carbon, plus vitamine
si minerale importante cum ar fi calciu, fier, iod, sunt absorbite direct in capilarele vilozitatilor
Aceste capilare duc la vena port-hepatica, care transporta hrana direct la ficat. Acesta, la randul
lui, retine unele substante pentru necesitatile proprii si pentru stocare, iar restul acestora sunt
trecute mai departe in circulatia generala a organismului.

Mezenterul
Este o membrana care sustine jejunul si ileonul. Este alcatuita din doua straturi de peritoneu. Are
o lungime de aproximativ 15 cm si este atasata de peretele posterior al abdomenului. Adancimea
mezenterului, masurata de la baza pana la intestit, este de aproximativ 20 cm, ceea ce permite
atat jejunul, cat si ileonul sa se miste relativ liber in cavitatea abdominala.

Jejeunul
Jejunul reprezinta sediul de absorbtie al alimentelor nutritive utilizabile din hrana, lasand sa
treaca apa si produsii de degradare. Procesul de absorbtie este finalizat de ileon. Jejunul are o
lungime de aproximativ 2,5 m inainte de jonctiunea cu ileonul. Pentru a indeplini acest rol,
jejunul are o structura specializata, pentru a asigura o suprafata maxima de contact cu lumenul,
astfel incat sa poata asigura o absorbtie crescuta.

Mucoasa jejunala prezinta o serie de pliuri circulare. Observand la microscop suprafata interna,
se vede ca intreaga suprafata este alcatuita din mici proeminente digitiforme, denumite vilozitati.
Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru. Suprafata de contact cu hrana digerata creste si
mai mult, deoarece invelisul celular al fiecarei vilozitati are o structura specifica, cu "margine in
perie".

Absorbtia hranei
Intrucat jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin in sange, necesita o irigatie
eficienta. Arterele si venele ce transporta sangele catre si de la peretii jejunali trec prin mezenter.
Venele care dreneaza jejunul, ca si venele care dreneaza restul intestinului, nu ajung direct la
inima, ele conflueaza pentru a forma vena porta, care ajunge la ficat.

Aceasta inseamna ca substantele nutritive absorbite in sange sunt transportate intai la ficat,
pentru metabolizare, inainte de a ajunge in restul organismului.Grasimile din alimente sunt
absorbite in sistemul limfatic concomitent cu absorbtia altor substante nutritive in sange. Fiecare
vilozitate are un vas limfatic central sau "chilifer", care face posibila absorbtia. Acest tip
particular de fluid limfatic ce contine grasimi si care dreneaza din intestin este denumit chil.

Ileonul
Reprezinta portiunea terminala a intestinului subtire, in care hrana ajunge, in drumul ei, de la
stomac la colon. Are o lungime de 3,5 m - conectand duodenul si jejunul cu intestinul gros - si
reprezentand aproximativ jumatate din lugimea totala a intestinului subtire. Ileonul are o
structura asemanatoare cu celelalte doua segmente ale intestinului subtire. Suprafata externa este
protejata de peritoneu - o membrana care captuseste cavitatea abdominala. Peretele este alcatuit,
in principal, din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digertae si straturi
mucoase care delimiteaza lumenul.

Bila
Este un fluid consistent, amar, de culoare galben-verzuie, produs in ficat si stocat in vezicula
biliara. Este eliberat din vezicula in intestinul subtire, ca raspuns la prezenta alimentelor, si este
esentiala pentru digerarea grasimilor. Face parte, de asemenea, din sistemele excretorii ale
corpului, deoarece contine produsii de degradare a celuleor uzate. In fiecare zi, ficatul produce
aproximativ 1 litru de bila. Desi contine peste 95 % apa, are in compozitie o gama larga de
substante chimice ce includ saruri minerale, colesterol si pigmenti biliari ce ii confera culoarea
caracteristica.

Bila ramane in vezicula biliara pana cand devine necesara in procesul de digestie. Pe masura ce
hrana patrunde din stomac in duoden, acesta produce un hormon denumit colecistochinina.
Acest hormon ajunge pe cale sangvina la vezicula biliara si determina contractia peretilor
acesteia, astfel incat bila este eliminata. Dupa aceea, bila se scurge printr-un alt duct, ductul
biliar comun (coledoc) si printr-un orificiu ingust, sfincterul Oddi, care permite sa patrunda in
intestinul subtire.

Sarurile minerale din bila, ce includ bicarbonatul, nutralizeaza aciditatea hranei partial digerata
in stomac. Sarurile biliare, substante chimice denumite glicocolat de sodiu si taurocolat de sodiu,
descompun grasimile astfel incat enzimele digestive isi pot exercita actiunea. Pe langa actiunea
de emulsionare, se crede ca sarurile biliare favorizeaza absorbtia grasimilor prin peretle
intestinal. Ele transporta de asemenea vitaminele A, D, E, K.

Organismul isi conserva sarurile biliare. Ele nu sunt distruse dupa utilizare, 80-90 % dintre ele
fiind transportate inapoi la ficat prin sange, unde stimuleaza secretia de ila si sunt refolosite de
organism. Culoarea bilei se datoreaza pigmentului denumit bilirubina. Una din functiile
principale ale ficatului este de a lisa globulele rosii uzate. In cursul acestui proces, hemoglobina,
pigmentul din eritrocite, este descompus chimic si formeaza biliverdina, un pigment verde care
este rapid convertit in bilirubina de culoare galben-verzuie.
Rinichii sunt situati in partea dorsala a abdomenului, in spatele stomacului si ficatului, de o parte
si de alta a sirei spinarii, protejati de coastele inferioare(rinichiul stâng mai sus decât cel drept).
Fiecare rinichi are o lungime de aproximativ 10cm, o latime de 6cm si cântareste circa 150gr.
Rinichiul este conectat la principalul sistem sangvin prin intermediul arterei renale, care
transporta sângele spre rinichi si prin vena renala, care transporta din rinichi sangele filtrat si
curatat.

Rinichiul este acoperit la exterior de o capsula fibroasa, sub care se gasesc doua zone: zona
corticala (de culoare brun-galbuie, la exterior) si zona medulara (de culoare rosu-inchis, la
interior). Piramidele renale sunt alcatuite din tuburi colectoare si vase de sange. Unitatea
structurala si functionala a rinichiului este nefronul. Artera renala se ramifica pâna la nivel de
arteriole, care patrund câte una in capsula nefronului si formeaza glomerulul. Pelvisul renal se
continua cu uretrele. Uretrele sunt conducte (25-30cm) care ies din partea concava a fiecarui
rinichi.

Vezica urinara este un organ cavitar, in care se depoziteaza urina, situata in partea inferioara a
cavitatii abdominale. Peretele muscular are trei straturi de muschi si este captusit cu o mucoasa
cutata. Uretra, aflata in continuarea vezicii urinare, este canalul de evacuare a urinei in mediul
extern.

Bolile sistenului digestiv

Bolile cavitatii bucala, glandelor salivare si maxilarelor

Tulburari de odontogeneza si de eruptie
Dinti inclusivi si inclavati
Carii dentare
Alte boli ale tesutului dentar dur
Bolile pulpei si tesutului dentar dur
Gingivita si bolile periodonale
Alte afectiuni ale gingiei si crestei alveoalare edentate
Anomalii dento-faciale (inclusiv malocuzia)
Chisturile regiunii bucale, neclasate la alte locuri
Alte boli ale maxilarelor
Stomatitele si afectiunile inrudite
Alte boli ale buzelor si mucoasei bucale
Bolile limbii

Bolile esofagului,stomacului si duodenului

Esofagita
Reflux gastro-esofagian
Alte boli ale esofagului
Afectiuni ale esofagului in cursul unor altor boli
Ulcerul gastric
Ulcerul duodenal
Ulcerul peptic, cu localizare neprecizata
Ulcerul gastro-jejunal
Gastrita si duodenita
Dispesia
Alte boli ale stomacului si duodenului

Alte boli ale intestinului

Tulburari vasculare ale intestinului
Ileus paralitic si ocluzia intestinala fara hernier
Diverticuloza intestinului
Sindromul intestinului iritabil
Alte turbulari functionale ale intestinului
Fisurarea si fistula regiunilor anale si rectale
Abscesul regiunilor anale si rectale
Alte boli ale anusului si rectului
Alte boli ale intestinului

Bolile ficatului
Boala alcoolica a ficatului
Boala toxica a ficatului
Insuficienta hepatica
Hepatita cronica
Fibroza si ciroza ficatului
Alte boli inflamatorii ale ficatului
Alte boli ale ficatului
Afectiuniile hepatice in cursul unor alte boli

Bolile vezicii biliare,ale cailor biliare si pancreasului

Litiaza biliara
Colecistia
Alte boli ale vezicii biliare
Alte boli ale cailor biliare
Pancreatita acuta
Alte boli ale pancreasului
Afectiunile vezicii biliare.Ale cailor biliare si pancreasului,in cursul unor alte boli

Alte boli ale aparatului digestiv

Malabsortia intestinala
Afectiunile aparatului digestiv dupa un act medical de diagnostic si terapeutic
Alte boli ale aparatului digestiv
Afectiuni ale altor organe digestive in cursul unor alte boli
 Sistemul excretor

Sistemul excretor este o veritabilă maşină pentru epurarea corpului. El extrage deşeurile din
sânge şi le elimină în urină. Această operaţie se efectuează în rinichi. Urina se scurge apoi prin
două canale, ureterele, pâna la vezică. Odata plină, aceasta evacuează lichidul printr-un canal
numit uretră.
Rinichii, în forma de boabe de fasole, sunt situaţi sub plămâni. Rinichiul drept ocupă o poziţie
mai joasă, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi măsoară aproximativ 12 centimetri şi câte
150g. Sângele „uzat” soseşte prin vasele mari. Interiorul rinichilor se împarte în trei părţi:
cortexul, medulara şi bazinetul. Cortexul, deschis la culoare şi granulat, înconjoară medulara.
Acest strat superficial are ca funcţie esenţiala formarea urinei, datorită prezentei a milioane de
unităti filtrare, care se numesc nefroni.
Fiecare nefron este prevăzut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care sintetizează
urina primară, pornind de la sânge. O structură, numită tub contort al nefronului, reabsoarbe apa,
sarea şi glucoza prezente în urină. Primele deşeuri trec într-un tub în formă de U, care
recuperează apa şi sărurile din lichidul filtrat în glomerul. Deşeurile sunt apoi canalizate şi
concentrate de un canal colector care se prelungeşte în medulară, partea centrală a rinichiului
unde se întind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele şi partea inferioară a
piramidelor se terminăîn cavitatea internă a rinichiului. Aceasta este prevazută cu un tub în
formă de pâlnie, bazinetul, care este legat de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetaţi cu ţesut
muscular neted, care se contracta, facilitând expulzarea urinei.
Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea.
Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele,
deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe
controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele
expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are
nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului
intern şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.
Ureterele, uretra şi vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar. Ureterele sunt două
tuburi musculare foarte fine care transportă urina din rinichi spre vezică. Ele se închid automat
când vezica e plină, astfel ca lichidul, încărcat de deşeuri, să nu reflueze spre rinichi. Situată în
partea inferioară a abdomenului, vezica are pereţii musculari extensibili. Acest organ este un fel
de sac recuperator al urinei. În formă de pară atunci când este goală, ea poate conţine pâna la
500ml. Atunci când vezica este plină. Îşi varsă urina în uretră, care o evacuează în exterior.
Datorită contracţiilor sfincterului, alcătuit din inele musculare şi care o înconjoara la ieşire,
uretra poate controla fluxul urinar.