Sunteți pe pagina 1din 30

ENTORSA

Este o afectiune produsa de un traumatism care forteaza glezna, miscarea realizata de


aceasta fiind peste limitele normale si determina leziuni la nivelul capsulei si ligamentelor ce
stabilizeaza glezna, rezultand tumefactie, durere si hiperemie.

Entorsele se clasifica pe trei grade, depinzand de intensitatea fortei care determina


traumatismul. Astfel avem:

 Entorsa de gradul I: Intinderea ligamentului, dar fara ruperea fibrelor;

 Entorsa de gradul II: Ruperea partiala a ligamentului. In functie de ligamentul


traumatizat, se observa o laxitate mai mare spre interior sau spre exterior;

 Entorsa de gradul III: Ruperea completa a ligamentului. La examinarea gleznei se


observa o instabilitate severa a articulatiei.

SIMPTOMELE UNEI ENTORSE DE GLEZNA :

Principalele simtome sunt durerea si tumefactia. Durerea se resimte in zona in care s-a
produs entorsa si de cele mai multe ori glezna incepe sa se umfle imediat si poate sa apara
echimoza. Palparea zonei respective poate determina sensibiltate. Programul de recuperare al
entorsei de glezna include : Perioada de vindecare dureaza intre 4 si 6 saptamani. Initial se va
proteja articulatia, iar ulterior se va urma un program de kinetoterapie care sa restabileasca
mobilitatea si stabilitatea normal a gleznei.

Obiectivele recuperarii in Entorsa de glezna sunt :

 Ameliorarea durerii si a inflamatiei;

 Cresterea progresiva a stabilitatii articulare;

 Prevenirea pozitiilor vicioase;

 Cresterea mobilitatii articulare;

 Tonifierea musculaturii de sustinere si cresterea rezistentei musculare.

Indiferent de gradul entorsei, se folosesc principiile din metoda RICE (rest, ice,


compression, elevation)

 REST (repaus) - glezna trebuie sa fie tinuta in repaus fara sprijin pe aceasta;

 ICE (gheata) - gheata trebuie aplicata imediat pentru a se reduce tumefactia. Gheata
nu trebuie sa ia contact direct cu pielea, ci trebuie utilizat un prosop intre piele si
gheata. Se mentine 20-30 de minute si se utilizeaza de 3-4 ori pe zi;

 Compression (compresie) - la nivelul gleznei se pune o fasa elastic care sa realizeze


compresie reducand astfel edemul si durerea si conferind stabilitate la nivelul gleznei.
 Elevation (glezna trebuie posturata in pozitie procliva deasupra nivelului inimii pentru
a facilita circulatia venoasa.

Entorsa de gradul I

 faza acuta dureaza 2-3 zile - repaus articular, gheata, electroterapie antialgica si
intiinflamatorie locala (TENS, TRABERT);

 dupa faza acuta se incep mobilizarile active ale gleznei, exercitii active contra unei
rezistente manuale, reluarea sprijinului bipodal, apoi unipodal.

Entorsa de gradul II si III

 se folosesc principiile din metoda RICE; doar ca timpul de vindecare este mai lung,
medicul ortoped poate utiliza gipsul sau orteza pentru imobilizarea gleznei.

Fara gips - pe masura ce scad durerea si inflamatia se incep mobilizarile active si se continua
cu programul de kinetoterapie - progresiv.

Daca se utilizeaza gips (3 saptamani)

 dupa renuntarea la imobilizare se incepe programul kinetoterapeutic care trebuie sa


elimine durerea si edemul si sa asigure o buna stabilitate si o mobilitate functionala a
gleznei.

 dupa ce edemul si durerea se remit se pot incepe mobilizarile:

 mobilizari pasive manual cu conservarea amplitudinii maxime;

 mobilizarea activa simpla (flexie si extensie a piciorului);

 mobilizarea activa contra unei rezistente pusa de kinetoterapeut atat pe flexori cat si
pe extensori.

 masaj transversal profund;

 posture globale care faciliteaza flexia dorsala (stat pe vine) sau flexia plantara (cu
sezutul pe calcaie);

 tonifierea musculaturii stabilizatoare se adreseaza muschilor: peronier lateral, tibial


posterior, flexorul comun al degetelor, flexorul propriu al halucelui;

 se va tonifia in paralel si extensorul comun al degetelor care stabilizeaza glezna extern


(impreuna cu peronierii laterali);

 rezistenta opusa este de preferat sa fie manuala, dar se pot folosi si benzi cu diferite
rezistente sau scripeti cu greutati;
 pe langa recuperarea stabilitatii, trebuie recuperata si proprioceptia prin stimularea
receptorilor in situatii din ce in ce mai dificile; utilizarea unei suprafete instabile
(placa de echilibru ce solicita contractii rapide si eficiente)

EXERCITII

 Decubit dorsal: kinetoterapeutul opune rezistante in 1/3 distala a coapsei si pe fata


dorsala a piciorului, pacientul executa o tripla flexie incercand sa invinga rezistenta.

 Din asezat: genunchii extinsi , piciorul la marginea patului si executa initial singur, iar
mai apoi cu rezistanta din partea kinetoterapeutului.

 Cu fata la spalier, pacientul executa ridicari pe varfuri

 Cu piciorul in afara patului, genunchiul extins, pacientul prinde planta piciorului cu o


banda elastica iar cu mainile tine banda in tensiune si piciorul executa flexia plantara

FRACTURA GLEZNEI

O glezna rupta este cunoscuta si sub denumirea de fractura de glezna. Acest lucru
inseamna ca unul sau mai multe dintre oasele care formeaza glezna sunt rupte.

Fractura de glezna poate merge de la simpla rupere a unui singur os, pana la fracturi
multiple, care disloca glezna si pentru care este necesar ca pacientul sa evite sa se sprijine pe
piciorul afectat un timp mai indelungat. Cu alte cuvinte, cu cat sunt fracturate mai multe oase,
cu atat glezna devine mai instabila. Este posibil ca fracturile de glezna sa fie asociate cu
leziuni ale ligamentelor, acestea fiind cele care mentin oasele gleznei si articulatia in pozitia
corecta.

Fracturile de glezna afecteaza persoane de toate varstele. In ultimii 30 – 40 de ani,


medicii au constatat o crestere a numarului si gravitatii fracturilor de glezna.

Anatomie

Urmatoarele trei oase intra in componenta articulatiei gleznei:

 Tibia;
 Fibula sau peroneul – osul mai subtire al gambei;
 Talusul – un os mic pozitionat intre osul calcaiului (calcaneu) si oasele gambei (tibie
si peroneu).

Anatomie fractura de glezna


Tibia si peroneul contribuie fiecare la formarea articulatiei gleznei astfel:

 Maleola mediala – proeminenta interna a tibiei;


 Maleola posterioara – portiunea posterioara a tibiei;
 Maleola laterala – extremitatea inferioara a fibulei (proeminenta laterala a gleznei).

Clasificarea fracturilor de glezna se face in functie de zona de os care este fracturata. De


exemplu, o fractura la extremitatea inferioara a fibulei (peroneu) se numeste fractura de
maleola laterala, iar daca fractura afecteaza atat tibia cat si fibula, atunci vorbim despre
fractura bimaleolara.

Doua articulatii sunt implicate in fracturile de glezna:

 Articulatia gleznei – in care se reunesc tibia, fibula si talusul;


 Sindesmoza tibio-peroniera – articulatia dintre tibie si fibula, solidarizata de
ligamente

Mai multe ligamente contribuie la mentinerea stabilitatii gleznei.

Cauzele fracturilor de glezna:

 Rasucirea sau rotirea gleznei;


 Sucirea gleznei;
 Impiedicarea sau caderea;
 Traumatismul cauzat de un accident rutier.

Simptome

Deoarece o entorsa severa de glezna se poate manifesta simptomatic la fel ca o fractura de


glezna, fiecare leziune a acesteia trebuie examinata de un medic specialist ortoped.

Simptomele care indica o fractura de glezna sunt:

 Durerea imediata si de intensitate mare;


 Inflamarea (umflarea gleznei);
 Roseata in jurul gleznei;
 Sensibilitatea la palpare;
 Imposibilitatea sprijinului pe piciorul afectat;
 Deformarea regiunii, daca articulatia gleznei este luxata (dislocata).

Examinarea medicului ortoped

Teste imagistice

In cazul in care se suspecteaza existenta unei fracturi a gleznei, doctorul ortoped poate
solicita teste suplimentare pentru a obtine mai multe informatii despre leziunea respectiva.
 Radiografii. Radiografiile reprezinta tehnica de diagnosticare imagistica cea mai
cunoscuta si utilizata. Radiografiile detecteaza fractura si gradul de deplasare a
fragmentelor osoase. Ele pot oferi de asemenea informatii despre tipul fracturii – daca
este simpla sau exista mai multe fragmente osoase. E posibil sa vi se recomande si
efectuarea unor radiografii suplimentare de gamba si picior pentru a exclude alte
leziuni posibile.
 Testul de stres. In functie de tipul de fractura a gleznei, medicul poate aplica presiune
pe glezna si efectua o radiografie speciala denumita radiografie de stres. Aceasta
radiografie speciala ajuta doctorul ortoped sa inteleaga mai bine fractura si leziunile
ligamentare de la nivelul gleznei.
 Tomografie computerizata (CT). Rareori necesara in cazul acestor fracturi. Acest tip
de investigatie poate oferi o imagine radiologica in sectiune a gleznei si este uneori
solicitata pentru a evalua mai in detaliu leziunea produsa.
 Scanarea prin rezonanta magnetica nucleara (RMN). Acest test ofera o imagine de
mare rezolutie a oaselor dar mai ales a tesuturilor moi precum ligamentele. Pentru
anumite tipuri de fracturi ale gleznei, testul RMN poate fi cerut pentru evaluarea
ligamentelor gleznei.

Tratament: fractura de maleola laterala


Fractura maleolei laterale este o fractura a fibulei. Exista mai multe niveluri la care
poate fi fracturata fibula si in functie de acest nivel se va stabili si tratamentul.

Tratament nechirurgical
Interventia chirurgicala nu este o optiune daca glezna este stabila, adica in cazul in
care osul rupt nu este deplasat iar ligamentele sunt intacte. Tipul de tratament necesar poate
varia si in functie de locul in care osul este fracturat.

Tratamentul conservator consta in imobilizarea gleznei cu un aparat gipsat circular


sau o orteza pe parcursul vindecarii fracturii. Pacientul va trebui sa se prezinte in mod regulat
la doctorul ortoped pentru repetarea radiografiilor gleznei, pentru ca acesta sa se asigure ca
fragmentele de fractura nu s-au deplasat in timpul procesului de vindecare.

Tratament chirurgical
Daca fractura este deplasata sau glezna este instabila, fractura are indicatie de
tratament chirurgical. Astfel, fragmentele osoase sunt mai intai repozitionate (reduse) pentru
o alinierea normala. Ele sunt apoi fixate prin suruburi si placi metalice atasate pe suprafata
exterioara a osului. In unele cazuri, se va utiliza un surub sau o tija (brosa) introdusa in
interiorul osului pentru a fixa fragmentele osoase pe parcursul vindecarii.

Tratament: fractura de maleola mediala


Fractura de maleola mediala reprezinta o fractura a tibiei, la nivelul proeminentei sale
inferioare. Fracturile maleolare mediale sunt asociate adesea cu fractura peroneului (maleolei
laterale), fractura maleolei posterioare (posteriorul tibiei) sau cu leziunea ligamentelor
gleznei.

Tratament nechirurgical
Daca fractura nu este deplasata, ea poate fi tratata fara interventie chirurgicala. In
acest sens, se recomanda efectuarea unei radiografii de stres pentru a vedea daca fractura si
glezna sunt stabile.

Fractura poate fi tratata cu ajutorul imobilizarii gipsate sau printr-o orteza de glezna.
De regula, pacientul trebuie sa evite calcatul pe piciorul afectat timp de aproximativ 6
saptamani.

Pacientul trebuie de asemenea sa se prezinte in mod regulat la doctor pentru repetarea


radiografiilor si pentru a se asigura ca fractura nu se deplaseaza.

Tratament chirurgical
Daca fractura este deplasata sau glezna este instabila, se recomanda interventia
chirurgicala. In unele cazuri, operatia este o optiune chiar daca fractura nu este deplasata,
pentru a reduce riscul ca aceasta sa nu se vindece (pseudartroza) si pentru a permite
pacientului sa inceapa mai devreme sa-si miste glezna.

In functie de fractura, fragmentele osoase pot fi fixate cu ajutorul suruburilor, a unei


placi cu suruburi sau a altor tehnici de fixare (brose).

Tratament: fractura de maleola posterioara


O fractura de maleola posterioara reprezinta fractura portiunii posterioare a tibiei la
nivelul articulatiei gleznei.

Fracturile de maleola posterioara sunt de regula insotite si de fractura maleolei laterale


(a fibulei), iar acest lucru se intampla deoarece cele doua maleole sunt conectate prin
ligamente. Este posibila deasemenea si asocierea cu o fractura a maleolei mediale.

In functie de cat de mare este fragmentul osos fracturat, posteriorul gleznei poate fi
instabil. Anumite studii au aratat ca daca fragmentul reprezinta mai mult de 25% din
articulatia gleznei, glezna devine instabila, caz in care se recomanda interventia chirurgicala.

Diagnosticarea corespunzatoare si tratamentul adecvat al fracturii de maleola


posterioara sunt extrem de importante pentru evitarea riscurilor de aparitie a artrozei. Partea
posterioara a tibiei unde are loc fracturarea osului este acoperita cu un cartilaj. Cartilajul
reprezinta suprafata neteda care acopera o articulatie. Daca fragmentul osos reprezinta mai
mult de 25% din glezna si este dislocat mai mult de cativa milimetri, suprafata cartilaginoasa
nu se va vindeca in mod corespunzator si nu va mai fi neteda. Aceasta suprafata inegala
conduce de regula la o presiune crescuta si inegala asupra suprafetei articulatiei, care
cauzeaza deteriorarea cartilajului si aparitia artrozei.

Tratament nechirurgical
Daca fractura nu este deplasata si glezna este stabila, tratamentul se poate face
nechirurgical. Acesta consta in aplicarea unui aparat ghipsat sau a unei orteze de glezna. De
regula pacientii sun sfatuiti sa nu se sprijine pe glezna afectata timp de 6 saptamani.
Tratament chirurgical
Daca fractura este deplasata chiar si cativa milimetri sau glezna este instabila, se
recomanda interventia chirurgicala.

Sunt disponibile mai multe optiuni chirurgicale pentru tratarea fracturilor de maleola
posterioara. Una dintre aceste optiuni implica fixarea cu ajutorul unor suruburi din partea
anterioara a gleznei inspre partea posterioara sau vice-versa. O alta optiune presupune
aplicarea unei placi si a unor suruburi de-a lungul posteriorului tibiei.

Tratament: fractura bimaleolara si fractura echivalenta de bimaleolara


“Bi” inseamna doi. “Bimaleolara” inseamna ca doua din cele trei maleole ale gleznei
sunt fracturate.

In majoritatea cazurilor de fractura bimaleolara, maleola laterala si cea mediala sunt


fracturate si glezna devine instabila.

O fractura “echivalenta bimaleolara” inseamna ca, in afara de fracturarea maleolei


laterale, ligamentele de pe interiorul (zona mediala a) gleznei sunt rupte si ele. De regula,
acest lucru inseamna ca fracturarea fibulei acompaniaza leziunea ligamentelor mediale,
conducand la instabilitatea gleznei. Pentru diagnosticarea fracturii echivalenta de bimaleolara
medicul ortoped va poate indica o radiografie de stress a gleznei.

Fracturile bimaleolare sau fracturile bimaleolare echivalente sunt fracturi instabile si


pot fi asociate unei luxati de glezna.

Tratament nechirurgical
Aceste leziuni sunt considerate instabile si se recomanda de regula interventia
chirurgicala.

Tratamentul nechirurgical poate fi luat in considerare in cazul pacientilor cu afectiuni


severe, pentru care riscul operatiei este prea mare sau daca acestia sunt imobilizati la pat si nu
se deplaseaza.

Tratamentul imediat include de regula imobilizarea cu atele a gleznei pana cand se


retrage edemul, dupa care se aplica un aparat gipsat. Ghipsul poate fi schimbat frecvent pe
masura ce inflamatia gleznei se reduce.

Este obligatorie vizita regulata la medic si repetarea radiografiilor pentru a vedea daca
glezna ramane stabila.

In majoritatea cazurilor plasarea greutatii pe piciorul afectat este interzisa timp de 6


saptamani.

Tratament chirurgical
Tratamentul chirugical este adesea recomandat deoarece aceste fracturi fac glezna sa
fie instabila.
Fracturile maleolei laterale si mediale sunt tratate cu acelasi tip de technici
chirurgicale ca cele descrise mai sus pentru fiecare tip de fractura.

LIGAMENTUL INCRUCISAT ANTERIOR SAU


LIA
Nu stim ce este ligamentul incrucisat anterior pana cand nu ne confruntam cu o
astfel de situatie. De cele mai multe ori cei care practica sport, intens, de
performanta sunt cei care se confrunta cu astfel de probleme. Cauzele acesteia
se refera adesea la intindere fortata a genunchiului si miscari bruste.

Jucatori, amatori sau profesionisti, de ski, fotbal, tenis sau baschet, precum si
cei care practica luptele de contact sunt cei mai predispusi la astfel de
accidentari.

SIMPTOME
Pacientii descriu senzatia de genunchi care se deplaseaza. Ruptura de
ligament este adesea insotita de un sunet notabil. Ulterior apare si durerea,
inflamatia puternica in primele 24 de ore. Desi aceste simptome trec, se resimte
genunchiul instabil, ceea ce nu permite miscari ca inainte. Disconfort poate sa
apara si in timpul mersului, nu doar cand este depus efort fizic.

Se va impune consult de specialitate, examinare fizica si anamneza,


radiografie, chiar si RMN.

ESTE OPERATIA O URGENTA?


Concret, in cazul ligamentului incrucisat anterior  sau pe scurt spus LIA, unul
din cele 4 ligamente de la genunchi se rupe complet sau partial. Rolul
ligamentului este de a stabiliza articulatia. Tratamentul este diferit in functie de
gravitatea cazului. Asadar nu se exclude operatia, insa aceasta nu este
considerata urgenta medicala.

In cadrul clinicii noastre pacientii au parte de tratament eficient. Doctorul Tarek


Nazer opereaza pacientii cu ligament incrucisat anterior, cu rol de a reconstrui
ligamentul. Specializat in chirurgia artroscopica minim invaziva,  Dr.
Tarek  efectueaza ligamentoplastii. Rezultatul este de a obtine un genunchi stabil,
perfect functional ca si inainte de accidentare. Asadar sportivii isi pot relua
activitatea ulterior.

Operatia va implica incizii mici, asadar recuperarea va fi intr-un timp mai scurt,
cicatricile vor fi mici si ele, spitalizare de scurta durata si dureri minime.

Operatia este recomandarea medicului, in functie de anumiti parametri:

 Rezultatele recuperarii fizice.


 Varsta pacientului si istoricul sau medical.
 Cat de instabil este genunchiul.
   Alte afectiuni existente, cum ar fi artroza.

INDICATII POST OPERATORII IN CAZUL PACIENTILOR CU


LIA
Recuperarea totala are loc in timp, in decurs de aproximativ 3-6 luni. In functie
de evolutie, reluarea activitatii sportive poate incepe dupa 5 luni de la operatie.

Post operator pacientul poate totusi sa mearga. In primele zile de dupa


operatie acesta va putea misca genunchiul incat sa ajunga la 90 de grade. De
asemenea, va fi necesara si kinetoterapia.

Pacientul revine la munca sa in functie de activitatea pe care o desfasoara - in


maximum 2 saptamani daca are o viata sedentara, munca la birou, dupa 4 pana la
6 saptamani daca are munca pe teren si in medie dupa 2-4 luni pentru cei care
ridica greutati, au activitate fizica intensa.

TRATAMENT CONSERVATOR - KINETOTERAPIE SI


FIZIOTERAPIE
In mod special pentru pacientii cu varsta inaintata, poate chiar si celor cu o
viata sedentara, daca celelalte structuri ale genunchiului sunt intacte, tratamentul
chirurgical ar putea fi inlocuit de fizioterapie si/sau kinetoterapie. Poate fi
necesara:

 Purtarea unei orteze.


 Kinetoterapie pentru tonifierea musculaturii.
 Fizioterapie, asa cum va recomanda medicul curant, intrucat sunt mai multe
tipologii - cu ultrasunete, electroterapia, magnetoterapia etc.
Asadar, operatia ligamentului intrucisat anterior nu este de speriat, nu este
foarte grava, insa nici nu trebuie ignorata. Programati un consult de specialitate,
accesand si pagina noastra clinicamasaya.ro  pentru detalii. 
Impingementul subacromial
Impingementul subacrominal este una dintre cele mai frecente cauze de durere de umăr
la adulți. Apare în urma presiunii exercitate de acromion (o porțiune a scapulei) asupra
coafei rotatorii, atunci când brațul este ridicat.

 Factori de risc
 Simptome impingement subacromial
 Tratament conservator impingement subacromial
 Tratament chirurgical impingement subacromial
Coafa rotatorie grupează tendoanele a patru mușchi: supraspinos, infraspinos, subscapular și
rotund mic. Acești mușchi acoperă capul humerusului și lucrează împreună la ridicarea și
rotirea brațului din umăr.
Acromionul, marginea din față a scapulei, este poziționat deasupra și în fața capului humeral.
Atunci când nu este suficient spațiu între acromion și coafa rotatorie, pe masură ce brațul este
ridicat, acromionul freacă sau apasă pe suprafața coafei rotatorii (figura 3). Acest lucru
cauzează durere și limitează mișcarea. Frecarea pe care acromionul o realizează asupra coafei
poartă numele de impingement subacromial.

Durerea poate fi data de inflamația bursei care acoperă coafa (bursita) sau de tendinita
propriu-zisă a coafei. În anumite circumstanțe, o ruptură parțială a coafei poate fi cauza
durerii de impingement.

Factori de risc
Impingementul subacromial este fecvent atât la sportivii tineri, cât și la persoanele aflate la
vârsta a doua. Sportivii tineri care își folosesc brațele deasupra capului sunt în mod particular
mai expuși. Cei care execută activități deasupra capului sau ridicări repetate de braț, precum
constructorii sau jucătorii de tenis sunt de asemenea susceptibili. Durerea poate apărea de
asemenea în urma unui traumatism minor sau în mod spontan, fără cauză aparentă.

Simptome impingement subacromial


Simptomele de început pot fi moderate. De obicei, pacienții nu apelează la medic ortoped în
stadiile timpurii.

 Durerea ușoara este prezentă atât în timpul activităților fizice cât și în repaus
 Durerea radiază din regiunea anterioară a umărului în regiunea laterală a brațului
 Durerea apare brusc în timpul mișcărilor ce implică ridicarea brațelor
 Sportivii care își folosesc brațele deasupra capului pot simți durere când aruncă sau
servesc o minge de tenis
Impingementul subacromial produce de obicei inflamație locală și sensibilitate la nivelul
regiunii anterioare a umărului. Durerea poate apărea și atunci când brațul este coborât dintr-o
poziție ridicată și poate fi însoțită de limitarea mișcării când brațul este ridicat.

Pe măsură ce afecțiunea se agravează, durerea începe să apara noaptea. Forța și gradul de


mișcare scad, iar activități de altfel banale, precum încheierea fermoarului sau a nasturilor pot
deveni dificile. În cazurile avansate, limitarea mișcării poate progresa catre “umăr înghețat”.
În bursita acută, umărul poate fi sever inflamat. Toate mișcările pot fi limitate și dureroase.
Tratament conservator
Un medic ortoped bun va controla durerea și inflamația.

 Repausul și medicația anti-inflamatoare – reprezintă tratamentul inițial


 Injecțiile cu cortizon – pot fi recomandate atunci când durerea persistă, chiar după
folosirea altor medicamente anti-inflamatoare; cortizonul este un steroid puternic ce poate fi
foarte eficient în diminuarea temporara a inflamației și durerii.
 Fizioterapia – se efectuează în prezenta unui fizioterapeut; la început este concentrată
pe diminuarea durerii și inflamației; tratamentele pot include utilizarea de căldura sau gheață,
precum și folosirea ultrasunetelor; îmbunatățirea coordonării și a forței mușchilor scapulari
permite mișcarea humerusului în glena, fără lezarea tendoanelor sau a bursei subacromiale;
durata sesiunilor de fizioterapie recomandate de un medic ortoped poate ajunge la 4-6 săpt.
pentru redobândirea mobilității.

Tratament chirurgical
Dacă problemele persistă dupa aplicarea tratamentului conservator, un medic ortoped vă
poate recomanda tratamentul chirurgical.

Decompresia subacromială
Scopul operației este lărgirea spațiului dintre acromion și tendoanele coafei rotatorii.
Diminuarea presiunii de la nivelul țesuturilor subacromiale poartă numele de decompresie
subacromială. Chirurgul trebuie sa îndepărteze osteofitele subacromiale care lezeazp
tendoanele coafei rotatorii și bursa. De obicei, medicul chirurg ortoped îndepartează de
asemenea o mică porțiune din acromion, pentru a lărgi și mai mult spațiul. La pacienții cu
înclinație acromială se îndepartează mai mult os. Modelarea acromionului este denumită
acromioplastie.

Artroplastia de rezecție
Impingementul poate să nu fie singura problema în cazul unui umăr îmbătrânit și uzat. Foarte
frecvent se asociază cu degenerarea articulației acromio-claviculare (AC). Daca apare și
artroza articulației AC, în timpul operației pentru impingement se extirpă și o mică porțiune
din claviculă. Aceasta procedură poarta numele de artroplastie de rezecție și este cea mai
comună procedură pentru artroza articulației AC. Rezecția implică o porțiune foarte mică din
capul claviculei (mai putin de 1 cm), păstrând ligamentele de susținere intacte. Când zona se
vindecă, articulația este înlocuita cu țesut fibros. Articulația AC nu are mobilitate mare, dar
trebuie să fie flexibilă. Țesutul fibros este flexibil, și elimină în același timp frecarea între
capetele osoase.


Procedura poate fi executată în două moduri:

1. Procedură artroscopică >> Acromioplastia este efectuată cel mai frecvent folosind


artroscopul. Artroscopul este o cameră TV specială care poate fi inserată în articulația
umărului printr-o incizie mică în piele și care permite chirurgului ortoped să lucreze în
articulație minim invaziv. Rezultatul este o traumă chirurgicală mai mică, spitalizare de o zi,
vindecare și recuperare mai rapidă. Urmăriți mai jos un video cu o intervenție chirurgicală
realizată de medicul ortoped Ion Bogdan Codorean:
2. Operația deschisă. In alte cazuri este efectuată o incizie de aprox. 8-10 cm prin care se
îndepartează țesutul osos excesiv (osteofite și o mică porțiune din acromion). Acromionul
este apoi netezit pentru a elimina riscul unor leziuni ulterioare. Dacă este necesar, medicul
chirurg ortoped poate efectua și o artroplastie de rezecție la nivelul articulației AC.
Este indicat ca de îndată ce durerea apare să cereți sfatul unui medic ortoped bun și să vă
programați la un consult într-un cabinet de ortopedie

Notiuni de anatomie. Extremitatea superioara a humerusului are forma a 2/3 dintr-o sfera, si
se articuleaza cu cavitatea glenoida a omoplatului.Prezinta un cap humeral,un col(gat), 2
proeminente(tubercul mare si mic) si un sant intertubercular.
La baza capului humeral este santul anatomic (prin care trec arterele circumflexe humerale) si
un sant (col) chirurgical a carui denumire se datoreaza frecventei crescute a fracturilr la acest
nivel.

Fractura de humerus proximal este a doua cea mai frecventa fractura a extremitatii
superioare, si a treia cea mai comuna fractura la pacientii peste 65 de ani, dupa sold si
fractura distala de radius. In trecut, tratamentul chirurgical se impunea in 20% din cazuri. In
prezenta, indicatiile chirurgicale sunt din ce in ce mai numeroase.
-80% dintre aceste fracturi sunt fara deplasare (tratate ortopedic). 20% sunt cu deplasare,
aceasta insemnand peste 1cm din pozitia anatomica, sau peste 45 grade, angulatie.
Clasificare. Fracturile humerusului proximal cu deplasare pot
fi cu 2, 3 sau 4 fragmente. Aceste fracturi includ: capul humerusului, colul anatomic si
chirurgical, tuberozitatea mica si  pe cea mare.
Fracturile complexe pot implica intreg humerusul proximal si sunt adesea asociate cu
subluxatii sau dizlocatii ale ligamentelor glenohumerale.
Humerusul proximal este hranit cu sange de catre artera circumflexa anterioara (arcuata), cu
contributie din posterioara circumflexa,astfel ca in timpul produecrii acestei fracturi se rup si
vasele de sange si se intrerupe aportul sangvin la nivelul humerusului proximal.In timp apare
necroza avasculara a capului humeral.Practic multe fracturi pot cauza ischemia capului
humeral.
Mecanism de producere. Multe fracturi rezulta prin caderea pe bratul respectiv (mai ales la
varstnici, pe os osteoporotic).
Simptome: umar dureros, sensibilitate locala, hematom (vanataie piept, brat) semnificativ.
Pacientul rezista la miscarile umarului, la examinare, pana la aparitia durerii. Este foarte
importanta examinarea nervului axilar si a plexului brahial.
Investigatii: 2 incidente radiografice, antero-posterior si axial. In cazuri complexe este
necesar si un computer tomograf.

   
 
Tratament:

– majoritatea fracturilor de humerus proximal fara deplasare pot fi


tratate ortopedic(bandaj Dessault 2-4 saptamani in functie de varsta pacientului,daca fractura
a survenit sau nu pe mana dominanta), dand rezultate foarte bune. Se recomanda mobilizarea
precoce si exercitii cat mai repede posibil.Recuperarea prin fizio-kinetoterapie dureaza
aproximativ 45-60zile din momentul in care se scoate imobilizarea.
Orice fractura de humerus proximal asociata cu dizlocare glenohumerala necesita o reduce
ortopedica in urgenta.
 Tratamentul chirurgical:
-Brose k(se folosesc pentru stabilizarea fragmentelor). Nu sunt foarte sigure, datorita ratei
crescute de infectie si nu garanteaza o stabilizare a reducerii.

    
-Reducerea deschisa si fixarea interna. Des folosita cu rezultate peste asteptari, mai ales la
tineri. Se folosesc placute cu suruburi (premulate anatomic, blocate), tije blocate.
   

 
-In fracturile in care suprafata articulara este distrusa sau avem necroza de cap humeral,
proteza de umar poate fi o alternativa (hemiartroplastie).

     
-Metoda de tratament aleasa este optiunea medicului curant, in functie de particularitatea
cazului (tipul fracturii, gradul de cominutie, varsta pacientului, gradul de osteoporoza…).
Unul dintre cei mai importanti parametrii in tratamentul acestei afectiuni, dupa aplicarea
tratamentului ortopedic sau chirurgical, este reprezentat de  recuperarea medicala. 
ecanisme de producere ale fracturii
1. Fracturile se pot produce la nivelul oaselor sănătoase, ca urmare unui traumatism
important.

2. Fracturile oaselor bolnave constituie un alt mecanism de producere, prin scăderea


rezistenţei osului in diverse patologii, ca osteopozora, tumorile primare sau secundare.
3. Fracturile de oboseală, numite și de stres, sunt cauzate de mișcari repetitive, al căror efort
despus este unul submaximal. Acestea apar cel mai frecvent la sportivi sau la militari, de
exemplu, in cazul marșurilor prelungite, pot aparea fracturi la nivelul oaselor metatarsiene.
(1, 4)
Clasificare
Fracturile humerale pot fi :

 stabile sau instabile;

 deschise sau închise;

 deplasate sau nedeplasate.

O fractură humerală poate să se producă:

 la nivelul epifizei proximale;

 la nivelul diafizei;

 la nivelul epifizei distale.

Cea mai frecvent folosită clasificare pentru fracturile epifizei proximale este


clasificarea Neer, ce ține cont de numărul de fragmente fracturate, dar și de deplasarea
fracturii. Componentele extremității superioare ale humerusului ce pot fi fracturate sunt capul
humeral, tuberozitatea mică, tuberozitatea mare și metafiza. În ceea ce privește deplasarea, se
consideră că o fractură este deplasată daca angulația acesteia este mai mare de 45 de grade
sau dacă deplasarea propriu zisă este mai mare de un centimentru. Dacă aceste două criterii
nu sunt îndeplinite, se consideră a fi o fractură cu minimă deplasare.

Clasificarea Neer poate fi sintetizată astfel:

 Neer 1 – fractura este nedeplasată, reprezintă 70-80% din totalul fracturilor de
humerus;

 Neer 2 – fractura implică două fragmente, dintre care unul singur este deplasat,
reprezentând aproximativ 20% din totalul fracturilor de humerus; fragmentele
implicate în acest tip de fractură pot fi: colul chirurgical, cel mai frecvent,
tuberozitatea mare, colul anatomic, iar cel mai rar este implicată mica tuberozitate;
 Neer 3 – fractura implică trei fragmente, cu deplasarea a două dintre acestea, astfel:
cel mai frecvent diafiza humerală și marea tuberozitate sunt deplasate, fără implicarea
micii tuberozități, iar articulația umărului rămâne integră sau diafiza humerală și mica
tuberozitate sunt deplasate, fără implicarea marii tuberozități și cu articulația umărului
neafectată. Acest tip de fractură apare în aproximativ 5% din totalitatea fracturilor
humerusului.

 Neer 4 – fractura implică 4 fragmente, trei dintre ele fiind deplasate. Acest tip de
fractură apare în mai puțin de 1% din cazuri. (6)

Fracturile diafizei humerusului sunt clasificate după clasificarea A0, în funcție de


evaluarea radiografică, astfel:

Tipul A – fracturi cu traiect simplu

 A1 - traiect spiroid;

 A2 - traiect oblic;

 A3 - traiect transversal.

Tipul B – fracturi cu al treilea fragment

 B1 - spiroid;

 B2 - triunghiular;

 B3 - fracturat;

Tipul C - fracturi cu traiecte multiple

 C1 - complexe;

 C2 - bifocale;

 C3 - cominutive. (7)

În descrierea unei fracturi diafizare humerale, trebuie precizat, de asemenea, localizarea,


astfel:

 în treimea superioră (proximală);

 în treimea medie;

 în treimea inferioară (distală).

Un tip special de fractură a diafizei este fractura spiroidă Holstein-Lewis, localizată în


treimea distală, asociată cu neuropraxia nervului radial în 22% din cazuri. (10)
Fracturile epifizei distale pot fi clasificate astfel:

 tipul A – fractură extraarticulară, supracondiliană;

 tipul B – fractură parțial articulară, unicondiliană;

 tipul C – fractură articulară, bincondiliană, intercondiliană, reprezentând cel mai


frecvent subtip. (8)
 
Semne și simptome
Pacienții cu fractura humerusului acuză frecvent următoarele simptome:

 durere locală, exacerbată de mobilizare, ceea ce determină impotență funcțională;

 edem local;

 tumefiere locală;

 echimoze, iar în cazul unei fracturi humerale la nivelul epifizei proximale, la


examenul clinic se evidențiază echimoze atât la nivelul brațului și antebrațului, cat și
la nivelul pieptului;

 caracteristică „de umilinţă”, umărul căzut antero-inferior, braţul lipit de corp, cotul în
flexie şi antebraţul menţinut cu mâna sănătoasă;

 deformarea regiunii afectate, de exemplu în cazul fracturii epifizei proximale,


pacientul va prezenta umărul căzut antero-inferior, iar membrul superior care nu este
afectat va sprijini antebrațul membrului afectat. (8, 9, 10)

Diagnostic
Diagnosticul unei fracturi se bazează pe simptomatologia acuzată de pacient, pe examenul
fizic și pe investigații. Primele două etape îndrumă medicul spre un diagnostic ipotetic, însă
diagnosticul final este confirmat prin examenele radiologice. Examenul fizic al unei persoane
ce prezintă o fractură va evidenția la inspecție deformarea regiunii, tumefacție, echimoze,
netransmisibilitatea mișcărilor, iar la palpare se pot simți crepitații osoase. În plus, trebuie
indentificate precoce semnele unei necroze osoase, unei fracturi deschise și evaluarea nervilor
regiunii respective.

Examenul radiologic, în două incidențe, antero-posterioară și de profil, este extrem de


important pentru diagnosticarea corectă a unei fracturi, pentru a o clasifica și pentru a stabili
un plan de tratament adecvat. O computer tomografie ar putea fi indicată în cazul unei
fracturi intra-articulare cominutive, unei poziții incerte a capului humeral sau a marii
tuberozități. Pentru excluderea unui traumatism cu implicarea părților moi, este necesară
efectuarea unui RMN. (9, 11, 12)
Tratament
Tratamentul fracturii extremității superioare
Indicațiile pentru alegerea unui tratament ortopedic, nechirurgical sau a unui tratament
chirurgical sunt într-o continuă evoluție, astfel încât, dacă în trecut algoritmul planului de
tratament se baza în exclusivitate pe investigațiile imagistice și pe clasificarea Neer, în
prezent a devenit din ce în ce mai importantă concentrarea asupra caracteristicelor fiecărui
pacient în parte, ținându-se cont astfel de vârstă, de așteptările sale, de stilul său de viață. De
exemplu, pentru o persoana vârstnică scăderea mobilității unui membru poate să nu îi scadă
nivelul calității vieții, însă pentru un tânăr activ, stilul de viață ar fi afectat într-o masură mai
mare, ceea ce necesită optimizarea rezultatelor finale, dar și o comunicare adecvată medic-
pacient.

Astfel, tratamentul fracturii extremității proximale a humerului poate fi ortopedic


(nechirurgical) sau chirurgical. Tratamentul ortopedic este indicat în cazurile în care
fractura este nedeplasată sau cu deplasare minimă (deplasarea este sub 1 cm și angulația sub
45 de grade), și constă în imobilizarea membrului superior cu un bandaj toraco-brahial timp
de 14 zile, urmând după această perioadă mobilizarea treptată și fizioterapie, care poate
începe după 2, 3 săptămâni de la accidentare. Tratamentul nechirurgical este des folosit
deoarece majoritatea fracturilor sunt nedeplasate, interesând persoanele vârsnice, cu oase
afectate de osteoporoză, susceptibile la fracturare prin energie mică, determinată cel mai
adesea de căzături. Alte măsuri importante sunt reprezentate de controlul durerii, astfel încât
pacienții necesită antialgice, dar și de recuperarea ulterioară, cu respectarea indicațiilor de
fizioterapie. Acestea au un rol primordial în vindecarea completa a fracturii, cu cât mai puține
sechele.

Tratamentul chirurgical are drept scop restabilirea continuității osoase și constă în reducere


închisă urmată de fixare, care poate fi percutanată sau intraoperatorie, cu șuruburi, plăci, tije
intramedulare, în funcție de tipul fracturii, localizare, stadiul Neer, existența osteoporozei,
osteoartritei și nu în ultimul rând de fiecare pacient în parte, de vârstă, stil de viață, patologii
asociate. Pacienții care prezintă leziuni vasculare, ale nervilor sau o fractură deschisă necesită
intervenție chirurgicală imediată. De asemenea, dacă pacientul prezintă leziuni pre-existente
la nivelul membrului afectat, apărute în urma unui atac cerebral sau o leziune traumatică a
măduvei spinării, se renunță de cele mai multe ori la intervenția chirurgicală.

Reducerea ortopedică și fixarea percutanată prin broșaj este preferată pentru fracturile
deplasate de col chirurgical și de col anatomic, existând un risc scăzut de necroză avasculară
și o recuperare mai rapidă. Aceste tipuri de fracturi beneficiază, de asemenea, de posibilitatea
alegerii unui tratament chirurgical ce constă în reducere sângerândă, adică intraoperatorie,
urmată de fixarea cu o placă sau cu o tijă intramedulară. În ambele cazuri, atunci cand
fractura este de tip Neer III sau IV, mai ales la vârstnici, se recurge la artroplastie. În plus,
artroplastia este utilă în cazul fracturilor cominutive, când capul humeral nu mai poate fi
reconstruit sau când cavitatea glenoidă este afectată, atunci când există riscul osteonecrozei
capului femural ca umare a întreruperii aportului vascular sau în situațiile în care pacienții se
prezintă tardiv la medic. Artroplastia devine uneori ultima soluție în cazul unui tratament
chirurgical sau conservator care nu a dat rezultatele dorite. (12, 13)
Tratamentul fracturii diafizei humerusului
Tratamentul diafizei humerale constă în tratament fie otropedic, conservator, fie chirurgical.
Tratamentul ortopedic este indicat în fracturile fără deplasare, prin imobilizarea membrului
afectat timp de 6-8 săptămâni sau în fracturile deplasate, dar reductibile, prin reducere
închisă. Acest tip de tratament poate duce la pierderea în diferite procentaje (10% - 30%) a
mobilității prin limitarea rotației externe, flexiei sau abducției, însă se încearcă o reducere cât
mai anatomică pentru a minimiza posibilele complicații. Tratamentul chirurgical este indicat
în:

 fracturile deschise;

 leziunile neurovasculare;

 politrauma;

 fracturi ale oaselor patologice;

 leziunea țesuturilor moi împiedică tratamentul conservator.

Acest tratament constă în reducere deschisă, urmată de fixare prin plăci sau prin osteosinteză
centromedulară cu ajutorul tijelor sau broșelor. (10, 14)
Tratamentul fracturii extremității distale a humerusului
Similar celorlalte fracturi humerale, planul tratamentului se realizează prin analizarea tipului
de fractură, dar și factorilor individuali. Tratamentul nechirurgical este indicat în cazul
fracturilor nedeplasate, imobilizându-le cu o atelă gipsată. De multe ori nu se obține o
reducere anatomică, perfectă, însă moblitatea articulației cotului este redată pacientului dacă
acesta urmează exercițiile de fizioterapie recomandate, fiind un pas primordial pentru o bună
recuperare. Tratamentul chirurgical, al cărui scop este de a restabili continuitatea osoasă și
integritatea articulară, de a minimaliza riscul de artrită posttraumatică, constă în utilizarea
unei plăci, după etapa de fixare, în cazul fracturilor supracondiliene, utilizarea șuruburilor, în
cazul fracturilor unicondiliene, iar dacă fractura este supra-intercondiliană, sunt necesare
două plăci, una localizată extern, iar cealaltă posterior. (15)
Complicații
Fracturile proximale de humerus pot evolua cu următoarele complicații:

 necroza avasculară – apare atunci când vascularizația oasoasă este compromisă prin
lezarea arteriorelor ce asigură nutriția humerusului și există un risc crescut de apariție
dacă fractura este de tip Neer 4;

 lezarea structurilor nervoase, a nervilor axilar și suprascapular – poate duce la


instalarea parezelor sau paraliziilor;

 pseudartroză – eșuarea formării calusului în intervalul maxim admis de timp în care o


fractură de acest tip ar trebui să se vindece;

 calusul vicios – vindecarea fracturii cu persistența unei poziții nefiziologice,


anormale;

 lezarea coafei mușchilor rotatori;


 artrită posttraumatică;

 infecția osoasă (osteita) în cazul unei fracturi deschise.

Complicațiile fracturilor diafizei humerale și extremității distale humerale sunt:

 lezarea structurilor nervoase – nervul radial în cazul afectării diafizei și nervul ulnar
în fracturile extremității distale;

 pseudartroză;

 calus vicios;

 infecție osoasă. (16, 8, 9, 10)


 

Epicondilita laterala, cunoscuta si sub denumirea de “cotul tenismenului” este o afectiune


dureroasa a cotului cauzata de suprasolicitare. Practicarea tenisului sau altor sporturi cu
racheta poate contribui la aparitia acestei afectiuni, dar exista si alte sporturi care prezinta
riscuri in acest sens.

Epicondilita laterala este o inflamatie a tendoanelor ce deservesc musculatura extensoare a


mainii si care se afla in partea posterioara a antebratului. Este o leziune de suprasolicitare
(efectuarea in mod repetat a acelorasi miscari) si se manifesta prin durere si inflamarea
exteriorului cotului.

Exista multe optiuni de tratament pentru aceasta afectiune, in majoritatea cazurilor acesta
fiind condus de o echipa formata din medicul ortoped si fizio-kinetoterapeut.

Anatomie
Articulatia cotului cuprinde 3 oase: osul bratului (humerus) si cele doua oase ale
antebratului (radius si cubitus). Capatul inferior al humerusului prezinta niste proeminente
osoase denumite epicondili, iar proeminenta de pe exteriorul cotului (partea laterala) este
denumita epicondil lateral.

Epicondilita laterala sau tendinita cotului afecteaza tendoanele musculaturii posterioare a


antebratului. Muschii din partea posterioara a antebratului efectueaza intinderea
incheieturii mainii si degetelor, in timp ce tendoanele antebratului contribuie la atasarea
muschilor de os. Acestea se prind de epicondilul lateral. De regula, tendonul implicat in
epicondilita laterala este tendonul muschiului scurt externsor radial al carpului (SERC).

Cauze
Suprasolicitare
Studii recente arata ca epicondilita laterala se datoreaza in principal afectarii unui anumit
muschi al antebratului. Muschiul scurt extensor radial al carpului (SERC) contribuie la
stabilizarea incheieturii mainii atunci cand cotul este in extensie (pozitia indreptata). Aceasta
pozitie apare cu o frecventa mare in timpul practicarii tenisului. Daca SERC este afectat de
suprasolicitare, vor aparea rupturi miscroscopice la nivelul tendonului, in locul in care acesta
se ataseaza de epicondilul lateral. Acest lucru genereaza inflamare si durere.

Activitatile efectuate
Nu numai atletii se pot confrunta cu acest tip de afectiune. Multe persoane care sufera de
epicondilita laterala sunt de fapt persoane care efectueaza o munca sau participa la
activitati recreationale ce presupun utilizarea repetitiva a muschilor antebratului.

Pictorii, instalatorii si tamplarii sunt predispusi sa dezvolte aceasta afectiune. Studiile au


aratat ca si mecanicii auto, bucatarii sau macelarii sufera de tendinita cotului mai des decat
restul populatiei. In cazul acestor profesii, miscarea repetata si ridicarea greutatilor sunt
cele care conduc la aparitia afectiunii.

Varsta
Majoritatea pacientilor cu epicondilita laterala au varste cuprinse intre 30 si 50 de ani, desi
orice persoana se poate confrunta cu aceasta afectiune daca este expusa factorilor de risc.
In sporturile cu racheta precum tenisul, tehnica necorespunzatoare de efectuare a loviturii
si echipamentul neadecvat constituie factori de risc.

Cauze necunoscute
Epicondilita laterala poate aparea si in absenta unei solicitari repetitive cunoscute, caz in
care este denumita „idiopatica” sau avand cauze necunoscute.

Simptome
Simptomele epicondilitei laterale se dezvolta treptat. In majoritatea cazurilor, durerea este
la inceput suportabila si se accentueaza incet-incet in cateva saptamani sau luni. Debutul
simptomelor nu poate fi asociat cu o anumita lovitura la nivelul cotului.

Semnele si simptomele generale prin care se manifesta epicondilita laterala includ:

 Durerea sau senzatia de arsura in exteriorul cotului

 Imposibilitatea de a strange pumnul

Simptomele se agraveaza adesea la efectuarea unor miscari precum tinerea unei rachete,
rasucirea unei surubelnite, sau salutul prin strangerea mainilor. Membrul dominant este de
regula cel mai afectat.

Examinare medicului
Pentru a pune diagnosticul corect, medicul va lua in considerare mai multi factori, printre
care modul de aparitie al simptomelor, factorii de risc ocupationali si participarea la
activitati sportive recreationale.

Medicul ortoped va va explica activitatile care genereaza simptomele si unde anume apar
acestea la nivelul antebratului. Asigurati-va ca informati doctorul daca ati suferit vreo
leziune la nivelul cotului, si comunicati-i orice informatii cu privire la istoricul medical de
artrita reumatoida sau diferite afectiuni nervoase.

In timpul examinarii, medicul va folosi mai multe teste pentru a stabili diagnosticul. Unul
dintre acestea consta in intinderea fortata a incheieturii mainii si degetelor cu cotul in
extensie. Daca testul este pozitiv, apare o durere pe traiectul tendoanelor si muschilor
extensori ai mainii.

Teste paraclinice
Radiografia
Radiografia contribuie la eliminarea suspiciunii de artrita a cotului.

Imagistica cu Rezonanta Magnetica Nucleara (RMN)


In cazul in care medicul considera ca simptomele sunt specifice unei afectiuni cervicale, el
poate solicita un examen RMN.

Electromiografia (EMG)
Doctorul ortoped poate solicita o electromiografie pentru a elimina suspiciunea unei
compresii a nervilor. Multi nervi sunt amplasati de-a lungul cotului, astfel ca simptomele de
compresie nervoasa sunt adesea similare celor din epicondilita laterala o cotului.

Tratament
Tratament nechirurgical
Pentru aproximativ 80-95% dintre pacienti, tratamentul nechirurgical este eficient.

Repausul. Primul pas spre recuperare este asigurarea repausului bratului. Acest lucru
inseamna ca va trebui sa incetati orice activitate sportiva sau activitatile grele timp de mai
multe saptamani.
Administrarea antiinflamatoarelor nesteroidiene. Medicamente precum ketonal sau
ibuprofen pot reduce durerea si inflamatia.
Verificarea echipamentului sportiv. In cazul in care practicati un sport cu racheta, medicul va
poate recomanda si verificarea echipamentului pentru a vedea daca este cel adecvat. Un
racordaj mai slab poate solicita mai putin musculatura antebratului. Daca folositi o racheta
supradimensionata trecerea la una mai mica poate preveni reaparitia simptomelor.
Fizio-kinetoterapie. Anumite exercitii fizice sunt benefice pentru intarirea musculaturii
antebratului. Medicul, va poate recomanda de asemena un tratament cu ultrasunete,
masajul cu gheata sau tehnici de stimulare musculara, pentru a grabi vindecarea muschilor.
Ortezele. Utilizarea ortezelor aplicate in 1/3 superioara a antebratului poate contribui la
ameliorarea simptomelor de tendinita a cotului, prin relaxarea muschilor si tendoanelor.
Injectii cu steroizi. Steroizii precum cortizonul reprezinta antiinflamatoare foarte eficiente, a
caror administrare prin injectare in muschiul sau tendonul lezat poate fi recomandata de
catre medicul ortoped pentru disparitia simptomelor.
Terapia cu unde de soc (shock wave therapy). Prin aceasta terapie se transmit unde sonore
catre cot. Aceste unde creaza „o microtrauma” ce faciliteaza procesul natural de vindecare al
organismului.
Tratament chirurgical
In cazul in care simptomele nu dispar dupa o perioada de 6 pana la 12 luni de administrare
a tratamentelor nechirurgicale, medicul ortoped va poate recomanda interventia
chirurgicala.

Majoritatea interventiilor in caz de epicondilita laterala presupun excizia tesutului muscular


lezat si reatasarea muschiului sanatos la os.

Procedura chirurgicala ce urmeaza a fi efectuata va depinde de mai multi factori, printre


care cauza leziunii, starea generala de sanatate si nevoile dumneavoastra personale. Cereti
medicului ortoped detalii despre toate optiunile si discutati despre rezultate si despre
riscurile asociate fiecarei proceduri.

Interventia deschisa. Presupune practicarea unei incizii la nivelul cotului. Chirurgia deschisa


se efectueaza de regula in ambulatoriu si rareori necesita spitalizarea peste noapte.
Chirurgia artroscopica. Interventia chirurgicala in caz de epicondilita laterala se poate face si
cu ajutorul unor instrumente si incizii mici. Ca si in cazul interventiei deschise, pacientul este
externat in aceeasi zi.
Riscuri chirurgicale. La fel ca in cazul oricarei interventii chirurgicale, exista unele riscuri
asociate operatiei de epicondilita laterala. Riscurile cele mai intalnite sunt:
 Infectie

 Leziunea nervilor sau a vaselor de sange


 O perioada mai lunga de recuperare

 Pierderea fortei musculare

Recuperare. Este posibil ca in urma interventiei chirurgicale bratul sa fie imobilizat cu o atela


gipsata. Firele de sutura si atelela vor fi indepartate cam dupa 1 saptamana. Dupa
indepartarea atelei, se incep exercitiile de mobilizare a cotului.
Medicul va va spune cand puteti relua activitatea atletica. Acest lucru se poate face de
regula la 4 pana la 6 luni dupa operatie. Interventia chirurgicala de epicondilita laterala are o
rata de succes de 80% – 90%, dar este posibil ca in unele cazuri pacientii sa se confrunte cu
o pierdere a fortei musculare.

Kinetoterapia dupa rupturi musculare


Leziunile musculare sunt rezultatul unor macrotraumatisme produse de o contractie brusca a
unui muschi, in anumite conditii favorizante. Intinderea reprezinta o leziune a muschilor sau
a tendoanelor. In functie de severitatea leziunii, putem avea o simpla suprasolicitare a
muschiului sau tendonului (in limbaj curent intindere) sau o ruptura partiala sau totala a
acestor structuri. Unii sportivi, in special cei amatori neglijeaza accidentarile de mica
amploare, si astfel intarzie vindecarea si uneori leziunile chiar se cronicizeaza. Rupturile
musculare apar spontan datorita unei contractii puternice sau a unei activitati normale,
efectuata pe un muschi epuizat; pot fi provocate prin lovitura directa, mai ales cand directia
de actiune este tangentiala cu muschiul. Alti factorii care pot favoriza producerea leziunilor
musculare sunt eforturile bruste si violente fara o incalzire prealabila, in conditiile unui climat
rece si umed.

Investigatii paraclinice

In general diagnosticul este pus in urma unei anamneze amanuntite si pe baza examenului
clinic local. Este utila si ecografia musculara mai ales in cazul sportivilor de performanta.
Ecografia se efectueaza pentru a decela gravitatea leziunii (stabilirea gradului intinderii) in
functie de care se stabileste si conduita terapeutica secundara. Centroknetic dispune de unul
dintre cele mai performante departamente de imagistica din Bucuresti, find dotata cu ecograf
si RMN ultraperformante, dedicate afectiunilor osteoarticulare. Puteti afla mai multe despre
acografia muscualara aici!
 
Clasificare:
 Grad 1: leziune usoara care afecteaza un numar redus de fibre musculare (sub 5%).
Este o leziune fibrilara (afecteaza cateva fibre musculare), practic o intindere
musculara. Clinic: durere localizata, fara impotenta functionala, redoare si crampe la
2-5 zile posttraumatism.

 Gradul 2: leziune medie care afecteaza un numar extins de fibre musculare dar
muschiul nu este complet rupt. Leziunea este de tip fascicular (sunt interesate cateva
fascicule ale muschiului). Clinic: durere intensa, tumefiere, echimoza moderata
(hematom subcutanat), redoare si crampe cu durata de o saptamina.

 Grad 3: leziune severa cu ruptura musculara completa. Clinic: durere brusca, intensa,
imposibilitatea de a contracta muschiul, echimoze si tumefiere importante, la inspectie
muschiul se observa proeminent.

Tratamentul rupturilor musculare

In prima faza, scopul tratamentului este de a reduce edemul (umflarea) si durerea. Se


recomandata aplicarea formulei “RICE”, dar numai in primele 24-48 de ore. Pe langa aceasta,
utilizarea unui antiinflamator nesteroidian sub forma de unguent (Fastum Gel, Diclofenac,
Diclac, Voltaren, Keto-spray) sau comprimate (Aspirina, Diclofenac, Arcoxia), poate fi utila
pentru reducerea durerilor si inflamatiei, ridicarea membrului afectat, gheata local, fasa
elastica. Repausul este obligatoriu, mai ales in cazul sportivilor, deoarece continuarea
antrenamentelor determina agravarea leziunii.
Va reamintim ce este formula RICE:

 R (rest) = repaus, adica reducerea sau chiar oprirea activitatii sportive si a activitatilor
casnice mai solicitante. Se poate folosi o carja daca este vorba de o accidentare la
nivelul membrului inferior. In unele cazuri se recomanda chiar repausul total la pat.
Durata repausului de la efort este stabilita de un medic.

 I (ice) = gheata, adica aplicarea acesteia pe zonele traumatizate timp de 20 de minute


de 4-8 ori pe zi. Nu se aplica direct pe piele, ci se infasoara intr-un prosop.

 C (compression) = comprimare, adica mentinerea unei presiuni constante cu ajutorul


fasei elastice pe glezna, genunchiul, cotul sau umarul afectat.

 E (elevation) = ridicarea membrului afectat de la planul orizontal. Practic, in pozitie


decliva (culcat) se ridica membrul traumatizat pe o perna, deasupra planului inimii.
Centrokinetic, prin echipa medicala, recomanda inceperea imediata a unui program
complex de recuperare, dupa efectuarea nvestigatiilor paraclinice si a evaluarii medicale.
Kinetoterapia consta intr-o prima faza in exercitii de stretching pentru a intinde tesutul
cicatriceal fibros, urmate de exercitii de crestere progresiva a fortei musculare – initial
exercitii pasive, pasivo-active si active; treptat se va trece la exercitii active cu incarcare
progresiva. Urmatoarea etapa este inceperea antrenamentului specific, de asemenea, gradat ca
intensitate si incarcare, ideal sub supraveghere medicala.
A doua faza a tratamentului are ca scop restaurarea functiei musculare. Cei mai multi pacienti
ajung direct la aceasta faza, tocmai fiindca au neglijat complet prima faza, ceea ce nu este de
dorit.
Un alt obiectiv al recuperarii fizice este cresterea fortei si flexibilitatii. Scopul final este
reluarea tuturor activitatilor zilnice, inclusiv cele sportive. Este necesar ca pacientul sa se
consulte cu terapeutul inainte de a reincepe sa faca anumite tipuri de efort specific. In unele
cazuri, cel accidentat este tentat sa reia complet activitatea fizica, chiar inainte ca durerea sa
fi disparut complet, amplitudinea miscarilor nu este completa, ca si forta si flexibilitatea, ceea
ce poate conduce spre cronicizare.
In general perioada de vindecare pentru intinderile musculare este de 2 pana la 3 saptamani,
pentru ruptura musculara partiala este de 3 pana la 6 saptamani iar in cazul rupturii musculare
totale de aproximativ 3 luni.