Sunteți pe pagina 1din 67

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA din IAȘI

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ELEMENTE DE CONSILIERE

ANUL
2020

1
Cuprins

Curs 1. Consilierea-delimitări conceptuale


Curs 2. Teoria conflictului-credinţe referitoare la structura, tipologia şi stilurile de
abordare ale conflictului
Curs 3. Tipurile de consiliere şi specificul lor
Curs 4. Rolul comunicării în consiliere
Curs 5. Programarea neurolingvistică
Curs 6. Analiza tranzacțională
Curs 7. Recapitulare

2
CURSUL 1. CONSILIEREA-DELIMITĂRI CONCEPTUALE

INTRODUCERE
Consilierea, ca proces de reglare, ca acțiune inițiată de consilier, reprezintă un demers
specializat de argumentare, susţinere, orientare a persoanelor aflate în dificultate. Dicţionarul
explicativ al limbii române defineşte consilierea fiind proces de povățuire, îndemnare,
îndrumare. În contextul unei perspective de maximă generalitate putem spune că acest proces
constituie un instrument indispensabil al psihologului, pedagogului, asistentului social şi a
oricărei persoane ce are o vastă experienţă de viaţă.

OBIECTIVE

1. Evoluția consilierii
2. Scopul și obiectivele consilierii
3. Caracteristicile consilierului

1.1.EVOLUȚIA CONSILIERII
În baza analizei mai multor surse şi accepţiuni ale cercetătorilor din domeniul
psihologiei, putem conchide că conceptul de consiliere, mai era numit proces de sfătuire. Istoria
îndrumării, sfătuirii reflectă în mod fidel pe aceea a civilizaţiei umane, a conceptelor religioase,
a celor ştiinţifice şi a dezvoltării instituţiilor. Sfătuirea apare ca un mecanism social reglator şi
de reducere a influenţei negative a psihotraumelor şi a consecinţelor lor, a suferinţei şi chiar a
devianţei sociale, necesară multor persoane care au avut nevoie de susţinere în situaţii de
conflict, pierderi, conflicte familiale şi divorţ, de boli, naşteri, dificultăţi cotidiene etc., din
aceste necesităţi a apărut fenomenul sfătuirii-consilierii, care a purtat diferite nume de-a lungul
istoriei, fără a-şi înceta pentru vreo clipă existenţa. Iniţial persoana competentă, investită cu
îndeplinirea acestui rol social era: înţeleptul, preotul sau marele preot, şamanul, medicul şi alte
persoane cu experienţă de viaţă. Folosirea sfătuirii ca mijloc de destăinuire şi eliberare de sub
povara păcatelor, ne orientează spre caracterizarea sfătuirii ca fiind un fenomen cu rădăcini
creştine. Aceasta a devenit o formă fundamentală de reechilibrare psihică, prin furnizarea
poveţelor moral-etice şi spirituale creştinilor, deoarece perioada creştină timpurie se
caracterizează printr-o dezvoltare ideologică relativ rapidă, care îl impunea pe Dumnezeu ca
autoritate supremă şi atotputernică. Marii filosofi: Socrate, Cicero, Seneca, Confucius, M de
Montaigne, Bacon F., Pascal B., Kant I., Shopenhauer, Tolstoi L. etc., au contribuit la
3
consolidarea fenomenului consilierii, prin promovarea ideilor sale psihopedagogice şi a
temelor filosofice care au contribuit la formarea moralităţii şi educarea eficientă a copiilor.
Dacă privim în trecut, la evoluția istorică a consilierii psihologice, evidenţiem faptul că.
Din perspectiva fenomenului social, consilierea psihologică s-a conturat şi s-a consolidat la
începutul secolului XX, în SUA şi a fost preluată apoi în Europa. Ea a avut ca scop realizarea
orientării şi selecţiei profesionale. În 1908, Parsons Frank înfiinţează la Boston primul serviciu
de orientare profesională, unde utilizează o metodologie proprie de consiliere individuală,
descrisă în lucrarea Alege-ţi cariera (Choosing a vocation, 1909). Programul de orientare
profesională propus de Parsons Frank prevedea identificarea aptitudinilor şi capacităţilor unei
persoane cu ajutorul testelor psihologice (diagnoza), discuţia cu subiectul despre meseriile
disponibile şi solicitările acestora (informarea), sfătuirea persoanei în legătură cu meseriile
corespunzătoare aptitudinilor şi intereselor sale (plasarea). Principalele contribuţii aduse de
Parsons Frank în domeniul discutat vizează fundamentarea sfatului de orientare pe baze
psihologice şi necesitatea existenţei unei corelaţii între fiinţa umană şi munca sa. Ulterior din
ideile lui Parsons Frank, Griffin Edmund Williamson, student în cadrul Universităţii din
Minnesota, a dezvoltat ceea ce este considerat a fi prima teorie cuprinzătoare de consiliere (spre
deosebire de teoria lui Freud – psihanaliza), numită Teoria trăsătură – factor de dezvoltare a
carierei. Deşi iniţial teoria prevedea orientarea profesională, abordarea a fost modificată şi, în
curând a fost văzută ca o abordare generică pentru consiliere şi psihoterapie. Din deceniul al
cincilea al secolului XX, consilierea este recunoscută ca profesie, mai exact în perioada 1951-
1956. În acel moment profesia de consilier psihologic era considerată inferioară celei de
psiholog clinic, astfel au avut loc multe conflicte privind statutul consilierului psihologic. Prin
urmare, perioada amintită se remarcăprin scăderea numărului candidaţilor pentru a se
perfecţiona în domeniul consilierii (studenţii ce studiau consilierea psihologică erau cei respinşi
de programul pentru psihologia clinică). În cele ce au urmat în 1955 psihologul Hahn Milton
Edwin, elucidează funcţiile consilierului psiholog:
1. Preocuparea majoră a consilierului este către beneficiar şi nu către pacient;
2. Consilierul este angajat în posturi independente, care nu-l plasează pe acesta sub
supervizarea specialiştilor din alte domenii sub nici un aspect politic sau economic;
3. Consilierul ajută beneficiarii să-şi schimbe atitudinile, sistemul de valori, rareori fiind
implicaţi în reconstituirea personalităţii individului;
4. Consilierul se confruntă cu stările de anxietate şi frustrare nu cu tulburări de
personalitate;

4
5. Consilierul este mai abilitat specialist în evaluarea şi aprecierea trăsăturilor umane în
vederea orientării profesionale şi şcolare.
Mai târziu în 1968, psihologul Jordan J. emite o definiţie amplă şi distinctă a profesiunei
de consilier psihologic. Definiţia prevedea faptul că:
A. un consilier psiholog oferă asistenţă individuală sau de grup şi serviciile de consiliere
în şcoală, colegii şi universităţi, spitale, clinici, centre de reabilitare pentru a reabilita
indivizii să fie mai eficienţi în realizarea şi dezvoltarea personală, socială, educaţională
şi profesională;
B. adună date despre subiecţii umani folosind interviul, studii de caz şi tehnici
observaţionale; selectează, administrează, cotează şi interpretează testele psihologice
desemnate pentru a evalua inteligenţa, aptitudinile, abilităţile şi interesele oamenilor,
precum şi a aplica tehnicile de analiză statistică;
C. evaluează datele pentru a identifica cauza problemei şi a determina intervenţia
consilierului sau pentru a face o recomandare către alţi specialişti şi instituţii;
D. oferă informaţii profesionale, educaţionale sau alte informaţii pentru a ajuta oamenii
să-şi formuleze planuri educaţionale şi profesionale realiste;
E. urmăreşte apoi rezultatele consilierii pentru a determina fidelitatea şi validitatea
serviciului oferit.
F. se poate angaja în cercetare pentru a dezvolta şi îmbogăţi tehnicile de diagnoză şi
consiliere. Abordarea psihologului Jordan John Packard privind profesiunea
consilierului psiholog, este complexă şi redă însăşi activitatea psihologului de astăzi.
Luând în consideraţie cele expuse anterior, conchidem că fenomenul social de
consiliere şi profesiunea de consilier – psiholog, s-a modificat în unele aspecte,
devenind mai amplă, s-a consolidat, servind interesul şi necesităţile persoanelor aflate
în dificultate.
Wallis J. (1978) defineşte consilierea ca fiind un dialog în care o persoană ajută pe alta
care are dificultăţi semnificative. Cercetătorul Gustad J. W. consideră consilierea ca fiind un
proces de orientare – învăţare care se desfăşoară în spaţiul realităţii create între două persoane,
cuplu în care sfătuitorul cu competenţă în probleme psihologice, oferă clientului său metode
adecvate nevoilor acestuia, în raport cu contextul evenimentelor vieţii, stabilindu-se în acest
fel un program personal de depăşire a dificultăţilor. Inskipp F. şi John H. (1984) menţionează
că această activitate de îndrumare, consilierea, este o cale de a relaţiona şi de a răspunde unei
alte persoane, pentru ca aceasta să fie ajutată să-şi exploreze gândurile, emoţiile şi
comportamentul în direcţia câştigării unei înţelegeri de sine mai clare şi pentru a învăţa să
5
găsească şi să utilizeze părţile sale mai tar i/ resursele, astfel, încât să se poată confrunta cu
viaţa mai eficient, luând decizii adecvate şi acţionând coorespunzător. După cum am putut
observa, consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenţii, care
impun o pregătire profesională de specialitate. În esenţă, conceptul de consiliere denotă o
relaţie interumană axată pe ajutor, realizată de o persoană specializată / consilierul, şi o altă
persoană, care solicită asistenţă specială – beneficiarul (Egan, 1990). Relaţia dintre consilier şi
persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă (Ivey, 1994). În
cadrul consilierii operăm cu conceptele cunoscute din psihologie, sociologie, pedagogie însă
folosim şi unele concepte şi categorii stiinţifice speciale, ca de exemplu: termenii asistenţă şi
consiliere. Acestea au origine latină:
- consiliere, consilium înseamnă sfătuire, îndrumare.
- asistenţă – provine din cuvintele latineşti: assisto, -ere şi adsisto, -ere şi, care,
semnifică a fi alături de cineva, a-i acorda ajutor în rezolvarea unei probleme,
susţinere a unei persoane.
În teoria şi practica vieţii sociale sunt valorificate mai multe tipuri de asistenţă: asistenţa
medicală; asistenţa socială; asistenţa psihologică. La fel, consilierea, după criteriul necesităţilor
beneficiarului, poate fi de mai multe tipuri:
− Consilierea medicală, care include procesul şi acţiunile referitoare la asigurarea condiţiilor
adecvate de creştere şi dezvoltare biofiziologică a organismului uman, de menţinere a unei stări
optime de funcţionalitate şi sănătate a acestuia. Consilierea medicală este realizată de
personalul specializat, medici şi asistenţi medicali;
− Consilierea socială, care reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni de sprijin acordate
persoanelor social-vulnerabile. Astfel de probleme sunt de competenţa asistenţilor sociali şi
intră în responsabilitatea autorităţilor publice;
− Consilierea religioasă, care reprezintă un sprijin, ajutor şi îndrumare acordat acelor persoane
care, necesită asistenţă spirituală, religioasă. Consilierea religioasă este realizată de preoţi şi
consilieri pe probleme teologice;
− Consilierea psihologică, care reprezintă sprijinul şi ajutorul acordat acelor persoane care, în
anumite momente ale existenţei lor, au dificultăţi în adaptarea la solicitările vieţii, manifestate
prin disfuncţionalităţi şi dezechilibre ale structurilor lor de personalitate. Consilierea
psihologică este realizată de psihologi, consilieri pe probleme psihologice şi psihoterapeuţi cu
competenţe specifice. Un alt tip de consiliere este:
− Consilierea psihopedagogică ce constituie sprijinul, ajutorul, orientarea acordată elevilor şi
părinţilor acestora, personalului didactic. Consilierea psihopedagogică în mediul şcolar, este
6
realizată de psihologul / consilierul şcolar, cadrele didactice, iar în mediul familial, aceasta este
realizată de către părinţi prin intermediul educării, sfătuirii şi orientării propriilor copii. În
consens cu informaţia prezentată, considerăm oportun să menţionăm un tip, relativ nou, de
intervenţie sociopsihologică, întemeiată, fundamentată şi validată ştiinţific de către Cuzneţov
Larisa, definită drept consilierea ontologică complexă a familiei. Acest tip de consiliere include
o dimensiune pluridisciplinară, sociopsihopedagogică şi una transdisciplinară – filosofică, care
presupune formarea la beneficiari a unei poziţii existenţiale din perspectivă ontologică, centrată
pe unitatea dintre conştiinţa şi conduita morală, autoperfecţionarea continuă, spiritualizarea
vieţii personale şi a celei familiale. Beneficiarului i se acordă un astfel de ajutor şi susţinere ca
el să devină apt de a-şi soluţiona nu numai problemele cu care s-a adresat la consilier, dar şi să
fie în stare de a anticipa şi evita dificultăţile ce pot apărea şi reechilibra, la nevoie, modul de
viaţă, elaborându-şi perspective şi strategii existenţiale optime.

Intrebare: Ce este consilierea?

Consilierea psihopedagogică – componentă esenţială a formării personalităţii umane


(analiza conceptelor în baza cercetărilor lui Dumitru Ion Al:
Consilierea psihopedagogică sau educaţională este un tip de intervenţie prin care se
urmăreşte sugerarea unui mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-
o situaţie dată sau, în general, în viaţa şi activitatea cotidiană. Consilierea psihopedagogică
realizează obiective de natură psihologică şi pedagogică concomitent. Ea se mai numeşte şi
consiliere educaţională, deoarece presupune abilitarea oamenilor cu capacităţi de rezolvare
independentă a problemelor prin învăţarea modului de a-şi modifica cogniţiile şi
comportamentele pentru a se adapta solicitărilor, pentru a-şi gestiona trăirile afective, a-şi
rezolva conflictele interioare, a-şi îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi, a lua decizii şi a-şi asuma
responsabilităţi. În sinteză, consilierea psihopedagogică are ca scop să înveţe omul a dobândi
deprinderi de viaţă sănătoase, pentru a atinge un nivel optim de funcţionare a propriei
personalităţi. Consilierea psihopedagogică constituie un proces de dezvoltare; are un rol de
prevenire şi este proactivă; optimizează modul în care elevul relaţionează cu părinţii, colegii şi
şcoala; abordează variate probleme ale subiectului consiliat, care pot fi de tip personal,
educaţional, social, de orientare şcolară şi profesională, inclusiv, cele care apar în situaţii de
criză.
Activităţile de consiliere pot fi organizate şi desfăşurate diferit. Cele mai frecvent
folosite forme de consiliere sunt:
• Consultaţii individuale/ psihodrama;
7
• Consultaţie de grup/ sociodrama;
• Atelier de formare;
• Atelier de corecţie (mai multe persoane);
• Treining de formare;
• Treining de corecţie;
• Şedinţe informative;
• Şedinţe de formare şi corecţie, etc.
Activităţile de consiliere psihopedagogică presupun un demers educaţional – formativ
centrat pe valorificarea capacităţilor şi a disponibilităţilor individuale ale persoanei. Consilierea
psihopedagogică este menită să faciliteze învăţarea de către fiecare persoană a unor deprinderi
şi abilităţi care să-i permită adaptarea permanentă, printr-o schimbare evolutivă, la solicitarea
realităţii. Valenţele consilierii psihopedagogice sau educaţionale sunt evidenţiate de
caracteristiciele ei esenţiale: I. Consilierea psihopedagogică/ educaţională se adresează
persoanelor aflate în diverse ipostaze şi stadii ale procesului de formare şi dezvoltare a propriei
personalităţi.
II. Consilierea psihopedagogică/ educaţională are la bază un model psihoeducaţional al
formării şi dezvoltării personalităţii (şi nu unul clinic şi curativ, cum este cazul psihoterapiei).
III. Consilierea psihopedagogică/ educaţională are cu precădere un rol preventiv şi de
dezvoltare.
IV. Consilierea psihopedagogică/ educaţională este un demers educaţional-formativ
specific, sarcina esenţială a consilierului educaţional nu este aceea de a instrui, ci mai degrabă,
aceea de sprijini oamenii să se ajute singuri pentru a-şi rezolva problemele şi de a-şi asigura
dezvoltarea propriei personalităţi.
V. Consilierul psihopedagogic nu are soluţii dinainte stabilite, al căror succes este
garantat necondiţionat, ci dimpotrivă el ajută persoana pe parcursul consilierii să găsească
singură soluţia cea mai bună pentru rezolvarea propriei probleme.
VI. Consilierea psihopedagogică/ educaţională integrează şi valorifică perspectiva
psihologiei umaniste privind formarea şi dezvoltarea personalităţii umane
Consilierea psihologică şi psihoterapia
Consilierea psihologică este un tip de intervenţie prin care se urmăreşte sugerarea unui
mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situaţie dată, sau în
general, în viaţa şi activitatea cotidiană. Ea se adresează persoanelor relativ normale, sănătoase
psihic, aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-şi conştientizeze disponibilităţile şi să le

8
valorifice pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, trăind o viaţă plină de sens,
confortabilă psihologic. Consilierea psihologică poate fi divizată în:
a) consilierea şi asistenţa copiilor;
b) consilierea şi asistenţa adulţilor (familia/ părinţi, cadre didactice, diriginţi, manageri
şcolari, persoane adulte care profesează în diferite domenii, etc.);
c) consilierea şi asistenţa în situaţie de criză (adulţi, copii);
d) consilierea şi asistenţa individuală (bărbaţi , femei) şi în grup.
e) consilierea şi asistenţa pedagogică / educaţională – sprijin, ajutor şi îndrumare
acordat în special copiilor şi tinerilor, dar şi adulţilor, tuturor persoanelor care participă la
activităţi de instruire – învăţare; de formare profesională, de dezvoltare personală şi orientare
în carieră.
Consilierea şi asistenţa pedagogică este realizată de către educatori (profesori,
psihopedagogi, consilieri educaţionali sau şcolari şi chiar de către părinţi, în cazul copiilor)
Consilierea psihologică îi facilitează persoanei autocunoaşterea realistă, acceptarea de sine şi
valorificarea optimă a resurselor şi disponibilităţilor proprii. Acest tip de consiliere poate fi
completat prin consideraţiile lui David D. [13, p.87], care defineşte consilierea psihologică ca
fiind o intervenţie psihologică în scopul optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale
şi/sau în scopul prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
Din cele expuse putem conchide că consilierea psihopedagogică, nu poate fi identificată cu cea
psihologică. Ca şi consilierea psihopedagogică, consilierea psihologică vizează formarea şi
dezvoltarea personalităţii, diferenţa însă este că cea psihologică vizează 15 realizarea unei
terapii mai complexe, care poate include şi aspecte clinice, complexe, care nu pot fi soluţionate
prin simpla orientare şi consiliere psihopedagogică. Psihoterapia Psihoterapia este considerată
un tratament fără medicamente, ce presupune utilizarea unor metode şi tehnici psihologice
specifice, în vederea realizării unor schimbări, adeseori de amploare, profunde, în cogniţiile şi
comportamentul oamenilor. Psihoterapia se adresează persoanelor aflate într-o stare de
suferinţă psihică, uneori greu de circumscris (delimtat) şi ca atare foarte dificil de remediat sau
înlăturat. De cele mai multe ori astfel de suferinţe psihice sunt generate de conflicte interne,
intrapersonale, fapte care o fac pe persoană să fie vulnerabilă (care poate fi rănit), anxioasă, îi
crează probleme de adaptare la solicitări şi disconfort major. Suferinţa psihică se manifestă
adesea prin aspectul unei crize adaptative acute, ceea ce reclamă intervenţia psihoterapeutică
în vederea depăşirii unor astfel de stări, având rol de remediere. Orice intervenţie
psihoterapeutică presupune realizarea unor schimbări ale modului de a gândi şi de a se
comporta al persoanei. Consilierea este centrată pe schimbarea evolutivă a persoanei, iar
9
psihoterapia este centrată pe schimbarea revolutivă. Din aceste considerente, psihoterapeuţii
lucrează cu persoane ce au tulburări clinice ce pot fi etichetate cu diagnostic psihiatric, iar
consilierul facilitează autocunoaşterea, autoperfecţionarea, acceptarea emoţională,
maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Thorne F. C. consideră consilierea o
formă de susţinere psihologică similară psihoterapiei, pentru persoanele normale cu anumite
probleme de viaţă. Alţi cercetători, printre care Rogers C., susţine că termenii de consiliere şi
psihoterapie sunt mai mult sau mai puţin sinonimi, deoarece se referă la aceiaşi metodă
fundamentală; ce presupune o serie de contacte cu individul, axate pe acordarea unui ajutor în
modificarea atitudinilor şi conduitei. Dintr-o astfel de perspectivă Rogers C. susţine că termenii
de consiliere şi psihoterapie sunt echivalenţi sau aproape echivalenţi. Alţi autori încearcă să
diferenţieze consilierea de psihoterapie. Evident că există situaţii când trebuie să vorbim despre
psihoterapie şi consiliere diferenţiind specificul acestora. Subiectul psihoterapiei este cel care
are nevoie de o restructurare de profunzime a personalităţii, o eficientă reglare şi autoreglare a
stărilor sale psihice, a disponibilităţilor sale latente, dar şi a potenţialului său fizic şi spiritual
maximal şi mai precis poate fi numit pacient. În concluzie, în viziunea noastră, deşi există
numeroase asemănări între consiliere şi psihoterapie cele două activităţi nu trebuie să fie
confundate. Fapt confirmat prin caracteristicile lor
1.2. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CONSILIERII
Scopul fundamental al consilierii constă în susţinerea şi orientarea personalităţii, pentru
funcţionarea psihosocială optimă a sa. Cercetătorul Dumitru Ion Al. susţine că scopurile
consilierii sunt diferenţiate în funcţie de clienţi şi de problemele acestora, care la rândul lor,
diferă în funcţie de vârsta clienţilor. Dacă în cazul adulţilor modalitatea principală de consiliere
este discuţia (interviul), în cadrul căreia clientul este sfătuit, ajutat, sprijinit şi îndrumat să-şi
conştientizeze problemele şi este încurajat să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea
propriilor sale schimbări (la nivelul cogniţiilor, emoţiilor şi al comportamentelor), cu scop
adaptativ şi de asigurare a funcţionalităţii optime a propriei personalităţi, în cazul clienţilor –
copii lucrurile stau diferit. Responsabilitatea copiilor privind propria lor formare, schimbare
adaptativă şi dezvoltare este limitată, sarcina îndeplinirii acestora la nivel optim revenind, în
cea mai mare măsură, consilierului. Antrenarea copiilor în activităţi de consiliere presupune
angajarea lor în activităţi de joc sau alte activităţi educaţionale (desen, pictură, colaj, muzică,
sport etc.). După Geldard K., Geldard D., (1997) scopurile consilierii se pot stabili la mai multe
nivele, rezultând, corespunzător, mai multe tipuri de scopuri:

10
I. Scopuri fundamentale: urmărite în cvasitotalitatea activităţilor de consiliere şi
cu referire la majoritatea clienţilor. La acest nivel, consilierea se focalizează pe
sprijinul, ajutorul şi îndrumarea beneficiarului, pentru a învăţa:
− să atingă un nivel optim de congruenţă între gândurile, emoţiile şi
comportamentele proprii, între ceea ce gândeşte, simte şi face;
− să se accepte aşa cum este, conştientizându-şi capacităţile şi potenţialităţile
(punctele forte), dar şi limitele, incapacităţile, inabilităţile (punctele slabe),
− să se simtă bine, confortabil cu sine însuşi, să fie încrezător în forţele proprii,
optimist şi să gândească pozitiv;
− să creadă în posibilitatea schimbării sale evolutive, în necesitatea şi
oportunitaea parcurgerii unor programe de formare şi dezvoltare a propriei
personalităţi, programe oferite şi realizate de către profesioniştii corespunzători
cu problemele beneficiarilor; − să abordeze cu luciditate problemele emoţionale,
fie ele neplăcute sau chiar dureroase, şi să fie capabil să depăşească momentele
şi stările de disconfort şi/ sau de criză;
− să-şi modifice atitudinile şi comportamentele dezadaptative, ineficiente şi/ sau
indezirabile social;
− să aibă capacitatea de a-şi maximiza disponibilităţile proprii în direcţia
autodezvoltării şi a autorealizării personale opptime;
− să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni,
comportamente, moduri de a gândi;
− să-şi exprime opţiunile şi să ia decizii privind studiile, formarea profesională,
evoluţia în carieră etc., în concordanţă cu propriile capacităţi (ceea ce poate), cu
nivelul de aspiraţii (ceea ce vrea) şi cu oferta societăţii (ceea ce este, trebuie, se
cere;
− să adopte un stil de viaţă sănătos, care-i asigură confortul psihologic şi starea
de funcţionalitate optimă.
II. Scopurile formulate de consilier sunt obiective întemeiate pe pregătirea
teoretică şi practică a consilierului, au un pronunţat caracter preventiv şi asigură
formarea şi dezvoltarea optimă a personalităţii clienţilor. Ele au la bază
presupoziţiile consilierului privind cauzele posibile ale atitudinilor şi
comportamentelor actuale şi/sau viitoare ale clienţilor. Consilierul stabileşte
anumite obiective sle activităţii sale, fundamentându-şi decizia pe analiza de
nevoi a clienţilor, pe cunoaşterea aprofundată a problemelor acestora, având în
11
vedere anumite modele de consiliere cu rol preventiv sau pentru facilitarea
schimbării evolutive a clienţilor. Scopurile stabilite de consilier vizează, în
primul rând grupul (clasa de elevi, grupa de studenţi, echipa managerială,
formaţia de lucru etc.) şi mai puţin individul. Scopurile consilierii stabilite de
consilier ar putea viza sprijinul, ajutorul şi îndrumarea clienţilor în următoarele
direcţii:
a. realizarea autocunoaşterii, dezvoltarea stimei de sine, formarea unor
atitudini pozitive faţă de propria persoană;
b. formarea şi dezvoltarea unor abilităţi de relaţionare socială favorabile
muncii în echipă, cooperării şi colaborării în rezvolvarea unor probleme
diverse;
c. dezvoltarea unor atitudini şi comportamente adecvate, necesare
menţinerii propriei sănătăţi somatopsihice;
d. însuşirea unor tehnici de învăţare eficiente şi de promovare a unui
mangement optim al învăţării;
e. dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei.
III. Scopurile beneficiarului. Sunt scopurile formulate de către beneficiar, înainte
sau chiar în timpul procesului de consiliere propriu-zisă, pentru a căror
îndeplinire beneficiarul solicită sprijin, ajutor şi îndrumare. Când au scopuri
precise, formulate şi asumate de ei înşişi, beneficiarii sunt deosebit de interesaţi
să se abiliteze pentru a le îndeplini, implicându-se activ şi total în activităţile de
consiliere. Sunt dispuşi să înveţe aproape necondiţionat, neprecupeţind nici un
efort şi angajându-se hotărât în activităţile educaţional – formative conduse de
consilier. Şi în cazul beneficiarilor – copii, scopurile acestora trebuie tratate cu
toată seriozitatea şi răspunderea de către consilier. Relaţia de consiliere a
copiilor evoluează pozitiv pe măsură ce beneficiarul – copil capătă încredere în
consilier. Uneori copilul nu doreşte ca părinţii să-i afle problemele, iar
respectarea acestei dorinţe constituie o condiţie esenţială a constituirii unei
relaţii pozitive de consiliere. Excepţie fac acele situaţii în care securitatea fizică
şi psihică sunt ameninţate, caz în care părinţii trebuie anunţaţi şi avertizaţi.
1.3. CARACTERISTICILE CONSILIERULUI
Psihologul / consilierul deseori devine model pentru beneficiarii săi, de aceea este
important ca acest specialist, consilierul, să-şi modifice/ remedieze aspectele sale negative, sau
aspectele pe care ar vrea să le modifice la persoana cu care lucrează. Pentru aceasta consilierul
12
trebuie să lucreze cu regularitate asupra problemelor sale personale. În caz de necesitate poate
chiar apela şi el la un specialist competent, căci problemele neremediate ale consilierului, vor
afecta capacitatea de reuşită a beneficiarului. În literatura de specialitate identificăm
următoarele caracteristici ale unui consilier eficient (Corey, 2001), stabilite prin cercetări de
tip experimental şi experienţial:
1. consilierul ca persoană şi specialist posedă propria identitate. Acesta ştie cine este el,
ce poate să devină, ce doreşte de la viaţă şi poate realiza distincţia între elementele
esenţiale şi cele neesenţiale;
2. consilierul respectă şi se apreciază pe sine însuşi, bazându-se în demersul de acordare
a ajutorului pe forţa şi sentimentul valorii personale;
3. consilierul îşi recunoaşte şi îşi acceptă forţa interioară, se simte adecvat în prezenţa
celorlalţi şi le permite acestora să se manifeste ca persoane puternice, fiind deschis şi
receptiv la schimbare, capabil să renunţe la căile şi mijloacele cunoscute şi sigure pentru
un demers de tip inovator;
4. consilierul este capabil să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi pentru sine şi pentru
ceilalţi;
5. consilierul este activ, dinamic, trăieşte în mod plenar, opţiunile sale fiind bazate pe un
sistem de valori morale; este o persoană autentică, sinceră, onestă, care nu se ascunde
în spatele unor măşti, nu joacă roluri impuse şi nu declanşează mecanisme de tip
defensiv;
6. consilierul are simţul umorului, priveşte lucrurile în perspectivă şi nu se teme să se
amuze chiar pe seama propriilor sale deficienţe;
7. are capacitatea de a-şi recunoaşte greşelile şi de aşi asuma responsabilitatea pentru
acţiunile sale;
8. trăieşte predominant în prezent, fără a se agaţa de trecut sau a se refugia prea mult în
viitor;
9. consilierul admite, apreciază şi respectă diferenţele culturale, sociale, de gen sau rasă;
este sincer interesat de bunăstarea celorlalţi, interes bazat pe respect, grijă, încredere şi
apreciere a oamenilor; − este profund implicat în activitatea sa, dar, totodată, nu devine
sclavul activităţii profesionale; − consilierul este capabil să stabilească limitele
adecvate specifice unei relaţii interpersonale sănătoase; deşi participă activ la
problemele beneficiarilor săi, nu se ocupă de ele în timpul liber, este capabil să spună
,,nu”, fapt ce îl ajută să ducă o existenţă echilibrată.

13
Abilităţile consilierului
Pentru reuşita actului de consiliere se impune existenţa şi manifestarea unui set de
abilităţi specifice consilierului. Dintre acestea amintim:
− Ascultarea activă – presupune ascultarea cu atenţie a consiliatului şi încurajarea prin
conduita verbală şi nonverbală a exprimării deschise a problemelor.
− Observarea – capacitatea de a remarca detalii ale conduitei verbale şi nonverbale a
subiectului, pentru sesizarea congruenţei dintre cele două forme de comunicare, dar şi pentru a
identifica trăirile afective ale acestuia.
− Adresarea întrebărilor – impune atenţie în selecţia tipurilor de întrebări şi chiar a
momentului în care acestea se adresează.
− Oferirea de feed-back – Oferirea unui feed-back eficient este o abilitate care susţine
comunicarea dintre consiliat şi consilier. Feed-back-ul se va focaliza pe aspectele pozitive; el
trebuie să fie constructiv şi nu distructiv, focalizat pe un comportament specific. Feed-back-ul
trebuie oferit imediat pentru întărirea comportamentului.
− Furnizarea de informaţii – Trebuie folosit un limbaj comun cu cel al consiliatului. Se
transmit informaţii care sunt corecte şi suficiente pentru decizii responsabile.
− Parafrazarea – este abilitatea de reformulare a ceea ce ni se pare esenţial în mesaj.
Are ca obiectiv clarificarea aspectelor legate de subiectul sau tema în discuţie. Parafrazarea
permite totodată şi consilierului să îşi clarifice dacă a înţeles corect mesajul transmis de
beneficiar. − Sumarizarea – presupune verbalizarea într-o manieră organizată a celor mai
importante aspecte ale discursului interlocutorului. Sumarizarea se realizează împreună cu
consiliatul.
− Reflectarea este exprimarea înţelegerii de către consilier atât a conţinutului
informaţional cât şi a stării emoţionale transmise de subiect. Scopul reflectării este să verifice
înţelegerea celor relatate de interlocutor şi să îi comunice acestuia înţelegere şi acceptare
necondiţionată.
Greşelile consilierului începător:
1. Este prea activ:
i. doreşte cât mai multe informaţii despre beneficiar şi problema acestuia, dar
adresează întrebări mai mult pentru satisfacerea curiozităţii personale, nu pentru
a-l determina pe beneficiar să se autoanalizeze;
ii. va aduna date despre evenimente;
iii. nu va explora latura emoţională a beneficiarului;

14
iv. se va erija într-un fel de anchetator, iar beneficiarul nu se va simţi confortabil.
Ca atare nu se va crea o relaţie între cei doi;
v. poate explora aspecte mai sensibile, fără a ţine cont dacă beneficiarul doreşte
sau nu să vorbească despre acestea;
vi. poate folosi un limbaj dur;
vii. nu explorează resursele şi nevoile beneficiarului.
2. Este anxios:
a) simte o stare de tensiune şi încearcă să o scadă fiind vesel, jovial, lejer, ceea ce
beneficiarul poate interpreta ca lipsă de interes;
b) poate evita aspecte neplăcute ale problemei, pentru a nu-l supăra pe beneficiar, faţă de
care poate simţi milă;
c) încearcă să dea sugestii, să rezolve el problema;
d) urmăreşte rigid un set de întrebări prestabilite. Astfel apare riscul de a pierde din vedere
resursele beneficiarului;
e) poate fi îngrijorat de relaţia de încredere dintre el şi beneficiar;
f) se poate bloca, iar beneficiarul poate interpreta acest lucru în mai multe feluri: fie că el
are o problemă foarte gravă, fie că, consilierul este nepriceput. Cauza blocajelor se
poate datora faptului că nu a înţeles ce a spus beneficiarul, unei întrebări deplasate a
beneficiarului sau aşteptărilor prea mari pe care le are de la propria persoană. Soluţiile
în aceste cazuri constau în revenirea la un subiect amintit anterior de beneficiar, în
utilizarea unor tehnici ca parafrazarea sau reflectarea sentimentelor;
g) îl judecă pe beneficiar, fapt care poate fi sesizat chiar şi nonverbal.
Rezumatul cursului: consilierea are o lungă istorie, trecând prin etape de ajustare, reajustare
conform cerințelor pieței muncii, a nevoilor actorilor sociali ,de diverse vârste, cu orientare
spre îndrumarea, sfătuirea, acordarea ajutorului în condiții speciale și cu accesarea realității
percepute.
Cuvinte cheie: consiliere, psihologie, pedagogie, îndrumare, echilibrare socială.
Probleme de reflexie:
1. Ce este consilierea?
2. Cum a apărut această profesie?

15
Harta cursului:

ECHILIBRU
FUNCȚIONAL
ACTOR
SOCIAL
CONSILIER
CONSILIERE

Fig. nr. 1. Harta consilierii și efectelor sale


Recomandări bibliografice:
Bedell J., Lennox S. (1997). Handbook for Communication and Problem Solving Skills
Training, John Wiley, New York.
Constantin, T., 2004, Evaluarea psihologică a personalului, Editura Polirom, Iași
Oancea C. (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti.
Rickley, G., Therese, C. (1990). Counseling, Theory and Practice, Prentice Hall, New Jersey,
p. 192.

16
CURSUL 2. TEORIA CONFLICTULUI-CREDINŢE REFERITOARE LA
STRUCTURA, TIPOLOGIA ŞI STILURILE DE ABORDARE ALE CONFLICTULUI

INTRODUCERE

Antinomia aduce în limbajul cotidian o opoziţie care se tematizează, discuţia în jurul


temei dă naştere unui conflict de idei, de luări de poziţie. Moscovici (1998: 214) vorbeşte
despre modificarea contextului dependent de conflict pentru că raporturile dintre entităţile
sociale, sursă şi ţintă (ego - alter), sunt mai importante decât raporturile fiecăreia dintre acestea
cu obiectul, iar dinamicile inter-individuale au o însemnătate mai mare decât cele intra-
individuale. Interacţiunea alter-ego-obiect, caracterizată de tensiune, trimite la divergenţă şi
antagonism, proces evident în triunghiul semiotic al lui Moscovici (1984: 5-22), în care
dinamica unităţii (alter-ego-obiect) este dependentă de această energie care leagă în acelaşi
timp părţile triadei și construiesc procesul de transmitere a informației Aici, orice ego fără
autoritate poate obţine influenţa bazată, nu pe valenţele informaţionale sau normative, ci pe un
conflict social apărut între ego şi alter din cauza diferenţei de opinie, a diferențelor între gânduri
și realitate.

1. 2.1. Precizări terminologice


2. 2.2. Mecanismul psihologic al declanşării comportamentului conflictual
2.3. Tipologia conflictului și stilurile de răspuns la conflict
3.
4.
2.1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Conflictele sunt diverse şi apar din tot atâtea motive iar o taxonomie a lor trebuie să
abordeze mai multe criterii. Mihaela Vlăsceanu (în Psihologia organizaţiilor şi conducerii,
1993: 172) citează definiţia pe care o dădea conflictului Louis Stern (1970): “Conflictul
….poate fi considerat din punct de vedere comportamental ca o formă de opoziţie care este
centrată pe adversar, este bazată pe incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor sau valorilor părţii
oponente: opoziţie care este directă, şi personală, în care adversarul controlează scopul sau
intenţia dorite de ambele părţi”.
Marilyn Fryer spune despre conflict că este “un concept complex, multidimensional”, provoacă
o stare de lucru nedorită şi poate să apară în individul însuşi, sau între doi sau mai mulţi indivizi
sau grupuri. Dacă vom face o clasificare a conflictelor putem afirma că ele sunt de ordin
17
intrapersonal, interpersonale, intragrupale, intergrupale, internaţionale. În conflict sunt
implicate toate variabilele care acoperă comportamentul individului, valori, norme, atitudini,
convingeri, aptitudini sociale şi cognitive. Conflictul face parte din activitatea fiinţei umane,
din progresul acesteia, din controverse, opinii diferite care influenţează finalitatea unor acte.
Barron (1990 : 233) afirma: “Conflictul este un aspect al tuturor fenomenelor naturale (…) o
parte indispensabilă a vieţii, a schimbării, a creării de noi forme (…). Forţele latente în stele
sau atomi sunt prototipuri de exemple fizice în care conflictul poate produce explozii sau
distrugeri enorme.”
Conflictul nu poate fi eradicat sau promovat, pentru că fiecare situaţie care provoacă
controverse este una naturală şi dependentă de trăirile şi aşteptările individului la un moment
dat. Este o luptă continuă între ce este şi ce ar trebui să fie conform temperamentului indivizilor,
o incongruenţă care „invadează activitatea umană şi este esenţială funcţionării umane,
motivându-ne să atingem noi obiective” (Fryer, M., 121). În acest context, nu putem afirma că
un conflict este pozitiv sau negativ, depinde ce conotaţie îi dăm noi, cum îl folosim, în mod
constructiv sau distructiv.
Termenul de “conflict” provine din verbul latin confligo, re - a se lupta, a se bate între ei, cu
participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire, şoc dar şi de ceartă, luptă
împotriva cuiva.
Dicţionarul american definea conflictul “Un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei,
care se referă mai degrabă la proces decât la rezultat” - şi pentru care se mai folosesc sinonime
ca luptă sau orice alt cuvânt general care înseamnă bătaie (fizică), luptă (de ex. lupta pentru
existenţă), ceartă (în plan verbal) sau competiţie (lupta pentru supremaţie într-o anumită
problemă).
Schimbările majore din societate sunt generatoare de conflictualitate intersocietală,
intergeneraţională, interpersonală, manifestate în general prin descărcări masive de
agresivitate. Efectul acestor modificări sunt evidente în măsura în care mijloacele de
comunicare în masă abundă de mesaje prin care supun indivizii la solicitări intense ce
favorizează apariţia reacţiilor impulsive de satisfacere imediată a trebuinţelor.
În Dicţionarul de psihologie, conflictul este definit astfel: „ stare de tensiune creată într-o
formă de interrelaţie sau în confruntarea de opinii diferite individuale sau în grup”. La
declanşarea unui conflict se descarcă energii, se aduc acuze dezonorante care sunt motivate
prin trimiterea la dreptate, adevăr şi care nu duc spre clarificarea nevoilor celor implicaţi, acest
lucru poate duce la o ruptură totală a relaţiilor dintre părţi, la formarea prejudecăţilor şi crearea
unor limite în comunicare.
18
În opinia lui Kurt Lewin conflictul apare ca o necesitate de a alege între două valenţe pozitive
sau negative, sau de a găsi o reacţie acceptată, rezonabilă din punct de vedere al influenţei
asupra persoanei, într-o situaţie de adversitate ( valenţă pozitivă şi negativă), dar a nu admite
alta decât ceea ce s-a formulat şi nici vreo reacţie. În fiecare conflict există mai multe puncte
de vedere şi cei implicaţi în acest proces consideră că deţin adevărul, mai mult, atitudinea lor
nu este cooperativ-constructivă ci competitiv-distructivă.
Empatia, înţelegerea trăirilor celorlalţi nu caracterizează situaţiile conflictuale şi ca urmare
rezistenţa fiecărei părţi este explicabilă. Conflictul este rezultatul stereotipurilor, încărcăturilor
emoţionale, provoacă sentimente puternice de anxietate, furie, ostilitate, depresie şi chiar de
răzbunare, iar pe măsură ce acesta se intensifică apar multiple tipuri de consecinţe care
afectează indivizii, relaţiile dintre ei, deciziile, obligaţiile şi uneori se răsfrânge asupra
organizaţiilor şi comunităţilor.
Conflictul poate fi văzut ca un sentiment, o disarmonie, o incompatibilitate de interese reale
sau percepute, ori un set de comportamente. Mulţi autori au definit conflictul astfel:
Brown: „conflictul este comportamentul incompatibil dintre părţile a căror interese sunt în
contradicţie.” Sandale şi Van den Merve: „Conflictul este o situaţie în care cel puţin doi
oameni, reprezentările lor, încearcă să-şi urmărească scopurile existând incompatibilităţi
mutuale a percepţiilor lor, directe sau indirecte.” Lewcki: „Interacţiunea interdependenţei
oamenilor care percep scopurile incompatibile şi interferenţa lor în rezolvarea scopurilor”.
Coser: „Conflictul implică luptele dintre doi sau mai mulţi oameni pentru valori, ori competiţia
pentru statut, putere şi resursele greu de procurat”.
Este destul de adevărat că fiecare individ are nevoi, aşteptări, tinde să acumuleze cât mai mult
în tot ceea ce face, dar şi educaţia, toleranţa, înţelepciunea îşi aduc o mare contribuţie la
rezolvarea lor sau chiar la prevenirea acestora. Acumularea frustrărilor cauzate de neâmpliniri,
agresivitatea personală sau cea indusă, grupul de apartenenţă, pot duce la un comportament
agresiv care să angreneze un număr mare de indivizi, indiferent dacă aceştia sunt implicaţi
direct sau indirect în viaţa celor care-şi reprimă aceste sentimente. Toate conflictele pornesc de
la probleme, de fiecare individ depinde amploarea pe care doreşte să o atingă şi cât de mare va
fi implicarea în desfăşurarea ostilităţilor, de asemeni, temperamentul specific individului,
puterea formală sau informală de care dispune, îl va determina să se afle la baza declanşării
„luptei”.

19
2.2. MECANISMUL PSIHOLOGIC AL DECLANŞĂRII COMPORTAMENTULUI
CONFLICTUAL
Fiinţele umane fac multe lucruri din instinct fără să fie conştiente sau să reflecte
consecinţele faptelor lor, iar acest lucru rezultă din lupta pentru supravieţuire, uneori pentru
supremaţie, la fel ca celelalte forme de viaţă.
Violenţa fizică este partea dură a acţiunilor întreprinse de actorii sociali în relaţiile
interpersonale sau în sfera intrapersonală. Ea poate fi definită ca o agresiune distructivă
îndreptată spre rănirea fizică a persoanei sau asupra proprietăţii sale. În tezele de specialitate a
fost categorizată în multe moduri, violenţă individuală sau colectivă, legitimă sau ilegitimă,
ascunsă sau vizibilă (F.W. Ilfeld, 1970: 79), însă ea şi formele ei de manifestare variază în
funcţie de caracteristicile indivizilor, ale societăţilor, cultura lor şi sistemul de valori pe care
şi-l construiesc cu ajutorul contextului.
În societăţile subdezvoltate, agresiunile violente îmbrăcau forme primare, vizibile,
violenţa fizică putând fi definită ca fiind lovitura directă, corporală, împotriva unui individ
relevând un triplu caracter: brutal, exterior si dureros.(Y.A. Michaud, 1978: 20). Violenţa
societăţilor industrializate a dezvoltat forme noi, mascate de limbaj, simboluri, mimică.
Impactul asupra personalităţii va fi acelaşi, chiar dacă loviturile lipsesc.
Violenţa începuturilor-violenţă fondatoare?
Majoritatea miturilor vechilor popoare prezintă violenţa drept principiu fundamental al
apariţiei civilizaţiei, metafora violenţei fiind omniprezentă în poveştile despre Creaţie. În
ansamblul lor, ele prezintă lumea ca o operă a unui act violent, violenţă care stimulează,
modelează şi transformă amorful în materie vie.
O teorie care explică apariţia vieţii, cea fizică, vorbeşte despre explozia materiei care a
creat forme din informităţi şi care a adus ordinea. Astfel, Bing-Bangul a creat Universul printr-
o explozie de proporţii, combinând substanţe ce au dus la crearea organismelor şi a divinităţii.
De aici rezultă miturile, din întrebările despre originea fiinţei umane legate de existenţialitate
cu scopul de a proteja viaţa şi de a asigura echilibrul cu care vrem să ne identificăm, respingând
haosul.
Violenţă fondatoare este considerat şi sacrificiul, ca formă de imitare a începuturilor,
desfăşurându-se ca un ritual, având scopul de a defula tensiunile şi a menţine liniştea interioară,
răspunzătoare de acţiunile exterioare ale individului. De fapt, violenţa dedicată zeilor este a
oamenilor, pentru că cei din urmă se identifică cu primii. Multe acte sacrificeale întreprinse
pentru expulzarea păcatelor muritorilor au încercat “să păcălească violenţa”, au fost sau sunt
un fel de substituire a violenţei cerută de zei. Explicaţiile violenţei prin mituri nu cred în
20
violenţa reală şi accentuează că violenţa fondatoare “rămâne imprecisă”, pentru că întâlnim
violenţă fără creaţie şi creaţie fără violenţă şi evident, fără sacrificiu.
Poveştile despre apariţia vieţii pe pământ iau forme diferite în funcţie de perioada în care apar,
de miturile popoarelor şi de dorinţa omului de a exprima nevoia sa de a ordona lumea în care
trăieşte.
Legenda întemeierii Romei, 753 î.Hr, povestită de poetul Vergilius în Eneida este relevantă
pentru această violenţă fondatoare. Autorul povesteşte cum Romulus şi Remus au decis să
fondeze o cetate (oraş) şi au ales muntele Palatin. Pentru a şti care dintre ei urma să fie rege, s-
au decis să-l întrebe pe Dumnezeu, consultând oracolul. Romulus a fost desemnat rege şi a
trasat liniile pe care urma să se construiască viitoarele ziduri ale cetăţii. Din acel moment el a
interzis tuturor să-l depăşească, însă, Remus a trecut de acel spaţiu. Considerându-se insultat
de acest gest, Romulus şi-a omorât fratele. Prin acest act de violenţă el a desemnat realitatea
simbolică a teritoriului: Roma a fost întemeiată pin violenţă… (fondatoare).
Psihiatrul Carl G. Jung (1964. 203-299) a avut o contribuţie importantă în definirea
problematicii comportamentului conflictual, violent prin intermediul conceptului „umbra”. El
şi colaboratorul său, G. Neumann, explică această paradigmă în următorul mod: psihicul uman
funcţionează pe baza a două sisteme principale, conştientul şi inconştientul. Conştientul, la
rândul lui, se compune din ego şi „persona”. Ego-ul răspunde de perceperea realităţii şi a
sinelui, eul ca formă a identităţii prezentă în timpul real. „Persona” este prezentarea sinelui
către lume ca o mască, un conglomerat care deţine jocurile individuale, rolurile sociale, cu
exprimare în comportamente diferite pentru a-şi asigura succesul în mediul ambiant.
Inconştientul conţine inconştientul personal şi cel colectiv. Primul, stochează amintirile relative
ale propriei vieţi (istoria vieţii personale) şi propriile vise, iar al doilea, este punctul individual
al legăturii cu rasa umană şi istoria sa. Umbra conţine caracteristici negative, sentimente de
vinovăţie în care bolile personale se ascund de sine. În asumpţiunea lui Neumann, umbra are
un caracter particular, este expresia imperfecţiunii, partea incompatibilă cu valorile absolute;
este inferioritatea corpului nostru în contradicţie cu absolutul şi cu eternitatea sufletului care
nu trăieşte mult în această lume. Ea este în opoziţie cu spiritul numai când conştientul
recunoaşte valorile materiale ale vieţii.
Conceptul jungian privitor la rădăcinile violenţei se construieşte pe „proiecţia umbrei”. Dacă
umbra este partea încărcată de sentimente reprimate de inferioritate şi vinovăţie, ego luptă
pentru o imagine de sine pozitivă prin proiectarea umbrei către ceilalţi. Proiectarea umbrei este
periculoasă şi dureroasă, iar materializarea ei înseamnă violenţă.

21
Devenim mai eficienţi în depăşirea tiparelor dăunătoare prin conştientizarea mai adâncă, prin
observarea detaliilor propriului nostru comportament şi prin găsirea de alternative. În
momentul în care conflictul începe să-i afecteze pe cei din jurul său, oamenii pot să sprijine
diferite poziţii sau să se retragă, vechile reguli se deformează ori altele sunt inventate pentru a
face faţă noii situaţii. Viaţa este plină de momente tensionate: enervarea, supărarea, diferenţele
culturale, antipatiile, insultele, diferenţele de opinie care generează forme de ostilitate şi sunt
definite ca fiind conflicte (o dispută sau un incident este partea vizibilă a unui conflict mai
adânc). Acestea din urmă par a fi iraţionale sau triviale, pentru că sunt situaţii diferite în care
au loc, moduri diverse de abordare, care afectează persoanele profund şi dureros. Dacă
ameninţarea este destul de puternică, aceste persoane pot acţiona – în mod eroic, prostesc sau
josnic, în mod exagerat, fapt care nu le-ar fi propriu în mod curent. Oamenii nu consumă o
cantitate mare de energie pentru ceva care nu are importanţă pentru ei, chiar dacă din exterior
este greu de înţeles ce-i face să se comporte astfel. Conflictele apar atunci când „neînţelegerile,
neplăcerile, sau inechităţile ameninţă ceva important” (pierderea locului de muncă, pericolul
de a fi atacat, suferinţa celor dragi, pierderea controlului etc.).
N. E. Miller (1934, 1944) şi I. Nutin (1963) au adus în prim plan conflictele psihice, explicând
că acestea au o latură interioară de trăiri obsedante legate de deciziile interne morale ce se
consumă tensionat ca adversităţi între sentimente, atitudini şi interese în anumite situaţii. Ele
se desfăşoară mai complicat în plan interior decât în plan exterior, de aceea conflictele psihice
au fost numite intrapsihice. N. E. Miller s-a axat pe conflictele situate în lupta dintre reacţiile
comportamentale motivate prin aptitudini şi adversităţi interne privind un proiect, o implicaţie
(financiară sau sentimentală) şi în acest sens a enumerat trei tipuri de conflicte intrapsihice:
- Conflicte între două dorinţe dintre care nu se poate alege nici una din motive diverse;
- Conflictul între două situaţii critice presante ce trebuie satisfăcute fiind ambele foarte
importante;
- Conflicte generate de dorinţe presante pentru ceva ce are un substrat sau o conotaţie
rea, formală incidentală (dorinţa) dar foarte puternică.
Se consideră că viaţa se află sub incidenţa puternică a dorinţei şi a tendinţelor de satisfacere a
acestora. Condiţiile vieţii şi cenzurile socio-morale creează permanente baraje legate de
tendinţele şi dorinţele fundamentale. În acest context, se constituie mijloace de apărare ale
sinelui precum refularea, sublimarea, deplasarea sau în cazuri mai nefaste se formează tulburări
psihice dintre care nevroza este cea mai frecventă.
Dacă ne-am folosi de o modalitate clasică de identificare a conflictului, am putea să facem
referire la următorii termeni: poziţii, interese, nevoi.
22
Reacţiile, implicarea indivizilor în conflict, nivelul maxim al conflictului nu depind doar de
caracterul primar, biologic sau secundar, dobândit al trebuinţei frustrate, cât de diferiţi alţi
factori situaţionali şi de personalitate. De aceea, vom trece în revistă sumară cele mai cunoscute
nevoi, fără o ierarhizare după potenţialul lor conflictogen (greu de realizat) şi fără intenţia de a
sublinia clasificările avansate de autori consacraţi (Abraham Maslow, ):
 Nevoi primare: de hrană, apă, adăpost, odihnă, sex, securitate
 Nevoi sociale: apartenenţă şi dragoste: nevoia de asociere (de a fi în societate,
de a-şi forma grupuri care să-i reprezinte), de apartenenţă (a aparţine unui grup sau unei
categorii sociale), nevoia de comunicare, colaborare, tendinţa de a-i ajuta pe cei în dificultate.
 Nevoia de apreciere şi stimă: nevoia de a avea rezultate pe plan profesional, de
a fi competent, de a câştiga aprobarea şi recunoaşterea celorlalţi.
 Nevoia existenţială: stimularea senzorială, nevoia unei varietăţi şi fuga de
monotonie, plictiseală, dorinţa de a călători, de a participa la spectacole, de a te distra, de
aventură chiar.
 Nevoia de cunoaştere: nevoia de a şti, de a înţelege şi explora;
 Nevoi estetice: de frumos şi simetrie;
 Nevoi de actualizare: de autorealizare şi de valorificare a propriului potenţial.
În funcţie de aceste nevoi, de nivelul la care ne situăm, ca vârstă şi pregătire profesională, relaţii
sociale, în piramida lui Maslow, avem manifestări diverse rezultate din modul în care percepem
conflictul, a emoţiilor şi a acţiunii întreprinse în momentul confruntării cu astfel de situaţie.
În viziunea Anei Stoica Constantin, un rol important în apariţia conflictelor o au: percepţia,
afectivitatea şi acţiunea.
Percepţia conflictului se referă la modalitatea în care înţelegem şi evaluăm situaţia tensionată,
încărcată de energie. Persoanele implicate într-o problemă percep conflictul din trei ipostaze:
din perspectiva eu-lui, (sunt întrebări care duc la identificarea conflictului); a celuilalt, (unde
se subliniază, exteriorizarea de către partener a stării de conflict), în relaţia interpersonală.
Forma uzuală de exprimare a conflictului este limbajul, fie el verbal (cuvintele), sau nonverbal
(se exteriorizează prin expresia afectivă şi atitudinală) şi violenţa fizică sau armată.
În această dimensiune, cognitivă, găsim atât elemente obiective, cât şi subiective.
Incompatibilităţile sau interferenţele pot fi adevărate, dar de multe ori se întâmplă să existe
doar în mintea persoanei. Conflictul există, pentru că individul va interpreta situaţia
conflictuală, dar nereală din punctul de vedere al celeilalte persoane implicate, rezultând o
situaţie imaginată, ireală. Spre deosebire de conflictul real, conflictul imaginat nu se

23
declanşează numai când valorile sau nevoile sunt incompatibile, când individul suportă o
frustrare produsă de un altul sau când conflictul este exteriorizat în acţiune, ci şi când una sau
ambele părţi percep existenţa lui, cred în mod greşit că iau parte la o situaţie conflictuală.
Înseamnă mult ca numai unul să creadă că există o incompatibilitate şi el va transmite mesaje
implicite sau chiar va acţiona în consecinţă; consecinţa este individul care se află în conflict,
chiar dacă nu împărtăşeşte acea percepţie.
Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întâmple dacă sau când
una din părţi va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de
conflictele imaginate. Dispuse la perceperea eronată a mesajelor sunt copiii şi persoanele adulte
cu un nivel intelectual scăzut.
Afectivitatea în conflict (emoţiile şi sentimentele). Emoţiile sunt inerente conflictului.
Ele se pot manifesta în una sau câteva din modurile următoare: cauză sunt de regulă cele care
ajută la desfăşurarea conflictului (forţa motrice, sursa energetică în desfăşurarea unui conflict,
contribuind la puterea, şi perseverenţa care permit omului să participe şi să finalizeze situaţia
conflictuală).
Pe de altă parte, pot fi însă şi cele care vor ajuta la aplanarea conflictuală; conflictul implică o
reacţie emoţională la o situaţie sau interacţiune, persoană, reacţie care semnalează un dezacord.
În multe conflicte oamenii ajung să acţioneze împotriva propriilor interese, arătându-se mai
interesaţi să-şi exprime sentimentele, decât să obţină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea
lor în conflict.
Acţiunea se evidenţiază prin modul în care ne comportăm în conflict şi poate avea două roluri:
exprimarea conflictului, a emoţiilor implicate şi satisfacerea nevoilor. Acţiunile se manifestă
diferit, de la încercarea de a dezavantaja pe cineva, la exercitarea puterii, apoi la violenţă şi
distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul conciliant, constructiv şi prietenos. Cele trei laturi
ale conflictului nu corelează: creşterea sau reducerea intensităţii uneia nu explică traseul
evoluţiei celorlalte, ele sunt autonome, dar se influenţează.
În conceptul dezvoltat de Rummel, există un ciclu de viaţă al conflictului conceput sub forma
unei spirale ascendente cu cinci etape :
1. existenţa conflictului în stare latentă în care structura sa există dar nu a fost
declanşată;
2. etapa de început a conflictului, potenţialul conflict devine activ;
3. balanţa puterilor, părţile implicate în acţiune, încearcă să treacă puterea de
partea lor; pot să negocieze, să se afle în litigiu sau să medieze conflictul;

24
4. balanţa puterilor, ca rezultat al procesului de acţiune întreprins, situaţia
conflictuală se rechilibrează;
5. ruperea echilibrului: în timp, circumstanţele se pot schimba şi balanţa puterii
să se încline în favoarea uneia din părţi şi defavoarea celeilalte, astfel, fostul echilibru poate
să genereze un nou conflict cu structura modificată.
În momentul apariţiei situaţiei conflictuale, la nivelul sistemului nervos central, apare
stimularea unor formaţii talamice şi hipotalamice care produc un comportament agresiv,
existând o relaţie morfologică şi funcţională între lobul temporal şi diencefal. Unii centri ai
amigdalei influenţează reacţiile afective de apărare, furie şi fugă. Individul, are un
comporatment agresiv particular din cauza sistemului nervos central diferit şi din cauza
modelărilor funcţionale date de stimulările venite din mediul socio-cultural.
O altă caracteristică a modelului neurobiologic este constituită din funcţionalitatea sistemului
nervos, bazată pe mecanismul polarizare-nepolarizare, de transmitere transsinaptică a
influxului nervos, pe jocul de excitaţie-inhibiţie, pe ierarhizarea neurofuncţională, prin integrări
succesive la diferite niveluri de complexitate. Agresivitatea este un mijloc extrem de adaptare
care stă la baza stărilor emoţionale negative de ură sau de furie, iar comportamentul ostil este
exteriorizarea unor stări de afect în care sunt implicate şi celelalte stări ale psihicului.
O altă componentă a modelului neurobiologic este dată de implicarea glandelor endocrine în
agresivitate. J. G. Vandenberg, a demonstrat rolul hormonului masculin în declanşarea
agresivităţii la vertebrate, indicând rolul testosteronului în combativitatea umană.
Un comportament ostil se poate explica şi prin modelul psihanalitic. Organizarea structurii
psihologice a persoanei are trei instanţe : eul, sinele şi supraeul.
Eul se formează prin relaţia conflictuală a eu-rilor multiple şi când acestea dau răspunsuri
negative din direcţia eu-rilor exterioare, în eul care se dezvoltă se determină direcţii de reacţii
negative. Autoagresivitatea, însă, este determinată de conflictualitatea dintre sine, eu, supraeu.
Sinele are următoarele funcţii şi structură: este izvorul energiei instinctive a individului, este
inconştient, reprezintă rezonatorul libidoului, domină principiul plăcerii, evită orice neplăcere
(se apără), promovează pornirile libiduale, este amoral, ilogic, nu are aspiraţii, este depozitul
sentimentelor refulate.
Eul reprezintă organizarea concretă a proceselor mentale, percepe legile sociale, normele, după
care doreşte să se conducă, este diferit de sine, reprezintă lumea de afară, fixează erotismul pe
obiectele din exterior, se autoreglează, doreşte să fie moral, se adaptează la realitate.

25
Eul are capacitatea de a anticipa instinctele pentru a nu intra în conflict cu exigenţele morale,
iar în cazul normalităţii există o stare conflictuală latentă. Conflictul între eu şi sine provoacă
agresivitate sub toate formele.
Supraeul este cel care reacţionează împotriva fixărilor libidinale, are nucleu arhaic, critică eul,
are un caracter compulsiv, este glasul conştiinţei, este hipernormal şi tiranic faţă de eu, el se
maturizează în tinereţe şi este constant pe tot parcursul vieţii, este rezultatul, influenţelor
părinţilor.
Agresivitatea poate fi rezultatul jocului dintre Eros, care se referă la conduitele morale, valorile
culturale dobândite prin educaţie, şi Tanathos ce ar fi o direcţie în exterminarea morţii pentru
ca individul să se autoprotejeze.

2.3. TIPOLOGIA CONFLICTULUI ŞI STILURILE DE RĂSPUNS LA CONFLICT


De cele mai multe ori tristeţea nu apare fără conflict. Nu există răzbunare fără conflict
iar sentimentele negative acumulate duc la conflict. Conflictul se referă la o ciocnire materială
sau morală violentă, aşa cum a fost prezentat el în partea introductivă, situaţie controversată,
(conflict armat, social, psihologic, politic, economic). Conflictul în viziunea lui Daniel Sapiro
este asociat cu un arbore. Fiecare parte a lui reprezintă o parte componentă a conflictului. De
exemplu, solul reprezintă mediul social în care începe conflictul (familia, colectivul,
societatea); rădăcina, cauzele conform cărora apar conflictele; tulpina, poate să fie asemuită cu
părţile implicate în conflict; scorbura, problema conflictului; florile, emoţiile pozitive şi
negative ale celor implicaţi în conflict; frunzele, acţiunile concrete ale persoanelor implicate;
fructul, soluţia rezolvării conflictului. Un conflict care nu este rezolvat la timp poate deveni
fundamentul altei situaţii conflictuale. Conflictul poate fi dezamorsat încă din faza incipientă,
iar indicii ale apariţiei lui şi fazele agravării progresive a conflictului pot fi: disconfortul,
incidentele, neînţelegerile, tensiunea şi criza.
Disconfortul este ca o emoţie sau ceva neplăcut. El se manifestă prin stare de spirit
nemulţumită, prin insatisfacţie, presimţirea unei probleme acute şi nedorite.
Incidentele sunt fapte mărunte, dar supărătoare. În această stare de manifestare a conflictului
apare un schimb scurt, acut, fără să apară vreo reacţie internă de durată. Semnalul care
informează că persoana e participantă la un incident ce poartă în sine grăuntele conflictului, de
obicei e neînsemnat. Indiferent de amplitudinea situaţiei neplăcute, ea poate provoca o nelinişte
sau o iritare temporară, care peste un număr de zile va fi uitată. Un incident neînsemnat, fiind
înţeles greşit poate să ducă la escaladarea conflictului.

26
Neînţelegerile sunt situaţiile de dublu, ambiguităţile, în care partenerii îşi interpretează greşit
limbajul trupului şi ajung la concluzii tendenţioase.
Neînţelegerea este al treilea semnal semnificativ pentru apariţia unui conflict. In general,
confuzia este o percepţie deformată a lucrurilor şi relaţiilor în care motivele şi faptele sunt
concepute greşit. Indiferent de temperament, de gradul de cultură şi civilizaţie, la un moment
dat, fiecare individ de pe planetă va fi implicat într-o situaţie neplăcută, va ajunge la concluzii
false, deseori din cauza exprimării insuficient de clare a gândurilor sau din cauza lipsei
corelaţiei. Uneori neânţelegerea e provocată de faptul că situaţia dată e legată de tensiunea
emoţională a unora din participanţi. În acest caz gândurile sale sunt îndreptate spre una şi
aceeaşi problema. Percepţia problemei şi a înţelegerii situaţiei va lua amploare negativă.
Tensiunea este deja starea de încordare, iritare, îngrijorare şi alerta permanentă faţă de
presupusa rea voinţă a partenerului. Tensiunea se caracterizează printr-o stare de încordare
stresantă, ce denaturează percepţia omului despre partener şi chiar multe din acţiunile sale. Aici
relaţiile se complică prin atitudini negative şi rezistenţa ideilor. Sentimentele privind atitudinea
faţă de oponent se înrăutăţesc considerabil, dar raportul şi relaţiile cu el devin izvorul unei
inconstante nelinişti.
Criza este conflictul deschis, cearta, violentă sau ruperea relaţiei dintre părţile negociatoare.
Este nivelul de conflict ce prevede ruperea oricăror legături interpersonale şi care este urmată
de efectul înstrăinării. Se declanşează, din punct de vedere filosofic şi psihologic, o stare în
care se transformă rezultatele activităţii. Situaţia de criză este un război adevărat. Aici
partenerii încearcă pe diferite căi să obţină avantaje, să-şi impună punctul de vedere. Trebuie
să recunoaştem că la baza declanşării conflictelor pot sta mai mulţi factori. Aici apare o
clasificare: conflicte constructive si distructive. Cele constructive se soluţionează la timp.
Cauzele ce provoacă apariţia conflictelor constructive sunt:
1. insatisfacţia remunerării materiale;
2. condiţii nesatisfăcătoare de muncă;
3. neajunsuri în organizarea muncii;
4. neasigurarea ritmicităţii de muncă;
5. un regim incomod de lucru; neajunsuri în tehnologie;
6. neasigurarea cu resurse; nereglementarea strictă a sarcinilor;
7. un nivel scăzut al disciplinei de producţie;
8. structuri organizaţionale care generează conflicte necorespunzătoare intereselor.
Cauzele conflictelor distructive:
1. acţiunile manageriale ale conducătorului;
27
2. încălcarea eticii profesionale;
3. lipsa de tact;
4. încălcarea legislaţiei;
5. aprecierea incorectă a rezultatelor muncii;
6. acţiunile incorecte ale subalternilor;
7. acţiunile incorecte ale conducătorului şi subalternilor.
Cauzele declanşării unei dispute sunt variate şi diverse, însă putem identifica puţine din
multitudinea surselor:
 diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;
 nevoile umane;
 comunicarea;
 lezarea stimei de sine;
 valorile individului;
 nerespectarea normelor explicite sau implicite;
 comportament neadecvat;
 agresivitatea;
 statutul, puterea, prestigiul, "principii";
 utilizarea şi comunicarea culturii şi informaţiilor.

Freud a conferit un rol foarte important conflictului în teoria nevrozelor şi dacă ar fi să le


clasificăm, obţinem: conflicte de opinie, conflicte legislative, conflicte ideologice, conflicte
generate de gradul tensional al unei competiţii, conflicte scenariu cu scopul de demolare a
imaginii publice.
O clasificare ce aparţine lui Boncu conflictele sunt evidenţiate ca: intrapsihice şi sociale.
Conflictul intrapsihic
Teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957) una dintre cele mai importante teorii elaborate de
psihologia socială, tratează starea conflictuală pe care o are individul atunci când două cogniţii
ale sale intră în coliziune. Cogniţiile pe care le avem fiecare din noi se află în relaţii de
consonanţă, ori de disonanţă una cu cealaltă. Disonanţa, caracterizată de tensiune şi inconfort
psihic, apare când o cogniţie decurge din opusul alteia. Kurt Lewin a propus în 1935 o tipologie
a conflictelor intrapsihice care este valabilă şi astăzi. Lewin identifică două tipuri de tendinţe
de răspuns: cele care-l motivează pe individ să abordeze scopul (să se apropie de el) şi cele

28
care-l fac să-l evite. Din combinarea celor două motive sau impulsuri intrapsihice, au rezultat
trei tipuri fundamentale de conflict:
Conflictul abordare – abordare. Este cel mai simplu tip de conflict intrapsihic şi apare când
persoana vrea să îndeplinească două obiective, ambele pozitive, dar nu poate atinge decât unul.
Scopurile au grade diferite de intensitate şi astfel se amplifică starea de indecizie.
Conflictul evitare – evitare. Tipul acesta de conflict apare atunci când persoana trebuie să
aleagă între două scopuri, dar nici unul nu este atrăgător.
Conflictul abordare – evitare. De multe ori, conflictul intrapsihic nu este provocat de două
scopuri, ci de unul singur, acesta fiind însă atractiv şi non-atractiv în acelaşi timp.
Conflictul social
Termenul “social” din sintagma “conflict social” indică faptul că părţile implicate în dezacord
sunt entităţi sociale (şi nu intrapsihice): persoane, grupuri, organizaţii. Potrivit lui Morton
Deutsch (1980), o autoritate în domeniul conflictologiei, conflictul intrapsihic şi cel social se
află într-o strânsă legătură. Conflictul social, îl găsim la Eugene Bell şi Roger Blakeney:
“interacţiunea dintre părţile ce exprimă interese opuse” . În mod normal, sunt consideraţi
similari termenii de conflict şi competiţie. Definiţia la care am făcut trimitere se potriveşte şi
competiţiei, dar, competiţia apare din incompatibilitatea scopurilor.
Astfel, aici ne confruntăm cu două tipuri de conflicte: primul tip de conflict se numeşte conflict
de sumă zero sau de sumă constantă. El corespunde competiţiei pure. În astfel de conflicte, tot
ceea ce câştigă o parte, pierde cealaltă. Al doilea tip de conflict distins pe baza raportului dintre
interesele celor două părţi este conflictul de sumă non-zero sau de sumă variabilă. Acesta s-a
bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor. Schelling (1960), un clasic al
literaturii asupra negocierii, l-a numit conflict cu motive mixte, pentru că el implică atât
motivaţii de competiţie, cât şi motivaţii de cooperare ale părţilor.
Este clar că există clasificări diverse ale tipurilor de conflicte, în funcţie de domeniul de
competenţă al celui care a realizat tipologia, de interesul pentru un anumit tip de conflict şi
astfel, conform opiniei exprimate de Schimdt şi Kochan, conflictele sunt: esenţiale (de
substanţă), conflicte afective, pseudo-conflictele. Conflictele esenţiale sunt determinate de
obiective diferite ale părţilor implicate în confruntare şi se manifestă cu intensitate atunci când
indivizii îşi satisfac propriile nevoi prin intermediul grupului.
Conflictele afective apar datorită stărilor emoţionale şi vizează relaţiile interpersonale.
Tensiunea socială şi suspiciunea sunt cele care întreţin starea tensionată.

29
Pseudo-conflictele pot fi denumite şi de manipulare fiind un rezultat al nesincerităţii şi
dedublării indivizilor şi se pot clasifica astfel: pseudo-conflictul pentru salvarea imaginii,
pseudo-conflictul cu rol “de vârf-de-lance” şi pseudo-conflictul folosit ca “atu”.
Trihotomia. Un cercetător, în 1945 a iniţiat trihotomia oamenilor care „se retrag”, a celor care
„înaintează” şi ultima categorie fiind a celor care „luptă”. Un alt autor, în 1982, a găsit aceleaşi
forme de tratare a conflictului, pe care le-a denumit nonconfruntare, abordarea orientată spre
conflict şi abordarea bazată pe control.
Tipologia în patru tipuri. În 1994 unii autori aduc în prim plan patru tipuri de strategii de
abordare a conflictului, fundamental diferite, dar fără o bază experimentală: inactivă, de
retragere din controversă fie temporar, fie permanent; de cedare în faţa oponentului; de căutare
a unei soluţii mutual acceptabile; de impunere a soluţiei preferate în faţa adversarului.
Acesată tipologie este utilizată de o autoritate în domeniu, Helena Cornelius, directoarea
Reţelei Internaţionale de Rezolvare a Conflictelor din Australia, în foarte cunoscuta carte
semnată împreună cu fiica sa, Shoshana Faire.
Astfel, cele două autoare, evidenţiază cinci tipuri de comportament în conflict:
Abandonul reprezintă retragerea fizică sau emoţională dintr-un conflict pentru a evita
confruntarea. Această retragere poate fi utilă, dacă nu este afectat cursul evenimentelor, sau
dezastruoasă pentru că situaţia poate să se complice.
Reprimarea: este refuzul de a lua act de existenţa unui conflict, înseamnă liniştea pe care ţi-o
creezi, a nu vorbi despre aspectele sale importante pentru propria protecţie.
Victorie - Înfrângere: tendinţa inconştientă de a evita durerea eşecului, este o confruntare în
care unul din actorii principali face totul pentru a câştiga.
Compromisul: reclamă anumite capacităţi de negociator, dând impresia că fiecare va avea de
câştigat, dar una dintre părţi îşi poate supraevalua poziţia, apărând discrepanţă între relaţionari.
Victorie –Victorie: fiecare are de câştigat, se descoperă soluţiile bune, relaţiile se îmbunătăţesc
şi se consolidează.
În aceste context, sportul trimite la formele de exerciţii fizice şi jocuri de mişcare care pot avea
caracter spontan şi competitiv, având originea în jocurile tradiţionale şi în miturile fondatoare
ale civilizaţiei, iar specificitatea lui rezidă din valorile vieţii contemporane1. Funcţiile sale, aşa
cum le-am moştenit din antichitate, relevă valorile amintite în definiţia de mai sus:
competiţională (satisface dorinţa de întrecere), de maximizare a performanţei, conativă (cu
referire la dorinţa de realizarea a efortului fizic), de socializare (integrare, dialog social,

1
A. DRAGNEA, SILVIA MATE TEODORESCU, Teoria sportului, Editura FEST, Bucureşti, 2002, p. 12.

30
afirmare socială), culturală şi cea economică. În această accepţiune, sportul trimite la
performanţa psiho-fizică, la reguli, la instituţionalizare şi competiţie, la petrecerea plăcută a
timpului liber.
Între sport şi societate există o legătură complexă privită prin prisma a două curente: unul
idealist care vede în sport o activitate liberă, spontană, separată de viaţa cotidiană şi una care
afirmă că sportul trebuie să fie imaginea ideologică a intereselor dominante în societatea
actuală2. Treptat, această viziune a evoluat, pentru că normele şi valorile construite în societate
în multitudinea de „câmpuri sociale” sunt condiţionate de cele externe câmpului şi de progresul
societăţii, unificându-se. Sportul este un fenomen social şi nu trebuie desprins în motivarea
acţiunilor lui de contextul propriu: istoric, social, cultural, politic, economic.
În opinia lui P. Bourdieu3, sportul are o istorie de sine stătătoare, care influenţată de evenimente
impresionante ca amploare, economice şi social-istorice, are ritm propriu, legile lui evolutive,
crizele sale (...) cronologia sa specifică. Fiecare „câmp social” are perioade tensionate, conflicte
şi lupte pentru impunerea unei idei, a unei practici sociale dominante, între actorii sociali şi
diferite grupuri de interese. În acest context, cultura sportului este produsul luptei dintre clasele
sociale şi pentru că resursele nu sunt împărţite în mod egal, grupurile cu mai multă putere şi
resurse vor domina mediul sportului. El este întrecere şi are la bază jocul care sugerează
agreabilul, natura imprevizibilă, aspectul problematic şi cel de strategie. În viziunea lui
Huizinga, „jocul este garanţie palpabilă şi întreţinere constantă a reflexului libertăţii, nu doar
libertate căutată, promisă, propusă sau visată”4. Libertatea se identifică în toate ipostazele
enumerate în proporţie diferită în cadrul unui sport, în funcţie de specificul său. Agreabilul
sugerează latura psihologică a practicării unei activităţi fizice, pe când strategicul,
problematicul şi imprevizibilul sunt subordonate unor discipline ştiinţifice care folosesc
raţiunea în soluţionarea lor. Înlănţuirea armonioasă între ludus („joc problematic”) şi paidia
(„libertate, improvizaţie, râs nestăpânit”), caracterizează jocul5; ce se situează la extreme
înseamnă degenerarea fenomenului în discuţie.

2
G. PATRIKSON, A doua analiză ştiinţifică, în Impactul sportului asupra socializării, coord. C.C.P.S,
Bucureşti, 1995, pp. 38-75.
3
P. BOURDIEU, Sport and social class, în Social Information, vol 17, 1978, pp. 819-840.
4
J. HUIZINGA, Homo ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 7.
5
S. MARCUS, Gooooooool!, în Secolul XX. Fotbal, nr. 400, Editată de Uniunea Scriitorilor din România, 1998,
p. 20.

31
Specificul jocurilor constă în existenţa echipelor care se întrec şi în funcţie de modul în care
percepi competitorul, A. Rapoport6 apreciază că pot fi considerate drept conflicte şi ele alături
de lupte şi dezbateri. În luptă, adversarul este privit ca duşman, este cel care ameninţă spaţiul,
libertatea oponentului prin simpla prezenţă în acelaşi loc. Prima reacţie va fi de eliminare, de
izolare de mediul propriu pe duşmanul identificat prin orice mijloace (prin ameninţare,
distrugere sau alungare). Conştiinţa este în alertă şi va fi focalizată spre duşman, iar acţiunile
sunt conduse de impulsuri emoţionale care slăbesc analiza raţională. Putem încadra jocul în
sfera raţionalului pentru că jucătorii sunt puşi în situaţia de a analiza situaţia, percepându-l pe
celălalt ca oponent (faţă de care atitudinea afectivă poate fi neutră sau prietenoasă), iar atenţia
se orientează asupra contextului (în care oponentul are un control parţial), situaţie care poate fi
guvernată printr-o strategie premeditată.
Oponentul este constrâns de aceleaşi reguli ale jocului, cooperează în desfăşurarea întrecerii,
iar starea afectivă este de plăcere, derivată din însăşi derularea spectacolului oferit de joc.
Sportul are ca trăsătură principală competiţia care urmăreşte ierarhia, o ordine clară a
excelenţei, de unde învinsul va acumula frustrări. De la plăcere la apariţia situaţiilor
conflictuale este un pas, competitorii, suporterii lor, dau sensuri noi, războinice întrecerii.
Apărarea teritoriului este un comportament provenit din competiţia cu echipa adversă, el
devenind agresiv pe măsură ce unii încalcă teritoriul celorlalţi. Lupta dintre sportivi va fi
transmisă suporterilor şi va deveni necruţătoare pentru că ei sunt părţi ale aceluiaşi întreg şi
pentru că aflaţi în apropiere, vor dori să stabilească ierarhii, dominantul să se impună. Modelul
etologic este esenţial în explicarea comportamentului conflictual, violent în competiţii. Toate
sporturile colective implică elemente de atac şi de apărare care susţin noţiunea de proprietate
prin păstrarea posesiei obiectului de joc prin câştigarea terenului, acordarea importanţei
clasamentelor şi recordurilor multiple. Faptul că echipele competitoare luptă pentru posesia
mingii face ca dominaţia în cadrul grupurilor să oscileze, la fel şi în mijlocul suporterilor celor
două echipe. Dezbaterile pot anticipa luptele.
Din cele expuse mai sus identificăm componenta afectivă în interiorul luptelor, componenta
raţională în jocuri şi componenta ideologică în dezbateri. De cele mai multe ori, în situaţii
tensionate caracteristice relaţiilor sociale din mediul sportului, întâlnim întrepătrunderea celor
trei. Rezultatul acestora este vizibil în violenţa simbolică specifică întrecerilor sportive,
violenţa directă a jucătorilor, violenţa directă a spectatorilor, violenţa indirectă a unora şi a

6
A. RAPOPORT, A Game Theory as a Theory of Conflict Resolution, Kluver Academic Prin ton Demond, 1974.

32
celorlalţi, cea a accidentelor, a catastrofelor, sau a rateurilor organizaţionale de orice fel
susceptibile de a provoca sânge (G. Vigarello)7.
Pe de altă parte, activităţile fizice influenţează pozitiv personalitatea individului, din punct de
vedere cognitiv, evaluarea informaţiei va fi uşurată prin intermediul agenţilor socializatori iar
dezvoltarea fizică va modifica simţitor creşterea stimei de sine. Chiar dacă sportul nu poate fi
considerat un „atelier de reparaţii” al actelor sociale (greşite), el deţine instrumentele necesare
pentru combaterea violenţei şi integrarea socială când este practicat. Mijloacele prin care oferă
tinerilor posibilitatea de a se relaxa fizic, de a-şi dizolva tensiunile sufleteşti şi de a-i îndepărta
de faptele de agresiune sunt simplificate de cele care influenţează apariţia conflictelor. Sportul
privit ca microcosmos este un spaţiu pozitiv având valenţe favorizante în întreţinerea
contactelor sociale şi coeziunea grupurilor, însă, când timpul liber este folosit în totalitate în
contexte dezorganizate şi ne-structurate, tinerii sunt tentaţi să accepte violenţa şi să se
pregătească pentru a o desfăşura la un nivel extrem.

Rezumatul cursului: Termenul de “conflict” provine din verbul latinesc confligo, ěre = a se
lupta, a se bate între ei, o formă distructivă a dezbaterii, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare
definesc conflictul prin termeni similari violenţei, dispută, ceartă, scandal, luptă, război.
Consilierea influenţează pozitiv personalitatea individului și evident, răspunsul la
conflictul intern sau extern. În kinetoterapie, acolo unde reeducarea, refacerea, recuperarea
joacă un rol important în obținerea independenței, rezolvarea conflictelor interpersonale și
intrapersonale reprezintă un nou stadiu de echilibare a potențialului propriu, de conștientizare
a valorilor personale.
Cuvinte cheie: conflict, abordare eficientă a conflictului intrapersonal, escaladare,
antinomie
Probleme de reflexie:
1. Cum apar conflictele?
2. Cum rezolvă consilierea conflictele interpersonale?
3. Care este cauza conflictelor intrapersonale?
4. Enumerați strategii de rezolvare a conflictelor.

7
Apud D. BODIN, Sport et violence, Chiron, Paris, 2001, p. 7.

33
Harta cursului

STRATEGII DE REZOLVARE
ESCALADARE (activarea
CONFLICT (nevoi (identificarea tehnicilor
resurselor și exagerarea
neîmplinite) de tip victorie-victorie:
evenimentelor)
comunicarea)

Fig. nr. 2. Traseul conflictului


Recomandări bibliografice
Cornelius, H., Faire, S. (1996). Ştiinţa rezolvării conflictului. Fiecare poate câştiga, Editura
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti
Neculau, A., Constantin-Stoica, Ana, (1998). Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura
Polirom, Iaşi

34
CURSUL 3. TIPURILE DE CONSILIERE ŞI SPECIFICUL LOR

INTRODUCERE
Consilierea, cu o largă serie de strategii, integrează perspectiva umanistă dezvoltată
de autorul / psihologul Carl Rogers. Problemele de adaptare, integrare a realității, interpretare
a ei, nu mai sunt văzute în termeni de tulburare și deficiență, ci în parametrii nevoii de
autocunoaștere, de întărire a Eu-lui, de dezvoltare personală și de adaptare. A ajuta și a credita
persoana ca fiind capabilă să își asume propria dezvoltare personală, să prevină diverse
tulburări și disfuncții, să găseasca soluții la problemele cu care se confruntă, să se simta bine
cu sine, cu ceilalți și cu lumea în care trăiește, reprezintă valorile umaniste ale consilierii.

5. 3. 1. Tipologia consilierii
6. 3. 2. Funcțiile consilierii
5. 3. 3. Etapele consilierii

3.1. TIPOLOGIA CONSILIERII


Consilierea psihologică vizează un set de acţiuni psihologice, pedagogice sistematice
şi sistemice, realizate prin intermediul formelor, metodelor şi strategiilor de identificare,
remediere şi prevenire a discordanţelor şi problemelor persoanei. O condiţie importantă a
consilierii psihologice este caracterizată prin faptul că specialistul nu propune reţete sau soluţii
prefabricate, ci orientează, apoi ghidează beneficiarul spre luarea unei decizii optime pentru
soluţionarea, de sine stătătoare, a propriei probleme. În vizunea lui Rogers Carl, important este
ca în procesul consilierii, consilierul să stabilească un climat psihologic, moral cu persoanele
ce le consiliază, prin intermediul căruia aceştia se vor simţi înţeleşi, acceptaţi în mod
necondiţionat şi valorizaţi ca persoane. Unul din obiectivele esenţiale ale consilierii psihologice
cons-ăptă în faptul că individul trebuie să nu fie scos din contextul său social, astfel încât să fie
abordat izolat de semeni. Cu cât problema şi obicetivele consilierii vor fi mai clar stabilite, cu
atât va fi mai eficient identificată strategia şi setul de metode şi procedee aplicate. În procesul
identificării setului de metode care urmează a fi aplicate, esenţială este convorbirea şi
motivarea beneficiarului pentru a realiza consilierea. Modul prin care consilierul decide să
motiveze beneficiarul depinde de natura problemei identificate, de obiectivele propuse, de
însăşi personalitatea beneficiarului, de relaţia care s-a stabilit între consilier şi beneficiar, cât şi
de experienţa, pregătirea profesională şi de cunoştinţele deţinute de consilier.
35
Strategii şi metode utilizate în cadrul consilierii psihologice:
1. Metoda observaţiei constituie metoda fundamentală a cercetării psihologice. Se
realizează prin observarea, înţelegerea, descoperirea, analiza conduitei şi persoanei consiliate.
2. Metoda studierii produselor activităţii se realizează prin analizarea şi examinarea
produselor activităţii (desene, compuneri, construcţii tehnice, ortografie etc.) făcut / înfăptuit
de persoana consiliată, cu scopul de a identifica caracteristicile şi particularităţile psihologice
individuale ale acesteia.
3. Metoda biografică / anamneza constă în analiza în ontogeneză a beneficiarului,
pentru a identifica principalele particularităţi şi evenimente trăite de beneficiar.
4. Metoda ascultării active şi atente înseamnă ascultarea empatică şi atentă a trăirilor
beneficiarului. Esenţial este faptul că specialistul, în cazul supus analizei, consilierul, trebuie
să fie înzestrat cu răbdare pentru a asculta activ, fără a grăbi beneficiarul.
5. Metoda acceptării necondiţionate înseamnă recunoaşterea demnităţii şi valorii
persoanle a beneficiarului, fără a critica, eticheta, judeca şi fără a condiţiona aprecierea. Grup/
individual
6. Metoda dezvoltării gândirii pozitive se concretizează în dezvoltarea imaginii şi
respectului de sine al beneficiarului, a responsabilităţii şi acceptării personale, prin sugerarea
gândurilor/ ideilor pozitive.
7. Metoda feed-back-ului reprezintă o conexiune inversă utilizată pentru menţinerea
stabilităţii şi echilibrului în procesul consilierii. Oferirea unui feed-back eficient este o abilitate
care susţine comunicarea dintre consilier şi beneficiar.
8. Metoda sugestiei face posibilă dirijarea conştiinţei şi cogniţiilor beneficiarului, prin
sugerarea şi propunerea ideilor, cu scopul de a influenţa asupra voinţei beneficiarului, asupra
modului de a se comporta, gândi şi lua decizii.
9. Metoda reformulării vine cu scopul de a reevalua şi analiza problema dintr-o altă
perspectivă, de către beneficiar.
10. Metoda modelării / remodelării cognitive se realizează cu scopul de a
modela/remodela convingerile, concepţiile şi cogniţiile eronate ale beneficiarului, prin
utilizarea sugestiei, modelului/ exemplul altor persoane etc.
11. Metoda modelării / remodelării conduitei are scopul de a modela/remodela
conduita inadecvată / necorespunzătoare problemei cu care se confruntă beneficiarul, prin
utilizarea modelului/ exemplul altor persoane etc.
12. Metoda modelării / remodelării relaţiei Se realizează cu scopul de a
modela/remodela relaţia beneficiarului copil cu colegii, prietenii, părinţii; în cazul
36
beneficiarului adult cu copiii, cu soţul/ soţia, colegii etc., prin utilizarea sugestiei,
modelului/exemplul altor persoane etc.
13. Metoda descriei portretului propriu / introspecţiei se realizează prin descrierea
de către beneficiar a propriului portret/comportament, cu scopul de a identifica cum se percepe
pe sine şi cum îşi percepe propriul comportament beneficiarul. Poate fi realizată prin
următoarele întrebări pe care şi le va adresa însăşi beneficiarul: Cum sunt eu acasă? Cum sunt
eu în relaţiile cu prietenii?
14. Metoda descrierii imaginii proprii de către alte persoane înseamnă descrierea
de către beneficiar a propriului portret/ comportament, din perspectiva altor persoane (părinţi,
cadre didactice, prieteni etc.), sau mai poate fi realizată direct prin intermediul altor persoane
(părinţi, cadre didactice, prieteni etc.), cu scopul de a identifica cum percep cei din jur
comportamentul şi persoana – în general.
15. Metoda parafrazării se realizează prin reformularea mesajului, cu scopul de a
clarifica subiectul sau tema de discuţie.
16. Metoda sumarizării recapitulează, identificarea şi clarificarea mesajelor din cadrul
conslierii. Sumarizarea se utilizează şi pentru stabilirea priorităţilor şi alternativelor de
abordare a unei teme sau subiect, sau pentru clarificarea perspectivelor beneficiarului asupra
alternativelor de abordare a problemei sale.
17. Metoda reflectării aparține consilierului care are rolul de a fixa conţinutul
informaţional cât şi a stării emoţionale transmise de beneficiar. Reflectarea favorizează
conştientizarea de către beneficiar, a faptului că este ascultat şi că ceea ce exprimă sau trăieşte
este important. Scopul fundamental al reflectării este mai ales cel de validare a trăirilor
emoţionale ale beneficiarului.
18. Metoda epistolară sau a scrisorii se realizează prin notarea de către beneficiar a
tuturor trăirilor sale neplăcute, cu scopul de a scăpa, ulterior, de ele, prin distrugerea lor (ardere
sau rupere). Această metodă este extrem de utilă în procesul consilierii persoanelor foarte
afectate, cărora le vine greu să vorbească despre problema interiorizată.
19. Metoda jurnalului intim se realizează prin notarea într-un jurnal, a trăirilor zilnice
ale beneficiarului. De obicei consilierul îi insuflă beneficiarului, posibilitatea de a scăpa de
trăirile neplăcute prin notarea lor într-un jurnal, de care ulterior va fi posibil să se debaraseze
prin nimicirea lui, la fel ca în cazul metodei epistolare/ scriesorii, prin ardere sau rupere.
20. Metoda anchetei (chestionarul, interviul) se face prin intermediul a două
modalităţi: chestionarul şi interviul. Ambele se bazează pe adresarea întrebărilor, cu scopul de
a identifica informaţii necesare procesului de consiliere. Interviul este asemănător conversaţiei,
37
dar totuşi se deosebeşte de aceasta prin faptul, că în cadrul interviului există un interviator (în
cazul consilierii, interviatorul poate fi atât consilierul, cât şi beneficiarul) care mereu iniţiază
emiterea mesajului/ întrebărilor.
21. Metoda vizionării de la o parte se realizează prin provocarea beneficiarului de a se
percepe de la o parte, mai exact i se propune beneficiarului să se descrie pe sine şi/ sau
comportamentul său, din perspectiva unei persoane din exterior.
22. Metodele religioase (rugăciuni, frecventarea bisericii etc.) aduce în âmpul
consilierii sugestionarea beneficiarului care va apela la citirea unor rugăciuni, la frecventarea
bisericii, cu scopul de a-şi hrăni sufletul cu o doza spirituală necesară fiecărei fiinţe.
23. Metoda energizării se face prin diverse activităţi specifice energizării, cu scopul
de a stimula energia personală a beneficiarului, pentru a înlătura oboseala, stresul şi încărcătura
emoţională a lui.
24. Metode de relaxare presupune aplicarea variatelor tehnici de relaxare, ca de
exemplu: textele de relaxare – sunt o metodă eficientă în procesul relaxării, acestea fiind
însoţite de respiraţie profundă şi atmosferă prielnică relaxării, favorizează relaxarea musculară
progresivă.
25. Sociodrama vine cu exerciții care educă cooperarea, învăţarea, descoperirea,
problematizarea, dezbaterile, jocurile de rol, înscenarea unei probleme, cu scopul de a soluţiona
situaţia înscenată, prin modelarea şi interpretarea întocmai a ei. Reprezintă una dintre cele mai
eficiente metode de creare, modelare şi soluţionare a unei situaţii dificile / conflictuale, la care
participă minimum trei persoane.
26. Psihodrama se realizează după acelaşi mecanism ca sociodrama, însă în cadrul
psihodramei este prezentă o singură persoană, care este însărcinată în procesul consilierii să se
suprapună în mai multe roluri, în dependenţă de problema consiliată.
Metodologia consilierii
Metodologia consilierii include ansamblul de strategii, metode şi forme aplicate în
activităţile de consiliere. Strategiile consilierii psihologice se aleg şi se aplică în funcţie de
vârsta, genul, religia beneficiarului, nivelul de cultură şi inteligenţă, de acceptare a metodelor
de către beneficiar.
Diversitatea situaţiilor, a beneficiarilor şi a problemelor acestora a făcut dificilă, dacă
nu chiar imposibilă, utilizarea unei singure teorii privind consilierea, astfel, Dumitru Ion Al.
remarcă că consilierea psihologică trebuie să integreze modele de consiliere care să includă
mai multe teorii şi concepţii psihologice – domeniu care a generat apariţia abordărilor de tip

38
eclectic – integrativ, care sau dovedit a fi din ce în ce mai necesare şi mai utile, menite să
conducă la realizarea obiectivelor consilierii psihologice.
Tehnologia consilierii reprezintă demersul aplicativ realizat în baza selectării, integrării
şi aplicării ansamblului de metode, procedee şi tehnici de intervenţie.
Modelul psihanalitic
Deşi în consilierea psihologică acest model teoretic şi aplicativ nu constituie un element
de bază, fiind specific consilierii psihologice, vom aminti totuşi câteva particularităţi ale
acestuia. Reprezentantul cel mai cunoscut al modelului psihanalitic în psihologie este Freud.
Acesta aduce în prim plan conceptul de inconştient (care până la el semnifica doar o serie de
informaţii fără valoare şi impact asupra individului), încercând să elaboreze o strategie de
sondare a acestuia, apreciind că inconştientul poate fi extrem de valoros în raport cu explicarea
conduitei individului. În strânsă relaţie cu inconştientul sunt percepute şi celelalte componente
ale aparatului psihic, dezvoltându-se ideea unei strânse interrelaţionări a acestora. Inconştientul
explică motivaţiile profunde ale comportamentelor umane, încercând să se exprime şi să se
manifeste în plan conştient. Abordarea psihanalitică a consilierii are la bază câteva idei
fundamentale, care se rezumă în două teze:
− Comportamentele umane nu apar întâmplător, ci sunt determinate de evenimente
anterioare, care motivează subiectul să le repete constant, acestea fiind neconştientizate;
− Tulburările psihice pot avea la origine o dezvoltare psihosexuală defectuoasă, care îşi
are originile în conflictele şi traumele psihice din copilăria timpurie. În acest caz, sarcina
consilierului este să aducă în conştiinţă inconştientul, ajutându-l pe pacient să înţeleagă
conţinutul pulsiunilor din zonele profunde ale psihismului.
Mai mult, consilierul va trebui să sprijine pacientul în demersurile sale de mediere cu
realitatea socială, caracterizată de principii şi valori care pot veni în contradicţie cu pulsiunile
inconştiente. Cu toate acestea, deoarece în intervenţiile de tip psihanalitic se accentuează
exprimarea stărilor afective în raport cu diverse evenimente trăite de cel consiliat, consilierul
şcolar poate încuraja în anumite cazuri recunoaşterea şi exprimarea trăirilor afective, fapt care
va conduce atât la posibilitatea conştientizării cauzelor generatoare ale problemei, cât şi la
dobândirea unei stări psihice mai bune, date de sentimentul de uşurare cu privire la identificarea
surselor problemei. În ceea ce priveşte metodele şi tehnicile de terapie, acestea au fost elaborate
de Freud şi dezvoltate şi ameliorate de continuatorii săi:
• Metoda psihanalizei (metoda asociaţiilor libere) – constă în readucerea în conştiinţa
beneficiarului a elementelor psihice răspunzătoare de simptomele conflictuale manifeste. Se
urmăreşte recreerea comportamentelor şi manifestărilor originale ale pacientului, în vederea
39
identificării unei soluţii, pe baza experienţei şi cunoştinţelor actuale ale acestuia (Freud S.,
1980). Ideile spontane ale beneficiarului (imagini, sentimente, amintiri, date etc.) reprezintă
pentru psihanalist sursa informaţiilor care vor putea genera soluţii la problemele beneficiarului.
Ca tehnică propriu-zisă se utilizează chestionarea persoanei, în scopul declanşării unor noi
asociaţii de idei: La ce te gândeşti când auzi acest lucru? Ce crezi că te-a determinat să faci acel
lucru? Câţi ani aveai când s-a întâmplat acest eveniment?
• Analiza viselor – deşi o metodă puternic controversată, reprezintă încă pentru mulţi
psihanalişti o sursă de informaţii în care sunt redate sentimente şi dorinţe puternic reprimate de
către beneficiar, prezente în conţinutul latent al viselor acestuia.
• Analiza reacţiilor beneficiarului la anumite situaţii de viaţă, dar şi în cadrul şedinţelor
de consiliere (analiza comportamentului nonverbal/verbal al acestuia, prezenţa sau dispariţia
unor simptome, identificarea eventualelor modificări comportamentale în diverse medii
sociale: acasă, la şcoală, în grupul de prieteni ş.a.
• Analiza transferului şi a rezistenţei în cadrul relaţiei beneficiar-psihanalist. Această
tehnică se axează pe constatarea faptului că beneficiarul tinde să retrăiască în cadrul terapiei
aspecte relaţionale trecute, uneori sentimentele acestuia transferându-se asupra consilierului
însuşi: dragoste, admiraţie, simpatie sau ură, neîncredere etc. Totodată se poate manifesta o
reacţie de rezistenţă, în care beneficiarul, prin ceea ce spune sau face se opune accesului la
propriul inconştient (Laplanche şi Pontalis, 1994). Astfel acesta poate manifesta o reţinere în
împărtăşirea tuturor gândurilor, dezacord în raport cu interpretările consilierului, tăceri,
întârzieri sau absenţe de la şedinţa de terapie.
• Analiza contra-transferului – implicând reacţiile afective inconştiente ale
terapeutului faţă de beneficiar. O atitudine pozitivă a terapeutului faţă de beneficiar poate fi
benefică dar nu trebuie să depăşească o anumită graniţă deoarece poate conduce la dependenţa
beneficiarului faţă de consilier. La fel, o atitudine negativă poate genera obstacole în calea
consilierii şi a relaţiei consilierbeneficiar.
• Interpretarea – reprezintă principalul instrument terapeutic al consilierului. Aceasta
constă în ordonarea şi analiza informaţiilor obţinute de la beneficiar, astfel încât să conducă,
treptat, la conştientizarea originii problemelor cu care acesta se confruntă. Deşi modelul
psihanalitic în consiliere are adepţi numeroşi pe plan internaţional, esenţa modelului impus de
Freud a cunoscut mari modificări în etapele mai recente ale ştiinţei psihanalitice. Astfel, în
prezent nu mai sunt atât de exagerate conflictele inconştiente timpurii, generate în mare parte
de instinctele sexuale înnăscute, în apariţia a diverse probleme psihice ale indivizilor, ci se
relevă prezenţa unor impulsuri emoţionale inconştiente datorate diverselor aspecte sociale,
40
etice şi culturale, cu impact în determinismul psihismului. În opoziţie cu Freud şi adepţii săi se
evidenţiază Adler A. şi Jung C. care se detaşează net de concepţia psihanalitică clasică,
încercând să depăşească accentul exagerat acordat aspectelor biologice ale personalităţii. Adler
susţine că principalul conflict al individului se află în tendinţa acestuia de a-şi depăşi starea de
inferioritate din copilărie, axându-se pe ceea ce ar putea deveni individul şi din acest punct de
vedere, teoria lui se apropie de teoria centrată pe beneficiar. Jung G. C. este de acord cu
interpretarea lui Freud privind rolul inconştientului individual, dar susţine că la baza acţiunilor
omului se află nu numai propria experienţă, ci şi o experienţă mai largă, experienţa comunităţii
în care trăieşte, inconştientul colectiv, format din arhetipuri, imagini primordiale, structuri
psihice identice, comune tuturor, constituind moştenirea arhaică a umanităţii. Concluzionând,
putem afirma că nu trebuie neglijată contribuţia psihanalizei în domeniul consilierii
psihologice. Orice consilier trebuie să accepte ideea că motivaţia inconştientă a
comportamentului este un concept foarte important în consiliere. Atunci însă când
competenţele de realizare a unor intervenţii depăşesc limitele unui consilier şcolar se impune
suport din partea psihologului, aspect deosebit de important şi demn de reţinut în situaţia în
care noi abordăm problematica asociată consilierii psihologice.
Modelul behaviorist (comportamental)
Baza teoretică şi metodologică a modalităţilor de psihoterapie/consiliere behavioristă
îşi are originea în teoriile învăţării de factură behavioristă, conform cărora, personalitatea
umană se construieşte şi se fundamentează în raport cu stimulii externi, cu situaţiile şi
raporturile sociale. Fondatorul behaviorismului este considerat Watson John B. Conceptele de
bază ale modelului behaviorist sunt cele de întărire socială şi control al comportamentului.
Întărirea socială se referă la utilizarea adecvată a stimulilor din mediu, astfel încât anumite
comportamente să fie recompensate, sporind astfel probabilitatea lor de manifestare.
Consilierea/terapia devine, în acest fel, un proces de control al comportamentului, un proces
de învăţare a unor comportamente dezirabile, în raport cu mediul social. În perspectiva
behavioristă, persoana cu probleme este diferită de cea normală pentru că a dobândit
comportamente greşite, achiziţionate în urma încercării de a evita anumite experienţe
neplăcute. În consecinţă, principiul de bază al practicii behavioriste este principiul
decondiţionării sau tehnica practicii negative, prin care modelele comportamentale învăţate au
tendinţa de a slăbi şi dispărea în timp nefiind întărite corespunzător. În acelaşi timp
comportamentele nedorite se înlocuiesc cu comportamente dezirabile. În etapele de timp
ulterioare dezvoltării modelului behaviorist, pe structura acestuia a apărut o nouă abordare de
consiliere: cognitiv-comportamental. Apărută ca o antiteză faţă de concepţia psihanalitică,
41
această abordare neagă rolul afectului şi al inconştientului, acreditând importanţa conştiinţei, a
judecăţii şi a capacităţii subiectului de a testa realitatea. Se consideră că este modelul cel mai
elaborat, cel mai bine fundamentat teoretic şi validat în practica consilierii. Comportamentele,
adaptative sau neadaptative, sunt reacţii ale subiectului la solicitările mediului extern. Pornind
de la principiile generale ale abordării comportamentale clasice, abordarea cognitiv-
comportamentală se inspiră şi din alte surse teoretice: psihanaliza lui Adler Alfred (fiecare
individ prezintă o concepţie proprie despre lumea obiectivă), psihologia cognitivă (tulburările
şi abaterile psihocomportamentale sunt rezultatul incapacităţii individului de a rezolva
problemele cu care se confruntă sau de a face faţă unor situaţii noi sau solicitante). Principiul
de bază al abordării cognitiv-comportamentale stabileşte că modul în care individul se
comportă este determinat de situaţiile imediate de viaţă şi de felul în care el le interpretează,
mai precis de cogniţiile sale: idei, semnificaţii, credinţe, gânduri, expectaţii, afirmaţii, atribuiri
etc. Se afirmă că acestea sunt mai mult sau mai puţin conştiente, variază de la un individ la
altul, sunt dobândite de-a lungul vieţii, exercitând o influenţă puternică asupra persoanei adulte,
fiind obiectivul major al schimbării realizate în procesul de consiliere: schimbarea afirmaţiilor,
ideilor false, gândirii ce operează cu termeni rigizi şi extremi, a concepţiilor greşite sau
inadecvate, astfel încât persoana să gândească, să comporte şi să trăiască stări afective având o
bază mult mai raţională. Pe ansamblu, abordarea cognitiv-comportamentală, s-a dovedit
eficientă în tratarea atacurilor de panică şi a anxietăţii generalizate. Subiectul învaţă să
identifice, să evalueze, să controleze şi să modifice gândurile sale negative legate de pericole
potenţiale, precum şi comportamentele asociate acestor gânduri. În cadrul consilierii cognitiv-
comportamentale, toate aspectele procesului respectiv îi sunt descrise în mod explicit
beneficiarului, acesta fiind solicitat să colaboreze în planificarea unor strategii de rezolvare a
problemelor.
Modelul umanist (experienţialist) de consiliere situează omul în centrul său, cu
problematica sa umană, viaţa sa personală şi relaţională, experienţele sale în contextul
dezvoltării. Pe lângă obiective ce vizează cunoaşterea propriei personalităţi, acest model are în
vedere şi dotarea individului cu instrumente specifice de acţiune în vederea depăşirii
dificultăţilor cu care se confruntă (Zlate M., 2000). Psihologia umanistă a reprezentat o reacţie
împotriva behaviorismului şi psihanalizei, apreciate ca incapabile de a studia şi de a soluţiona
problematica concretă, reală a omului contemporan. Psihologi americani precum Maslow
Abraham, Rogers Carl, Buhler Charlotte sau din ţări europene, cum ar fi: Anglia (Cohen J.),
29 Germania (Wellek A.), Franţa (Pages Max, Peretti A.), au evidenţiat principalele
caracteristici şi obiective ale modelului umanist în consiliere:
42
• deschiderea permanentă către experienţă, centrarea atenţiei pe experienţa persoanei,
ca fenomen principal în studiul omului; • creşterea semnificaţiei autorealizării individului;
preocuparea pentru dezvoltarea potenţialului oricărei persoane, în raport cu sine şi cu alte
persoane.
• accent pe nevoia de apreciere pozitivă; sublinierea existenţei forţelor pozitive ale omului.
Rogers C. aprecia că datoria omului este să-şi amelioreze permanent viaţa, să fie
constructiv, să-şi asigure un mod de viaţă satisfăcător, să fie responsabil în luarea deciziilor
personale, să se străduiască să-i înţeleagă pe ceilalţi şi pe sine. Prezenţa relaţiilor negative cu
ceilalţi şi cu mediul de viaţă în general îi va afecta funcţionarea sa psihologică, manifestându-
se o serie de trăiri ca: stimă de sine scăzută, imagine de sine negativă, sentimente de tensiune,
durere, suferinţă. Scopul consilierii nu este acela de a rezolva o problemă, ci de a-l ajuta pe
individ să se dezvolte deplin, să se autocunoască şi să se maturizeze, identificând cele mai bune
opţiuni pentru soluţionarea propriilor probleme. Această viziune l-a determinat ca după 1967,
Rogers C. să-şi concentreze atenţia şi pe consilierea de grup. Această formulă de consiliere
viza îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale printr-o mai bună cunoaştere de sine.
În cadrul grupului se cristalizează un sentiment de comunitate având la bază nevoia de
afiliere, apartenenţă, se clarifică sentimente, dorinţe, nevoi şi opţiuni, iar autorealizarea
pozitivă a fiecărui membru este raportată la dinamica grupului. În acest fel, scopurile
dezvoltării personale şi scopurile dezvoltării grupului nu mai apar ca separate. Este încurajată
totodată şi exprimarea sinceră şi deschisă a sentimentelor. În general, consilierea de grup
urmează aceeaşi structură de lucru şi aceleaşi tehnici ca şi consilierea individuală. Scopul
consilierii/terapiei centrată pe beneficiar este acela de a ajuta individul să se autoevalueze
realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-şi nege sau să-şi deformeze opiniile şi
atitudinile pentru a menţine afecţiunea sau aprecierea persoanelor importante pentru el. Este
ceea ce reprezentanţii acestei orientări terapeutice numesc libertate experienţială.

3. 2. FUNCȚIILE CONSILIERII
I. Realizarea unei schimbări profunde, menite să conducă la restructurări şi
reconstrucţii în personalitatea subiectului. Aici avem de urmărit funcţionarea a două
mecanisme esenţiale: insightul şi catharsisul.
II. Desfăşurarea unor procese de învăţare prin care persoana va dobândi abilităţi şi
deprinderi de a se adapta la solicitările vieţii prin schimbarea sau achiziţionarea
noilor cogniţii şi comportamente.
III. Valorificarea experienţei imediate, trăită actual, aici şi acum în scopul exprimării
43
spontane, naturale a emoţiilor şi gândurilor în vederea câştigării autenticităţii şi
autoactualizării persoanei.

3. 3. ETAPELE CONSILIERII
Consilierea reprezintă un proces complex ce include mai multe etape. Acestea sunt:
1) stabilirea relaţiei cu beneficiarul şi lumea sa;
2) încurajarea beneficiarului de a vorbi, pentru ca acesta să-şi povestească problema;
3) ascultarea empatică şi activă a beneficiarului;
4) observarea manifestărilor beneficiarului (mimică, gesturi, comportament);
5) identificarea, definirea şi clarificarea problemelor beneficiarului;
6) edificarea de către beneficiar a tuturor problemelor sale;
7) identificarea modalităţilor de rezolvare a problemelor identificate;
8) confruntarea beneficiarului cu propriile aşteptări şi convingeri care reprezintă surse de
rezistenţă la schimbare;
9) examinarea soluţiilor alternative posibile, cu scopul facilitării unei decizii;
10) adoptarea schimbării evolutive;
11) experimentarea şi exersarea noilor comportamente, pentru consolidarea lor;
12) monitorizarea evoluţiei rezultatelor consilierii. Persoanele care sunt consiliate şi necesită
remediere, trebuie să fie orientate spre adoptarea gândirii pozitive:
a) Să conştientizeze ce îi întristează, descurajează, le stârneşte mânie;
b) Să revizuiască problema, geneza şi urmările ei;
c) Să reflecte asupra prezentului, să se gândească cum se simt la moment;
d) Să ia în considerare viitorul, cum va influenţa remedierea problemei viaţa sa şi a
semenilor.
Rezumatul cursului: consilierea urmează pași logici, adaptați problemelor beneficiarilor, în
acord cu teoria și metodologia de specialitate, cu scopul de a ajuta individul să se autoevalueze
realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-şi nege sau să-şi deformeze opiniile şi
atitudinile pentru a menţine afecţiunea sau aprecierea persoanelor importante pentru el. Este
ceea ce reprezentanţii acestei orientări terapeutice numesc libertate experienţială.
Cuvinte cheie: metode ale consilierii, funcții ale consilierii, etapele consilierii.
Probleme de reflexie
1. Care sunt etapele consilierii?
2. Cine poate face consiliere?
3. Care este cea mai eficientă metode de consiliere?
44
Harta cursului

funcții

etape

METODE

caracteristici
idiosincrasice

Fig. nr. 3. Consilierea și elementele componente


Recomandări bibliografice
Băban A., coord. (2001). Consiliere educațională: Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie
şi consiliere, Editura Ardealul, Cluj-Napoca
Oancea C., (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere, Editura Medicală, Bucureşti

45
CURSUL 4. ROLUL COMUNICĂRII ÎN CONSILIERE

INTRODUCERE
Comunicarea este un proces de interacţiune între două sau mai multe persoane, grupuri,
ce utilizează cuvântul, semnele, mimica, gesturile, simbolurile. În opinia lui A. Muchielli ea
reprezintă “interacţiunea socială a unor actori, prezenţi într-o situaţie pe care şi-o reprezintă la
fel (2005: 79)”, pentru că, în acest context ei îşi împărtăşesc cogniţii, experienţe, nevoi,
atitudini, trăiri, credinţe.
Prin intermediul comunicării se transmite o identitate, se fixează poziţionarea în relaţia cu
celălalt, evidenţiindu-se: “cine sunt eu pentru tine, cine eşti tu pentru mine?” (Flahaur apud
Muchielli, 2005: 81), care sunt nevoile şi tehnicile folosite pentru a atinge scopurile.
Astfel, în opinia autorului citat, comunicarea este şi un “act de influenţare” pentru că are rolul
de a produce efecte care se materializează în acţiune. Conotaţia actului de influenţare, în acest
context, este una pozitivă pentru că motivează interlocutorul să ia decizii: acţiunea sau emiterea
unor credinţe utile.

1. 4.1. Microexpresiile
2. 4.2. Metafora și poveștile terapeutice

4.1. MICROEXPRESIILE
Aserţiunile se extrag din termenii propoziţionali, ca apoi să fie utilizate ipoteze despre
relatări pentru a înţelege mesajul. Descifrarea mesajului se realizează prin intermediul
contextului care pregăteşte finalitatea. Persoana căreia îi adresăm mesajul este o altă variabilă
care influenţează procesul schimbului de informaţii. În vorbire şi în înţelegere primează relaţia
dintre locutori şi motivaţia fiecăruia dintre ei. Cunoașterea trimite la reprezentare și pentru a
ajunge la formarea ei trebuie să construim imagini despre ceea ce este în afara minţii, să
înţelegem modalitatea în care mintea poate să construiască reprezentări şi să le exprimăm în
limbă. Conform Ivanei Markova (2004: 35), pentru a forma reprezentări mentale corecte,
trebuie să utilizăm cuvinte potrivite, pentru că ele pot facilita sau împiedica cunoaşterea, de
aceea este important[ comunicarea ]n educație fizică și sport. Reprezentările create în legătură
cu un subiect, cele mentale, pot fi adevărate sau false, “sunt oglinzi sau semne ale naturii”,
formând formalizări sau structuri simbolice cu rol integrator şi socializator. Fiecare subiect are
gradul lui de subiectivitate, importantă este strategia prin care ancorăm tema în realitate și o
46
facem utilizabilă (evident, pentru o perioadă scurtă de timp, pentru că realitatea este flexibilă).
S-a vorbit despre reprezentări mentale, importante în ancorarea în reașitate, despre reprezentări
colective, ca forme de cunoaștere socială, ca apoi să se treacă la un alt nivel, cel al
reprezentărilor sociale. Reprezentarea mentală (Rene Descartes, John Locke apud Markova,
2004), se referea la crearea unei imagini a ceea ce se află în afara minţii, cu intenţia de a înţelege
mecanismul prin care mintea interpretează realitatea şi o transpune în cuvinte (această sintagmă
a fost folosită pentru prima dată în secolul al XVII-lea). Aici, Ivana Markova relatează despre
forma acestor reprezentări accentuând că sunt de fapt imagini, structuri simbolice (...), „ori
diferite forme de reprezentare potrivindu-se anumitor tipuri de sarcini” (2004: 39). Ele sunt
construcţii ale minţii create cu scopul de a reda prin limbaj realitatea nu doar intuitivă, ci
intuitiv-prelucrată, generalizată, având capacitatea de a evoca auditiv, vizual, olfactiv, obiectul
absent sau o întâmplare nefinalizată. Reprezentările mentale sunt părţi componente ale celor
colective, precursoarele reprezentărilor sociale.
Cuvintele sunt forme de energie care determină reacții, microreacții care interpretate corect,
pot duce la detensionarea unei situații conflictuale interne/externe, sau la rezolvarea unor
probleme somatice.
Interpretarea unor emoții prin microexpresii
1. FRICA. Emoția umană cu cele mai multe variante, cea mai diversă și mai mare sursă a
blocajelor noastre cotidiene. Se manifestă prin:
 sprâncenele și pleoapele superioare ridicate
 pupilele și nările dilatate
 pleoapele inferioare încordate
 buzele ușor încordate și ele, iar colțurile gurii duse spre urechi.
2. FURIA. În engleză, ea are cuvinte care o exprimă în mod diferit. Când spun „fury”, ei
se gândesc la furie oarbă. Mâniei (un grad obișnuit de furie), englezii îi zic „anger”. Ea
presupune:
 încruntare
 sprâncenele puternic apropiate
 privire fixă și orientată extrem în adâncime
 încordarea și presarea buzelor
 dilatarea nărilor
 maxilarul încordat (cel mai bine, lucrul ăsta se vede sub lobul
urechii)

47
3. BUCURIA. Este prima dintre emoțiile plăcute și, se spune, cam singura înnăscută în
toate variantele ei, singura care poate fi trăită fără motiv. Pe fața omului, bucuria se
reflectă astfel:
 zâmbet natural – creează o dispunere unică și evidentă a mușchilor faciali
 riduri în colțul ochilor
 colțul gurii și obrajii ridicați
 mușchii feței aliniați cu poziția ochilor
 pupilele ușor acoperite de pleoape.
 bărbia ușor ridicată.
4. DEZGUSTUL. e bine să știm că NU există emoții negative, ci numai intensitate ori
durată exagerată a unor emoții. Dezgustul este emoția primară care, printre altele, ne
ajută să luăm decizii: „M-am săturat, gata! Vreau altceva! De azi înainte schimb!”

Microexpresia caracteristică dezgustului se manifestă prin:

 buza superioară ridicată


 uneori, buza inferioară coborâtă
 nasul încordat și ridicat, provocând riduri
 nările comprimate
 colțurile gurii orientate în jos.
5. UIMIREA sau SURPRIZA. Dintre cele evocate aici, aceasta e singura pe care n-am ști
unde să o încadrăm dacă am vrea să-i zicem ori pozitivă, ori negativă. :) Se manifestă
la fel indiferent dacă e vorba de o situație plăcută sau de una neplăcută. Imediat, însă,
apare o emoție care o dublează, o completează, în rezonanță cu starea de fapt.

Uimirea se manifestă în felul următor:

 sprâncenele ridicate
 pupilele dilate
 ochii larg deschiși
 buzele dezlipite, gura (între)deschisă.
6. TRISTEȚEA. Este cumva precursorul măsurilor înțelepte. Ea ordonă retragerea, poate
autoizolarea temporară, introspecția, conversația cu tine însuți. Dar atunci când apare
instant într-o situație dată, zugrăvește următoarele lucruri pe fața ta:
 pleoape căzute

48
 privire pierdută, confuză
 colțul buzelor dus în jos
 obrajii căzuți.
7. DISPREȚUL. Despre el se mai spune că nu ar fi chiar o emoție, ci o stare exprimată în
mod cultural, într-un mod specific fiecărei comunități în parte. Dar este cu siguranță o
stare evident manifestată la nivel facial. Iată cum arată:
 un singur colț al gurii dus în sus, cu același obraz încordat
 tendința de semiînchidere a pleoapelor.

Interesant este că fața reprezintă singura parte a corpului uman care poate prezenta un număr
diferit de mușchi de la o persoană la alta.

4.2. METAFORA ȘI POVEȘTILE TERAPEUTICE


„Ne cunoaştem pe noi înşine şi cunoaştem lumea în care trăim prin intermediul
povestirilor pe care le relatăm asupra acestor subiecte”(Neimeyer).
Există o apropiere evidentă între psihismul uman şi arta de comunica prin intermediul
poveştilor, acestea sunt oaze de relaxare pentru om şi au fost folosite în scop terapeutic încă
din cele mai vechi timpuri.
Metafora este o prescurtare scurtă care modifică sensul simplu al cuvintelor şi al expresiilor.
Psihoterapia se foloseşte de aceasta, în acest sens putem să enumerăm funcţiile pe care le
îndeplineşte:
1. Evidenţiază semnificaţiile ocultate, inaccesibile raţionalităţii şi explicaţiilor(ex.
: realităţi interzise sunt desemnate metaforic prin denumiri figurate);
2. Metafora permite verbalizarea realităţii psihologice, strict individuale;
3. Metafora este indispensabilă pentru a gândi anumite realităţi abstracte dificil de
reprezentat (ex. exprimarea metaforică a trecerii timpului);
4. Metafora este instrument logic care restructurează modul nostru de gândire şi
interpretare a lumii (ex. Ştefan cel Mare).
În psihoterapie scopul este realizarea unor schimbări comportamentale, atitudinale, de stare
psiho-comportamentală a participantului ce se prezintă la şedinţa terapeutică. Întregul demers
terapeutic urmăreşte schimbarea psihoterapeutică observabilă în progresul terapiei. Căldura,
înţelegerea, suportul de care dă dovadă terapeutul sunt condiţii absolut necesare pentru o
desfăşurare bună a comunicării terapeutice. De multe ori acestea oferă participantului siguranţă
şi încredere şi duc la dezvoltarea aspectelor afective ale comunicării în lumina cărora

49
participantul se dezvăluie pe sine, îşi dezvăluie lumea interioară la care el însuşi, adesea, nu
are acces total. Acest acces poate fi blocat de diverse conflicte cu care el se confruntă, care-l
pun în dificultate şi-l duc de cele mai multe ori în faţa unui terapeut.
La lumea interioară, în adâncul psihicului celui care este pradă conflictelor sale, adesea pot
ajunge doar metaforele terapeutice - ele constituindu-se într-o formulă de comunicare indirectă,
învăluită şi generatoare de resurse de rezolvare a conflictelor intraindividuale. Metaforele
terapeutice iau de cele mai multe ori forma unei fraze sau a unei expresii, căpătând sensuri noi
şi cadre de referinţă, astfel discursul terapeutului devine mai apropiat de aşteptările individului,
seduce şi sensibilizează.
Primul pas în apariţia soluţiilor terapeutice, de altfel pasul sigur spre progresul terapiei, este
surprinderea conflictului(lor) intraindividual. Aceasta este lesne de rezolvat prin intermediul
unei metafore terapeutice bine plasată în demersul sau şedinţa terapeutică.
J. A. Malarewicz spunea că prin „intermediul povestirilor, basmelor, simbolismului,
alegoriilor, comparaţilor analogice şi metaforelor terapeutul propune pacientului o nouă
construcţie, o nouă înţelegere a realităţii”, iar Lankton & Lankton definesc metafora ca fiind
o modalitate de exprimare verbală în cadrul căreia un cuvânt sau o frază care denotă un
anumit tip de obiect sau acţiune, sunt utilizate în locul altui obiect sau acţiune, pentru a sugera
o asemănare sau o analogie între ele”. Metaforele psihoterapeutice se prezintă sub forma unor
povestiri cu final neaşteptat, cuprinsul lor se aseamănă cu ceea ce a trăit pacientul, cu
experienţele sale traumatizante iar soluţia este propusă pentru crearea unui nou cadru de
rezolvare, sugerează o cale nouă de abordare a problemei fără să constrângă, de aceea ele nu
trebuie să aibă calităţi literare ci doar să stabilească o punte de legătură între pacient terapeut
şi problema primului.
Mulţi oameni vin la terapie ca urmare a manifestării unor simptome supărătoare (fobii,
obsesii, stări depresive, insomnie, tulburări de dinamică sexuală, probleme de cuplu). De multe
ori, este preferabil sa se trateze direct simptomul (terapii simptomatice). Durata medie a unor
astfel de şedinţe este de 2-3 luni de zile. Alteori, sunt necesare investigaţii care sa-i permită
terapeutului punerea in evidenţă a cauzelor care generează respectivele simptome.
Descoperirea acestor cauze necesită un demers terapeutic de o durata mai lungă (terapii
analitice care se desfăşoară pe parcursul a mai multor ani de zile).
Psihoterapia necesită muncă şi efort susţinut atât din partea terapeutului, cât şi din partea
clientului! Terapeutul stabileşte sarcini precise şi clare (aşa-numitele " teme pentru acasă ") pe
care clientul trebuie să le îndeplinească între şedinţele de terapie. În măsura în care aceste
sarcini sunt îndeplinite, progresele în terapie vor fi accelerate. Pentru a obţine progrese, clientul
50
trebuie să manifeste motivaţie pentru psihoterapie. Suferinţele care determina nefericirea
trebuie să găsească motive de rezolvare de natură psihologică:
 Pregătirea pentru depăşirea problemelor;
 Responsabilitatea rezolvării unor sarcini importante;
 Simptomele determină oamenii să se comporte mai prudent cu individul;
 Implicare activă în îndeplinirea sarcinilor terapeutice.
Există două modalităţi de înţelegere a clientului aflat în dificultate de către terapeut:
 înţelegerea intelectuală (analiza cazului) ce se desfăşoară intr-un climat riguros şi
obiectiv;
 înţelegerea emoţională (mult mai complexă şi mai nuanţată decât precedenta) care
implică acel “tact” sau “fler terapeutic”, respectiv capacitatea de a înţelege trăirile,
gândurile şi comportamentul altei persoane.
Asigurarea condiţiilor optime pentru dezvoltarea cu succes a relaţiei psihoterapeut-client este
primordiala. Clientul are încredere în terapeutul său, ştiind că etica şi responsabilităţile
profesionale ale acestuia îl exclud de la urmărirea propriilor sale interese sau de la exploatarea
clientului său. Acest fapt devine foarte important ca urmare a naturii private şi uneori intens
emoţionale a relaţiei stabilite cu terapeutul.
Relaţia terapeutică în terapiile comportamentale este de tip egalitar. Sarcina principală în cadrul
acestei relaţii este câştigarea încrederii clientului, ajutându-l să vadă în terapeut o persoană pe
care te poţi baza şi capabilă să ofere sprijin psihologic.
În psihoterapie se vorbeşte mult despre „hartă” şi „teritoriu” – ca ţinte ale schimbării, teritoriul
însumând acţiunile reale, mereu în transformare ale participantului, iar harta constituind
reprezentarea sau semnificaţia mai mult sau mai puţin încremenită a acestora. În funcţie de
abordarea terapeutică se acordă atenţie unuia sau altuia dintre cele două elemente.
Construcţia metaforelor terapeutice
Construcţia metaforelor terapeutice se realizează după un anumit model, sugerat de Burns
(2001):

51
Atingerea Personaj
scopurilor principal

Transformarea Contextul

Descoperirea Criza

Resurse

Fig. nr. 4. Reprezentarea etapelor de construire a poveștii terapeutice

Primul element al modelului îl constituie personajul principal şi modul în care acesta


este angrenat pentru că, în conformitate cu principiul naraţiunii, protagonistul întâmpină
greutăţi sau are dificultăţi pe care trebuie să le rezolve şi astfel apar crizele (din dorinţa de a
depăşi obstacolele). În momentele tensionate se apelează la abilităţile necesare rezolvării
problemelor, acestea existând sau dezvoltându-se pe parcursul confruntării cu circumstanţele
ce-i sunt potrivnice. Acestea din urmă vor trebui învăţate pe parcursul naraţiunii, cele două
procese complementare reprezentând momentul cheie al rezolvării crizei. Cel care se află în
dificultate apelează la resurse şi abilităţi pentru a deveni din nou echilibrat şi-şi atinge scopurile
având loc transformarea de care avea atâta nevoie .
În cele mai multe cazuri se folosesc poveştile „prefabricate”, alese şi adaptate cu multă grijă şi
responsabilitate pentru că trebuie să concorde cu problema pacientului şi cu personalitatea
acestuia. Niciodată o metaforă nu trebuie să lezeze personalitatea pacientului sau să conţină
elemente neacceptate de acesta, ea trebuie să-lase libertatea de a alege soluţia. Psihoterapia se
foloseşte cu succes de aceste naraţiuni vindecătoare, sursele fiind basmele populare, analogiile
de mituri, pildele biblice, legende, anecdote, povestiri filosofice sau chiar poveşti compuse de
terapeuţi. În 2001, Burns a elaborat o succesiune logică a paşilor ce trebuie urmăriţi în
construcţia metaforelor destinate clienţilor receptivi la această metodă de rezolvare a
problemelor:

52
- timpul alocat construirii metaforelor trebuie să fie suficient pentru a acoperi
particularităţile cazului la care se lucrează;
- caracterul naraţiunii trebuie adaptat la personalitatea individului, la calităţile şi resursele
clientului, să fie asemănătoare cu povestea individului;
Trebuie să se urmărească dacă:
- descrie criza sau provocarea,
o dezvoltă resursele necesare,
o furnizează o rezolvare potrivită,
o reuşeşte să descopere abilităţile necesare atingerii scopului.
A. Este necesară determinarea unui obiectiv realist, uşor de îndeplinit,;
B. Elementele cheie ale poveştii trebuie notate;
C. Reacţiile clientului trebuie urmărite şi notate în momentul în care ascultă povestea.
Un alt model de construire a metaforelor a fost redat de J.C.Mills şi R.J. Crowley în anul 1996:
1. stabilirea unui cadru al conflictului metaforic în relaţie cu protagonistul,
2. personificarea proceselor inconştiente sub forma unor eroi sau a unor personaje
care sar în ajutor(uneori solicitarea ajutorului poate fi un semn al înţelepciunii),
3. personificarea situaţiilor de învăţare paralelă în care protagonistul a avut succes,
4. prezentarea crizei metaforice într-un context al rezolvării inevitabile, prin care
clientul îşi rezolvă problema,
5. dezvoltarea, de către protagonist, unui sentiment nou de identitate, a unei noi
imagini de sine ca rezultat al „aventurii eroice”,
6. Culminarea cu o sărbătorire în cadrul căreia se bucură protagonistul pentru
rezultat bun în acţiunea sa.
D.Gordon (1990) realizează şi el un schelet pe care se pot construi metaforele, răspunzând în
acelaşi timp la întrebarea: Ce fel de cuvinte utilizăm şi cum determinăm clientul să –şi
declanşeze căutarea inconştientă ce-l va duce la soluţia unică a rezolvării problemei sale?
Modelul sintactic al lui Gordon:
a) lipsa indicilor de relaţie (în metafore nu trebuie să fim foarte exacţi pentru a
provoca pacientul la o „investire de sens”),
b) Utilizarea unor verbe neprecizate (într-un târziu, după mai multe
încercări…)
c) Utilizarea nominalizărilor: substantivarea expresiilor ce denumesc acţiuni,
d) Utilizarea, în cadrul metaforei a unor comenzi şi sublinieri.
53
J. A. Malarewikz evidenţiază importanţa metaforelor şi enumeră paşii ce trebuie urmaţi pentru
obţinerea unei poveşti eficiente:
 definirea orientării senzoriale a pacientului pentru a găsi cuvintele potrivite,
 este necesar să se utilizeze activităţile favorite ale clientului,
 este indicată repetiţia,
 se utilizează umorul şi detaliile incongruente,
 combinaţiile de cuvinte şi simboluri,
 metafora să aibă mai multe niveluri de comprehensiune.
Metafora terapeutică în viziunea specialiştilor domeniului
Metaforele terapeutice se folosesc cu scopul de a propune scenarii alternative pentru
situaţii noi, individuale, pentru a aduce modalităţi de rezolvare a evenimentelor apărute, având
capacitatea de a trezi în individ convingeri şi idei, care au fost în stare latentă până în momentul
problemei clientului.
Burns (2001)subliniază zece principii care motivează folosirea metaforelor:
- avem toţi calităţi de povestitori,
- entuziasmul ajută mult formularea metaforelor şi aspectul final,
- inteligenţa psihoterapeutului, integritatea trebuie să constituie baza acestor poveşti,
- povestea trebuie să fie în concordanţă cu problema pacientului, să fie prelucrată şi
adaptată cazului,
- realitatea poveştii este necesară,
- rezumatul poveştii trebuie redactat în prealabil,
- ceea ce am creat trebuie repetat în gând, să fie ascultată de propriul creator,
- necesită povestită altor ascultători,
- notarea efectului produs asupra auditoriului,
- flexibilitatea psihoterapeutului.
M. Erickson este unul dintre psihoterapeuţii care iubesc metafora şi ajutat de experienţa
personală şi de cea dobândită cu ajutorul pacienţilor săi a reuşit să elaboreze teorii în acest
domeniu. El a excelat în comunicarea pe „două nivele”- conştient –inconştient, subliniind
faptul că în timp ce conştientul este ocupat cu prelucrarea mesajului transmis prin poveste,
inconştientul poate capta un alt mesaj folosind analogiile. Fiecare şedinţă terapeutică a sa
începea cu o poveste, care avea sau nu legătură cu problema pacientului tocmai pentru a-l
introduce pe acesta în lumea metaforelor şi niciodată nu a explicat pacienţilor sensul acestora.

54
Prin metafore, Erickson provoacă schimbare evitând transformarea mesajului sau a acţiunii
într-un discurs raţional conştient că ar putea dăuna profunzimii schimbării.
Continuând ideile lui Erickson, Bandler şi Grinder propun un mecanism care explică efectele
metaforei:
 Nivelul semnificaţiilor exterioare(metafora are o structură exterioară a
înţelesului în cuvintele povestirii)
 Structură asociată mai profundă a înţelesurilor care este sugerată pacientului.
 Structură profundă regenerată a înţelesurilor care este evocată direct
ascultătorului, şi în această a treia etapă se caută transderivaţional, cel care ascultă relaţionează
metafora cu el însuşi.
C. Madanes spunea în 1990 că „simptomul poate să fie metafora sau simbolul altor
comportamente sau relaţii din sistemul familial”. În acest caz, terapeutul selectează cele mai
importante elemente ale situaţiei pe care le transformă în echivalenţe metaforice şi le prezintă
ca părţi componente ale unei poveşti problemă sau ale unui joc pe care un cuplu sau clientul le
vor dezvolta. Acest tip de tratament, C.Madanes îl recomandă în cazul comportamentelor
compulsiv autodistructive.
Metafora „Trei cutii” adaptată după Hunter (1989) sugerează că intervenţia constă în
evidenţierea problemelor care influenţează clientul, pe care le poate controla şi modifica
concentrându-şi eforturile asupra lor.
„Metafora aisbergului” îşi propune dezvoltarea unor abilităţi pentru rezolvarea conflictelor prin
desprinderea unor elemente simple, uşor abordat, care să se apropie uşor de problema globală
prin soluţionarea succesivă a părţilor ei componente. În acest caz, metafora are rolul de a
diminua gravitatea problemei prin împărţirea ei şi astfel apare sentimentul stăpânirii situaţiei.
Kay F. Thompson afirma că „metafora este iniţial un mit care poate fi folosit doar pentru acele
persoane care au nevoie să asculte. Noi trebuie să ne întâlnim cu mintea pacientului pentru a
determina motivaţii şi apoi să încorporăm cuvinte cheie pentru accesarea abilităţilor necesare
schimbării.” Tot el spune că metafora nu trebuie să fie lungă şi încurcată, ea este formată din
cuvinte sau fraze care intră uşor în memoria pacientului.
Funcţiile metaforei
A. Declanşează căutarea transderivaţională. Fiecare pacient are o imagine despre situaţia
în care se află şi mesajele pe care le putem integra au sens, sunt izomorfe celor conţinute de
modelul pacientului, de acea metafora este un transportor al schimbării.

55
B. Funcţia de mediator. Povestea terapeutică creează o realitate psihologică ce intervine
între terapeut şi pacient, evitându-se confruntarea directă dintre aceştia.
C. Funcţia regresivă-povestea acţionează capacităţile imaginative ale pacientului.
D. Funcţia de oglindă. Metafora din poveste determină pacientul să se detaşeze de
problema sa, de propriul conflict.
E. Funcţia de model: pacientul este pus în situaţia de a căuta soluţii, rezolvări diferite de
cele pe care le-a încercat până atunci.
F. Funcţia de resemnificare se referă la noile semnificaţii pe care le dăm problemei
pacientului.

Rezumatul cursului: expresiile, microexpresiile și cuvintele fac parte din tehnicile de


influențare pozitivă, sugestionare, reechilibrare a unui pacient, conotația lor fiin elocventă în
evoluția/involuția afecțiunii/tulburării.
Cuvinte cheie: povești terapeutice, metafora, consiliere
Probleme de reflexie
1. Ce este metafora?
2. Care este rolul poveștilor terapeutice?
3. Cum se construiește o peveste terapeutică?
4. Cine are voie să folosească terapia prin poveste?
Harta cursului

Poveste Modificarea
Pacient Metafora
terapeutică perspectivei

Fig. nr. 5. Reprezentarea grafică a cursului: comunicarea și metafora

Recomandări bibliografice
Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom Iași.
Micleuşanu Z., Cuzneţov, L. (2015). Bazele consilierii. Ghid methodologic, Chișinău

56
CURSUL. 5. PROGRAMAREA NEUROLINGVISTICĂ

INTRODUCERE
Programarea neuro-lingvistică, abreviată NLP, a fost creată în anul 1976 de Richard
Bandler (matematician și student în terapia gestalt) și John Grinder (lingvist). Ei și-au propus
să descopere structura excelenței umane, îndreptându-și atenția spre studierea amănunțită a
magicienilor terapeuți ai vremii, cum au fost Fritz Perls (terapia gestalt), Virginia Satir (terapia
familiei) și Milton Erickson (hipnoterapie). Cei doi inițiatori și grupul de persoane care a
contribuit la dezvoltarea teoriei, au preluat și sintetizat o serie de concepte apărute anterior în
cibernetică și teoria sistemelor.
La începutul anilor 1980, NLP'ul era considerat o startegie de succes în psihoterapie și
consiliere, atrăgând astfel interesul cercetătorilor din consiliere și psihologie.

5.1. Definire
5.2. Strategia de utilizare a tehnicii

5.1. DEFINIRE
În opinia celor doi specialiști, Grinder și Bendler, inițiatorii teoriei pe care om vom studia,
programarea neurolingvistică face trimitere la: studiul excelenței umane și modul în care
aceasta poate fi reprodusă (Grinder), sau abilitatea de a stăpâni modul în care te găsești prin
controlarea propriului creier (Bandler).
Cele expuse anterior vorbesc despre o tehnică ce face obiectul performanței.
Un practician al tehnicii, atunci cand o aplică, va prefera întrebarea: cum decurge procesul, în
loc de întrebarea de ce?
Întrebarea de ce se referă la cauze, dar cu întrebarea cum? se explorează posibilitățile de
rezolvare a problemei.
Programarea neurolingvistică înseamnă: neuro-cum funcționează creierul și sistemul nervos
(neurologia noastră include atât reacțiile fiziologice cât și procesele de gândire), și lingvistic-
modul în care comunicăm cu ceilalți dar și cu noi înșine.
Programarea relevă modalitatea sistematică prin care codificăm abilitățile noastre și prin care
reușim să reproducxem experioențele și abilitățile celorlalți, pentru aa tinge propriile scopuri.

57
În tumultul vieții sociale, economice, politice, profesionale, personale este important să ne
programăm, să utilizăm programe noi care să ne conducă spre rezultate dorite.
Oamenii apelează la Programarea Neuro-Lingvistică de cele mai multe ori când văd că:
1. nu au încredere în forțele proprii, se compară și se umilesc în față altor persoane,
acceptând mai mult decât potențialul lor;
2. sunt triști mai tot timpul, supărați pe orice și indiferent de evenimentele pozitive din viața lor,
ei tot văd partea negativă din orice;
3. trag de timp și se plâng tot timpul ca nu sunt capabili să ducă la bun sfârșit un lucru;
4. sunt deseori deprimați, chiar daca au în jurul lor persoane care încearcă să le schimbe gândirea
și modul de viață;
5. starea de sănătate sau de epuizare le pune bariere în atingerea obiectivelor sau în găsirea
timpului liber alocat relaxării, distracției, hobby-urilor;
6. la locul de muncă se simt blocați în rutină, nu reușesc să avanseze în carieră;
7. trăiesc în trecut și se plâng ca prezentul este dificil și că nimeni nu-i înțelege stările și perioada
grea prin care trec;
8. cedează și se simt frustrați că nu reușesc să ducă până la final un obiectiv;
9. sunt blocați într-un mediu toxic;
10. nu au destul de multă încredere în propriile puteri pentru a lua singuri deciziile;
11. vor să-și descopere ce bariere le stau în cale și de ce nu reușesc să ajungă la independență;
12. doresc sa treacă la un alt nivel existențial, în raport cu piramida lui Maslow.

Pe scurt NLP (Neuro–Linguistic Programming) este despre:


N – Neurologie – cum funcționează mintea noastră, cum gândim pentru a crește și contribui în
lumea în care trăim;
L – Lingvistica – cum utilizăm limbajul pentru a transmite încredere și gestiona într-un mod pozitiv
stările noastre și a celor din jur;
P – Programare – cum acționăm și ce facem cu gândurile noastre pentru a genera rezultatele dorite.

5.2. STRATEGIA DE UTILIZARE A TEHNICII

Pilonul I. Rapportul
A genera un rapport înseamnă să intri în dialog cu cineva cu care te înțelegi bine și
important este, ca atunci când nu există o conexiune dinainte stabilită, aceasta să se realizeze

58
prin identificarea elementelor comune dintre doi actori sociali. Intrarea în rapport înseamnă
alinierea și ghidajul spre o sincronizare plăcută cu celălalt și important este să se se asocieze
tonalitatea vocii, ritmul și celelalte elemente, cu partenerul de dialog:
 Poziția corpului;
 Tonul și ritmul vocii;
 Mișcările repetate;
 Respirația;
 Expresiile faciale.

Chiar dacă nu este de acord cu ceea ce spune persoana din fața ta, amintește-ți că întotdeauna poți
găsi ceva de apreciat.

Pilonul II: Stabilirea obiectivelor


Abordări de acționare pe linia managementului au fixat un model de acționare pentru
atingerea obiectivelor, de tip SMART: specific, măsurabil, tangibil, realist și în timp. În acest
context este indicat să se introducă și componenta motivațională, exprimată prin afirmații
pozitive.

Când le propui celorlalți obiective, trebuie să o faci în termeni pozitivi: este bine să urmărești harta,
în loc de, nu folosi harta!

Pilon III. Acuitatea senzorială


Acuitatea senzorială face trimitere la folosirea potrivită, eficientă a simțurilor, pentru o
conectare bună la realitate. O bună interpretare înseamnă a asocia mai multe semnale ce vin de
la persoana cu care conversăm, cu care vrem să stabilim o relație, dând sensuri pozitive tuturor
indiciilor.
Tehnicile și abilitățile de comunicare, bazate strict pe limbajul nonverbal, nu dau indicații
despre personalitatea interlocutorului, de aceea, persona trebuie interpretată în ansamblu,
pentru o bună adaptare la caracteristicile idiosincrasice de transmitere a mesajelor. Această
tehnică, în NLP, poartă denumirea de calibrare, folosită fiind pentru recunoașterea stării
partenerului de conversație. O bună strategie de adaptare la contextul comunicațional constă în
a asculta, a simți și a analiza toate aspectele unei relaționări.

59
Poți simți, poți ghici sau poți întreba interlocutorul cum se simte, nivelul de rapport în care te
afli cu el poate stabili succesul conversqației

Folosirea calibrării în comunicare presupune verificarea prin întrebări adresate persoanei din fața
ta, urmate de mișcarea globilor oculari sau chiar urmate de gesturi, mimică, posturi, sunete.

Pilon IV. Flexibilitatea comportamentală


Fiecare persoană dispune de o gamă variată de posibilități de a se adapta unui context,
acest lucru ajutând la o comunicare eficientă. Flexibilitatea este legată de teoria sistemelor în
sensul că la un anumit nivel de variabilitate într-un sistem este necesară plșierea pe cerințe. Cu
cât o componentă a unui nsistem este mai flexibilă, cu atât există posibilitatea ca acel sistem să
reacționeze la modificările mediului și implicit, mediul să poată controla sistemul.
Important este, bazându-ne pe principiul flexibilității, ca atunci când întâmpini
rezistență din partea interlocutorului, să fii chiar tu de vină.

Principiul spune că înainte de a începe ceva, să ai alternativă: dacă ceva nu funcționează, fă altceva.

Rezumatul cursului
NLP poate fi definită ca „studiul structurii trăirilor subiective“, având ca obiect de studiu
descoperirea și modificarea structurilor („programelor“) care iau naștere din interacțiunea
complexă dintre sistemul nervos („neuro“), limbaj („lingvistic“) și mediul înconjurător.
Demersul lui Bandler și Grinder a fost îndreptat spre găsirea răspunsurilor la
întrebarea cum anume funcționează oamenii și mai puțin la cea privitoare
la cauza comportamentului uman. De aceea orientarea acestei metode este pe soluție și pe
proces. Astfel, NLP desemnează o atitudine de descoperire, pasiune și dedicare în studiul
comportamentului uman și al modalităților de îmbunătățire al lui.

Cuvinte cheie: programare, viziune nouă, acționare diferită


Probleme de reflexie
1. Ce este progreamarea neurolingvistică?
2. Care este modul de aplicare al tehnicii?
3. Cum se construiește o nouă perspectivă?
60
Harta cursului

Neuro Lingvistic Paternuri de


• Cuvinte • Programare gândire și
comunicare
• Modificarea
modului de
acționare

Fig. nr. 6. Programarea neurolingvistică


Recomandări bibliografice
Bandler R., Grinder J. (2007). Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene, Editura Curtea Veche,
București
Dilts R. (2008). Schimbarea sistemului de crezuri cu ajutorul NLP (Programării Neuro -
Lingvisitce), Editura Excalibur - Colecția NLP, București
Knight S. (2004). Tehnicile programării neuro-lingvistice, Ed. Curtea Veche, București
Seymour, J., O'Connor J. (1993). Introducing Neuro-Linguistic Programming.
NewPsychology of Personal Excellence, Thorsons, San Francisco

61
CURSUL 6. ANALIZA TRANZACȚIONALĂ

INTRODUCERE
Analiza tranzacțională, cunoscută și ca AT, este o metodă utilizată în psihoterapie,
psihologie organizațională, consiliere psihologică și psihologie educațională. Conceptele cu
care lucrează analiza tranzacțională sunt de natură psihanalitică, umanistă și cognitivă. Această
tehnică favorizează schimbarea şi autonomia persoanei, fiind caracterizată printr-o filozofie
reprezentată de două elemente principale, simplitate şi generozitate, care se completează
reciproc pentru a genera două valori esenţiale în natura fundamentală a omului. Analiza
tranzacţională contribuie la dezvoltarea structurii decizionale conform principiului
ideosincrasic, conform căruia fiecare actor social funcţionează într-o modalitate care îi este
proprie, potrivit unor strategii pe care le hotărăşte în diferite etape ale dezvoltării sale şi pe care
e posibil să le schimbe în orice clipă. Conform teoriei tranzacţionale, părintele, adultul şi
copilul definesc, ca stare, Eul în funcţie de cum ne manifestăm.

6.1. Definire
6.2. Strategia de utilizare a tehnicii

6.1. DEFINIRE
Analiza tranzacţională: este un instrument de terapie şi consiliere ce are la bază sistemul
teoretic elaborat de către psihologul Berne Eric. Analiza Tranzacţională (A.T.) înseamnă:
tranzacţie, comunicare, relaţie, contact între persoane/grupuri. Aceasta a cunoscut rapid un
succes considerabil, atât ca instrument de dezvoltare personală dar şi ca instrument de evoluţie
a grupurilor. În elaborarea A.T., Berne E. porneşte 31 de la premisa conform căreia, orice fiinţă
omenească ce se naşte fără complicaţii genetice sau accidente, este o fiinţă cu potenţial imens,
care merită un respect deplin, indiferent de rasă sau de apartenenţă socială (De Lassus R.,
2000).
Fiinţa omenească poate – şi trebuie – să ajungă la cea mai înaltă conştiinţă de sine, prin
faptele ei, prin modul în care îşi foloseşte energiile (intelectuale, fizice şi spirituale) în
raporturile ei cu ceilalţi şi cu lumea. Berne E. descrie într-un limbaj accesibil modul în care
aspectele cognitive, emoţionale şi comportamentale interacţionează în structura de
personalitate şi maniera în care influenţează persoana. Pentru aceasta, Berne E. propune
structurarea personalităţii în trei Stări ale Eu-lui:
62
 Eul Părinte – nivelul comportamental;
 Eul Adult – nivelul cognitiv;
 Eul Copil – nivelul afectiv.

6.2. STRATEGIA DE UTILIZARE A TEHNICII


Luăm decizii şi reacţionăm plecând de la una dintre aceste trei părţi din noi înşine,
plecând de la una dintre cele trei stări ale Eului. Prin urmare, ceea ce ni se întâmplă în viaţă
depinde în mare măsură de starea Eului de la care pleacă acţiunile noastre. Analiza
Tranzacţională presupune o viziune psihologică asupra celor trei stări ale eu-lui: copil, adult,
părinte. În fiecare moment răspundem solicitărilor dintr-o anumită stare. În contextul vieţii de
zi cu zi se impun diferite tipuri de tranzacţii, fiecare având un efect diferit, în funcţie de starea
Eului.
Eul Părinte cuprinde cerinţele, valorile, normele, opiniile, judecăţile pe care o persoană
le-a interiorizat. O persoană cu un Eu de Părinte dominant încearcă să se impună în permanenţă
în faţa celorlalţi, să domine, să condamne, să judece, să critice sau să îi dirijeze/controleze,
încurajeze sau sprijine pe ceilalţi: Aşa trebuie să faci, aşa trebuie să te comporţi, aşa este bine
sau aşa nu este bine, este vina ta, nu-ţi fie teamă, rezolv eu problema etc.
Eul Parinte reprezinta starea în care omul copiază în mod inconștient comportamentul
figurilor parentale. Parintele include o colecție de amintiri ale unor evenimente externe,
înregistrate automat și care s-au petrecut în primii 5 ani de viață. Aceasta stare a eului include
reguli, interdicții, judecăți, modele de comportament, și poate avea doua forme:
Părintele protector care oferă sfaturi, ajutor, sentimentul securității, mângaiere. În
variant pozitivă oferă încredere, iar în varianta negative este copleșitor.
Părintele normativ include prejudecățile și judecățile de valoare; acesta stabilește
reguli și limite, cenzurează, critică, disciplinează. În variant pozitiva oferă apărare, iar în
varianta negative devalorizează.
Eul Adult caracterizează comportamentul realist, logic şi raţional; este cel care pune
întrebări, care menţine atitudinea noastră de curiozitate asupra lumii, compară, evaluează,
analizează, învaţă, reflectează, înţelege, comunică, ia decizii, rezolvă probleme, negociază. Eul
de Adult permite realizarea unui echilibru între dorinţe, plăceri (Eul de Copil) şi norme şi valori
(Eul de Părinte), facilitează eficienţa şi reuşita în atingerea scopurilor propuse. În anumite
situaţii însă, persoana cu un Eu de Adult bine conturat devine o persoană exagerat de raţională,
calculată, realistă, pragmatică; fantezia, spontaneitatea şi plăcerea micilor bucurii ale vieţii nu

63
îi sunt caracteristice. Eul de Copil însumează emoţiile, satisfacţiile, plăcerile şi neplăcerile,
regretele, anxietăţile şi temerile, mânia şi furia. Este starea prin care se exprimă spontan, liber
trebuinţele şi dorinţele noastre, emoţiile şi sentimentele. În fiecare persoană se dezvoltă cele 3
stări ale Eu-lui, care conţin: gânduri, raţionamente, emoţii şi sentimente, norme şi
comportamente. Nici una dintre acestea nu este mai importantă decât celelalte. În acelaşi timp
este de dorit să nu exagerăm în comportamentul nostru în nici una dintre ipostazele Eu-lui, ci
să asigurăm un echilibru al acestora, în funcţie de situaţie. Totuşi se poate întâmpla, ca prin
modele şi strategii educative neadecvate, derulate fie în familie, fie în şcoală, să se hipertrofieze
una dintre dimensiuni în defavoarea celeilalte (se poate constata atât la copil/ adolescent/ adult/
vârstnic). De exemplu, o educaţie rigidă, plină de constrângeri conduce la exacerbarea Eului
de Părinte; o educaţie excesiv de liberă/protectoare conduce la supradezvoltarea Eului de Copil.
Putem spune că starea de Adult permite evaluarea și validarea datelor primite de Părinte
și Copil. În varianta pozitivă este atent, ia decizii, colaborează și negociază, iar în
varianta negativă Adultul analizează excesiv datele sau relațiile interpersonale
Eul Copil este constituit din ceea ce simțim. Eul Copil este o stare în care ființele umane
se comportă, gândesc și simt la fel ca în copilărie, adică instinctual. Copilul este sursa de emoții,
creație, recreație, spontaneitate și intimitate. Datele conținute de această stare a eului provin
din primii 5 ani de viață. Copilul natural sau liber este plin de energie, creativ, jucăuș și spontan.
În varianta pozitivă îi ofera ființei o bază din care să evolueze, iar in varianta negativă poate fi
un inadaptat social. Copilul adaptat este ascultător și politicos în variant pozitivă, iar în variant
negativă este rebel și manipulator.
În aceste condiţii, comunicarea pozitivă între două sau mai multe persoane necesită o
comunicare (tranzacţie) paralelă între structuri. Când de exemplu, răspundem cu Eul parental
unei persoane care ni s-a adresat cu Eul de copil, comunicarea se blochează, răspundem unei
emoţii, dorinţe cu o regulă sau restricţie. Pentru a se putea realiza tranzacţia comunicativă este
importantă identificarea stării de spirit activă în acel moment pentru fiecare dintre participanţii
la comunicare. Dacă o tranzacţie este înţeleasă ca şi unitate de schimb bilateral între două stări
de spirit, relaţiile dintre indivizi şi grupuri sunt constituite din serii de tranzacţii care se succed.
Consilierea ce are la bază Analiza Tranzacţională este guvernată de anumite principii generale,
aplicabile, de altfel, tuturor tipurilor de consiliere:
- Consilierea este, în esenţă, o relaţie permisivă;
- Consilierea susţine beneficiarul în procesul rezolutiv dar nu oferă soluţii;
- Beneficiarul este responsabil pentru propria sa evoluţie şi dezvoltare.

64
Aşadar, Analiza Tranzacţională este un mijloc de dezvoltare, de evoluţie personală, care
ne permite să ne extindem, să ne dezvoltăm propria personalitate. În consens cu modelele
categoriale ale consilierii, parvine şi cercetătoarea Cuzneţov Larisa cu Meta – Modelul de etică
şi resemnificare pentru consilierea eficientă a familiei. Planurile acţionale identificate şi
caracterizate nu ar fi complete, dacă nu s-ar îmbina cu planul acţional moral – etic ce orientează
specialistul către respectarea normelor etice şi deontologice. Evident că o mare însemnătate şi
valoare o are intuiţia, darul, măiestria, arta improvizării specialistului, carisma lui, modul de a
gândi şi a se comporta, şi, desigur că competenţa valorificării unui ansamblu de savoir – faire,
care, împreună, formează filosofia consilierului, ce se manifestă în activitate şi denotă o mare
muncă de auto – clarificare, autoperfecţionare; capacitatetea de a realiza un demers creativ,
funcţional, unical, deoarece fiecare persoană este irepetabilă şi unică. Imperativele dimensiunii
etice în consilierea familiei parvin din valorile, normele şi principiile morale, care se
concentrează în respectarea standardelor morale şi valorizarea strategiilor şi reglementărilor
privind relaţia consilier – subiect consiliat (parteneri conjugali; părinţi; copii; bunici; alte rude
etc.), practicile şi procedurile consilierii. Aici dorim să atragem atenţia la respectarea
drepturilor omului, asigurarea confidenţialităţii, protejarea subiecţilor consiliaţi de anumite
constrângeri indecente.
Considerăm de succes finalizarea consilierii numai atunci când subiectul este în stare
să elaboreze, argumenteze şi să descrie clar/ explicit perspectivele de restructurare a propriei
vieţi, a existenţei familiei sau a membrilor acesteia. În contextul vizat este valoros faptul dacă
am atins nu numai scopul concret planificat împreună cu subiectul, dar acesta s-a învăţat a
delimita şi modela axele strategice şi perspectivele sporirii calităţii vieţii de familie.
Astfel, conchidem că, consilierea, indiferent de teoriile pe care se axează, devine
eficientă în măsura în care sunt folosite mai multe modele de strategii pentru soluţionarea
problemelor cu care beneficiarul se confruntă.

Rezumatul cursului
Analiza Tranzacţională este un mijloc de dezvoltare, de evoluţie personală, care ne permite să
ne extindem, să ne dezvoltăm propria personalitate.
Cuvinte cheie: adult, părinte, copil, tranzacție, comunicare

65
Probleme de reflexie
1. Ce este analiza tranzacțională?
2. Ce tranzacție asigură comunicarea eficientă?
3. Cum folosim analiza tranzacțională în consiliere?
4. Cum utilizăm analiza tranzacțională în kinetoterapie?
Harta cursului

Fig. nr. 7. Analiza tranzacțională

Recomandări bibliografice
Dafinoiu, I. (2007). Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași
Widlocher, D., Braconnier, A. (2006). Psihanaliza si psihoterapii, Editura Trei, București

66
CURS 7. RECAPITULARE

1. Definiți consilierea.
2. Rolul consilierii în activitatea de reeducare.
3. Consiliere vs. psihoterapie.
4. Tipuri de consiliere.
5. Enumerați metodele de consiliere.
6. Relația dintre reeducare și consiliere.
7. Ce sunt microexpresiile?
8. Care sunt cuvintele cu rol transformator?
9. Cum trebuie comunicat cu un pacient și care sunt variabilele care influențează succesul?
10. Ce este conflictul?
11. Cum influențează conflictele actul kinetoterapeutic?
12. Programarea neurolingvistică este o terapie sau o tehnică de consiliere?
13. Exemplificați utilizarea programării neurolingvistice în kinetoterapie.
14. Ce este analiza tranzacțională?
15. Ce tranzacție asigură comunicarea eficientă?
16. Cum folosim analiza tranzacțională în consiliere?
17. Cum utilizăm analiza tranzacțională în kinetoterapie?
18. Poveștile terapeutice și utilizarea lor în terapia prin mișcare.
19. Ce este metafora terapeutică și cum o implementăm în vindecarea pacienților?
20. Care sunt cele mai eficiente tehnici de consiliere?

67