Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi

constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea învingerii anumitor

greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient stabilite. Voinţa este numită de către
psihologi „reglajul reglajelor”. Ea reglează raţiunea, activitatea cognitivă şi practică a omului, precum şi
sentimentele. La om mecanismele interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două
niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar. Nivelul involuntar se
caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării - alegerii şi a
deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunilor de răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv
(efectul adaptiv final). Exemplul tipic al reglării involuntare îl constituie actele reflexive, ce stau la baza
homeostazei fiziologice a organismului, reflexele de orientare-explorare-ţintire în cadrul activităţii
perceptive, reflexele de apărare. De nivelul involuntar se apropie actele comportamentale puternic
automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor, a căror derulare nu mai reclamă un
control conştient susţinut şi nici o concentrare specială. Nivelul voluntar se subordonează, din punct de
vedere structural, funcţiei reglatoare a conştiinţei (deci el implică obligatoriu atributul conştiinţei), iar
din punct de vedere instrumental, se conectează la subsistemul motivational, favorizând şi optimizând
finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi: intenţionalitatea (acţiunea este
intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de
un model mental), deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre
avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi), efortul (acţiunea implică un anumit grad de
mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului). „Obstacolul” devine
pilonul central, în lucrul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa
ca dimensiune psihică. Acesta nu are însă un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, relaţional,
desprinzându-se şi individualizîndu-se pe fondul interacţiunii subiectului - cu capacităţile şi
disponibilităţile lui - cu situaţiile, pe care trebuie să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de
motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii 124 (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare
uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe aceleaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în
funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei, cât şi de caracteristicile situaţiilor
obiective - grad de complexitate, nivel de dificultate, noutate etc. Voinţa este un fenomen subiectiv,
care nu are, în comparaţie cu alte fenomene psihice, anumite manifestări specifice externe sau indici
fiziologici, pe baza cărora s-ar putea de studiat şi apreciat. Afirmând aceasta, nu negăm posibilitatea
studierii ştiinţifice, în parte, experimentale a voinţei umane. Asemenea ti